Câtă vreme ben Gurion va fi idolul vostru – n-aveţi nici o speranţă!
Sindromul ben Gurion de Y. Abraham
„Israelul va fi primit în Liga Arabă, care-şi va schimba numele şi se va numi Liga Orientului Mijlociuˮ (Shimon Peres, în timpul unei dezbateri parlamentare asupra acordurilor de la Oslo)
De n-ar fi fost delaţiunea şi calomnierea şi apropierea de stǎpânire n-ar fi fost atinsǎ nici mǎcar unghia vreunui evreu. (S.Y. Agnon, Acoperirea sângelui)
În revista „Direcţii noiˮ a Organizaţiei Sioniste, am găsit un articol al lui Uri Heitner, în care el afirmă că acordurile de la Oslo au fost un eşec. Nu polemizez cu Uri Heitner; iau în discuţie ideea.
În timpul Holocaustului, la un lagăr de exterminare ajunge un tren cu evrei. Evreii sunt daţi jos din tren, şi înaintea lor apare un nazist, care le spune, intraţi, evreilor, e numai un duş. Evreii intră, şi sunt exterminaţi. Putem spune că, din punctul de vedere al acelui nazist, e vorba de un eşec?
Nu vorbesc de aruncarea prafului în ochi, făcută intenţionat şi extrem de exagerat de către politicieni şi medie; e vorba de altceva. La ce s-au referit politicienii, care vorbeau de „paceˮ? E clar că minţeau, căci sunt politicieni; dar la ce se refereau cu adevărat?
Putem presupune că pur şi simplu au greşit? Din acţiunile lor putem deduce că ele erau conştiente, şi intenţionate.
Să începem de la acordul cu teroriştii, care a precedat cu mult acordurile de la Oslo. După mărturia lui abu Mazen, acordul cu partidul muncii prevedea că arabii din Israel votează pentru partidul muncii, iar acesta, în schimb, aduce teroriştii în ţară. Ceea ce înseamnă că s-a făcut uz de falsuri electorale pe scară mare: alegerile arabilor sunt false, şi de data aceasta falsificarea s-a făcut în favoarea partidului muncii.
Faptul acesta are încă un sens, mai grav: faptul că partidul muncii a ajuns la asemenea înţelegeri cu inamicul îl face supus şantajului, acum şi în viitor.
„Victoriaˮ stângii la noi în 1992 na fost reală, ci rezultat al unor panglicării electorale, ca şi victoria stângii în Spania în 1936 şi cucerirea preşedinţiei chilene de către Salvador Allende (mântuitorul de pe celălalt mal, aceasta e semnificaţia numelui) în 1970 ‒ evenimente care au dus la catastrofe. Întrucât partida naţională era mai puternică decât stânga, au fost prezentate liste false, în fruntea cărora se aflau provocatori, şi care naveau şanse să treacă pragul electoral, dar au furat voturi de la partida naţională şi i-au diminuat astfel ponderea în Parlament. Astfel s-a format un „bloc de blocareˮ, arabii şi stânga, care a împiedicat formarea unui guvern national; dar întrucât stânga nu era interesată să-i bage pe arabi în guvern (şi nici aceştia nu erau interesaţi să intre întrun guvern cu cei care, din punctul lor de vedere, tot evrei erau), au fost aplicate presiuni asupra unor partide, părtaşe tradiţionale ale Likudului, care au făcut posibilă întemeierea unui guvern de stânga.
Când această coaliţie şubredă a început să se destrame, au fost acţionaţi provocatori, care se fofilaseră în Parlament din partea unui partid naţional, şi ei, primind şpagă din gros, au trecut pe loc în tabăra „păciiˮ. (Unul dintre ei a fost mai târziu condamnat pentru trafic cu droguri, ceea ce nu face „paceaˮ mai puţin sfântă).
Să fi înţeles cineva greşit intenţiile „palestinienilorˮ? Şi aici, răspunsul e negativ. Arafat a spus deschis ce intenţionează să facă, şi spusele lui au fost publicate la noi. Nu e vorba numai de intenţii; şi detaliile erau cunoscute. Cineva, îngrozit, a propus ca în fiecare maşină să fie instalat un emiţător de localizare, dar propunerea a fost respinsă pentru a nu leza „intimitateaˮ; mai târziu, jaful imens al maşinilor evreilor a fost descris ca „preţul păciiˮ. Barierele armatei ar fi putut strangula cu uşurinţă coloanele de maşini furate care-şi făceau drumul spre „autoritatea palestinianăˮ, dar, când Itzhak Rabin era Prim Ministru şi Ministru al Apărării, Shimon Peres era Ministru de Externe iar Ehud Barak era Şeful Marelui Stat Major, soldaţii au primit un ordin inechivoc: armata nu se ocupă cu combaterea activităţii penale! Dacă-i aşa, de ce n-au fost puse şi bariere ale Poliţiei?
Aşa s-a creat în mâna teroriştilor o rezervă mare de maşini cu număr israelian, cu care intrau nederanjaţi în interiorul „liniei verziˮ, îi dădeau jos pe sinucigaşi şi plecau. În privinţa traseului – primiseră fotografiile aeriene ale întregului Israel! Aceste fotografii sunt produse de o societate particulară, şi oricine poate cumpăra câteva pătrăţele (afară de bazele militare, care oricum nu-i interesau pe terorişti, căci aceştia voiau să lezeze, tocmai, populaţia civilă). Un mare număr de „afacerişti palestinieniˮ s-au adresat deci acelei societăţi, şi, bine coordonaţi, au cerut, fiecare, alt pătrăţel. Proprietarul societăţii s-a sezisat, şi a raportat; a primit aprobarea să vândă fotografiile.
Teroriştii au avut parte de colaborarea deplină a conducerii israeliene, care le-a furnizat tot ce le trebuia ca să-şi facă mendrele. Cei asasinaţi în atacurile ucigaşe au fost prezentaţi ca „victimele păciiˮ.
Stânga nu s-a învăţat minte. Şi azi, după Oslo, fuga ruşinoasă din sudul Libanului şi „deconectareaˮ, ei visează „paceaˮ, îi îmbrăţişează pe arabi – care îi scuipă în faţă, cu orice ocazie – şi vor să-i dezrădăcineze pe colonişti, pentru care nutresc o ură de moarte. Ei cultivă iluzia, că după alungarea evreilor din Ţara lui Israel, li se va da lor posibilitatea de a rămâne pe un teritoriu mititel pentru a clădi acolo utopia.
*
Mişcările presioniste au încercat să creeze în ţară o bază teritorială pentru evrei. Herzl a intenţionat să întemeieze o patrie evreiască, în spiritul secolului XIX, secolul naţiunilor. Jabotinsky a mai adăugat grija pentru soarta evreilor, în urma întăririi antisemitismului în Europa între cele două războaie mondiale.
Dar lui ben Gurion şi bandei sale nu le păsa de evrei. Cu miopia caracteristică stângii, ei au văzut în estul Europei un rezervor mare de evrei, care va continua să existe în viitorul previzibil, şi de unde va ajunge o şuviţă subţire de idealişti, dispuşi să materializeze cu corpul lor socialismul.
Mă voi folosi acum de o noţiune nouă – camera obscură. Nu cunosc studii care s-o menţioneze, dar mărturii despre existenţa ei pot fi găsite în creaţii literare, „Roman rusˮ de Meir Shalev, şi „Odihnă justăˮ de Amos Oz. La început, era vorba de refugiaţi ai revoluţiei ruse eşuate din 1905, care n-au rămas aici căci condiţiile erau grele, ci s-au dus în America unde s-au luat după înclinarea lor evreiască şi s-au făcut capitalişti, dar au continuat să creadă în idealurile revoluţionare, şi au considerat că la noi poate fi creată o societate nouă de la zero.
