vineri, 29 iulie 2011

În faţa votului, un prost este egal cu un deştept

Am găsit, pe blogul Dnei Zoe Petre, acest «studiu» despre democrație, extras din înțelepciunea pragmatică, aproape folclorică a Internetului, loc de întâlnire dintre gura lumii și gura satului. Aș preciza, totuși, că orientarea prin complexitatea lumii actuale devine prea dificilă pentru alegeri, unde scopurile și mijloacele sunt descrise schematic, simplificator, unde chiar deștepții devin proști, dacă nu fac efortul de a se documenta și a înțelege.
Democrația votului direct devine periculoasă fiindcă alegerile pot fi orientate și manipulate ușor. Comunismul era autocratic fiindcă nu credea în capacitatea de a alege a maselor, considerate mase de proști, în numele cărora se poate exercita puterea dar care nu merită să fie consultate în chestiuni pe care nu le pricep. Demagogia trăiește în simbioză cu democrația dar și cu autocrația.
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer



De prin e-mail adunate...



« În faţa votului, un prost este egal cu un deştept.
Dar doi proşti nu sunt egali cu doi deştepti, pentru că, din doi deştepti, unul n-o să vină la vot, fiindcă i se pare că totul e lipsit de sens.
Trei proşti nu fac nici atât cât trei deştepti, pentru că, din trei deştepti, unul are probleme existenţiale şi nu vine la vot, iar altul e sigur că o să iasă tot ăia şi n-are sens să se mai ducă.
Patru proşti contra patru deştepţi?
Exclus! Din patru deştepti, unul n-are Mercedes şi i se pare că n-o să se schimbe nimic, altul ştie el cine o să iasă, iar al treilea preferă să adoarmă la un film bun de cinematecă.
Rahat, asta e democraţia: 100 de deştepti n-or să facă niciodată cât un
singur prost care votează!!!»

marți, 26 iulie 2011

Ion UNGUREANU. Discurs rostit la 3 iunie 2011 la Cimitirul Eroilor din Chișinău

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cu durere despre cei vii şi cei morţi

Discurs rostit pe data de 3 iunie 2011 la Cimitirul Eroilor de
Ion UNGUREANU, ex-ministrul Culturii şi Cultelor, Republica Moldova

Ne-a adunat azi aici, de Zilele Īnălţării, un act de vandalism feroce, care īn fond s-a īntāmplat chiar sub ochii unora dintre noi. Este o dovadă elocventă că oraşul Chişinău de la 1944 īncoace nu ne-a aparţinut nouă, băştinaşilor. Pentru a ajunge aici, īn locul unde are loc slujba de pomenire, a trebuit să trecem azi prin bălării şi hăţişuri, ca īn vremurile vechi, cānd primii creştini se adunau īn peşteri pentru a se ruga īmpreună lui Dumnezeu. Iată-ne aruncaţi īnapoi īn epoca păgānismului. Cei care s-au īntrunit azi aici sunt, după expresia biblică, sarea pămāntului, ei sunt purtătorii făcliei memoriei noastre istorice. E bine ştiut că atitudinea faţă de cimitire relevă gradul de civilizaţie al unui stat. Ne-a adunat aici investigaţia jurnalistei Angelina Olaru despre această monstruozitate care s-a săvārşit chiar īn inima Chişinăului – demolarea Cimitirului Eroilor – un complex memorial şi arhitectural unic. Dar dacă le punem pe toate cap la cap, era inevitabil ca toate astea să se īntāmple. Pe timpuri, năvăleau tătarii, turcii, prădau cu nemiluita tot ce le ieşea īn cale – şi dacă de la păgāni nici nu te puteai aştepta la milă şi īndurare, atunci cānd lor li se alăturau cazacii, năvălind şi ei peste noi, e un lucru absolut de neīnţeles. Creştini ca noi, ne ardeau bisericile, ne furau cărţile sfinte, icoanele… (despre aceasta ne-a amintit recent Nicolae Dabija īn unul din editorialele sale). Dar chiar şi ei, după o vreme, se īntorceau cu prada la ei acasă – pe unde le-o fi fiind casele.
Astăzi avem de-a face cu un alt soi de năvălitori. Ei īşi spun „eliberatori”, dar nu pleacă īnapoi, de unde au venit (deci sunt ocupanţi!). Nu-u-u!, nu-u-u! ripostează ei indignaţi, suntem eliberatorii voştri. Aceşti neaveniţi distrug ce-i al nostru şi-şi instalează kibitcile roşii īn casa noastră strămoşească. Īntre timp īşi educă demolatori şi prădători din seminţia noastră. Religia, care ne-o impun, e ura faţă de frate şi dragostea faţă de prădători. Ni s-a implantat īn creier că nu mai suntem ceea ce am fost, că nu mai avem nevoie de memorie, de legi morale, ni se rescrie, ni se falsifică trecutul istoric.


Noi, băştinaşii, n-am fost aşa, dar ne-au īnvăţat să fim aşa cei care au venit cu “mī starāi mir razruşim do osnovania” (“vom distruge vechea lume pānă īn temelii”). După ce şi-au aruncat īn aer bisericile, catedralele (e de ajuns să pomenim doar “hram Hrista Spasitelea” la Moscova, avānd apoi intenţia să distrugă pānă şi celebra biserică a lui Vasile Blajennāi din Piaţa Roşie, şi numai printr-un miracol īn ultima clipă s-au răzgāndit), ei bine, aceşti neobarbari au venit şi la noi să ne īnveţe a demola, a arunca īn aer, a şterge cu buldozerele orice urmă de civilizaţie, de creştinătate. I-aţi văzut chiar zilele astea mărşăluind obraznic cu drapele roşii, sāngerii prin Chişinău, scandānd “naşa Moldova!” (“Moldova noastră”), deşi nu ne cunosc limba, cu atāt mai mult istoria. Ce anume au ei īn vedere cānd zic Moldova, se vede la Tiraspol, īn acest vechi pămānt moldav devenit azi o enclavă rusească, unde numele de “Republică Moldovenească” e pus doar de formă. Ei zic “Moldova”, dar subīnţeleg Rusia, subīnţeleg o gubernie rusească. Dacă nu mă credeţi, īntrebaţi-l pe Patriarhul Rusiei, Kirill, care īn toamnă īşi va vizita la Chişinău spaţiul canonic al “Vseia Rusi” (al īntregii Rusii), īn timp ce Patriarhul Romāniei n-are voie să vină pe moşia lui Ştefan cel Mare şi Sfānt. Trăim timpuri apocaliptice, unde minciuna e īntronată īmpărăteasă. Eu nu le-aş dori ruşilor ca īntr-o bună zi nişte venetici să mărşăluiască semeţ pe străzile Moscovei scandānd, cu accent specific, “nasa Moscava, nasa Moscfa!”. Şi să ceară obraznic ca limba lor să fie decretată limbă de stat īn Rusia. Poate că atunci ruşii din Rusia s-ar trezi şi ar īnţelege mai bine situaţia dramatică īn care ne aflăm noi, băştinaşii, şi i-ar sfătui pe consāngenii lor, odată ce ei n-au de gānd să se īntoarcă īn Rusia, cel puţin să se poarte cu respect faţă de noi, pe pămāntul nostru, pentru că oricāt de mulţi ar fi, oricāt de mult s-ar īntinde – pānă la urmă, tot la matca lor vor trebui să se īntoarcă, aşa cum se īntorc apele revărsate dintr-un rāu īn albia de unde s-au pornit.


Sunt ei oare vinovaţi, aceşti mărşăluitori pe meleagurile noastre? Doar parţial, cred eu. Principalii inşi care poartă vina sunt cei din spate, care-i asmuţă contra noastră, care īn fond nu-şi cruţă propria seminţie. Celebra zicere stalinistă “Mī za ţenoi ne postoim!” (“Nici un preţ nu e prea mare pentru noi!”) e aplicată şi azi.Despre aceasta vorbea Aleksandr Soljeniţān – marea conştiinţă civică a Rusiei, atunci cānd afirma cu amărăciune că Rusia timp de sute de ani a fost condusă de conducători care au urāt şi urăsc poporul rus, şi de aceea nu-l cruţă, īl trimit peste tot īn războaie şi misiuni inutile. Acelaşi Soljeniţīn a formulat un deziderat nemaiīntālnit la nici un alt popor din lume “O sberejenii naroda” (despre cruţarea, ocrotirea, păstrarea poporului). Care “sberejenie”, care grijă de consāngeni? Amintiţi-vă cum pe timpul conflagraţiei militare de la Nistru, impusă de forţele proimperiale ruso-sovietice, ni s-a tăiat gazul īn Moldova (dacă ar fi putut, ne-ar fi oprit şi aerul!). Gazul a fost tăiat pentru toată populaţia – altfel tehnic nu se putea. Şi cine a suferit īn primul rānd? Ruşii! Ei, spre deosebire de populaţia autohtonă, n-aveau cum să se descurce. Băştinaşii au apelat la neamurile lor de la ţară, pe cānd ruşii au fost cel mai grav afectaţi de această pedeapsă a Rusiei. Ca şi atacul cu gaze nocive īmpotriva cecenilor din Teatrul Sud-Vest de la Moscova, care a făcut un număr infinit mai mare de victime īn rāndul ruşilor decāt puteau s-o facă cecenii. E aceeaşi mentalitate: “Mī za ţenoi ne postoim!” O mentalitate de sălbatici. Ea e aplicată īn permanenţă.


Dar să-i lăsăm īn plata Domnului. Īntrebarea e ce ne facem cu neobarbarii noştri autohtoni, din stirpea noastră, care s-au īnhăitat cu ei? Amintiţi-vă de romanul Clopotniţa al lui Ion Druţă, de vechea clopotniţă a lui Ştefan cel Mare, arsă pānă īn temelii nu de cei care ne pāngăresc plaiurile, ci de unul de-ai noştri. Acest act de vandalism e descris īntr-o operă de ficţiune. Dar uitaţi-vă ce ne spune realitatea: după cum s-a aflat, demolarea definitivă a acestui cimitir sacru a fost aprobată de unul din mai-marii republicii noastre. Astăzi el se justifică, precum că n-a ştiut. Dar, vorba strămoşilor noştri latini, domnule Tarlev: Ignorantia non est argumentum! (Ignoranţa nu este un argument). E īnspăimāntător ceea ce se īntāmplă la noi sub ochii noştri.


Tot īn zilele astea a fost difuzată ştirea că acum cāteva zeci de ani a fost rasă cu buldozerele porţiunea din Cimitirul Central unde se afla mormāntul unui primar excepţional, Karl Schmidt, care a condus primăria timp de 28 de ani. Tot atunci a fost şters de pe faţa pămāntului mormāntul marelui arhitect Alexandru Bernardazzi, care a eruoepenizat Chişinăul. Pe locul mormintelor lor s-a īnălţat “kinoteatr 40 let VLKSM” – trăiască comsomolul! Această clădire are īn faţă acea oribilă statuie căreia nici Ministerul Culturii de atunci nu i-a dat aviz de instaurare: “Iz-za hudojestvennoi nepolnoţennosti” (“Din lipsă de valoare artistică”). Dar ia īncearcă azi să te atingi de ea, imediat eşti etichetat barbar şi… rusofob (deşi e un monument sovietic, cum vedem, ruşii şi sovieticii au devenit sinonime). Iată de la cine a preluat ştafeta domnul Tarlev atunci cānd a aprobat demolarea definitivă a tot ce e legat de cimitirul gloriei militare, de osemintele ostaşilor căzuţi īn două războaie, călcate şi măcinate de buldozere…


Desigur, īn ochii unora noi, cei adunaţi aici, arătăm ca nişte naivi, ca nişte romantici. Ia auzi, domnule, noutate! Cānd tot la Chişinău şi īn īmprejurimi au fost torturaţi şi īmpuşcaţi fără judecată mii de oameni – şi pānă azi găsim noi şi noi gropi cu cei executaţi, iar unii dintre autorii acestor atrocităţi mai sunt īncă īn viaţă, trăiesc printre noi şi primesc pensii grase. Pe aceşti criminali, pe aceşti călăi nu-i caută judecătoria de la Haga, crimele lor n-au fost catalogate drept “crime īmpotriva umanităţii”. Ce le putem răspunde? Una n-o exclude pe alta. Dar nimic nu e mai urāt, decāt un om fără memorie, nimic mai periculos decāt o societate care degenerează īntr-o masă de consumatori biologici sau, cum se spune la noi de la o vreme: n-are importanţă limba, ci ceea ce pui pe limbă… Deci suntem invitaţi să coborām la regnul animalic. Īi īnţelegem şi pe cei din Occident, care depind şi ei, sărmanii, de gazele ruseşti, vor şi ei să aibă “ce pune pe limbă”, dar e prea sinistră această alianţă dintre “materialiştii” noştri şi “idealiştii” din Occident, care-şi limitează căutările criminalilor doar pānă la graniţele fostului imperiu sovietic. Noi, băştinaşii, am făcut şi facem parte dintr-un străvechi popor care n-a rāvnit niciodată de la nimeni un petic de pămānt străin, n-am īncălcat legea lui Dumnezeu: ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Ne-am cinstit totdeauna strămoşii, uitaţi-vă cātă lume e īn cimitirele noastre de Paştele Blajinilor! Iată de ce īndrăznim să cerem să ne fie ascultat glasul.


Iar celor care convieţuiesc alături de noi, le-aş pune o singură īntrebare: cum v-aţi simţi, tovărăşeilor, dacă din porunca cuiva (n-are importanţă a cui) ar fi aruncat īn aer complexul gloriei militare “Eternitatea” de pe strada Pan Halippa? E de neimaginat aşa ceva! Dar voi cum aţi procedat cu Cimitirul Eroilor? Istoria pe aceste meleaguri n-a īnceput cu voi. Pānă la venirea voastră aici au trăit oameni, care au avut un trecut, au avut strămoşi, au avut ca şi voi, eroii lor, pe care i-au īngropat cu cinste. Şi voi, venind, ce-aţi făcut cu osemintele lor? Spune o vorbă veche din bătrāni: cine trage īn trecut din pistol, viitorul va trage īn el cu tunul. Nu vă purtaţi cu noi ca nişte cuceritori – altfel va trebui să suportaţi consecinţele. Nu e o ameninţare, e o avertizare. Nu suntem nişte “piei-roşii”, noi nu trebuie să fim creştinaţi. Am fost creştinaţi īnainte de venirea voastră (cam cu vreo jumătate de mileniu), aşa că voi ar trebui să fiţi subordonaţi spaţiului nostru canonic şi nu invers. E de-ajuns că aţi īncercat să ne descreştinaţi. Nu tropăiţi cu cizmele voastre īn casa care v-a găzduit. Cine nu īncalcă legea noastră strămoşească şi se poartă cu respect, va fi tratat adecvat. Cine īncalcă această lege i se va arăta uşa. (Nu vă supăraţi, vorba romānului!, dar aşa se procedează peste tot īn lume.)


Mult īncercată matuşkă Rusie! Opreşte-te! Ai grijă de seminţia ta, n-o semăna pe toate coclaurile, pe toate meridianele. Mai citeşte o dată parabola lui Tolstoi “De cāt pămānt are nevoie omul?”. Riscaţi să lăsaţi Rusia fără ruşi. Şi ar fi păcat. Te ia groaza, cānd te gāndeşti cine le-ar putea lua locul. Din nou īnapoi la pecenegi, “prietenii” noştri comuni? Nu-i o figură de stil. Ne-am convins nu o dată că, īn lumea īn care trăim, totul e posibil. Fără să vrei te īntrebi: oare Rusia pānă acuma nu s-a dumerit că a fost supusă unei experienţe nefaste? Scria cancelarul Germaniei Bismarck īntr-o scrisoare de răspuns socialistului Bebel, care īl tot presa cu ideile lui socialiste: “Curioase idei! Ar trebui să găsim o ţară, de care nu ne este prea milă, de exemplu, Rusia, şi să le probăm”.


Le-au “probat”, īncepānd cu anul 1917. (Preţul a fost de zeci şi zeci de milioane de vieţi omeneşti.) Am nimerit şi noi, alături de ruşi, īn malaxorul acestei experienţe tragice.


Eu, care mi-am făcut studiile la Moscova īn timpul dezgheţului hruşciovist, iar mai apoi am şi lucrat acolo, comunicānd cu celebra intelighenţie rusă, vă spun sincer că mă simt īngrozit cānd văd aceşti rinoceri cu drapele roşii, mărşăluind pe străzile Chişinăului. Mi-e ruşine şi mă doare inima văzānd că ruşii au ajuns să fie confundaţi cu comunismul, cu fioroasele fiare bolşevice! Nu forţaţi nota, nu īntindeţi coarda, ea poate plesni. Īn casa spānzuratului nu se vorbeşte de funie. Nu mai mărşăluiţi, nu mai fluturaţi aceste drapele sāngerii. Veniţi alături de noi să refacem ceea ce au distrus părinţii voştri buimăciţi de-o propagandă care i-a făcut neoameni, haideţi s-o īncepem chiar de la restaurarea acestui cimitir īn cinstea eroilor căzuţi, mai ales că alături de osemintele ostaşilor noştri romāni sunt şi osemintele soldaţilor ruşi, ale altor etnii, asta, desigur, dacă vreţi o viaţă civilizată. Treziţi-vă, afară e un alt veac, sunt alte vremuri, imperiile şi-au dat duhul, īmpăcaţi-vă cu gāndul acesta, nimeni, nici un popor nu poate fi mai presus decāt alt popor, fie el mare sau mic. Īn faţa lui Dumnezeu suntem toţi egali. Nu vă irosiţi puterile să păziţi ceea ce nu vă aparţine. După cum s-a văzut, nici o ideologie, nici o doctrină nu poate asigura nimănui dominaţia mondială – această deşertăciune a deşertăciunilor! Stimaţi alogeni, astāmpăraţi-vă şi purtaţi-vă civilizat cu naţiunea titulară, dacă vreţi să trăim īn pace şi bună īnţelegere. Iar rătăciţilor noştri le-aş aduce aminte că nici un popor nu-şi glorifică vānzătorii de neam. Ei sunt puşi pe vecie la stālpul infamiei. Aceasta vă aşteaptă dacă nu vă dezmeticiţi din buimăceala care v-a cuprins.

Şi ca să n-o īnchei pe-o notă pesimistă, să ne aducem aminte de luminata noapte a Īnvierii cu acele miraculoase cuvinte: “Hristos a īnviat din morţi cu moartea pre moarte călcānd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.


Astăzi au nevoie şi cei vii, nu numai cei din morminte, să īnvie din morţi. Doar aşa putem spera că ni se va dărui viaţă veşnică. Trebuie să refacem īn īntregime Cimitirul Eroilor, aşa cum a fost edificat de īnaintaşii noştri. Şi atunci poate că Dumnezeu īşi va īntoarce faţa spre noi. Vom fi trataţi cu respect de popoarele lumii – va fi examenul nostru de ţară civilizată. Prin aceasta ne vom pocăi cu toţii, numai aşa īşi vor găsi odihna de veci cei care şi-au dat viaţa pe aceste meleaguri, şi-au dat tot ce au avut mai scump. Să le fim recunoscători şi să fim demni de ei!

Ion UNGUREANU,
ex-ministrul Culturii şi Cultelor

vineri, 22 iulie 2011

Titus Filipas. Aurul de la Roşia Montană și prețul său

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Aurul de la Roşia Montană

iulie 22, 2011 prin blogideologic
Mărturisesc că nu am mai privit, de câţiva ani buni, televiziunile. Recent, am intrat. M-am oprit pe Antena 3. Atacă, bine, doar trei ţinte : 1/politica macroeconomică anti-România, dusă de Traian Băsescu ;2/pseudo-guvernanţa lui Emil Boc ; 3/ sifonarea banilor publici pentru clientela privată a PDL. Dar nu există coerenţă şi focalizare pe alte ţinte. Dimpotrivă. Mă deprimă propaganda deşănţată care se face pentru exploatarea aurului la Roşia Montană, precum şi propaganda pentru firma Romprest (criticată în alte emisiuni pentru că sifonează bani nemeritaţi de la Poşta Română, pentru a fi adusă în stare de faliment). În cazul extracţiei aurului de la Roşia Montană, patronii şi beneficiarii din umbră ai întregii afaceri îl tratează acum!, la începutul secolului XXI, pe „bietul rumân” la fel cum îi tratau britanicii, la începutul secolului XIX, pe aborigenii tasmanieni. Au dispărut cu toţii, bieţii aborigeni! Aurul în lume este evaluat pe piaţă la vreo 1500 dolari USA, uncia. Însă la aflarea preţului adevărat pentru o resursă minerală epuizabilă, în dezvoltarea durabilă se foloseşte noţiunea „the shadow price”. Or, în cazul aurului, acest preţ adevărat este de 10 000 dolari USA, uncia. Sursa http://www.shtfplan.com/precious-metals/the-shadow-gold-price-10000-an-ounce_07212011
Titus Filipas

Titus Filipas. “Rezidenţii căminului Moses Rosen”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

“Rezidenţii căminului Moses Rosen”

iulie 21, 2011 prin blogideologic
“Rezidenţii căminului Moses Rosen” http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/dincolo-de-estetica-miza-politica-a-artei-este-pentru-mine-enorma-231797.html propovăduiesc foarte agresiv bietului rumân o propagandă despre “integrarea rromilor”. Este aceasta o propagandă agresivă şi jignitoare faţă de români. Pentru că este propagandă într-o limbă neo-cominternistă. Vedem succesul unei ideologii cominterniste în România post-1989 precum şi în Occidentul actual. Această ideologie cominternistă a fost iniţiată de bolşevicul rus Nikolai Buharin la terminarea primului război mondial, când România nu fusese complet epuizată de forţe. Devenea posibilă Unirea cea Mare, în limbajul sincer al copiilor de atunci ea fiind numită “România dodoloaţă”. Deşi era doar un fragment din Romania Neoacquistica iniţiată de Mihai Viteazu (reamintesc că statul unit de Mihai Viteazu avea frontiera răsăriteană pe rîul Nipru, nu pe Bug ori Nistru!), duşmanii noştri externi văd atunci Unirea cea Mare de la 1918 ca pe un imperiu numit România Mare ! Ideologul Cominternului, Nikolai Buharin, are primul viziunea acestei ameninţări pentru Rusia Meridională, o construcţie geopolitică artificială ce apărea ca o consecinţă nelegitimă a Tratatului pro-Rusia din 1774 de la Kuciuk Kainargi care nega în mod absolut drepturile noastre! Tot Nikolai Buharin creează şi soluţia, dovedită relativ eficientă, pentru a contracara România. Cominternul inventează limba artificială romani/romanes după modelul altui limbaj artificial, sanskrita, tot Cominternul inventează denumirea rroma pentru etnia pe care Puşkin o denumea istoriceşte foarte corect “ţîganî”, de asemenea în Uniunea Sovietica se tipăreşte ca simulacru literatura în limba artificială romani/romanes, în vreme ce literatura în limba română era strict interzisă ! La fel cum poemul lui Puşkin impunea în lumea occidentală convingerea că Basarabia era populată de ţîganî iar nu de români, tot la fel ideologia buharinist-cominternistă impune Occidentului convingerea că România este populată de rromi. Din păcate, dupa 1989, culturnicii de elită GDS au sprijinit la modul cel mai deschis (vezi proiectul Societatea Deschisă) vechea ideologie buharinist-cominternistă. La indicaţiile în vigoare încă ale Cominternului (Petre Roman şi Vladimir Tismăneanu aparţin unor familii alogeneno-cominterniste chemate la putere în România după 6 martie 1945, şi aflate, de atunci, mereu la putere), bugetul românesc pentru educaţie este pur şi simplu anemiat prin irosirea stupidă de fonduri pentru implementarea canularului cominternist rromi/romani/romanes în România. “Rezidenţii căminului Moses Rosen” implementează şi ei acest canular sub formă de „artă”. Îi recomand acestui regizor, David Schwartz , să îl recitească pe Keats : „Beauty is truth, truth beauty, – that is all/Ye know on earth, and all ye need to know.”

Titus Filipas

De vorbă cu Dumitru Popescu [alias Popescu Dumnezeu]

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

luni, 23 mai 2011
De vorbă cu Dumitru Popescu

Aviditatea renegării rădăcinilor sociale



Alexandru Dumitriu

De 20 de ani se spune că pierdem avuţia naţională şi sărăcim din cauza moştenirii trecutului comunist

- Stimate domnule Dumitru Popescu, trăim vremuri de cumplită restrişte morală. Ce rol au sau ar trebui să aibă intelectualii într-o societate devastată din toate punctele de vedere?
- Într-adevăr... Nemaigăsindu-şi întrebuinţare în ţara lor, nemaiputându-şi câştiga existenţa prin truda cinstită a braţelor şi a minţii, milioane de români se rostogolesc în hăul sărăciei – marea groapă de gunoi a societăţii – sau pornesc în bejenie. De disperare, alţii se dedau la jafuri şi crime ori îşi pun capăt zilelor. În acest marasm epileptic al unei lumi ce se distruge, instinctul de conservare îl îndeamnă pe omul cu mintea întreagă – intelectual sau nu – să tragă un semnal de alarmă. Cei loviţi direct şi imediat o fac tot mai des. Individual, printr-un vaiet sinistru sau aruncându-se de la un etaj al blocului. Colectiv, scandând furios „Hoţii!” în faţa Guvernului, blocând şoselele sau consumându-se la cozi convulsive ca să apuce pacheţelul cu pomană de la Primărie. Poporul, sleit de energie, umilit şi învins, suferă în stare de abulie sau blestemă într-un infinit multiplicat monolog al disperării. Ei, bine – şi aici ajungem la întrebarea dumneavoastră –, intelectualii ce fac, ce spun, ce atitudine adoptă în această tragedie naţională fără precedent?
Cei mai mulţi, marile detaşamente ale inteligenţei româneşti cu misiune practică – dascăli, medici, funcţionari publici ş.a.m.d., scoşi ei înşişi din rosturile fireşti, frustraţi, de-a dreptul azvârliţi pe drumuri – se zbat pentru o iluzorie dreptate de grup, neputincioşi să vadă ansamblul sau văzându-l, dar neavând puterea să i se opună în bloc. Stratul subţire însă, stratul elitist – alcătuit din marii speculatori ai abstracţiunii, din plăsmuitorii ficţiunilor artistice, din mijlocitorii comunicării publice ori exponenţii ştiinţelor umaniste rafinate, ca să nu mai vorbim de purtătorii de cuvânt ai formaţiunilor politice exercitând puterea în stat sau candidând la ea –, acesta, în faţa realităţii, tace. Sau şi mai rău: escamotează, disimulează, ba chiar face din alb negru şi din negru alb. Pe cei loviţi de cecitate sau autism îi deplângem, sperând şi aşteptând să-i aflăm într-o bună zi treziţi din catalepsie. Dar pe cei ce ne prostesc în faţă n-avem altceva de făcut decât să-i dispreţuim, căci datoria intelectualului într-o societate devastată – cum bine spuneţi – e aceea de a spune adevărul, de a citi cinstit tabloul social, definindu-i trăsăturile, interpretându-i orientările şi tendinţele, descifrând culpele, identificând şi blamând beneficiarii oneroşi. După ei, după aceşti elitişti, nenorocirea în care se zbate poporul de 20 de ani este fie moştenire a trecutului, fie simplă iluzie a prostimii. Da, chiar aşa ni se spune: că de două decenii mergem din rău în mai rău, pierdem avuţia naţională şi sărăcim, alunecând în cea mai macabră decrepitudine morală, pentru că suntem ireversibil taraţi de regimul trecut (cel răsturnat în 1989), pentru că nu ne mai putem dezbăra de reflexele muncitoreşti egalitariste, pentru că ni s-au înfipt în cap, ca nişte cuie, principiile imbecile ale cinstei şi corectitudinii, datoriei sociale, protecţiei de stat şi controlului averilor. Am închis şi demolat fabricile, ne-am înstrăinat resursele economice, am lăsat pradă buruienilor pământul mănos al vechii Dacii şi ne-am luat lumea în cap, pentru că nu ne mai putem reveni de pe urma relelor deprinderi căpătate în vremea când nu mai aveam patroni. Iată logica servită acestui popor înşelat, devalizat, înfometat.
Pentru a smulge o zdrobitoare mărturie (din partea poporului însuşi) că aşa stau lucrurile şi nu altfel, institutul de cercetare a crimelor comunismului a supus opinia publică unui sondaj de opinie radical: Nu e aşa, oameni buni – s-a întrebat prin formulări meşteşugite –, că înainte de ’89 aţi suferit crunt? Că totul a fost rău pe atunci (un rău de care nu mai putem scăpa nici astăzi, când ne bucurăm de tot ce am tânjit să avem)? Spre stupefacţia anchetatorilor, din sondaj a reieşit că 80% din populaţie nu-şi aminteşte să fi suferit, iar în privinţa „răului”, mulţimile cred că ideea de bază a acelor rânduieli a fost bună, dăunător fiind numai modul greşit în care, într-un sector sau altul, a fost aplicată.
Iniţiatorii examenului au fost chemaţi să explice public, la posturile TV, marea ciudăţenie, surpriza şi să armonizeze cât de cât tendiţa clară şi apăsată a întrebărilor, cu tot atât de clara şi apăsata replică. I-am ascultat cu toţii pe anchetatori dând lămuririle cuvenite, cu ajutorul cărora şarada a fost dezlegată şi dosarul închis. Au procedat prin tăierea nodului gordian: Păi, la ce vă aşteptaţi, oameni buni, de la plebe? Pentru ea, răul e bine şi binele rău. Dacă are de-ale gurii, în nimicnicia ei, e fericită. Nu-i mai pasă de altceva. Libertate? Ce e aia? Nu înţelege! Dacă burta îi e plină, poţi să-i pui şi căluş în gură. Ăsta e vulgul, n-ai ce să discuţi cu el! Ce e acum nu-i place. Acum ar fi, după capul lui, răul pe pământ. Că poţi să te exprimi liber, să circuli nestânjenit, că ai latitudinea de a-ţi încerca şansa şi, dacă eşti destoinic, să faci avere? Vax albina! Dă-i crăpelniţă şi eşti omul lui!” O să-mi spuneţi: Atunci, de ce au mai cerut părerea vulgului? De ce au mai făcut sondajul? Dacă prin absurd li s-ar fi confirmat aserţiunile propagandistice, n-ar mai fi calificat răspunsurile stupide. Oamenii sunt deştepţi sau idioţi în măsura în care le dau dreptate.

Rolul intelectualului este de a pune adevărul vieţii mai presus de considerentele partizanale

- Şi ce explicaţie credeţi că ar fi furnizat?
- În cazul respectiv, nu atât răspunsul dat de ei ar fi contat, cât întrebarea pusă, căci ea include adevăratul răspuns. Ei chiar să se fi aşteptat la altă opinie a poporului? Să zicem că nu aveau sagacitatea deducerii stării reale de spirit a maselor, cu toate că aceasta sare în ochi şi trebuie să fii îmbrobodit rău ca să n-o presupui. Dar înainte mai făcuseră sondajul şi alte ţări ex-comuniste, iar rezultatul anticipa perfect această opinie românească. Probabil că nu institutul cu pricina avusese ideea de a afla părerea românilor, ci sponsorii din afară, cercurile mondiale de profil, care nu se lasă amăgite de asigurările politologilor autohtoni şi nu se încred decât într-un cuvânt venit direct de la sursă. Pe acela au fost dispuşi să-l asculte cu orice risc.  
- Ar trebui să insistăm şi asupra argumentelor pe care le prezintă politologii români...
- Aici ajungem la atitudinea faţă de adevărul social. Vă interesa rolul intelectualului într-o societate ca a noastră. Acesta ar fi: de a pune adevărul vieţii mai presus de efemerele considerente politice partizanale. Baletând stângaci şi grotesc în jurul realităţii, însăilând sofisme penibile, compromite atât logica doctrinară pe care o slujeşte, cât şi onestitatea tagmei. Cum să mai acorzi credit cuiva surprins în rdicola postură de măscărici plin de aplomb?
Sofismul căznit, ieftin, ignorând plauzibilul se practică pe scară largă. Câteva posturi de televiziune au avut curiozitatea să comenteze – cu ajutorul analiştilor, desigur – panorama tragică, degradantă a pensionarilor veniţi la cozile pentru alimente gratuite, a amatorilor de marfă promoţională la marile magazine şi a enoriaşilor înghesuiţi la prânzurile ocazionate de hramuri bisericeşti. Cum au interpretat socio-psiho-politologii fenomenul? Nu pur şi simplu ca expresie a foamei româneşti, devenită endemică, drept efigie publică a disperării ce împinge omul sub linia demnităţii, decenţei, bunei-cuviinţe, ci ca exerciţiu de socializare a populaţiei, ilustrând, chipurile, nevoia indivizilor – plictisiţi de inactivitate – de a participa într-un fel sau altul la viaţa colectivă!
- De unde apar asemenea justificări elucubrante?
- Din obsesia ocolirii adevărului, a realului, ce li se par a nu conveni noului ighemonicon politic, din înstrăinarea de viaţă, de masele populare cu dramele lor inestetice, dăunătoare ideii propagandistice. Chiar şi când îşi propun să disece totuşi tema răului la români, vorbitorii se simt irezistibil atraşi nu de ziua de azi, cea de sub ochii lor, mustind de elemente ilustrative eclatante, interesând în cel mai înalt grad contemporanii, ci de perioada comunismului, folosită ca material didactic tipic şi inflexibil. Dacă se întâmplă să mai intre în vizor şi altă epocă istorică, se manifestă cea mai mare grijă să nu se „generalizeze”, găsindu-i-se aceleia şi părţi bune, în ideea justă că niciodată răul nu e absolut. Dar totul până în pragul actualităţii, ce li se pare demonstranţilor lipsită de orice sugestivitate didactică pentru înţelegerea „lecţiei”.
„Ideile năstruşnice” mai vin şi din sărăcia imaginaţiei, ca şi din dispreţul faţă de cerebralitatea receptorilor publici.

Mentalitatea intelectuală la modă azi vine parcă din stratul sclavagist al istoriei

- Ce îi lipseşte lumii culturale contemporane pentru a se apropia de „vulg”?
- Mie însumi mi se pare neverosimil, dar încep să capăt încredinţarea că inteligenţa se îndepărtează de popor în mod radical, având în cap o schemă doctrinară a stratificării sociale împrumutată din trecute epoci ale obscurantismului. Nu cred că e vorba de o ruptură accidentală, determinată de o trecătoare sincopă a istoriei, ci de aviditatea renegării rădăcinilor sociale, de auto-suspendarea într-o bolgie inaccesibilă muritorilor de rând. Iar acolo ce credeţi că tronează? Însuşi străvechiul Viţel de Aur, iarăşi şi iarăşi sacralizat. Neapropierea de care vorbeaţi este tocmai consecinţa noii condiţii sociale, ce atrage după sine anularea tuturor contingenţelor – de percepţie şi mentalitate, emoţionale, sentimentale etc. – cu masele populare. Închiderea canalelor de comunicare exclude orice formă de solidaritate cu semenii „de jos” – una impusă nu numai de legături de sânge, îndatoriri de onoare faţă de înaintaşi şi faţă de mediul originar, dar şi de elementarul mesaj umanist perpetuat prin milenii. La baza acestei paradigme se învederează convingerea că inferioritatea culturală a „vulgului” nu este o anormalitate socială, cu atât mai puţin o nedreptate (cu vinovaţi bine definiţi), ci o predestinare naturală, o expresie a slabelor resurse cerebrale ale categoriei. În această lumină, spectrul sărăciei şi mizeriei populare păleşte şi se banalizează, suferinţele omeneşti îşi pierd relieful şi componenta senzaţionalului, aplatizându-se într-o stereotipie de serie mare. Nici chiar cazurile extreme, disperate nu mai tulbură, inspirând, din contră, comentarii reci, specioase. Tocmai aceasta este ideea: dramaticul sordid, chiar tragicul, atât timp cât sunt taxate ca apriorice, încetează să mai impresioneze. Pentru sensibilităţile metafizice ale elitei (şi ele apriorice, nu-i aşa?), non-impresionabilitatea este o condiţia bunei funcţionări a creierului social. Ozonul rece al nepăsării intelectuale este cel ce permite aleşilor să mediteze, să creeze, să se dedice ţelurilor abstracte, nepoluate de prozaismul realităţii curente. De aici decurg, desigur, şi abstragerea de la preocupări pentru ameliorarea standardului de viaţă al „vulgului” (acel 80% lipsit de discernământul binelui şi răului privitor la propria viaţă), nedorinţa de a mai condiţiona progresul general uman de emanciparea mulţimilor defavorizate. Inclusiv impasibilitatea faţă de politicile guvernamentale austere, al căror ultim şi principal suport este bugetul maselor populare, faţă de reprimarea prin forţă a exploziilor de exasperare ale sacrificaţilor.
Se întrevede aici o prea puţin remarcată şi comentată distanţare, inclusiv în raport de umanismul burghez clasic, cel al secolelor XIX şi XX, ce preconiza şi ridicarea păturilor de jos. Că deviza respectivă era guvernată de nevoia calificării mai înalte a forţei de muncă interesează mai puţin, atât timp cât ea se încadra în aspiraţia spre o lume mai bună, apărea ca indispensabilă progresului social general. Parcă mentalitatea intelectuală la modă azi vine dintr-un alt strat al istoriei, din feudalismul întunecat al şerbiei şi chiar mai dinainte, din sclavagism, când viaţa oamenilor intra în dreptul de proprietate, iar sclavii preţuiau mai puţin decât animalele de muncă.
Cum s-a insinuat noua paradigmă în conştiinţa intelectuală? Este efectul recrudescenţei religiei Viţelului de Aur, în stare să infuzeze cea mai vicleană nepăsare faţă de suferinţa aproapelui nevoiaş, să geometrizeze societatea închizând păturile de jos în ghetoul fatalităţii, pentru a scuti astfel protipendada de eventuale complexe morale? Sau or fi nişte stranii represalii politice? O răzbunare, o vendetă, neuitarea faptului că în blamatul vechi regim masele îşi adjudecau anumite modeste privilegii (invidiate, iată, de inteligenţă) şi că cereau din partea intelectualilor tot modestie, neascunzându-şi o oarecare neîncredere în devotamentul acestora faţă de cauza celor mulţi?
S-ar putea explica, eventual, psihologia antipopulară, dispreţul şi antipatia faţă de mulţimile ataşate comunismului, la urmaşii păturii expropriate în 1948 – moşieri, patroni, dregători etc., lăsaţi fără averi, deposedaţi de ranguri şi privilegii, forţaţi să trăiască şi ei condiţiile vulgului, brutalizaţi şi chiar reprimaţi. Aceştia, da, se cred îndreptăţiţi să facă uz de Legea Talionului şi, mai ales, să închidă orice perspectivă de recrudescenţă a rânduielilor ce i-au oprimat. Dar fiii de muncitori şi de ţărani sau ai modestei pături de mijloc, progeniturile familiilor nevoite să facă sacrificii pentru a-şi ridica odraslele în cinul „luminaţilor”? Adică, majoritatea intelectualilor trecuţi de juneţe, care au beneficiat din plin şi de incontestabila protecţie a societăţii proletare? Ei ce poliţe au de plătit? Ce trebuie să răzbune? De ce au devenit, deodată, dacă nu de-a dreptul ostili, total indiferenţi la vicisitudinile impuse părinţilor şi bunicilor, întregii lumi în care au văzut lumina zilei? Este ceva, dincolo de originea socială, de apartenenţa la o clasă sau alta, de opulenţa sau modestia materială a mediului de provenienţă, care îi aseamănă până la urmă pe toţi intelectualii în repulsia faţă de vasta categorie a săracilor din umea în care trăiesc? Fie că s-au născut în abundenţă şi luxurie şi au suferit categorial din cauza egalitarismului impus de comunism, fie că s-au ridicat chiar din plebe, au cunoscut privaţiunea şi umilinţa acesteia şi s-au înfruptat din solicitudinea puterii celor de jos, odată ajunşi în cercul de lumină al culturii, şi unii şi alţii repudiază mulţimile? De ce? Pentru că nu le-a plăcut nici unora, nici altora cum s-a comportat plebea pe atunci în calitate de clasă preferată a puterii? De „lume proastă” adică, ce şi-a pus sigiliul dezagreabil asupra comunismului? Şi pentru că nu le place nici acum, aşa cum arată la ... nou, în calitate de clasă oropsită şi dispreţuită, zbătându-se trivial în marasmul ei hidos, arătându-şi plăgile purulente, precum cerşetorii lipsiţi de decenţă? Prin urmare, fie că e vorba de antipatie socială atavică, fie de „instinct estetic” dobândit, efectul e acelaşi?   

Omenirea nu va putea fi niciodată bună atât timp cât mulţimile sunt nefericite

- Dar „vulgul” conştientizează această înstrăinare a inteligenţei?
- Cred că receptarea fenomenului e mai dificilă pentru poporeni, atât timp cât pe primul plan al ostilităţii lor se află acum patronatul – care le afectează direct standardul de viaţă – şi aşa-zisa clasă politică, de care au fost şi sunt minţiţi, spoliaţi în calitatea lor de foşti proprietari ai avuţiei naţionale şi apoi zdrobiţi prin politici financiare în calitate de contribuabili, de salariaţi şi pensionari sau de subiecţi ai ocrotirii sociale. În umbra acestor inamici, intelectualitatea, remarcată poate doar prin talk-show-uri, se estompează. Mulţimile, obsedate de fapte, sunt mai puţin atente la teze teoretice şi la sinuozităţi lexicale.
- Totuşi, ce i-ar trebui lumii culturale ca să se regăsească alături de mase?
- Dincolo de noua ideologie? Poate un pic de altruism nedoctrinar, o înţelegere umană a semenilor obijduiţi, dublate de ceva mai mult interes pentru soarta lor viitoare. Milă omenească, prin urmare, dacă altceva nu se mai poate. Ideologic însă, înţelegerea ideii – imposibil de reprimat din gândirea lumii – că omenirea nu va putea fi niciodată bună atât timp cât mulţimile sunt nefericite. Ea se vede cu ochiul liber, în plină stradă, transmiţându-se clipă de clipă sentimentul dramei, rănindu-se spiritul, dând vieţii un gust amar. Ca şi a ideii că privilegiile sociale, inclusiv ale inteligenţei (bine plasată pe eşichierul de forţă) nu sunt un drept divin.
Referitor la distanţarea „vulgului” de cultură, se ştie foarte bine că în defunctul regim masele parcurseseră o bună porţiune a instrucţiei şcolare. Acum cartea, şcoala se îndepărtează de ele cu paşi repezi, devenind apanajul păturilor bogate. Dar paralel cu stratificarea şi polarizarea – cele mai importante, fireşte, în această ordine de idei –, mai funcţionează şi alte frâne sau factori inhibitori. În general, tinerilor proveniţi din mediul muncitoresc şi ţărănesc abstracţiunea li se pare la început mai inaccesibilă decât practica. Poate îşi spun cuvântul şi abilităţile ereditare, ca şi mediul saturat de concret şi cam vidat de speculaţie abstractă. Cu toate că şi din acest spaţiu s-au ridicat pasionaţi consumatori şi creatori de cultură, personalităţi intelectuale de primă mărime. Pe de altă parte, asupra progeniturilor păturilor de jos acţionează imperativul tiranic al câştigării existenţei de la cele mai fragede vârste. Tinerii sunt constrânşi să-şi găsească repede mijloace de existenţă – ei renunţă la studii şi pentru că nu au cu ce să şi le plătească, dar şi pentru că viaţa le cere de timpuriu să se întreţină singuri. Când termină gimnaziul – liceul reuşesc tot mai puţini – se duc să muncească (foarte mulţi „la negru”, fără acte), iar trecerea de la mediul şcolar la cel muncitoresc (de calificare scăzută sau chiar fără calificare) reprezintă o adevărată prăbuşire de ordin intelectual şi moral. Câţi se mai pot întoarce la preocupări şcolare, livreşti, la profesii cu un grad cultural ridicat? Se încastrează definitiv în rutina muncii manuale, cultura devenind o amintire vagă, pălită din embrion. Mai există o inhibiţie în continuarea, chiar cu dificultăţi, a şcolii. Demonstraţia pe viu a adevărului că nu neapărat pregătirea culturală asigură azi o surclasare în ierarhia vieţii materiale, ba mai degrabă alte virtuţi – tupeul, asumarea riscurilor juridice, lipsa de scrupule morale, anumite dexterităţi etc. Se mizează pe aceste atribute, chit că cei mai mulţi clachează în respectiva competiţie, selectându-se şi aici doar „vârfurile”. Fascinaţia rămâne însă. Bineînţeles, clachează mulţi şi dintre cei ce mizează pe efortul intelectual – cu diplome respectabile în mână rămân şomeri sau îngroaşă rândurile categoriilor fără specialitate: trepăduşi ai firmelor, oameni buni la toate etc.
Asemenea factori concură la frângerea dramatică a aspiraţiei spre cultură a tinerilor din păturile de jos. Există slabe speranţe într-o politică statală de protejare a noilor generaţii provenite din „vulg”, care să le permită să-şi depăşească îngrădirea socială.

Idealismul veritabil, militantismul altruist sunt taxate ca vetuste, lamentabile, inutile

- Sunt şi intelectualii responsabili pentru situaţia critică în care a ajuns condiţia umană? Ce ar fi putut face aceştia ca să prevină degradarea pe care o traversează comunitatea? Mai poate avea vreo eficienţă militantismul elitei sau eventualul demers este tardiv acum?
- Militantismul intelectual? E vorba de persiflatul, bagatelizatul, privitul tot mai de sus idealism – considerat de oamenii cu picioarele bine înfipte în sol naivitate infantilă. Idealismul social a fost şi rămâne o chemare lăuntrică patetică, dedicarea unor cauze aparent gratuite, himerice. Facem, desigur, distincţie între idealul pentru sine, mai exact scopul parvenirii imediate, şi aspiraţia generoasă pentru binele general. Vulgarizând termenul, mulţi susţin că idealul lor e să scoată bani, să acumuleze capital şi să-l înmulţească, să facă avere. Acest idealism de tarabă face prozeliţi cu ghiotura – şi ce e mai trist, chiar printre intelectuali tineri –, în timp ce idealismul veritabil, militantismul altruist, în centrul cărora se află viaţa mulţimilor crunt lovite de criza societăţii, sunt taxate ca vetuste, lamentabile, inutile. Îi e greu acestui idealism să coexiste cu trivialul pragmatism egocentric al momentului. Prozaismul mercantil, cursa gâfâită pentru câştig material imediat exacerbează simţul speculativ şi aruncă în derizoriu şi desuetudine idealurile. Chiar forurile de prognoză se opresc la perspectiva tehnicii şi la previziuni privind schimbul de locuri al statelor în clasamentul capitalist al produsului intern brut şi venitului pe cap de locuitor. Chestiunea repartiţiei echitabile între zonele geografice ale globului şi în cadrul stratificării demografice a populaţiei, elevarea fiinţei umane sub toate aspectele sunt trecute la capitolul utopic şi se bucură de scepticismul cel mai cinic al futurologilor. Despre ce militantism umanist intelectual să vorbim când utopia a fost eliminată din meditaţia gânditorilor şi azvârlită în lada cu vechituri? Ori, tocmai aceasta a fost sursa temerităţii experimentelor sociale, a spargerii rutinei de clasă, ca şi a accelerării cursului de perfecţionare lăuntrică a fiinţelor omeneşti (exasperant de lentă, e drept, începând, să zicem, de la omul antic). Intelectualii sunt poate marcaţi de suspendarea istorică a utopiei comuniste, speriaţi de teribilele etichete puse de rivalii acestui experiment (cu bunele şi relele sale), trăgând concluzia interzicerii dreptului de a aspira la un viitor uman mai bun. Dar repudiindu-se utopia, nu se şterg liniile vizionare de forţă ale oricărui ideal? Aspiraţia decantării spirituale (morale, psihice, ideatice) a omului nu include fatalmente utopia? Din utopie în utopie s-a ajuns, totuşi, la limitatul bine de azi, la statura actuală a fiinţei umane (încă diformă, dar verticală). Fără cernerea prin timp a utopiilor nu am fi fost şi mai schematici, şi mai brutali, încă mai răi? Interzicând tradiţia nobilă a visării nu condamnăm, fără să ne dăm seama, aspiraţia către condiţia superioară a omului, ale cărei dimensiuni suntem departe de a le bănui?
M-aţi întrebat dacă intelectualii sunt responsabili pentru degradarea de azi a condiţiei umane. Nu ei au determinat-o, desigur, dar o răspundere morală indirectă au, cred, derivând din complicitatea tăcerii faţă de monstruoasa încălcare a valorilor la care asistăm. Mă întreb dacă a fost vorba de o derută, pe care unii o regretă, sau de înăbuşirea conştientă a glasului spiritului, şi, până la urmă, de alterarea lui. Din nefericire, nu vedem doar din cei ce tac, refuzând şi tardiv să se mântuiască, ci şi din cei ce pledează cu înfocare pentru acest curs nefast al vieţii publice.
Dacă opoziţia intelectualilor ar fi oprit revărsarea apelor murdare? Presupun că nu, dar ar fi îngreunat cu siguranţă înşelarea şi coruperea tineretului, ar fi conturat alte repere morale, n-ar fi lăsat singură şi neajutorată populaţia în calea năvălitorilor. Ar fi veştejit falsele modele ce au năpădit societatea, ar fi aruncat blamul asupra gangsterilor (numiţi acum mafioţi), ar fi creat o opinie intolerantă faţă de monstruoasa „crimă organizată” ce face din ţară un cadavru.
Dacă ar fi tardivă şi superfluă intrarea fermă a elitei într-o campanie de ecarisaj moral? Nicidecum! O asemenea întorsătură a lucrurilor ar fi binevenită. Cât mai grabnic!

Dacă invocăm patria, oricând un mentor ne poate da peste gură, etichetându-ne spurcaţi de comunişti

- Găsiţi mai gravă propensiunea oportunistă a unui intelectual decât obscurantismul omului de rând?
- Plastică această antiteză, ce sugerează mai degrabă similitudinea decât opoziţia celor două categorii. Într-adevăr, e greu de făcut ierarhizarea respectivelor rele. Poate ar trebui puse pe acelaşi plan, căci, vrând-nevrând, ambele vin din sfera opacităţii, a lipsei de luciditate intelectuală vreau să spun. În fond, şi oportunismul intelectual apare, la o privire mai atentă, ca variantă a obscurantismului, fiindcă refuză luarea în considerare a realităţii, înlocuind reprezentarea obiectivă a vieţii cu false contururi partizane. Oportuniştii îşi pun ochelari selectivi, buni să mărească ce e de interes propriu şi să micşoreze (până la ştergere) ceea ce contravine acestuia. Obscurantismul omului de rând este, până la urmă, şi el oportunism gregar, un refuz colectiv de a şti şi de a înţelege. Bineînţeles, cel din urmă nu aduce beneficii materiale – ca primul – şi e o consecinţă a condiţiei sociale precare, în timp ce oportunismul intelectual apare ca tactică de adaptare şi supravieţuire, de speculare a conjuncturilor. Dar când intelectualii exploatează opacitatea oamenilor de rând, se creează o pâclă deasă, care, în final, îi înşală şi pe unii şi pe alţii, permiţând să fie manipulaţi în virtutea comandamentelor centrelor de putere. Alianţa involuntară la care asistăm oferă climatul propice pentru pescuitul în ape tulburi al marilor braconieri.
- De ce nu îi mai preocupă cauza naţională pe intelectuali?
- Ideea naţională este în totală deriziune. Statul naţional a fost aspiraţia şi opera burgheziei patriote, care-şi asumase misiunea gospodăririi moderne a patriilor. Astăzi, capitalismul nu se mai mulţumeşte cu rodul muncii propriei ţări, nici măcar cu gospodărirea coloniilor (eliberate, de altfel, de burghezia autohtonă); el vrea să stăpânească, dintr-unul sau câteva centre, întreaga planetă. Burghezia s-a deznaţionalizat şi atrage în afacerea ei mondială atât inteligenţa, cât şi muncitorimea, ba şi ancestrala, sedentara lucrătoare a pământului. Dintre oamenii politici, ultimii promotori ai patriilor au fost marele francez De Gaulle, în Apusul Europei, şi în Răsărit, fanaticul comunist de orientare naţională Nicolae Ceauşescu. Înainte, juneţea patriotă, provenind atât din clasa de sus, cât şi din „plebe”, pleca în străinătate ca să se instruiască pentru a fi aptă de emanciparea şi luminarea poporului. Cu excepţia aventurierilor şi a beizadelelor, împătimiţi de jocul de noroc şi de curtezane, românii se întorceau acasă şi puneau umărul la propăşirea ţării. Ce mai spun acele vremuri conaţionalilor plecaţi acum în puhoaie, cu milioanele, ca să-şi câştige existenţa prin cele mai umilitoare munci, în ţările bogate? Ascultam deunăzi la un post de televiziune peroraţia unui „analist” care, cu o greaţă suverană, vitupera ideea naţională cam în felul următor: „V-a rămas în cap trăncăneala comunistă despre patrie! Ce vreţi mai mult patriotism decât că nu plecăm dracului de aici?”
Am ajuns să ne fie ruşine, ba şi frică, să invocăm patria, să-i luăm apărarea, să-i deplângem soarta. Oricând, un mentor ne poate da peste gură, etichetându-ne spurcaţi de comunişti sau vechituri nostalgice aşezate în calea vremurilor noi. Cum spuneam, românii – intelectuali sau lucrători cu mâinile – nu-şi mai găsesc locul în propria ţară: industria a fost dărâmată la propriu, pulverizată în spectaculoase implozii, transmise la televizor ca de pe poligoane cosmice, ori vândute străinilor contra unor comisioane grase, aflate la temelia marilor averi; şcolile s-au năruit de bătrâneţe, spitalele încep să fie închise, cultura nu-şi mai găseşte susţinători. Biata Românie vandalizată nu mai poate oferi nimic fiilor ei! Chiar conducătorii îi îndeamnă: „Duceţi-vă unde vedeţi că e mai bine pentru voi, doar acesta a fost mobilul revoluţiei! Bucuraţi-vă de libertatea pe care aţi câştigat-o!” Prin urmare, declinul, mai exact decesul cauzei naţionale, nu e o idee fantezistă pasageră, o nerozie izolată, produsul unor minţi supeficiale, ci curentul ideologic dominant, teza zilei purtând girul oficial al regimului.
Niciodată în istoria sa milenară acest popor n-a fost astfel turbionat, sfâşiat şi azvârlit în toate zările, precum făina orbilor. Femei şi bărbaţi în puterea vârstei îşi lasă copiii adolescenţi sau puberi, ba şi bebeluşii, pe mâna cui se nimereşte şi se bagă în Vest argaţi şi servitoare, ca să-i păstreze în viaţă pe ai lor. Mari corpuri intelectuale – medici, ingineri, economişti etc. – se năpustesc unde află că se oferă slujbe mai bine plătite, iar proaspeţi absolvenţi ai învăţământului superior, chiar studenţi, stau la cozi pentru vize, iar când le primesc se urcă în avioane şi nu se mai uită înapoi, ca şi când România ar fi devenit Sodoma şi Gomora. Ei nu au în cap intenţia reîntoarcerii, pe unde ajung îşi întemeiază familii, fac copii pe care nu-i mai învaţă româneşte şi mai trimit acasă, din când în când, fotografii cu imagini factice a unei fericiri pe care nu o înţelegem şi nu o credem.
Ce mai are în comun această lume cu patria, cu naţiunea, cu idealul românismului? Cum nu mai au nici cei rămaşi aici, căci nu mai depind de comunicarea cu ţinutul strămoşesc, ci de bunăvoinţa sau reaua voinţă a celor care ne tutelează din afară. Când spaţiul naţional nu mai dispune de nimic, depinzând de străini, omul nu mai are patrie; însăşi ideea continuităţii neamului pe vechile meleaguri îşi pierde valoarea şi semnificaţia. Astăzi, în ţările sărace ale planetei, ideea naţională ori acaparează tiranic noile generaţii, ori se stinge, făcând astfel ca naţii cu tradiţii istorice să-şi piardă identitatea.

Unii clerici găsesc dogmatică doctrina socială a lui Hristos

Se pare că în această privinţă un rol important – către stimul sau apatie – îl joacă Bisericile. Dar ce te faci cu o religie care susţine meta-patriotismul (poate doar pentru a mai blama comunismul cu care, de altfel, mult timp a făcut casă bună) şi manifestă o indiferenţă olimpiană faţă de declinul naţional? Chiar anul acesta, românii au ascultat un mesaj pascal în care nici măcar printre rânduri nu s-a găsit de cuviinţă să se facă referire la tragedia poporului, toată atenţia îndreptându-se spre Viaţa de Apoi (fără măcar să se recunoască deschis că numai în aceasta mai putem crede). Totodată, se pare că teologia creştină se emancipează, introducând între noile ei valori şi capitalismul (chiar când acesta îşi caută altă identitate ideologică, altă mască). Să auzi un teoretician al Bisericii Ortodoxe afirmând că parabola cu bogaţii, cămila, urechile acului şi Împărăţia Cerului e ceva prea dogmatic şi, de aceea, depăşit (trebuind să fie corectat), fără a ţine cont sau măcar a aminti că aceasta este metafora fundamentală a doctrinei sociale a lui Hristos, e prea mult, cred, chiar când vine de la mistici moderni. Dacă Biserica întoarce spatele eticii pământene, baricadându-se în ermetism metafizic, surpă atât punţile cu poporul, cât şi pe cele cu Iisus Hristos – căci Întemeietorul creştinismului „milă voia, iar nu jertfă” şi, explicitându-şi misia printre oameni, clama: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi!” Din gura unor „ucenici ai capitalismului” în sutană ne e dat să auzim că aceasta e dogmă învechită. Tocmai când o parte a populaţiei, îngrozită de cruzimea implacabilă (deloc metafizică) a proaspetei societăţi capitaliste româneşti, caută – mai avidă ca oricând – o Providenţă izbăvitoare, legându-şi speranţele de cei ce prin profesie ar trebui să le faciliteze „Întâlnirea”!
În acelaşi timp, filozofi laici – ceva mai prudenţi, parcă – ne asigură că ceea ce trăim acum în România nu e nici pe departe capitalism (?!); acela, de factură aristocratică, nobiliară, cu alte cuvinte unul magnific, ce ne va face cu adevărat fericiţi, abia urmează să vină, se află pe drum, nu se ştie de ce a plecat spre noi mai târziu, trimiţându-ne din greşeală în avangardă acest înlocuitor decrepit.

Intelectualii de stânga au foarte puţine şanse de afirmare

- Se desfăşoară o agresivă politică de ostracizare a puţinilor intelectuali de stânga?
- Avem de-a face în aceşti ultimi douăzeci de ani cu un fenomen ilar – dacă n-ar fi grotesc –, ţinând de automatismul ideologic faţă de cultură. Concomitent cu incriminarea – jusitficată, desigur – a celei mai rele ostracizări practicate, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, împotriva intelectualităţii de dreapta, se promovează sub ochii noştri o neconcesivă ostracizare a oamenilor de cultură de stânga (dispăruţi sau încă în viaţă). Nu poate să nu te impresioneze mânia justiţiară cu care este înfierată excluderea – chiar dacă temporară – din patrimoniul românesc a unor valori spirituale, în funcţie de curentul ideologic în care s-au inclus autorii şi de dosarul lor politico-biografic. Numai că, din această emoţie, nu ne mai rămâne nimic atunci când justiţiarii în cauză apar imediat în postura de exterminatori (în baza aceloraşi criterii) ai oamenilor de cultură din tabăra opusă. Practicarea ostracizării actuale nu merge în ruptul capului mână în mână cu anatemizarea ostracizării de ieri. Intoleranţii contemporani faţă de scriitorii sau artiştii din curente de gândire opuse seamănă ca două picături de apă cu cei de acum 60 de ani, pe care îi pun la stâlpul infamiei.
- Cum se face că nu există o puternică revistă de stânga?
- Reviste de stânga? Cum să mai apară în actualul peisaj social-cultural? Industria mass-media, industria editorială, industria difuzării presei şi cărţii aparţin capitalismului, iar instituţiile naţionale împuternicite să gestioneze fondurile de stat sunt, de asemenea, fără excepţie, la capătul opus umorilor ideatice de stânga.
- Ce posibilităţi de afirmare le rămân intelectualilor care nu vor să se conformeze actualelor direcţii ideologice ale mediului cultural?
- Pentru această categorie de intelectuali, rămân foarte puţine posibilităţi de afirmare, în condiţiile în care pârghiile de promovare a valorilor culturale sunt dominate de acel partizanat exclusivist din care derivă şi mai sus pomenita ostracizare. Acestor intelectuali le rămâne doar posibilitatea de a produce valori culturale, în ignorarea obstinată a ostilităţii de care se izbesc în mecanismul public. Talentul, vocaţia – dacă există – trebuie materializate, printr-un efort de voinţă modest, neştiut, în ceva care să se adauge moştenirii lăsate urmaşilor. Ar trebui ca ei să se sprijine reciproc în mai mare măsură, într-o solidaritate conştientă, activă şi eficace, pentru zădărnicirea – cel puţin în parte – a complotului tăcerii, menit să-i asfixieze în detenţia anonimatului.       

Publicat de Alexandru Dumitriu la 23:35 0 comentarii
Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog! Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook Distribuiţi pe Google Buzz



Etichete: Dumitru Popescu "Dumnezeu", interviu

marți, 19 iulie 2011

Ştefan Doru Dăncuş. Băi, românilor, ce s-a întâmplat cu voi?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. E un mesaj de la Ştefan Doru Dăncuş, scriitor (dorudancus@yahoo.com). Cred că uneori e nevoie și de palme și de pumni, în fața obrăzniciei și nemerniciei fără margini.

Cu prietenie, Dan Culcer

Doi furibunzi culeşi de pe stradă, unul chel şi altul cu ochelari, l-au luat la mişto pe Cojocaru, cel cu „Legea Cojocaru”. Sau „Varianta Cojocaru”, nu mai ştiu.

Debusolaţii ăia au ajuns mai mari decât visau şi la un moment dat făceau nu ştiu ce emisiune la „Antena 2” (nu Antena 1,  că erau în „eşalonul 2”).

Ce relatez aici s-a petrecut în 21 octombrie 2010, adică anul trecut. Pe lângă faptul că ambii frecători de mentă şi-au bătut joc de Cojocaru (un om cu studii, totuşi), am remarcat un zgomot de fond. O mulţime aplauda porcăriile lingviste (nu lingvistice!) ale celor doi saltimbanci. 
O!, mi-am zis, uite arena, uite pâinea şi circul! Şi m-am uitat în continuare pe You tube. Şi-am aflat cum se comportă sclavii din sală. Am aflat cum se comportă şi cei doi clovni. Răspund, pentru bani, unor ordine dictate de cineva care le e şef. Poate că vreun director de programe. Poate patronul (nu ştiu cum îl cheamă că n-am televizor şi nu cumpăr ziare).

Băi, românilor,  zombii ăia doi l-au invitat pe Cojocaru la „antena” lor să-l ironizeze! N-au avut respect nici pentru vârsta sa, nici pentru cunoștințele sale în economie. Au făcut mişto de el!

Băi, românilor, nu mai mergeţi la „casting-uri” pentru 20 de lei partida. Nu mai aplaudaţi ca tâmpiţii enormităţile spuse de vreun ochelarist sau vreun chel suburban. Băi, lumea asta nu e a lor, e a noastră!

Băi, românilor, ce s-a întâmplat cu voi? Eu, de eram în locul doctorului Cojocaru, îi dărâmam pe amândoi  cu doi pumni grei, făcuţi în munte. Iar voi bateţi din palme!

Băi, fraierilor şi înşelaţilor – eu nu cred în Cojocaru. Ideea lui era posibilă până prin 1995; acum e tardiv. Dar nu te poţi comporta aşa cu un bătrân, nu e creştinesc.

Băi, românilor, acum vreun an  şi jumătate i-am scos dinţii unui chel cu „geacă” de piele în Parcul Herăstrău din Bucureşti, pentru că lua banii unui cerşetor.

Îmi voi face timp şi pentru cei doi, că şi-aşa sunt plătiţi bine, au cu ce îşi face proteze dentare.

Băi, românilor, ochii mari şi joc de gleznă!

Ştefan Doru Dăncuş. Încă în viaţă

Felii de viaţă în România, astăzi de Claude Karnoouh

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Text preluat cu acordul autorului. Cu prietenie, Dan Culcer


14 iulie 2011, CriticAtac
Felii de viaţă în România, astăzi de Claude Karnoouh   83



Acela şi aceea care ştiu, vor înţelege prea bine despre ce vorbesc aici… şi că în semn de preţuire pentru umanitatea şi cinstea lor am scris aceste rînduri cotropit de o sfîntă mînie.
Citesc în presă, mai precis în Adevărul de luni, 11 iulie 2011, că în Transilvania conservarea monumentelor istorice şi a siturilor arheologice se află în pericol din motive financiare şi din becisnicie. De aceea, cum nimeni nu zice nici pîs, degradările continuă bine mersi, nu doar în Transilvania, ci şi la Bucureşti (Berzei, Matache, printre atîtea exemple) şi în alte părţi (toţi teii de la Brăila!). Dar s-a auzit vreodată în România de o adevărată opinie publică? Ah, da, desigur, există cei ce vociferează autointitulîndu-se societatea civilă sau dialogul social… Pehlivănie fără capăt! Unii sînt la drept vorbind monologul social, iar ceilalţi, în general aceiaşi, sînt tot atît societate civilă cît sînt eu călugăr tibetan. Da, îi auzi dojenindu-l, de la înălţimea cunoştinţelor lor, pe preşedintele republicii care, bineînţeles, spune enorme tîmpenii istorice, care însă, la urma urmei, nu afectează cu nimic viaţa ţării (o a nu ştiu cîta gogoaşă electoralistă fără prea mari urmări, un foc de paie care agită două, trei zile presa scrisă şi audio-vizuală, după care, gata, trecem la altceva). Şi totuşi democraţii aceştia intransigenţi păstrează o tăcere groasă atunci cînd e vorba de activităţi ce afectează direct viaţa zilnică a majorităţii, de îndată numai ce aceste activităţi pun în joc bani, speculaţii de tot felul şi, deci, marile afaceri… Purtîndu-se aşa, aceşti oameni “de bine” nu fac decît să-şi asigure privilegiile de lachei ai puterii banului şi ai puterii politice, ceea ce în România este aproape acelaşi lucru, într-atît e de puternică simbioza între cele două… E de observat în această privinţă, de pildă, ce se întîmplă în judeţul Teleorman, moşie a PSD şi a patronului acestuia, un foarte mare afacerist din partea locului, fost ofiţer superior în Securitate, după cum o spun fără-nconjur localnicii.
Astfel, unii deplîng demolarea şi paragina căreia îi cad pradă monumente, clădiri sau chiar cartiere cu o anume valoare istorică şi estetică… Dar cîţi oare se mobilizează după ce ani de zile s-au dus pe apa sîmbetei fară să mişte un deget? De ce sufletele acestea ajunse simţitoare se deşteaptă acuma dintr-odată? Nu e cumva prea tîrziu? Această culcare metodică la pămînt a ţării n-a ajuns ea redibitorie? Căci degradarea aceasta a început odată cu căderea regimului comunist, care nici el nu era un model de chibzuinţă cît priveşte conservarea monumentelor şi cartierelor istorice. Îmi amintesc cum, pe vremea cînd predam la Universitatea Babeş-Bolyai, între anii 1991-2003, am semnalat în mai multe rînduri conducerii locale a patrimoniului şi directorului general din acea vreme degradările ireversibile care se puteau constata în Transilvania de nord; era vorba mai ales de frumoase bisericuţe de lemn sau de case foarte vechi, ca şi de toate acele mici conace înşirate pe valea Mureşului. Niciodată n-am avut parte de vreun răspuns la întrebările mele, fie şi sub forma unei scuze, a unei prefăcătorii, de exemplu că “nu sînt bani”. Unica restaurare de mare anvergură realizată în zonă a fost aceea a castelului conţilor Banfy, în apropiere de Cluj, la Bonţida, cu parcul lui somptuos, o întreprindere desfăşurată sub egida unei fundaţii de stat maghiare şi a uneia private britanice (cea a prinţului Charles, care restaurează şi în alte locuri din Transilvania care i-au căzut lui cu tronc). Şi după aia românii “verzi” ar mai vrea ca elitele lor, care or fi, să fie respectate, cînd ele nu-s în stare de niciun efort pentru a pune în valoare patrimoniul şi a-i conserva nestematele. Pe această temă, e nimerit să luăm aminte şi la distrugerea arhitecturii rurale din Maramureş şi Oaş, de către înşişi oamenii locului, care nu respectă nicio lege, niciun regulament, cu complicitatea autorităţilor locale şi judeţene, total corupte şi închizînd ochii. Cu atît mai bine, ei taie astfel găina cu ouă de aur a unui turism local în devenire şi vor plăti însutit această ruină.
Să trecem acum la o altă felie de viaţă în România. Îi îndemn pe toţi cititorii CriticAtac să dea o raită prin spitalele centrale din oricare capitală de judeţ. Comédiei nu-i lipseşte sarea şi, îndrăznesc să spun, nici piperul! Bunăoară, sîmbătă, 9 iulie, mă aflam la Galaţi, la morgă, însoţind o prietenă care aducea veşmintele de trebuinţă pentru îmbrăcarea un părinte săvîrşit din viaţă. Ceea ce am văzut m-a lăsat fără glas, înmărmurit. Coborînd treptele ce duc de la parter la primul nivel al subsolului, unde se găsesc culoarele morgii, dau peste tărgi pe care zăceau cadavre, în văzul şi cu ştiinţa tuturor, nici măcar acoperite cu vreun linţoliu. Unele cu cite un scutec jetabil pentru a acoperi sexul, dar altele cu totul goale… expuse acolo, în nimicnicia trupului lor inutil, rebuturi umane părăsite, cărnuri abandonate în rigiditatea lor de ceară…; angajaţii spitalului trec încoace şi încolo, iau hainele care li se aduc, vorbesc cu o anumită brutalitate, primesc bacşişuri bune; şi apoi am plecat de acolo trecînd printre aceleaşi cadavre. Ieşind, m-a năpădit o nevoie groaznică să plîng, iar dacă n-am izbucnit în hohote e fiindcă persoana pe care o însoţeam era scufundată în deznădejdea propriului ei doliu şi n-avea nicicum nevoie să mai asiste şi la manifestările tristeţii mele metafizice. Apoi, periplul continuă: parcurgem coridoarele ca să ajungem la secţia unde bolnava murise şi, din loc în loc, văd cîini vagabonzi care dorm liniştiţi prin cîte un ungher, inclusiv pe etaje… Sînt liniştiţi, tăcuţi, respectuoşi faţă de liniştea bolnavilor… i-or fi păzind? Se află acolo ca la ei acasă. Îl întreb pe un paznic: “Na, [avem] şi maidanezi?…”, “Aşa e, domnule!”… Mai sînt apoi saloanele în care sînt îngrămădiţi bolnavii, cu mirosul fetid de moarte care e peste tot în aer şi, cu farmecul lor tipic, gîndacii care aleargă pe ziduri, pe lîngă icoanele agăţate la capul paturilor. Mîntuirea, maidanezii şi gîndacii la spital… acesta ar fi simbolul României postcomuniste… Am plecat după aceea de-acolo cu alte treburi administrative. Apoi, am transportat coşciugul într-o Dacie-papuc pe post de dric (o adevărată vechitură care trebuie că avea cel puţin treizeci, patruzeci de ani!), bacşiş bătrînului şofer toropit de căldura tropicală a acestui iulie. Ne-am pornit apoi spre cimitir, unde rezolvăm cu locul de veci, şi mergem să vedem locul viitorului mormînt, cu o discuţie tehnică cu un gropar şef, un tip voinic şi simpatic, niţel mafiot, iarăşi preţuri piperate pentru lucrări simple, de se ghiceşte bacşişul inclus chiar în nota de plată; după care, pornim în direcţia casei de pompe funebre a bisericii din cartier, unde sa va face slujba de priveghi şi, a doua zi, cea de îngropăciune, şi iar sînt de plătit, cu bani frumoşi, toate ingredientele necesare ritului; başca, o invenţie genială obligatorie, cumpărătura unui “kit” de înmormîntare, o iconiţă, o cruce de ceară de pus în mîinile mortului şi o lumînare-făclie mare, spiralată, de pus pe pîntec, o altă lumînare ìntr-un etui roşu şi tămîie pentru cădelniţă. A doua zi, la cimitir, dar bogat de prosoape, o pătură şi hrană pentru săracii care ne urmează încă de la biserică şi pentru cei care aşteaptă la cimitir (există acolo profesionişti ai pomanei mortului), şi iarăşi bacşişuri: femeii care ajută la slujbă în biserică, clopotarului, apoi încă o dată şoferului maşinii-dric ce transportă sicriul la cimitir, celor şase băieţi, ajutoare ale groparului-şef, care sapă groapa şi coboară în ea sicriul şi, în sfîrşit, plăţile la preot şi la diacon. Se înţelege, pentru BOR şi ajutoarele sale laice riturile de trecere, botezurile, cununiile şi decesele sînt un excelent business a cărui materie primă e aproape inepuizabilă. Dar de ce-o fi nevoie să plăteşti pentru sfintele taine cînd preoţii au salarii onorabile? Mîntuirea nu e ceva ce se cumpără, pare-mi-se, ea ţine de credinţă, iar sfintele taine ar trebui să fie gratuite, ceea ce ar dovedi cel mai înalt sentiment de milostenie creştinească din partea slujitorilor Domnului, dacă ei n-ar fi, din nefericire, birocraţii lui… Şi apoi toţi sărmanii care vin să-şi ia porţia din pomana mortului, căci existau mai mulţi defuncţi în capela mortuară în care odihnea al nostru, iar oamenii îi aşteptau pe săraci, trebuia ca aceştia să fie de faţă pentru ca această milostenie birocratică să fie îndeplinită. Există ceva obscen în această ritualitate convenită. Nu în gestul însuşi al pomenii, Doamne fereşte!, ci în felul în care aceasta e făcută în ziua aceea anume, cu o ostentaţie bigotă pentru foarte mulţi (în afară de excepţii, precum simplitatea omenească a gazdei mele) şi deloc, de cele mai multe ori, în viaţa de zi cu zi, în vreme ce cerşetori şi oameni fără un acoperiş deasupra capului ne înconjoară zilnic.
Ce se poate aştepta de la o ţară europeană în care asemenea lucruri se petrec la începutul secolului al XXI-lea? Ce credit să dai unei intelligentsia a cărei majoritate se tăvăleşte în mîzga servituţii voluntare pentru un blid de linte şi un pumn de dolari?… Ţara este o ruină, nu doar o ruină economică, ci o ruină morală generală, în vreme ce majoritatea intelectualilor tac şi acceptă ca poporul să trăiască în condiţii scandaloase la acest început de nou mileniu, al tehnoştiinţei triumfătoare. Dar aici nu menţinerea unui patrimoniu cultural de valoare sau a unui sistem public de sănătate de calitate e ceea ce contează, căci asta nu aduce bani în portofelele private… (a se vedea în această privinţă scandalul businessului în  transplanturile renale la spitalul Fundeni din Bucureşti). Căci atunci cînd intelectualii vestiţi se îmbolnăvesc, ei pleacă la tratament în străinătate, la fel ca politicienii, jurnaliştii-vedetă şi oamenii din business… Pentru aceste suflete miloase, gata să dea lecţii de morală sau de istorie sau de dispreţ, poporul român în generalitatea şi diversitatea lui nu e bun decît să plătească diversele impozite şi taxe care servesc, între altele, la remunerarea grasă a celor care propun privatizarea generalizată a toate, mai puţin a salariului lor public… Poporul este deci îndemnat să tacă, să pupe mîna popilor şi a vlădicilor şi, nu în ultimul rînd, să-i laude la cerere pe “boierii minţii”…
Cine îndrăzneşte deci să vorbească despre România ca despre o ţară civilizată astăzi?… Sub regimul comunist, România avea odinioară, pentru antropologi, farmecul ţărilor arhaice în curs de dezvoltare (cu toate limitele şi defectele ei numeroase); acum, că arhaismul a fost ucis de capitalismul sălbatic cu mult mai repede decît a reuşit-o industrializarea comunistă, nu mai rămîne decît sălbăticia unei postmodernităţi neofeudale şi nepotiste, fără lege, nici credinţă…
Gîndiţi-vă la asta oameni buni atunci cînd politicienii noştri (la fel de corupţi ca politicienii români, dar practicînd corupţia cu mai mult stil) şi ambasadorii noştri vin, adesea aroganţi, pe malurile Dîmboviţei pentru a lauda dinaintea voastră binefacerile UE… De la extinderea ei asupra Estului postcomunist, UE este o maşinărie neocolonială, o pură maşină de făcut bani pentru marele capital occidental, pe modelul “take the money and run”…, restul, miciile beneficii, micile avantaje ale birocraţiilor culturale şi universitare nu sînt decît mizilic. Bursulicile date ici şi colo unor universitari sau studenţi, sejururile de cîteva săptămîni în rezidenţă “de creaţie” oferite ici şi colo unor artişti plastici, scriitori sau poeţi sînt fărîmiturile de prăjitură distribuite caritabil pentru a amuţi conştiinţele… Ca şi cum ar fi nevoie să fii în rezidenţă pentru a crea o operă pe care o porţi în tine: Baudelaire avea adesea ca rezidenţă bordeluri, Cézanne modestul său sălaş provensal, ca şi poetul René Char, Apollinaire coapsele amantelor sale, apoi tranşeele războiului din ’14-’18, Proust propria cameră şi bordelurile homosexuale, Céline cabinetul său medical, Montale micul lui apartament milanez, Hrabal o viaţă foarte modestă în Praga comunistă, Pollock atelierul lui şi alcoolul, Basquiat metroul din New York şi drogurile, Heidegger modesta sa cabană din Schwarzwald etc….
Celui care din motive personale a ales să trăiască aici, pe malurile Istrului… şi care cunoaşte ţara de vreo patruzeci de ani de-acum, i se întîmplă cîteodată să fie năpădit de o tristeţe nesfîrşită, dar şi de o furie neputincioasă, văzîndu-i pe parveniţi umflîndu-se în pene ca nişte nătărăi suficienţi, cinici şi aroganţi cu inferiorii, supuşi ca nişte slugi şmechere cu cei puternici.
 Bucureşti, 11 iulie 2011
Traducere de ATS