Mircea Popescu
Vitejie si tragedie
Problema reprezentarii adevărului istoric incepe să devina subiect de discutie in societatea romaneasca si este foarte bine, deoarece, dupa ani de ocolire a subiectului, este intr-adevar nevoie de clarificari.Intr-una dintre postarile pe tema masacrelor de la Fantana Alba, un interlocutor afirma ca nu mai este nevoie sa ne tot plangem ca “oile proaste mioritice” de atrocitatile la care au fost supusi romanii, atat timp cat am avut un trecut glorios.
In articolul “Discutii despre caracterul national“, incercam sa dau raspuns unui eseu sociopsihologic, prin care profesorul Peter Dan din New York, pe linia liberal-academica a vremurilor pe care le traim, sublinia faptul ca romanii trec printr-o stare de confuzie, inclusiv morala, din cauza ca nu s-au impacat cu cu un trecut, fals infatisat prin infrumusetarea si mistificarea istoriei nationale. De fapt, domnia sa, in cursul discutiilor, definea problema ca fiind negarea sau nerecunoasterea Holocaustului de catre populatia romaneasca.
Iata deci, doua aspecte, aparent opuse asupra redarii Adevarului istoriei nationale, dar in fond avand acelasi substrat: pastrarea tacerii absolute asupra tragediei nationale, fie prin ridicarea in slavi a momentelor de eroism si vitejie, fie prin asumarea unor vini colective in cazul unor momente de ciocniri culturale si interetnice particulare.
Replica pe care i-am dat-o profesorului Peter Dan a fost ca, deocamdata, Istoria noastra nationala este alterata si ca urmare Romania se afla in situatia de a nu i se recunoaste dreptul istoric la teritoriul sau national Reintregit. In consecinta, natiunea romana se gaseste intr-un spatiu ciopartit prin diverse Diktate, iar populatia romaneasca din teritoriile instrainate este discriminata si deznationalizata prin atacul virulent asupra elementului sau fundamental, identitatea.
Pentru a completa comentariul de mai sus, doresc sa subliniez ca, din punctul meu de vedere, inainte de a vorbi despre Holocaustul altora, trebuie vorbit deschis si aratat lumii intregi, Genocidul impotriva romanilor faptuit de imperiul de la rasarit, fie ca s-a numit tarist sau sovietic, precum si urmarile acestor crime impotriva umanitatii.
Daca insa, la conducerea Basarabiei ca si la cea a Romaniei vor exista mancurti care ocolesc subiectul, atunci romanii nu vor putea iesi din Minciuna stiuta de toata lumea, dar acceptata ca o fatalitate.
Deci, nu-i vorba de “oi proaste mioritice“, ci de realitatea tragismului Natiunii romane sfasiata, fiind nevoita sa traiasca separata si sa fie supusa deznationalizarii prin vointa comunitatii internationale de coniventa cu conducerile efemere de la Bucuresti sau Chisinau.
Iar vina se rasfrange si asupra noastra, asupra societatii civile, daca vom continua sa sustinem fara sa-i presam pe conducatorii Romaniei care accepta fara sa cracneasca Minciuna istorica in care se complac din ratiuni de “politica corecta“.
In consecinta, prezentarea masacrului de la Fantana Alba este un pas spre restabilirea unui crampei de Adevar, dar mai sunt mii de crampeie care trebuie sa duca la cunoasterea crimelor impotriva a peste 1,2 milioane de romani disparuti in urma invaziei salbatice dinspre Rasarit, invazie considerata subiect “tabu” pentru liderii comunitatii internationale, implicit ai celor din UE.
Dar, oare acestia au motive sa vorbeasca, daca europarlamentarii romani, nu indraznesc sa atinga problema?
Si in timp ce “reprezentantii” romanilor in Parlamentul Europei tac asemenei unor “oi proaste mioritice”, Lituania cere, zilele acestea, despagubiri de la Moscova pentru perioada de ocupatie a tarii.
Curand, pe 28 iunie se vor implini 72 de ani de la invazia sovietica a
teritoriilor romanesti prin care s-a declansat Genocidul romanesc care a lasat rana neinchisa a milioanelor de romani torturati, omorati, deportati sau pierduti prin Siberiile de ghiata sau pustiurile Asiei Centrale.
Acum, este timpul ca la Bucuresti si la Chisinau, conducerile sa paraseasca turma oilor mute si fricoase, indraznind sa comemoreze acest moment, iar europarlamentarii nostri sa ceara in Parlamentului Europei o sedinta solemna care sa pastreze un minut de reculegere si sa marcheze comemorarea victimele romanilor ca urmare a ocuparii si dezmembrarii Romaniei.
Acestea ar fi momentele de vitejie si patriotism de care are nevoie natiunea romana.
Dar mai exista oare patrioti la conducerea Romaniei?
Mircea Popescu
Mircea Popescu. Caracterul national
Discutii asupra caracterului national
Profesorul de psihologie, de origine romana, Peter Dan de la Long Island University din New York, folosind concepte de sociopsihologie, analizeaza si concluzioneaza in articolul “Caracter national: mit, realitate, consecinte” necesitatea redefinirii adevarului istoric national prin demitificarea lui, respectiv prin renuntarea la fetisuri, parti ale asa numitului “sine fals” pentru a se ajunge la elementele fundamentale ale caracterului national, elementele pure care constituie “sinele autentic“.In cele ce urmeaza incerc sa fac o sumara incercare de ordonare si descifrare a unor sensuri din acest articol extrem de dens.
Definitia sinelui autentic sau adevarat ar fi cumulul de elemente si caracteristici fundamentale ale unei entitati, fie umane, fie, in cazul dat, nationala. Dupa unii autori, sinele adevarat este un dat Divin. Privit astfel, as putea spune ca elementele si caracteristicile fundamentale nationale nu pot fi alterate (modificate) decat prin pacat.
In cazul entitatii nationale, sinele fals poate fi vazut, nu neaparat ca un ego national, ci ca o necesitate, ca o imbracamintea pentru sinele adevarat, menita sa-l apere pe acesta din urma de influentele si atacurile exterioare si sa creeze un cadru capabil sa mentina coeziunea, chiar cu pretul unor mituri devenite credinte populare, dar prin inlaturarea elementelor de exces aparute conjunctural si promovate de grupuri marginale sau izolate.
Autorul sugereaza, pe buna dreptate, ca sinele autentic cuprinde “Elementele initiale ale identitatii noastre nationale … constiinta originii latine, limba si religia ortodoxa“, iar sinele fals este definit de traditie (folclor) si istorie idealizata sau nu.
Personal, consider ca analiza-i generala, nu-i comparativa, izoland tabloul national de contextul general european si istoric si nu tine seama de diverse aspecte care determina reactii normale, nu numai de aparare ale sinelui fals, dar si ale sinelui autentic.
In primul rand, m-as referi la situatia interna, tensionata etnic in Transilvania si datorita interventiilor destul de agresive si provocatoare ale Budapestei. Aceasta nu este xenofobie, ci realitate palpabila.
In al doilea rand, nationalul inseamna si restaurarea spatiului romanesc prin solutionarea problemei din Basarabia, unde tocmai caracterul national este atacat, mergandu-se pana la contestarea identitatii romanesti. Sa fie oare simple manifestari nationaliste aceste reactii de aparare ale sinelui autentic al populatiei de dincolo de Prut?
Apoi, poate fi mentionata politica de impunere din partea UE a unor noi cutume straine culturii, traditiei romanesti si chiar moralei crestine, prin obligarea unui popor crestin sa implementeze in morala sociala elemente care tin de pacat asa cum este considerat homosexualismul in religia, nu numai crestin ortodoxa, mergand chiar pana la subminarea institutiei fundamentale a familiei prin legiferarea casatoriei intre persoane de acelasi sex. Deci, ne aflam in fata unui atac direct si virulent asupra sinelui autentic. In acest context, homofobia este provocata si devine implicit un evident act de aparare al sinelui autentic.