Acest lobby conduce de departe evenimentele de la noi, până acum. Reuşita revoluţiei ruse din 1917 a creat alt val de refugiaţi, alţii au venit în timpul Holocaustului şi după el, iar mai apoi după căderea comunismului… Lor li s-au adăugat cei ce-au părăsit Israelul din motive ideologice, versiune postmodernă a botezaţilor.
Sionismul socialist, aşa cum s-a dezvoltat la noi, a fost caracterizat de două fenomene: kibuţul şi „societatea muncitorilorˮ. Kibuţul ca atare, cel original, ar fi trebuit să fie întruchiparea idealului anarhist, un număr de comunităţi mici care formează societatea cooperând între ele (pe socoteala jafului organizat al populaţiei din afara kibuţurilor).
Dar kibuţul conţinea şi elemente pur naziste: crearea unui „popor nouˮ prin anularea familiei, zeci de ani înainte de programul nazist Lebensborn, prin care doreau naziştii să întrupeze „rasa superioarăˮ, şi de asemeni erau baza Palmahului, plugot mahatz, al căror nume era bazat pe batalioanele de asalt naziste.
Iar „societatea muncitorilorˮ era întruparea spiritului bolşevic, întreprinderi falimentare conduse de funcţionari. Pe când Jabotinsky încerca să aducă în ţară orice evreu cu putinţă, pentru ai salva pe evrei de pericolele care-i pândeau în Europa, ben Gurion şi banda lui s-au opus. Ei nu erau interesaţi de evrei. Printre evreii din Europa, observanţii şi revizioniştii îi întreceau numeric pe socialişti; dar şi cei fără poziţie politică îl primejduiau. Însă ben Gurion n-a greşit, ca Abraham Stern, şi nu i s-a adresat lui Hitler pentru a-i propune o alianţă. Nu era nevoie. Hitler ia făcut treaba lui ben Gurion, fără ca acesta s-o ceară. Treaba Drepţilor e făcută de alţii. Când s-a dovedit că Hitler e prea eficace, şi ucide şi socialişti, a început negarea. Negarea Holocaustului a început la noi. Conducătorii n-au vrut să mărturisească existenţa Holocaustului mai întâi în forul lor interior, după aceea au vrut s-o ascundă de popor, şi până la urmă i-au acuzat pe evrei de Holocaust, că nu s-au opus.
Mai târziu, „istoricii israelieni al Holocaustuluiˮ i-au acuzat de Holocaust pe cei care s-au împotrivit: după revolta ghettoului din Varşovia, naziştii erau interesaţi să-i extermine pe toţi evreii, ca să nu se revolte! „Istoricii israelieni al Holocaustuluiˮ sunt de fapt negaţionişti, ei neagă rolul lui ben Gurion şi al bandei sale, şi îndreaptă vinovăţia spre evrei.
*
La începutul romanului „Primul cercˮ, Soljeniţîn prezintă o imagine monstruoasă a lui Stalin, şi, printre altele, îl descrie ca neîncrezându-se în nimeni – dar se încrezuse în Hitler!
Mai târziu, Suvorov a ridicat altă ipoteză: Stalin nu l-a crezut pe Hitler, dar a crezut, poate, cam prea mult în propriile halucinaţii. Nu vorbesc aici pentru sau împotriva teoriilor lui Suvorov, ci doar le prezint, cu o observaţie: chiar dacă par lunatice, ele dau cu toate acestea o anumită explicaţie (monstruoasă, dar e vorba de personaje monstruoase) a tiraniei lui Stalin, a lichidării neîndurătoare a tuturor oponenţilor săi (sau a celor pe carei considera oponenţi), şi mai ales – a comportării de neînţeles a comuniştilor germani, care, executând orbeşte ordinele Moscovei, l-au adus la putere pe cel mai mare duşman al lor.
După Suvorov, planul diabolic al lui Stalin era acesta: să restaureze capacitatea agresivă a Germaniei, să-l aducă acolo la putere pe cel mai extremist conducător, să-l încurce într-un război cu Occidentul, şi atunci, când toţi europenii îl vor urî pe Hitler şi vor dori eliberarea – să-l atace pe Hitler din spate, să „eliberezeˮ Europa şi astfel s-o comunizeze!
Numai că Hitler, Golem care se ridicase împotriva creatorului său, a înţeles despre ce este vorba, şi a atacat primul. Restul e istorie.
Fără părtinire, Suvorov analizează şi acţiunile lui Hitler. După părerea lui Suvorov, Hitler a făcut o gravă greşeală tactică când şi-a fragmentat forţele în trei direcţii (Leningrad, Moscova, Stalingrad), fiind în cele din urmă respins din toate cele trei obiective. Dacă şi-ar fi concentrat toată puterea în direcţia Moscovei, ar fi reuşit s-o ocupe. Dar, întreabă Suvorov, ce s-ar fi întâmplat atunci? Nimic. După Moscova, mai sunt încă zece mii de kilometri de teritoriu rus.
Stânga israeliană nu e mai puţin monstruoasă. Pe calea marilor săi învăţători, i-a adus în ţară pe Arafat şi ucigaşii lui, pentru a servi drept „spărgător de gheaţăˮ care să alunge evreii din Ţara lui Israel; stânga israeliană n-a luat în consideraţie diferenţa de dimensiuni dintre Israel şi Rusia. După Tel Aviv nu mai e nici un centimetru de teritoriu oarecare, ci doar marea.
Fără îndoială, stânga israeliană vrea să se încadreze în zonă, şi pentru aceasta învaţă de la vecini. În Siria, Stat care poate fi numit „fostulˮ, alawiţii erau la putere, chiar dacă nu constituiau decât o mică parte a populaţiei; dar în haosul de acum, ei îi expulzează pe sunniţi, (milioane care şed în lagăre dezolate de refugiaţi în Orientul Mijlociu, pe când o parte dintre ei invadează Europa) aşa încât ponderea alawiţilor în populaţie creşte! Pe de altă parte, Daesh îi extermină pe toţi cei care nu sunt sunniţi după religie şi ucigaşi după convingere. Stânga israeliană, minoritară faţă de evrei, doreşte să-i expulzeze şi de aceea se alătură arabilor; dar refuză să înţeleagă faptul că din punctul de vedere al arabilor, chiar şi stângiştii sunt consideraţi evrei. În prezent ei reprezintă nişte „idioţi utiliˮ, dar, după planurile arabilor, şi ei vor fi expulzaţi şi exterminaţi.
*
Ben Gurion a avut baftă, căci pe vremea lui exista Hitler. Ben Gurion era mic, Hitler era mare: ben Gurion nu era capabil să-i extermine pe evrei, şi Hitler a făcut-o pentru el. De atunci caută continuatorii lui ben Gurion vreun Hitler, care să-i extermine pentru ei pe evrei; dar aşa ceva e greu de găsit. Nu în fiecare zi se nasc hitleri. Aşa a cerut stânga israeliană sprijinul lui Stalin, soarele popoarelor, care voia şi el să pună la cale încă un Holocaust; până când unul dintre marii stalinofili, Mordechai Oren, a fost arestat la Praga şi i s-a dat un rol într-o înscenare antisemită.
În trădarea de la Oslo, au fost aduşi în ţară Arafat şi teroriştii lui, concepţiile acestuia fiind cunoscute. Stânga a dat dovadă de înţelegere şi pentru atentatele făcute sub egida lui: Arafat nu e ben Gurion, şi nu e capabil să facă o Altalena … Aceste cuvinte cuprindeau un mesaj cifrat pentru Arafat: Pentru asta te-am adus! Ben Gurion a ucis puţini evrei, tu să ucizi mulţi! Ben Gurion a făcut o Altalenă, tu să faci multe Altalene!…
*
Una dintre pietrele fundamentale ale stângii e – excluderea evreilor. Palavrele, după care ben Gurion a ordonat bombardarea Altalenei pentru că greşise, sau fusese indus în eroare, sunt vorbe de clacă. Ben Gurion nu voia ca „deviatoriiˮ să ia parte la întemeierea Statului, la lupta împotriva inamicului. Zeci de ani mai apoi, după Războiul de şase zile, Moshe Dayan a spus – ce nevoie am eu de Vaticanul ăsta? – a predat Muntele Templului Waqfului, şi a dat jos steagul israelian, fără presiuni, fără tratative, fără a primi ceva în schimb. Ştia el ce face: repede, înainte ca evreii să se trezească din euforie, înainte ca ei să construiască Templul!… Azi, Muntele Templului e centru de terorism, şi de instigare antisemită.
După „deconectareˮ, e clar oricui ce se întâmplă după o retragere, după distrugerea aşezărilor evreieşti; dar stânga nu e deranjată de aceasta. Ei cer deschis distrugerea aşezărilor evreieşti, chiar dacă aceasta va duce la o ploaie zilnică de rachete asupra blocului Dan şi a Ierusalimului. Esenţialul e, expulzarea evreilor.
*
E bine să învăţăm de la cei mari.
Hitler la lichidat pe Röhm, şi faptul era inevitabil, pentru că altfel Röhm l-ar fi lichidat pe Hitler.
Stalin l-a lichidat pe Troţki, şi faptul era inevitabil, pentru că altfel Troţki l-ar fi lichidat pe Stalin.
Mao a făcut dovadă de creativitate. După nebunescul „marele salt înainteˮ, care a cauzat populaţiei o suferinţă de nedescris, Mao a fost îndepărtat din toate funcţiile de răspundere, şi i s-a lăsat numai postul simbolic de preşedinte al partidului, un fel de împărat-zeu lipsit de atribuţii; ba, i s-a mai şi interzis să deschidă gura. El a revenit, şi i-a îndepărtat pe toţi oponenţii, prin „revoluţia culturalăˮ nu mai puţin nebunească, dar atunci a avut grijă să-şi pregătească un ţap ispăşitor, care va fi sacrificat când suferinţa populaţiei va creşte. E vorba de Lin Biao, luptător curajos în trecut şi nebun în acel prezent, care a fost declarat ca tovarăşul de drum, adjunctul şi continuatorul lui Mao, şi i s-a făcut un cult al personalităţii nebunesc, a cărui semnificaţie era numai: că el urmează să-l lichideze pe Mao şi să-i ia locul. Desigur, Lin Biao a fost lichidat, împreună cu rude şi apropiaţi, fiind folosit ca ţap ispăşitor al continuării nebuniei maoiste.
Însă cel mai bun exemplu poate fi găsit într-o creaţie literară: „Tema trădătorului şi a erouluiˮ, de Borges. Un grup subversiv irlandez caută febril trădătorul infiltrat în rândurile lor. Rezultatul e înspăimântător: trădătorul e conducătorul slăvit însuşi! Ei îl condamnă la moarte, dar pentru a executa sentinţa e nevoie de aprobarea conducătorului – trădătorul însuşi! Prins între ciocan şi nicovală, el aprobă execuţia lui însuşi, dar cere ca dezonoarea să nu fie dezvăluită, ci să moară ca un erou (ceea ce corespunde cu intenţiile conspiratorilor, căci ei au nevoie de figura lui ca erou naţional). Conducătorul-trădător e deci executat printr-un atentat, în care sunt pronunţate fraze din piesa lui Shakeaspeare, „Iulius Cӕsarˮ, aceasta deoarece organizatorul atentatului era intelectual, traducătorul lui Shakeaspeare în gӕlică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu