Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala
Vorbind despre Biserica si in
Biserica - despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii
ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o
nuantare a detaliilor... Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in
practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si
daca le implinim in Biserica - acolo unde le este locul si rostul!...
Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui
Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o
realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o
seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si
Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia
Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( 1).
Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic(2). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate.
Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a "simbiozei" dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea − prin aceasta simbioza - deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului(3). S-a dovedit ca "simfonia" gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune -in epoca medievala, la cele mai neproductive − in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic(2). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate.
Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a "simbiozei" dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea − prin aceasta simbioza - deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului(3). S-a dovedit ca "simfonia" gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune -in epoca medievala, la cele mai neproductive − in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost
statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale
pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17).
Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: "Se cuvine sa dam
dajdie Cezarului?" subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de
stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre
indatoririle religioase si cele civice(4). Potrivit Sfintei Scripturi,
Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar
Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar
in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea
spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a
randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe
apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii
pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine
putere politica( 5).
Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: "dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama." (Rom. 13,7) caci "cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu" (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta (6).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei(7).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum(8). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei.
Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista(9), ci in sensul transparentei Bisericii(10) si a responsabilitatii crestine(11), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: "dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama." (Rom. 13,7) caci "cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu" (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta (6).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei(7).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum(8). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei.
Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista(9), ci in sensul transparentei Bisericii(10) si a responsabilitatii crestine(11), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa
staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii
societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii,
cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o
clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se
impart - intr-un mod sumar - in valori mijloc, adica cele care ajuta la
realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum
sunt valorile estetice, morale si religioase(12).
Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa(13). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace mass-media si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul "subcultural" este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudo-culturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa(13). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace mass-media si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul "subcultural" este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudo-culturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti
trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem
tineri, caci una este varsta tineretii - cu aspiratiile si asperitatile
ei inerente si firesti - si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din
punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi
impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!...
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor - care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!...
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!... Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!...
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala - care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!... Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!...
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!...
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!... Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului - toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!...
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!...
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!...
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi - in timp - ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!...
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci "drepturi naturale" insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776(14).
Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu "Fiinta suprema". In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca "nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege"(15 ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)(16).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu(17).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo(18).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului.
In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii(19). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta "normala" daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare(20). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii - evident prin metodele ei specifice - de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.(21).
Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”(22)
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico - teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane - in special la nivelul poporului - care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc - spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.
Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice - pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita - pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!...
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine - acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului - ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(23) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu - Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor - care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!...
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!... Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!...
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala - care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!... Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!...
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!...
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!... Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului - toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!...
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!...
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!...
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi - in timp - ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!...
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci "drepturi naturale" insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776(14).
Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu "Fiinta suprema". In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca "nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege"(15 ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)(16).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu(17).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo(18).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului.
In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii(19). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta "normala" daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare(20). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii - evident prin metodele ei specifice - de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.(21).
Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”(22)
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico - teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane - in special la nivelul poporului - care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc - spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.
Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice - pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita - pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!...
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine - acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului - ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(23) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu - Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...
Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( 24). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea.
In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!...
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”(25) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...
Drd. Stelian Gombos - Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
Note:
1. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
2. John Meyendorf, Teologia Bizantina, trad. de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 283.
3. Ibidem
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Indrumari misionare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 437.
5. Ibidem
6. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morala, Sibiu, 1969, p. 12.
7. Hans Kleis, , Biserica si politica, in „Telegraful roman”, Nr. 5-8/1999, p. 2.
8. Ibidem.
9. Nikolai Berdiaev, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 91.
10. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Transparenta Bisericii in viata sacramentala, in „Ortodoxia”, Nr. 4/1970, p. 509.
11. Idem, Responsabilitatea crestina, p. 183.
12. Ilarion Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, Arad, 1994. p. 260.
13. Ibidem, p. 262-263.
14. Aurel Nae, Drepturile omului – incercare de evaluare ortodoxa, in „Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 225/1999, p. 4.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Cf. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Dan Ciachir, Ortodoxia in mileniul III, in rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.
22. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002, p. 180-181.
23. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
24. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
25. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
2. John Meyendorf, Teologia Bizantina, trad. de Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 283.
3. Ibidem
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Indrumari misionare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 437.
5. Ibidem
6. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morala, Sibiu, 1969, p. 12.
7. Hans Kleis, , Biserica si politica, in „Telegraful roman”, Nr. 5-8/1999, p. 2.
8. Ibidem.
9. Nikolai Berdiaev, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 91.
10. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Transparenta Bisericii in viata sacramentala, in „Ortodoxia”, Nr. 4/1970, p. 509.
11. Idem, Responsabilitatea crestina, p. 183.
12. Ilarion Felea, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, Arad, 1994. p. 260.
13. Ibidem, p. 262-263.
14. Aurel Nae, Drepturile omului – incercare de evaluare ortodoxa, in „Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 225/1999, p. 4.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Cf. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Dan Ciachir, Ortodoxia in mileniul III, in rev. “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.
22. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002, p. 180-181.
23. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
24. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Prezenta Bisericii in lume, in „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93.
25. Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
Despre autor
Stelian Gombos
Senior editor213 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009
Castigator a 5 penite de aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu