Citind fragmentul de mai jos, mă întreb dacă nu cumva este mult zgomot pentru aproape nimic. Există, o spun demult, un soi de antisemitism larvar a cărui cotă crește, provocat de agitația unor evrei, dar care se răsfrânge negativ asupra comunității. Acest antisemitism al saturației este provocat de agitația inșilor de genul MMK, de amestecul unor străini diplomați evrei sau americano-evrei în gestiunea istoriei românilor, de intervențiile și presiunea perpetuă la care este supusă comunitate românilor pe această temă. MMK ar fi mai util pentru lumea asta dacă ar organiza ajutoare pentru românii săraci și ar critica politica economică a guvernului care îl tolerează de frica publicității negative pe care o face sau o poate face prin folosire diverselor pârghii ale asociațiilor internaționale evreiești, la care se referă și care îl sprijină.
Un guvern democratic cu sprijin popular real l-ar fi expulzat demult pe MKK pentru propagandă ostilă. Fiindcă MKK este un străin, plătit de organizații străine. Alții sunt cetățeni români, ca Alexandru Florian, dar de asemenea subvenționați pentru o activitate ostilă intereselor românilor, de către finanțatori străini. Toate astea fac parte din arsenalul propagandei și războiului psihologic modern. Pentru 3000 de oameni care nu sunt în pericol, cum o recunoaște MMK. Ori se pregătește terenul venirii altor evrei, cum susțin diverși ziariști, ori presiunea are alt țel, de pildă obținerea unor despăgubri care se vor vărsa majoritar dacă nu în buzunarele activiștilor de gen MMK, măcar pentru întreținerea acestei atmosfere.
Naționalismul lui MMK este bun pentru evrei și rău pentru români. Dar ce face el este naționalism. Așa că nu-i permit să critice naționalismul românilor. Ce ar fi să se ducă să muncească pentru binele evreilor într-un kibutz? Datul cu gura e mai ușor? Călătoriile în Germania cu motocicleta, în acțiuni simbolice și turistice sponsorizate de banii donatorilor, sunt acțiuni politice sau turistice? La ce bun să se fi fondat un stat al evreilor dacă unii, ca MMK, preferă să fie plătiți din impozitele evreilor delocalizați sau rămași în diaspora, pentru a pălăvrăgi, în loc să pună umărul la carul statului de care s-ar zice că aparțin. Doar dacă MKK o fi poate pe post de cercetaș sau avangardă ?
Cu prietenie, Dan Culcer
Extras din producția Centrului de Monitorizare și Combatere a Antisemitismului în România, al cărui activist este Marco Maximilian Katz.
RAPORT de MONITORIZARE. 2009 – 2014
«Naționalismul este, în continuare, un instrument electoral cu putere în convingere în rândul electorilor. [Ca și la Telaviv!] Astfel, pe multe dintre site-urile unora dintre ziarele românești apar în mod constant incitări la violență care pot pune în pericol securitatea fizică [pot, dar nu pun, devreme ce există poliție română care veghează. s.n. ] a unor cetățeni români de etnie evreiască. De exemplu, cazul jurnalistului Mircea Marian este cel mai grăitor exemplu în care incitările la violență și la ură, diseminate pe internet și TV, au fost puse în practică. În România, antisemitismul nu se manifestă prin atacuri fizice așa cum se intamplă în alte tări europene. În România traiesc între 3000 – 3500 de evrei. Marea majoritate sunt persoane de varstă inaintată, de peste 75 de ani. Numarul evreilor din Romania este în declin rapid. În România nu trăiesc mulți evrei religioși, care sunt ușor de indentificat și de atacat așa cum se intamplă în alte țări europene. Cei câțiva evrei religioși care se află în România au funcții în sânul comunității și nu trăiesc / activează în sânul societății. Chiar și așa, în lipsa unei educații adecvate, de lungă durată, promovată în instituțiile de învățământ superior ( precum facultățile de drept, jurnalistică, academiile de poliție și cele ale forțelor de securitate, cursurile de formare a judecătorilor, instituțiile de educație ale Bisericii Ortodoxe Române, etc.) și fără adoptarea și aplicarea Legii 107/2006 în forma ei modificată, antisemitismul în Romania rămâne la nivel alarmant și crescând. Cert este că România nu este o țară în care nu există antisemitism așa cum, conform presei din Israel, a declarat prim ministrul Romaniei, dl Victor Ponta, la sfârșitul vizitei pe care a făcut-o in Israel in 2014. În România există acel antisemitism latent, care răbufnește în anumite ocazii: atunci când Statul Israel este criticat/atacat pentru diferitele sale politici, cu ocazia diferitelor comemorari ale victimelor atrocitatilor comise de Armata Română și de Mișcarea Legionară, atunci când personalitati, oameni politici și/sau diplomati, evrei de origine, îndrăznesc să își expună opiniile cu privire la aspecte și evenimente care au impact și răsunet în sânul societății românești. În anul 2016, România va prelua conducerea Alianței Internationale pentru Comemorarea Holocaustului (IHRA , www.holocaustremembrance.com/). Este un bun prilej, credem noi, pentru România să corecteze acele aspecte care încă promovează negarea Holocaustului Românesc *, negarea existenței antisemitismului în România și care impiedică tragerea la raspundere a celor care, fără nici o reținere și restrictie, transformă antisemitismul, discriminarea și rasismul în platforme de lansare a propriilor lor interese. MCA Romania a susținut România în demersurile făcute pentru preluarea conducerii IHRA și va susține orice demers făcut de institutiile statului, de organizațiile non-profit și de societatea românească pentru promovarea măsurilor menite să diminueze efectele negative pe care antisemitismul, discriminarea și rasismul le au asupra oricărei societatii care le tolerează.»
* [MKK nu cunoaște prea bine limba română! Nu există holocaust românesc (definit ca epitet etnic), nici holocaust evreiesc ci un genocid bazat pe ideologii ale violenței și disprețului față de om, de individ, în care victimele sunt selectate pe criterii de rasă sau de clasă. «Holocaust românesc», chiar scris cu majuscule, însemnă, dat fiind sensul cuvântului «ardere» — proces activ care implică o personaă sau o substanță biologic vie care va fi arsă — înseamnă că victimele arderii sunt românii. Ceea ce este o realitate incontestabilă mai importantă decât pare și se vrea să fie! Cei ce nu o recunosc sunt negaționiști.]
P.S. Obișnuit cu multiplicarea monitorizatorilor de tot soiul, am uitat să-mi pun întrebarea necesității, rostului celor specializați, precum MMK. Pentru o populație de vreo 3000-3500 de evrei în România actuală, din care marea majoritate au peste 75 de ani, cui folosește agitația produsă de inși ca MMK sau Alexandru Florian? De ce este nevoie de un Institut sub steag străin și de cheltuieli pentru a cerceta un fenomen auto-întreținut tocmai de acești pseudo-specialiști.
Cunosc istorici din România care pare că s-au dedicat subiectului, ceea ce este foarte bine. Vom afla în fine o față a realității pe care regimul comunist a mascat-o vreme de decenii, interzicând cărțile scrise de Matatias Carp sau Marius Mircu, dar, și mai grav, interzicând accesul la arhive. Reeditarea cu note și comentarii obiective a unor astfel de vechi scrieri operativ propagandistice, chiar tardivă, menită să «demaște. și înfiereze antisemitismul din România, va prilejui confruntarea lor cu documentele istorice, va lumina definitiv, sper, caracterul propagandistic al acestor lucrări, natura reală a afirmațiilor, extrase cu forcepsul, din procesele falsificate din anii 45-50, în care faptele sunt evocate dintr-o perspectivă exclusivistă și etnocentrică, scoase din contexte, împănate cu frazeologii delirante.
Un singur exemplu, din Marius Mircu. Acesta declară :
«Materialul pentru aceastä broșură l-am cules din :
destăinuirile ce mi le-au făcut martori oculari ; scrisorile, caetele, carnetele, ce mi-au fost trimise ; mărturiile fäcute in fața Tribunalului Poporului din București; reportaje publicate de ziarele Scînteia, România Liberă, Mântuirea, Curierul israelit, Viata evreească, etc. [sic!]»
Apoi, la pagina 4, scrie : «Din ordinul guvernului Antonescu și în baza unei hotărîri luate la o conferință ce a avut loc la Președinția Consiliului de Miniștri, cu câteva zile înainte de începerea ostililăților împotriva Rusiei Sovietice, toți locuitorii evrei ai Basarabiei au fost executați pe loc, fãră nici o judecată, imediat după ocuparea localității unde trăiau.»
Fraza este de generalitate ilimitată și de o logică imparabilă. Basarabia se afla sub ocupație sovietică din august 1940. În această regiune a României locuiau, după datele publicate ulterior în Scânteia, organ oficial al Comitetului Central al P.C.R., 237.000 de suflete, scrie același Marius Mircu la pagina 5 a broșurii sale, intitulate Pogromurile din Basarabia și alte câteva întâmplari. Editura Globus, 1947.
« Populația evreească din Basarabia, în 1941, a numărat circa 237.000 suflete. În timp ce în mediul rural proporția de evrei a fost numai de 4,3 la sută, aceasta proporție, în orașe, a atins 27 la sută, adică mai mult decât un sfert din populație.
După "Scânteia", numărul aproximativ al populației evreești din orașele Basarabiei se forma astfel: Chișinău circa 32.000 suflete. Tighina — 9 000. Bălți — 9.000. Cetatea Albă — 8.000. Ismail 7.000. Chilia Nouă — 4.000. Soroca circa 4.000 suflete. Orhei — 4.000. Bolgrad — 3.000. Reni 3.000. Cahul — 3.000. 86.000 de oameni numai în orașe.
«Aceasta populație a dispărut —scrie Marius Mircu. A fost măcelărită de jandarmi, din ordinul guvernului, sub directa conducere și controlul subprefecților și prefecților. Numai în orașul Chișinău au rămas în viață circa o sută de persoane, închise în gheto-ul înființat din ordinul guvernatorului.»
O astfel de afirmație nu este probată prin fapte și acte. Și nu a fost niciodată probată, dar nici corectată de autor sau de istorici, evrei sau ne-evrei. Dacă nu urmărești subiectul în publicații ulterioare, poți rămâne cu această imagine apocaliptică. Cui prodest?
Iată ce cifre se dau în Wikipedia, articolul Istoria evreilor în România
Evrei-români dispăruți, uciși sau transmutați înainte de intrarea trupelor române [în Basarabia]. . . . . 100 000 [prin amestecul de categorii cifra această își pierde orice semnificație].
Dar într-un document care comentează raportul semnat în de persoane autorizate prin poziția și expertiza lor, Wilhelem Filderman și Sabin Manuilă, se scrie :
«Cifra evreilor in Basarabia, Bucovina de Nord și tinutul Herței calculată pentru anul 1930 a fost de 275.419. Din aceasta populație, 100.000 s-au retras din fața armatelor germano-române in interiorul Rusiei Sovietice în 1941(6). (In raportul prin care Dr W. Filderman cere ajutor la Joint Committee pentru evreii români din Rusia, cifra lor este data de asemenea de 100.000)
La recensământul din 1941, făcut după reocuparea acestor regiuni, s-au găsit 126.000 Evrei.»
Tot Marius Mircu scrie : «1939 : 65.000. In anul 1939, au trăit la Chișinău 65.000 de evrei. In 1940, după ce Armata Roșie a intrat în Basarabia, au venit mii de evrei din România și alte mii de evrei din Uniunea Sovietică. [Ceea ce înseamnă că cifra din 1936 nu mai era validă! În 1940 populația evreiească din Chișinău devenise mult mai importantă.] Când armatele lui Hitler și Antonescu au ocupat, la 16
Iulie 1942, Chișinăul, mai rămasesera in Chisinău 13.000 evrei,
care n'au apucat să se evacueze [sic!]. [Unde să se evacueze? În Uniunea sovietică, desigur, doar nu se putea numi evacuare eventuala deplasare spre restul României. Toate calculele demografice devine caduce, imprecise. Nu se știe câți evrei au venit din România (s-ar putea ști dacă s-ar cerceta cifrele din arhivele grănicerilor români care i-au înregistrat la plecare!) și câți din Uniune. Și aceste cifre există, fiindcă în Uniunea sovietică deplasarea cetețenilor, mai ales în vreme de război, nu era liberă, ci strict controlată.]
Multe fapte, criminale sau de cruzime, relatate de Marius Mircu par extravagante (unele sunt clar scheme ale propagandei din toate timpurile), dar știm că în vreme de război limitele morale se deplasează îngrijorător spre animalitate iar instinctele cele mai josnice se afirmă nezăgăzuite. De aceea cred că, la nivelul acesta, multe evenimente, dacă nu toate desigur, înscrise în broșurile lui Mircu sunt verosimile, reale. Reeditarea volumelor lui Matatias Carp, până acum, e o reproducere și nu o ediție științifică. Difuzarea lor către un public care nu a trăit experiența războiului și care nu are nici o legătură morală sau fizică cu epoca, este o acțiune iresponsabilă, cu efecte imprevizibile, dacă nu este însoțită de contextualizări corecte. Se induce o tensiune de răzbunare la evreii tineri, îndoctrinați. Se pune pe umerii unor generații de români neimplicate, greutatea morală și materială a unor fapte fie deja judecate și pedepsite, fie juridic prescrise. Nu e vorba de un genocid eventual imprescriptibil, de crime contra umanității (juridic imprecis definite de un tribunal de învingători) fiindcă, dincolo de citatele alese cu grijă din diversele discursuri sau stenograme ale guvernării Antonescu, nu se poate trage altă concluzie decât cea susținută de istoricii serioși. Ion Antonescu a dorit și încercat să deplaseze populația de evrei din Moldova, Basarabia și Bucovina dincolo de hotarele României, pe teritoriul rus (sovietic), [unii se mutaseră deja în 1940] de unde, de altfel, majoritatea lor provenea prin migrațiile clandestine din secolul al XIX-lea. Formula «Eliminarea» nu a însemnat altceva, oricât se vor strădui unii «holocaustologi» să dovedească o reală intenție criminală și exterminatoare față de evrei ca grup. Dar, în vreme de război o astfel de acțiune de deplasare de populații masive, de colonizare pe zonele rămase nelocuite prin fuga, distrugerea sau retragerea localnicilor s-a făcut în condiții care au devenit repede inumane. Dar o intenție exterminatoare (condiție juridic necesară în definirea genocidului), în numele și cu instrumentele statului român, nu a existat și toate interpretările în acest sens sunt deformante, fiindcă se înlocuiește terminologia folosită în epocă, care numea fapte reale, strămutare, deplasare, colonizare, cu una modernă, postbelică și post-holocaustică, încărcată de tensiuni politice și demonstrații forțate cu intenții definibile ca extorsiune de fonduri. Acesta era contextul și acestea intențiile reale. Le putem considera cum vrem, licite sau ilicite, morale sau imorale, ele nu devin criminale.
Acordarea protecției statului român pentru evreii cetățeni ai României, aflați în Franța statului vichist sau în Franța de nord, ocupată de armata germană, fie pe teritoriul Ardealului de Nord-Vest, sub ocupație ungară, fie chiar refugiaților evrei din Polonia ocupată, lăsați și ajutați să treacă spre libertate, este una din probele cele mai consistente în acest sens. Ca și încurajarea sau tolerarea tacită a emigrației spre Israel în toată perioada războiului și după război. Chestiunea răscumpărării emigranților evrei, prezentată acum mai ales ca rușinoasă și abuzivă «vânzare» poate fi discutată altădată. A fost mai exact vorba despre un troc, fiindcă toate părțile implicate au avut de câștigat.(dan culcer)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu