Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Sodoma cămăşilor albe de Luiza Barcan
Sursa http://www.cotidianul.ro/sodoma-camasilor-albe-189301/
Nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu).
Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?
Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.
Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi a abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.
Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată, nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.
Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din ”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşază, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.
La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.
N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?
Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.
Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.
Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care strigă: „Hoţii!!!”. Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!
M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist, oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în Occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.
Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi salvată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.
Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.
În România de astăzi, brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali sus-amintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămăşile albe, dacă nu sunt autoare, sunt măcar complice la această crimă.
În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.
Sodoma cămăşilor albe de Luiza Barcan
Sursa http://www.cotidianul.ro/sodoma-camasilor-albe-189301/
Nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu).
Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?
Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.
Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi a abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.
Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată, nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.
Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din ”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşază, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.
La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.
N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?
Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.
Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.
Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care strigă: „Hoţii!!!”. Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!
M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist, oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în Occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.
Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi salvată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.
Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.
În România de astăzi, brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali sus-amintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămăşile albe, dacă nu sunt autoare, sunt măcar complice la această crimă.
În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.
Accesări: 2999
Publicat Duminicã, 22 iulie 201
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu