Scrisoare
deschisă către Consiliul Naţional al Audiovizualului
De
ce e „bun pentru România” un Lac Otrăvit, mai
mare decît Monaco?
Am
citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA,
în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări,
plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect
major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de
zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră. Prin prezenta scrisoare
deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere
deschisă” - solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a
reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul
românesc.
Aceste
reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a
publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se
eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu:
„Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele
aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”,
se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire,
însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de
referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de
ori, pe orice ai da click, orice ai căuta - un film, un autor, un
bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în
ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”... Într-un fel, e de
înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi,
cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e
încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi
modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ
publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că
în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie
publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume
inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am
fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România”
e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la
acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului -
„dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a
schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în
publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să
evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela
consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori
exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie
să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor,
afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie
încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare
a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru
că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică
pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru
credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice,
ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie
perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi
sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au
recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor
sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe
independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc...
Se
ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut
orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre
fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra
galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i
spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt
pianist într-un bordel!”... „Bun pentru România”? De ce am
crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu
oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că
proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII
acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne
spun - e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare -
că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste,
„Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a
profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de
spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de
tradiţionalele cozi de topor.
În
economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să
funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul
neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un
medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ,
s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe
faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel
lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în
urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu
minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la
muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să
aibă - şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de
oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în
epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a
nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie
„prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de
perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea
ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul
documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939,
la Veneţia... Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu
înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti
eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de
„Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de
socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci
România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de
preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac
într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară
civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci
capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă
un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava,
cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd
vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită...
Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe
altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al
Eşecului, care nu ne dă pace...
Să
compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care
riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania,
cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant!
Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ
pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte
sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur:
Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă
istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză
să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai
mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea
ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară
corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor
ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea
României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît
gramele de aur pe cap de locuitor!
Am
auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte
mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs
obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de
slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea
chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia
în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu
sunt venit „după”!
Un
impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel,
desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra
„subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii
că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care
poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu
aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin
invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e
să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O
BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor
aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului
e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă
ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de
fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii
de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă
iubirea pentru Transilvania!
Pentru
că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul
australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu
totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări,
cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul
lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac
cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi
trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de
RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi
o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi
poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe
valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît
Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat
că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost
un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)!
Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de
ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o
instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi
apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia
României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată
şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor
„presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect
economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru
conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în
afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent,
pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă,
percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi,
găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne
dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un
Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist,
ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare
Moartă!”)... Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de
milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze
Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind
ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din
lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am
mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul
nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo... In orice
afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul,
restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a
reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va
reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai
auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le
asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm
propriul aur - asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări
politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu
cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi
doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României
nu e negociabilă!
Intr-adevăr,
trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca
să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”,
e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de
mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind,
desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”,
care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă
preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum
ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau,
tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de
containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel
gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu
cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din
toată afacerea?
Am
dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi
aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata
foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”,
de la Vergiliu încoace... Stupefiant e că, de azi-mîine două
decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate
şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga,
avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu
centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor”
din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă
care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului
de „crimă împotriva umanităţii”... Natura înseamnă Viaţă,
natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în
secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în
care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru
mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă
şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani,
cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă
din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate,
fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi...
Un
mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană
indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o
solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele
împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri,
tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile,
fotbalişti şi academicieni... Toţi nu pot decît să spere că
votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar
fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a
istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe
sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”.
Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va
trece”. Cred că e exact invers.
Oricum,
în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar
simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă)
să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie
RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire
praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă... Şi
totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb,
sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”
...Iată
de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate
comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună
mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia
Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco!
Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect
industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!...
Cu
tristeţe şi cu speranţă,
Eugenia
Vodă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu