Suferinţele evreilor și viaţa soţului meu, Matatias Carp

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Suferinţele evreilor și viaţa soţului meu, Matatias Carp

Autor: Ella CARP 

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_29279-articles_details.html

Publicăm, pentru prima oară în presa românească, fragmente dintr-un document inedit cu totul excepţional. Printr-o fericită întîmplare, acest document a fost descoperit de Alexandra Laignel-Lavastine la Muzeul Yad Vashem, în timpul cercetărilor făcute cu ocazia traducerii și întocmirii aparatului critic al Cărţii negre. Este vorba despre mărturia doamnei Ella Carp, văduva lui Matatias Carp, autorul Cărţii negre, privitoare la suferinţele evreilor din România între anii 1940 şi 1944, mărturie dată în faţa lui Avny Smaia, în Tel Aviv (Strada Bartenura, nr. 17), în ziua de 28 decembrie 1960 *.

 

Mă numesc Ella Carp. Sînt funcţionară la ziarul de limbă română Viaţa noastră din Strada Harakevet, 52. M-am născut în București. Tatăl meu Bernard Cohen era negustor, iar mama Eliza, casnică. În afară de mine și de cei doi copii ai mei, adoptaţi dintre orfanii salvaţi din Transnistria în 1944, fata – Liliana – născută la 1 august 1939, iar băiatul – Horia – născut la 1 mai 1942, se află în ţară și fratele meu Sorin Condrea. Am absolvit liceul la București. Nu am făcut parte din nici o organizaţie politică sau club. În schimb, am fost tot timpul colaboratoare harnică a soţului meu. Am venit în ţară împreună cu soţul și copiii la 25 septembrie 1951, cu vasul „Transil - vania“. După șase luni de ședere în ţară, soţul a încetat din viaţă. I-am crescut cu multă trudă pe cei doi copii, care la moartea soţului meu aveau 13 (Liliana) și respectiv 11 ani (Horia).

Despre viaţa şi activitatea soţului meu Matatias Carp

L-am cunoscut pe soţul meu în anul 1928, am fost prieteni timp îndelungat, iar apoi ne-am logodit. În anul 1932, ne-am căsătorit. Matatias Carp era fiul lui Horia Carp, fost senator în Senatul român, reprezentant al Uniunii Evreilor Români, prin partidul liberal, cunoscut publicist, colaborator la ziarul Curentul Israelit și redactorul unei reviste – Cultura – cu conţinut iudaic. Om erudit, secretar general al Comunităţilor Evreilor din București, Horia Carp era originar din Hârlău (Moldova).

 

Matatias Carp s-a născut la București, la 16 aprilie 1904, și a crescut în casa părintească într-o atmosferă de cultură evreiască, însă nu religioasă. În casă mai erau trei surori. A învăţat de mic copil limba ebraică, lucru destul de rar printre evreii din București în perioada respectivă. A urmat liceul la București. Ca elev, avea o fire tumultuoasă și o personalitate foarte dezvoltată. A fost eliminat dintr-o școală pentru activitate sionistă, iar din alta pentru propagandă electorală. După absolvirea liceului, a intrat ca funcţionar la o societate petroliferă. Din cauza temperamentului său voluntar, nu s-a împăcat cu această funcţiune. Înscriindu-se la Facultatea de Drept, face trei ani într-unul singur. Avocatura nu l-a mulţumit însă. Își ia licenţa în Drept în mai 1930. Lucrează un timp ca avocat practicant, fiind secretarul faimosului avocat Issersohn din București. Imediat după căsătorie, în anul 1932, își deschide propriul birou de avocatură, profesînd această meserie pînă în anul 1940, cînd evreii au fost eliminaţi din barou.

 

În tot acest timp se ocupă exclusiv de profesiunea sa și de muzică. Era pianist amator, urmînd un timp Conservatorul, la clasa Armonie și contrapunct. În vara anului 1940, avocaţii evrei sînt eliminaţi din barou și astfel, rămînînd fără activitate profesională, devine secretarul general al Federaţiei Uniunii de Comunităţi, la propunerea domnului W. Filderman, cunoscutul conducător al evreimii române, președintele Federaţiei la acea dată. Familiile noastre se cunoșteau de mult timp și dl Filderman îl aprecia mult pe soţul meu, socotindu-l întotdeauna un om capabil și foarte muncitor.

 

În cadrul Uniunii funcţionau trei secretari generali. În afară de Matatias Carp, mai funcţionau și avocaţii Dau Rosenkranz şi Costiner. N-aș putea preciza în ce consta domeniul fiecăruia dintre secretari, dar știu că soţul meu s-a ocupat în special de susţinerea plîngerilor comunităţilor și a intervenţiile lor pe lîngă autorităţi pentru a evita pe cît posibil nedreptăţile care se ţineau lanţ. Ţin minte că, în timpul cît a funcţionat ca secretar general, casa noastră era întotdeauna plină, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, de evrei care veneau – fie în numele lor propriu, fie în numele comunităţii lor sau al unei instituţii evreiești – să solicite asistenţă sau ajutor în diverse probleme. Din păcate, nu cunosc cazurile în speţă pentru a da amănunte precise în această materie. Soţul meu avea multă înţelegere și răbdare și nu precupeţea timp pentru a asculta durerea fiecăruia și încerca întotdeauna să ajute. Intervenea pe la tribunale, pe la diversele ministere etc. În acest timp, cunoscînd problemele evreiești în lupta cu autorităţile pentru puţina dreptate care mai putea fi obţinută, i-a venit ideea să strîngă documentele care puteau sta, pe viitor, la baza unei cronici a suferinţei evreiești. În 1940 a început să strîngă documente, fără a începe însă sistematizarea lor.

Victima rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941

Cu ocazia rebeliunii legionare din zilele de 21-23 ianuarie 1941, Matatias Carp este ridicat de acasă și dus la circumscripţia XV de poliţie din strada Matei Basarab. Cu această ocazie, este arestat și tatăl său, Horia Carp, în vîrstă de 70 de ani. Acolo a fost maltratat groaznic împreună cu alte victime ridicate din sediul sionist din strada Anton Pan (nr. 7) și acuzat de mituirea subsecretarului de stat Rioșanu cu suma de 100.000.000 lei. Lucrurile sînt relatate în Cartea neagră, în volumul Legionarii. A rezistat chinurilor și torturilor și nu s-a obţinut de la el declaraţia solicitată. S-au mulţumit cu o declaraţie de sinucidere din „cauza familiale“. Din lipsă de mașini, deţinuţii din beciurile Poliţiei nu au putut fi transportaţi spre locurile de execuţie și astfel au putut scăpa cu viaţă, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie. Îmi a mintesc: cînd a venit acasă, faţa și corpul său erau vinete de bătăile primite cu vîna de bou. Am avut veşti despre el prin fiul fostei noastre bucătărese creștine, care pleca pe la circumscripţie și-mi [text lipsă]. La începutul anului 1942, cînd Uniunea Comunităţilor Evreiești a fost transformată în Centrala Evreilor (Iudenrat), Carp demisionează din postul de secretar general și se dedică strîngerii documentelor. În acest timp, am trăit din micile noastre rezerve bănești, ducînd o viaţă modestă; și pot spune că, pînă la apariţia Cărţii negre, soţul meu nu a mai avut nici o altă preocupare în afară de strîngerea documentelor cu privire la epoca de restriște și de prelucrare a lor. Singura persoană care l-a ajutat în această activitate am fost eu, lucrul acesta e confirmat și de el, în introducerea primului volum al Cărţii negre.

Cum a strîns materialul

Materialul a început să fie strîns încă în anul 1940. În 1943, Matatias Carp a trecut la prelucrarea și la sistematizarea acestuia. Materialul era procurat prin legături cu nemţii. Anumite acte, precum și fotografii erau chiar plătite. De altfel, și explicaţiile necesare tot de la nemţi le căpătase. Pentru siguranţa și confirmarea lor, Carp se deplasa la locurile indicate, spre a se convinge de autenticitatea celor relatate. Nemţii o făceau exclusiv pentru banii obţinuţi. Alte documente proveneau chiar de la români, prieteni ai soţului meu, care îi cunoşteau intenţia de a strînge documente privind soarta evreilor. O a treia sursă era, după cum am mai spus, Comunitatea Evreiască, unde veneau multe documente, cum ar fi adresele trimise de autorităţi sau memoriile obștilor evreiești. O ultimă sursă era Ministerul de Interne. Exista acolo un prieten care îi permitea să intre în minister, oferindu-i dosarele spre cercetare. Apoi, cu ajutorul unui portar, a reușit să intre şi duminica în clădirea ministerului, ca să cerceteze în arhivă și să copieze ordine și materiale de anchetă, adrese etc. Am fost și eu de cîteva ori cu el şi, într-o atmosferă de înfrigurare, am copiat documente. Carp atribuia o însemnătate deosebită documentelor. Ţin minte că, într-o discuţie cu un alt cercetător care poseda documente, am aflat că acesta le arsese, de teamă ca nu cumva să fie descoperit. (Într-adevăr, descoperirea documentelor de către autorităţile românești ar fi periclitat viaţa destinatarului lor. Soţul meu însă insista asupra faptului că documentele trebuie păstrate chiar cu riscul vieţii. După război, relatarea celor întîmplate nu ar fi avut nici o valoare istorică în absenţa documentelor.) În perioada elaborării lucrării, documentele au fost păstrate în casă. Nu le-am ascuns, deoarece erau prea multe și la o percheziţie ele ar fi fost imediat descoperite. Nici nu neam gîndit vreodată la ascunderea lor altundeva, căci ar fi însemnat să punem în pericol viaţa unui om. În liniștea nopţilor, sistematizam împreună materialele adunate de cu ziua și băteam la mașină manuscrisul care trebuia apoi să meargă la tipografie.

Doi orfani adoptaţi

În 1944, cînd au fost repatriaţi copiii din Transnistria, am adoptat doi copii orfani, soră și frate. Ei se aflau la creșa dnei dr. Iancu din strada Labirint. Copiii se numeau atunci Smil și Esther Wagner. Părinţii lor erau din Cernăuţi și fuseseră deportaţi în Transnistria. La 2 august 1943, acești părinţi au fost predaţi, într-un grup de 200 de evrei, reprezentanţilor organizaţiei germane Todt, duși dincolo de Bug și, mai tîrziu, împușcaţi în lagărul de la Tarasivca. Cu această ocazie au fost salvaţi – n-au mai fost predaţi germanilor – 58 de copii. La 10 decembrie 1943, copiii au fost duși la Tulcin și apoi în ghetoul Balta, de unde au fost repatriaţi. I-am adoptat din dragoste pentru copii și din milă pentru soarta lor. Nu au știut mulţi ani că nu sînt copiii noștri. Băiatul, care azi are 19 ani, a aflat despre aceasta abia cu trei ani în urmă.

Activitatea de după război

După ieșirea României din război, în anul 1944, Carp s-a dedicat exclusiv continuării activităţii în vederea desăvîrșirii operei sale. Multe documente au fost strînse abia în această epocă. Majoritatea cheltuielilor legate de cumpărarea de documente și altele au fost suportate din mijloacele noastre modeste. Abia după război Carp a primit o mică subvenţie din partea Congresului Mondial Evreiesc pentru scoaterea primului volum al Cărţii negre. Cheltuielile pentru cercetarea cazului de la Sărmaș au fost suportate de Joint. Cazul a devenit cunoscut mai ales prin lucrarea lui Matatias Carp, care, în calitate de reprezentant al federaţiei de Comunităţi, a asistat la deshumarea celor 120 de cadavre ale evreilor din Sărmaş, uciși în anul 1944 de populaţia locală, ajutată de armata ungară.

 

Dupa război, Matatias Carp a scos următoarele patru volume, în care sînt cuprinse documente și fotografii din perioada de restriște 1940-1944. Prima carte, Sărmașul, a apărut în 1945, la Editura Socec, cu o prefaţă de B. Brănișteanu, unul dintre cei mai cunoscuţi gazetari români – de origine evreiască. Au urmat cele trei volume din Cartea neagră, cu o prefaţă semnată de șeful Rabin al cultului mozaic din România, dr. Alexandru Şafran: vol. 1 – Legionarii și rebeliunea (septembrie 1940 - ianuarie 1941); vol. 2 – Pogromul de la Iași din 29 iunie 1941 și procesul care a avut loc după război(Editura Dacia-Traiana, 1948); vol. 3 –Transnistria (Editura Dacia-Traiana, 1947). (Volumul al treilea a apărut înaintea celui de-al doilea.)

 

Un mănunt interesant este faptul că pentruCartea neagră a scris o introducere (datată 15 noiembrie 1945) A. Bunaciu, comunist, la data respectivă ministru al Justiţiei (în prezent ministru de Externe și unul dintre conducătorii Partidului Comunist). În ultimul moment, cînd cartea era deja sub tipar, și-a retras introducerea. Soţul meu a apucat să tragă la tipar cîteva exemplare din această carte cu introducerea lui Bunaciu, după care a oprit publicarea.

 

În anul 1950, cînd toate cărţile erau deja terminate și tipărite, soţul meu și-a considerat misiunea în România terminată. Am depus actele și am plecat în Israel. Datorită curajului și vigilenţei soţului meu, am reușit să luăm cu noi nenumărate caiete mari cu documente și fotografii strînse în decursul anilor. Aceste documente alcătuiesc unsprezece dosare, după următoarea împărţire: Dosarul 1 – Deportările (Ordine. Tabele de deportaţi. Rapoarte de ajutorare. Ordine de readucere a deportaţilor pe categorii, Bucovina-Basarabia-Transnistria. Legături cu ţara. Comisiuni de ajutorare); Dosarul 2 – Acte de acuzare ale Tribunalului Poporului; Dosarul 3 – Problema evreilor din România (Istorie. Legi Gigurtu. Antonescu pînă la rebeliune. Rebeliunea. Situaţia legală a evreilor din România, 9/8/1940-30/11/1941, legi, regulamente, jurnale, decizii); Dosarul 4 – Breviar Cartea neagră; Dosarul 5 – Breviar Cartea neagră în limba engleză; Dosarul 6 – Acte, fotografii Cartea neagră; Dosarul 7 – Fotografii rebeliune. Acte Centrala Evreilor din România; Dosarul 8 – Intervenţii Federaţia Uniu - nilor de Comunităţi. Memorii către Anto - nescu 16/12/940-1/1/941; Dosarul 9 – Scrisoare Maniu (Scrisoare efer (?). Deportări Ungaria); Dosarul 10 – Evacuări muncă obștească (Memorii Federaţie); Dosarul 11 – Fotografii rebeliune, ultimele zile. Sosiţi în ţară, am locuit la Ierusalim.

 

Am intrat la ulpan [școală de învăţare intensivă a limbii ebraice, n.n.], soţul meu pentru perfecţionarea limbii, căci el o știa din copilărie, iar eu ca să continui învăţarea limbii ivrit [ebraică, n.n.]), începută încă din România. Carp a fost angajat la Enciclopedia de la Ramat Gan și a început sistematizarea materialului „Ardealul“. O boală cruntă l-a doborît la cîteva luni după sosirea noastră în ţară. A încetat din viaţă în urma unui cancer la plămîni. La 21 septembrie 1952 a sosit în Israel, iar la 3 iulie 1953 a încetat din viaţă.

 

Am rămas singură cu cei doi copii ai noștri. Am muncit zi şi noapte ca să-mi cresc copilașii. În acest timp nu am voit să mă ating de aceste documente. Nutream speranţa ca ele să mai fie lucrate odată și odată, iar eu să colaborez la această lucrare. Așa cum am fost de folos soţului meu în decurs de 20 de ani de căsătorie. În anul 1956, cînd copiii au intrat la liceu, nu am mai putut rezista materialicește și am fost obligată să caut un cumpărător pentru documente. Am dus o corespondenţă cu cei de la Iad Vașem, oferindu-le lor arhiva. Din păcate, această instituţie nu avea atunci posibilitatea să o cumpere, din lipsă de fonduri. Am făcut o propunere similară şi Asociaţiei Evreilor din Basarabia, prin președintele și deputatul Itzhac Korn. Arhiva i-a interesat, deoarece conţine mult material cu privire la evreii din Basarabia. Din cîte știu, documentele sînt păstrate la sediul Ascoiaţiei Evreilor Basarabeni din Strada Haahsmal, 21, unde stau la dispoziţia celor interesaţi. Puţinele documente pe care le-am mai găsit, printre care: listele originale sau copiile originale ale copiilor orfani din diverse ghettouri, propuși pentru repatriere la sfîrșitul anului 19 [indescifrabil]; Scrisoarea Comitetului antifascist semnată de scriitorul Otzhac Pfe (?) în 1947; și altele le-am oferit de curînd (noiembrie 1960) arhivei Iad Vașem. De asemenea, anexez la aceasta: 1. un articol din presa evreiască din România la apariţia Cărţii negre; 2. cîteva fotografii ale soţului meu, cu explicaţiie de rigoare; 3. o copie a prefeţei scrise de d. Bunaciu pentru volumul apărut. Cer ca acestea din urmă să-mi fie returnate după ce vor fi copiate. Declar că am citit această declaraţie și că ea este conformă cu cele dictate de mine.

(semnătură manuscrisă Ella Carp)

(altă semnătură indescifrabilă)

 

* Am păstrat ortografia originală, cu sublinieri și majuscule, corectînd, în schimb, unele greşeli gramaticale de tipul pluralului „copiii“ etc. Am marcat prin semnul întrebării numele indescifrabile din cauza stării defectuoase a fotocopiei aflate în posesia noastră.

 

 

În imagine: Ella (în stînga) şi Matatias Carp 

FISIERE LA DOWNLOAD

Ella Carp, marturia de la Yad Vashem