Nu in cele din urma, constatam si un atac insasi asupra descendentei, “a constiintei originii latine”, prin curentul teribilist al dacizarii (promotori stomatologul Napoleon Savescu si Daniel Roxin), curent care incearca sa nege latinitatea poporului roman si chiar sa puna intentiile Scolii Ardelene sub semnul intrebarii, prin insinuarea ca ar fi actionat ca “agentura a Vaticanului” pentru impunerea latinitatii poporului dac (!?).
Se poate spune ca sinele fals al natiunii este rezultatul unei sinteze create in procesul convietuirii sociale, este o “Biblie nationala”, Carta morala in care sunt alaturate elementele de identitate, traditie si istorie comuna, constituind deja un adevar acceptat cu religiozitate de orice natiune si ale carui precepte morale pot constitui motivele ciocnirilor cu factorii externi care impun cu agresivitate modificarea acestor precepte si implicit legile convietuirii. Si in acest sens s-a exprimat si Edmund Burke, fondatorul conservatorismului: “Moravurile sunt mai importante decat legile. De moravuri depind, in mare masura, legile“.
Sinele fals este interfata cu exteriorul a sinelui autentic, adica a acelei structuri interne imuabile si, probabil Divine, a nationalului. Este si vitrina noastra, “brandul” care ne identifica si ne deosebeste de ceilalti.
Daca aceasta “platosa” este inlaturata in momentul in care atacul asupra valorilor fundamentale nationale (descendenta, identitate si religie) se inteteste in epoca globalizarii, dar si a continuitatii politicii imperiale moscovite, inseamna ca ridicam steagul alb si cedam insasi la elementele de coeziune ale natiunii de dragul unei asa zise “corectitudinii politice”.
Odata cu distrugerea sau abandonarea elementelor de coeziune, se ajunge la demoralizare, la dezmembrare, la descompunerea natiunii si in cele din urma la disparitia notiunii de Patrie autentica.
Experimentul are loc deja prin lansarea iresponsabila a conceptului de “un singur popor, doua tari (mai mult sau mai putin romanesti)“, pentru a justifica secesiunea creata odata cu infiintarea unui stat asa zis suveran si independent dincolo de Prut, adica o a doua Patrie romaneasca (sic). Debusolati si dezradacinati, vom ajunge sa aplicam dictonul: “Ubi bene, ibi Patria” si, in locul unei natiuni definite, devenim o masa amorfa, fara identitate, fara caracteristici. Sa fie aceasta pedeapsa pentru pacatul de a renunta la ceea ce constituie mostenirea acordata de Divinitate?
Vorbind de restabilirea adevarului si demitificare se pune intrebarea logica: cine este in posesia adevarului, cercurile liberale deschise spre schimbari fundamentale morale si sociale si care interpreteaza adevarul prin prisma acestor permanente revolutii morale, chiar imorale la nivelul socialului national, sau curentul crestin-conservator atasat valorilor traditionale?
Si atunci, fara sa vrem, alunecam din punct de vedere national pe taramul ideologiei, gasindu-ne in fata a doua alternative, fie acceptam Liberalismul care reuseste performanta de a arunca in derizoriu valorile nationale si de a demoraliza natiunea, fie Conservatorismul care idealizeaza caracterul national dar uneste natiunea?
Ca sa folosesc o analogie, liberalismul actioneaza ca o forta centrifuga, iar conservatorismul ca o forta centripeta.
O analiza a caracterului national care cuprinde doar elemente de sociopsihologie, fara abordarea elementelor de morala sociala si implicit ideologica este incompleta, cu atat mai mult cu cat este evitata evolutia si interactiunea cu exteriorul. In acest fel ne aflam in fata unui exercitiu academic teoretic care nu numai ca nu propune solutii concrete, dar creeaza false solutii promovate de extremismul liberal.
Mircea Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu