Noi traduceri din opera lui Norman Manea în anul 2012

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Noi traduceri din opera lui Norman Manea în anul 2012


Anul acesta vor apărea mai multe traduceri din opera lui Norman Manea, unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti români. Autorul va participa la Tîrgurile de carte din Buenos Aires, Torino şi Göteborg şi va fi prezent la lansarea cărţilor sale în New York, Londra, Madrid, Barcelona, Berlin şi Stockholm.

Romanul Întoarcerea huliganului (Polirom, ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008) a apărut de curînd în Suedia, la prestigiosul grup editorial Bonnier (editura 2244), traducere de Dan Shafran şi  Lars-Inge Nilsson. Mai multe publicaţii se declară surprinse de apariţia tîrzie a lui Norman Manea pe piaţa suedeză de carte, lăudînd totodată iniţiativa. Editura pregăteşte deja publicarea unui al doilea volum de Norman Manea, romanul Vizuina. Presa suedeză îl consideră pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel. Detalii aici.

Întoarcerea huliganului este tradus deja în SUA, Germania, Italia, Spania, Olanda, Franţa, China, Israel, Cehia, Portugalia, Grecia, Turcia, Ungaria, Polonia şi va mai apărea anul acesta în Brazilia (editura Manole, traducere de Eugenia Flavian) şi Bulgaria (editura Balkani, traducere de Roumiana Stancheva).
Romanul Vizuina (Polirom, 2009) va apărea anul acesta în Spania şi Argentina (editura Tusquets, traducere de Rafael Pisot si Cristina Sava), Germania (editura Hanser, traducere de Georg Aescht), Cehia (editura Navrat, traducere de Jiří Našinec), Polonia (editura Czytelnik, traducere de Kazimierz Jurczak), China (editura Sanhui, traducere de Yu Zhongxian).
 
Volumul Dincolo de munţi va apărea la editura italiană Il Saggiatore, în traducerea lui Marco Cugno, iar volumul Cuvinte din exil (Polirom, 2011), la aceeaşi editură - traducere de Agniese Grieko.
 
Volumul de eseistică Despre clovni: Dictatorul şi Artistul (Polirom, 2005) va apărea în Estonia, la editura Loomingu Raamatukogu.
Norman Manea (n. 1936) este profesor de literatură europeană şi „writer in residence” la Bard College, New York. În 1992 a primit Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur. În 2002 i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. Tot în anul 2006 a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin. În 2010 a primit din partea guvernului francez distincţia „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”. În anul 2011 i s-a decernat prestigiosul Premiu literar Nelly Sachs şi a fost ales membru în Royal Society of Literature în Marea Britanie.

La Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005, 2011), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005; ed. a III-a, 2010), Plicul negru (ed. a V-a, 2007, 2010), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008), Atrium (ed. a II-a, 2008), Variante la un autoportret (2008), Vizuina (2009; ed. a II-a, 2010), Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian (2010), Cuvinte din exil (în colab. cu Hannes Stein, 2011), Captivi  (2011). Anul acesta urmează să apară la Polirom, în seria de autor, Cartea Fiului şi Zilele şi jocul.

En Syrie, les auteurs d’atrocités sont les opposants armés

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Homs une année après le début des troubles
En Syrie, les auteurs d’atrocités sont les opposants armés

L’ingénieur qui s’exprime ici résidait dans la ville de Homs, jusqu’à ce qu’en juin 2011, effrayé par les horreurs perpétrées dans son quartier, il a fui Homs avec sa famille pour aller se réfugier chez des parents dans un village proche de Homs (*). Ce qu’il affirme dans cet entretien avec Silvia Cattori contredit tout ce que racontent nos principaux médias. On comprend que les crimes les plus inimaginables sont commis par des extrémistes sunnites et non pas, comme ces derniers l’affirment, par l’armée gouvernementale.

13 mars 2012 Thèmes (S.Cattori) : Rôle des médias Manipulation de l’opinion, Mensonges d’Etat Syrie

Silvia Cattori : La ville de Homs, le quartier de Baba Amro, ont été l’objet de nombreux reportages de la part de journalistes entrés illégalement en Syrie, « au cœur de l’armée syrienne de libération »  [1]. Nous aimerions connaître votre point de vue sur ce qui s’est passé à Homs depuis une année.

Réponse : Je suis originaire de Homs. Je vivais dans le quartier de Bab Sebaa. À mi-avril 2011 les gens ont commencé à se rassembler pacifiquement au centre de Homs, rue Al-Kowatly, pour demander des réformes. Mais, assez rapidement, les gens ne se sentaient plus à leur aise. Ils ont senti qu’il y avait quelque chose d’étrange, de pas clair dans ces manifestations ; des comportements provocants et étrangers au pays, des slogans qui appelaient au Jihad, les ont inquiétés. Très rapidement les gens que je connaissais ont cessé de manifester. Ils ne se sentaient plus du tout en accord avec ces manifestations à la sortie des mosquées le vendredi.

En juin sur la route de Hadara [à Bab Sebaa], les corps d’une quinzaine d’alaouites ont été retrouvés en morceaux, la tête coupée, les bras coupés, avec un écriteau : « viande à vendre ». Bouleversés par ces assassinats, des alaouites ont mis le feu à des magasins sunnites. Les gens parlaient entre eux des actes horribles dont ils avaient été témoins. Des voitures appartenant à des alaouites ont été brûlées. L’inquiétude grandissait. C’est alors que les alaouites et les chrétiens ont commencé à mettre des croix bien en vue dans leurs boutiques, sur le pare brise de leurs voitures. Un jour j’ai entrevu, sous la bâche d’un camion appartenant à des sunnites, une cargaison d’armes et de munitions. Puis j’ai vu des sunnites armés tirer sur des alaouites, tuer pour tuer. Il y avait tout le temps des détonations, des tirs, des cris « Allah Akbar ». Nos enfants étaient perturbés, avaient peur. C’est alors que j’ai pris la décision de quitter Bab Sebaa. Avec ma famille nous nous sommes réfugiés chez des parents dans un village proche de Homs.

Nous n’avions jamais connu ce genre de choses en Syrie. Nous avions toujours vécu en parfaite harmonie. Il n’y avait jamais eu aucun problème entre Syriens de diverses religions. J’ai entendu pour la première fois les gens parler de salafistes…

Je suis retourné à Bab Sebaa deux fois, en juillet et août. J’ai vu que cette zone se vidait peu à peu, qu’elle avait cessé de vivre. La grande majorité des familles avaient fui. Il n’y avait presque plus d’enfants et les écoles ont dû fermer. Les rares familles qui étaient restées, c’était parce qu’elles n’avaient nulle part où aller. J’y suis retourné une dernière fois en novembre. Toute la ville de Homs était devenue une ville fantôme. Plus personne n’osait s’aventurer dans certains quartiers. C’était une ville morte.

Silvia Cattori : Des sunnites ont-ils également été persécutés ? Y en a-t-il qui se sont enfuis ?

Réponse : Oui bien sûr. La grande majorité des sunnites sont opposés à ces extrémistes sunnites et sont contre les milices armées. Mon médecin était sunnite mais il n’était pas d’accord avec leur violence, il en avait peur. Il allait prier à la mosquée mais il n’allait pas manifester avec eux. Peu à peu son cabinet s’est vidé de toute sa clientèle sunnite. Se sentant menacé il a quitté Homs. Dans la rue où j’habitais, seules deux familles sunnites sont restées. Les Syriens qui soutiennent ces opposants armés sont très très peu nombreux. Les opposants armés n’ont pas un comportement humain. Ils font peur aussi aux sunnites, pas seulement aux chrétiens et aux alaouites.

En mai, Fadi Ebrahim, un jeune sunnite, âgé de 25 ans, qui avait été vu en train de prendre des photos alors que les miliciens avaient averti que cela était interdit, a été kidnappé. On a ensuite retrouvé son cadavre dans une poubelle à Bab Sebaa, dans mon quartier.

Silvia Cattori : À quand situez-vous la rupture de la population avec cette minorité de manifestants dont le comportement inquiétait ?

Réponse : À partir de fin avril je crois, la grande majorité des gens, dont de nombreux sunnites, ont cessé de manifester avec eux. Seuls des gens fanatisés ont continué d’aller à ces manifestations qui partaient le vendredi de la mosquée. Des sunnites qui ont refusé d’aller manifester avec eux ont été kidnappés, rançonnés, tués. Leurs manifestations anti Bachar el-Assad, n’ont jamais réuni plus de quelques milliers de personnes, mais elles ont bénéficié d’une grande médiatisation à l’extérieur.

Peu à peu, il y a eu une grande prise de conscience du véritable danger qui guettait notre pays. La crainte que l’on fasse chez nous ce que l’intervention extérieure avait fait subir au peuple libyen y a contribué. Ce fut le début de grandes manifestations réunissant des millions de gens dans toutes les villes du pays appelant à soutenir Bachar el-Assad, appelant à un changement progressif et pacifique, et surtout à s’opposer à toute intervention étrangère.

Silvia Cattori : Dans votre parenté y a-t-il eu des personnes qui ont subi des persécutions dont vous avez la preuve que leurs auteurs étaient les milices armées ?

Réponse : Oui. Dans la famille de mon épouse deux cousins, originaires d’Al Qusayr, un village proche de Homs habité par des chrétiens et des sunnites. L’un, ingénieur âgé de 24 ans, a été tué en février 2012 en sortant de sa maison. L’autre, âgé de 30 ans, a été kidnappé il y a dix jours puis retrouvé pendu à un arbre. C’est dans ce village d’Al Qusayr que l’armée régulière se concentre aujourd’hui pour déloger les rebelles.

Du coté de ma propre famille, en décembre, un cousin âgé de 33 ans, a été kidnappé à Baba Amro. Il a été retrouvé deux semaines après à côté de notre village entre la vie et la mort à cause des tortures qu’il avait subies. Il est resté hospitalisé durant deux mois. Trois autres hommes avaient été arrêtés avec lui. À celui qui était sunnite, ils ont abîmé les jambes. Les deux autres étaient alaouites ; ils ont été égorgés. Nous pensons que notre cousin n’a pas été tué parce qu’il était chrétien.

En janvier, mon voisin -le seul voisin avec une autre famille à être resté à Bab Sebaa- sortait de son immeuble en compagnie de sa fille qu’il conduisait à l’université, quand ils ont tiré sur eux. Lui a été tué sur le coup, sa fille a été blessée.

Silvia Cattori : Nous aimerions bien comprendre qui sont véritablement ceux qui égorgent, torturent, kidnappent. Comment ont-ils procédé dans le cas de votre cousin par exemple, qui en est revenu et a pu témoigner ?

Réponse : Lui et ses camarades se sont fait arrêter à l’entrée de Baba Amro à un barrage militaire par des hommes masqués qui portaient les uniformes de l’armée gouvernementale. Quand ils ont présenté leurs papiers d’identité en disant on est vos camarades, les hommes masqués se sont moqué d’eux en disant : « Oui oui, nos camarades voyons !… » À ce moment là ils ont compris que ces hommes masqués c’étaient en réalité des milices de l’« Armée libre ». Chez nous, le nom et la région d’où ont vient, permettent de savoir de quelle religion vous êtes. Les hommes masqués ont tout de suite égorgé les deux alaouites. Ils ont ensuite abîmé les jambes du sunnite mais l’ont laissé partir en lui disant qu’ils menaçaient sa famille. Quant à mon cousin, ils l’ont kidnappé et lui ont dit qu’il ne serait libéré que contre rançon. Des négociations ont commencé entre les miliciens et les forces du gouvernement, pour obtenir sa libération. Il a été retrouvé comme je vous l’ai dit deux semaines plus tard dans un état effroyable.

Silvia Cattori : Je crois en ce que vous me dites. Mais nos médias - se fondant sur les dires des reporters entrés illégalement en Syrie - imputent systématiquement au gouvernement d’el-Assad les actes barbares que vous imputez à des extrémistes sunnites [2] ; comment le public qui lui veut savoir qui dit vrai peut-il s’y retrouver ?

Réponse : Les violences, les horreurs que nous subissons depuis bientôt une année ce sont les milices qui les commettent. Nous connaissons notre peuple ; nos gens, nos soldats ne sont pas violents. Ils font ce qu’ils peuvent. Ils risquent leur vie pour nous protéger de ces milices armées qui kidnappent, rançonnent et tuent. Plus de 3’000 soldats ont perdu la vie depuis une année.

La situation est devenue très cruelle pour les Syriens dont le quotidien est totalement bouleversé à cause du chaos et de l’insécurité que ces milices entretiennent. C’est dur, très dur de voir notre peuple forcé à se déplacer, tomber dans la misère. Beaucoup de gens ont perdu leur travail. Les sanctions de l’ONU aggravent la situation.

Silvia Cattori : Nous apprenons en vous écoutant que Baba Amro était une zone vidée de ses habitants depuis longtemps. Aucun de nos médias n’a jamais dit cela. Quand l’armée a donné l’assaut contre l’ASL à Baba Amro il n’y avait donc pas de civils pris en tenaille comme les médias chez nous le prétendaient ?

Réponse : Mon frère est rentré deux fois à Baba Amro en novembre pour y livrer des marchandises. Il nous avait raconté que la quasi totalité de ses habitants avait déjà quitté Baba Amro, que tout était détruit, les magasins étaient fermés. Qu’il y avait encore l’eau et l’électricité mais très peu de gens ; cent ou deux cent familles tout au plus. Or, 90 000 personnes vivaient à Baba Amro avant l’arrivée des milices armées. [3]

Silvia Cattori : Combien de personnes ont-elles fui Homs ?

Réponse : La plupart des habitants de la ville de Homs, et de l’agglomération de Homs, ont fui [4]. Plusieurs centaines de milliers je crois. Quand je suis retourné à Bab Sebaa en novembre, dans la rue où j’habitais seules deux familles sur cinq cents étaient encore là. Tout le monde avait fui, chrétiens, sunnites, alaouites.

Silvia Cattori : Quand vous avez appris que les combattants de l’ASL avaient été délogés de Baba Amro qu’avez-vous éprouvé ?

Un grand soulagement. Cela faisait longtemps que nous attendions que l’armée intervienne. Les images montrées durant l’assaut de février pouvaient faire croire que c’était l’armée gouvernementale qui avait détruit Baba Amro. Comme je l’ai déjà mentionné, Baba Amro avait été détruite par les milices bien avant.

Silvia Cattori : Si à Baba Amro les gens reviennent, les groupes armés ayant été délogés, qu’en est-il des autres quartiers ?

Réponse : Un des quartiers les plus problématiques maintenant est celui d’Al Hamidia. Il y a une petite minorité de sunnites. Les chrétiens qui sont restés ont vécu des temps très durs. Victimes d’agressions, de vols, de kidnappings depuis des mois, les gens n’osaient plus sortir de chez eux. L’armée ne pouvait pas leur venir à leur aide car les milices contrôlaient les accès, occupant des maisons de chrétiens qu’ils prennent en otage.

Le seul quartier de Homs où les gens ne se sont pas enfuis massivement est celui d’Akrama [comme c’était le cas auparavant à Al Hamidia]. C’était à Akrama, où les chrétiens et les alaouites sont majoritaires, que les gens qui voulaient trouver plus de sécurité cherchaient à trouver un logement. Ses habitants s’étaient organisés pour se protéger. Ils se sentaient plus en sécurité que dans d’autres zones de Homs, du moins jusqu’en janvier. [5]

URL de cet article :
http://www.silviacattori.net/article2966.html

Silvia Cattori

Revista ACUM: sistemul provocării în propagandă

Vă rog să citiți acest comentariu pe marginea unui «sondaj», în speranța că vă poate interesa.
Ca de obicei ACUM, o publicație care se declară obiectivă și profesionistă, în stil BBC, utilizează provocarea cu pseudo-sonadajele organizate fără urmă de profesionism. Ea își dezvăluie scopurile propagandistice prin chiar rezultatele obținute, Se vede că revista are un public majoritar evreiesc, pro-israelian, pro-sionist. Ceea ce nu e grav, de vreme ce devine clar. E o revistă de nișă, cum am mai scris.
Caracterul propagandistic străbate din formularea întrebării și a răspunsurilor orientate provocator. Ca și cum alte formulări, alte soluții sau opinii nu ar exista.
De pildă, întrebarea Cum calificați un posibil atac al Israelului împotriva Iranului? conține o informație despre o agresiune mai mult decât probabilă, provenită din cercurile militariste alte extremei-drepte Israeliene, devreme ce, de peste un an, opinia publică e pregătită să nu reacționeze, amorțită mental prin banalizarea repetitivă a ipotezei agresiunii. Se legalizează ideea, profund violentă și contrară dreptului internațional a războaielor preventive, idee care a fost baza politicii imperialiste a Statelor Unite din ultimele două decenii. Statul Israel și propagandiștii năimiți de mâna a cincea, (de la Coloana a Cincea, desigur!) motivează anticipat agresiunea, ca răspuns nu la acte de agresiune reale, unde ar fi motivată, cum a fost cazul României în 1940, ci la «propagandeme» teoretice ale unui stat, Iranul, evident antisionist, care este atacat de un deceniu de propaganda americană și israeliană, sub diferite pretexte. Scopul unic al americanilor și al prietenilor acestora fiind controlul zonei petrolifere. Răspunsul Un atac brutal al imperialiștilor sioniști, putea fi formulat fără a implica nici sionismul nici imperialismul. «Un atac, bazat pe un pretext, al unui stat care nu a agresat militar Israelul.» Ceea ce este adevărul.
Cu prietenie, Dan Culcer

Cum calificați un posibil atac al Israelului împotriva Iranului?

• O acțiune de legitimă apărare (51%, 88 Votes)
• Altfel (23%, 40 Votes)
• Un atac brutal al imperialiștilor sioniști (18%, 30 Votes)
• Nu știu (8%, 13 Votes)

Total Voturi: 171 – Arhiva

O opinie evreiască actuală exactă și cinică. 

 

March 12, 2012

Why It Won't Happen

Attacking Iran

by URI AVNERY

Israel will not attack Iran. Period.
The United States will not attack Iran. Period.
The United States will not attack. Not this year, nor in years to come. For a reason far more important than electoral considerations or military limitations. The United States will not attack, because an attack would spell a national disaster for itself and a sweeping disaster for the whole world.
"If you want to understand the policy of a country, take a look at the map," said Napoleon. Minutes after an attack is launched, Iran will close the Strait of Hormuz, through which passes almost all the oil exported by Saudi Arabia, the United Arab Emirates, Kuwait, Qatar, Bahrain, Iraq and Iran – 40% of the world's sea-borne oil passes through the strait. A few minutes after that, oil prices will rise, will double, triple or quadruple – and the U.S. and global economy will collapse.
Such small issues do not cross the minds of generals, military commentators and other wise guys who look at the world between narrow "security" blinkers.
Closing the Strait would be the most easy of military operations. A few missiles, launched from either the sea or the land, would do it. To reopen it, it would not be enough to send the US Navy's mighty aircraft carriers on show cruises. The United States would have to conquer large parts of Iran, so as to put the Strait out of range of the Iranian missiles. Iran is larger than Germany, France, Spain and Italy combined. It would be a long war, something on the scale of the Vietnam War.
For Iran, there is no difference between an Israeli attack and an American attack. They would be treated as one and the same. In both cases, the consequence will be the blocking of the Strait and a large scale war.
All of which is more than enough for the United States not to attack, and to forbid Israel from attacking.
It's 56 years since Israel went to war without giving notice to the Americans and getting their consent. When Israel did this in 1956, President Eisenhower took away all the achievements of victory, to the last millimeter. Before the Six Day War and on the eve of the First Lebanon War, the government of Israel sent special envoys to Washington to ensure unequivocal consent. If this time it did attack against the Americans' will, who would restock the IDF armories? Who would protect the cities of Israel, which would be exposed to many tens of thousands of missiles from Iran and its proxies? Not to mention the wave of anti-Semitism which can be expected to burst out once the American public finds out that it was Israel, and Israel alone, which brought upon them a national disaster.
American diplomatic and economic pressure might be sufficient to stop the ayatollahs' gallop towards the Bomb. It worked in Gaddafi's Libya and is now happening in the North Korea of ​​Kim. The Persians are a nation of merchants, and it might be possible to formulate a deal which would be worth their while.
This is questionable, because a few years ago the Neo-Conservatives in Washington engaged in glib talk about how easy it would be to occupy Iran – which surely convinced the Iranians that they must acquire the ultimate weapon of deterrence. What would we have done in their place? Or rather, what did we actually do (according to foreign reports, etc.) when we were in their position?
So what is going to happen? If no deal is reached, Iran will develop nuclear weapons. That's not the end of the world. As has been pointed out by some of our more courageous security chiefs, this is not an existential threat. We'll live in a situation of a balance of terror. Like America and Russia during the Cold War. Like India and Pakistan now. Not pleasant, but not too terrible, either.
Iran has not attacked any other country in a thousand years. Ahmadinejad talks like a wild demagogue, but the Iranian leadership actually treads very carefully. Israel does not threaten any Iranian interest. Joint national suicide is not an option.
Education Minister Gideon Sa'ar boasted, and rightly, that Netanyahu had managed to distract the whole world's attention, away from the Palestinians and to the Iranian problem. A fantastic success, indeed. Obama in effect tells him: OK, go and play with settlements as much as you want, but please leave Iran for the adults.
URI AVNERY is an Israeli writer and peace activist with Gush Shalom. He is a contributor to CounterPunch's book The Politics of Anti-Semitism.

COSTEL OPREAUrmasiinobililor au devenit cei mai mari latifundiari din Romania.Pădurile tarii reven in curtile nobiliare.

« Democrația » din România post-comunistă are toate trăsăturile unei Restaurații, în care urmașii revoluționarilor comuniști își împart prada cu urmașii «nobililor» pe care părinții lor au crezut că îi pot devaliza, nepedepsiți. Pedeapsa a venit însă pedepsiții nu sunt urmașii beneficiarilor comunismului ci victimele acestuia, mulțimea manipulată, înșelată, adică poporul, în numele căruia se vorbește despre democrație și care este jefuit de toți.
Restaurația se face în dauna majorității populației, pe desupra căreia oligarhii noi și vechi își dau mâna vrând să dea impresia cu restaurează cu dreptate, în respectul proprietății private.
Fără legi severe și aplicate sever, care să impună o gestiune responsabilă a terenurilor redobândite de foștii privilegiați sau acaparate de noii privilegiați, în virtutea unor privilegii abolite, România, ca și toate țările din Estul Europei suferă de ce mai violentă distrugere ecologică de după instaurarea capitalismului prădalnic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Reinstalarea după 1990 a capitalismului în Est, fără garanții legale, sociale și ecologice, ale unei politici consecvente de stat, este o gravă greșeală politică colectivă pe care o vom avea de plătit pentru copii și nepoții noștri, cei fără privilegii.  
Dan Culcer

Sursa http://m.romanialibera.ro/stire-92253.html

INVESTIGATII

Harta marilor retrocedari

de COSTEL OPREA

» Urmasii boierilor au devenit cei mai mari latifundiari din Romania. Jumatate din padurile tarii au revenit in curtile nobiliare.

» Printi si conti, boieri de vita foarte veche s-au repatriat, si-au luat pamanturile inapoi si investesc in Ardeal.

» Dar orice medalie are si revers: au aparut falsi mostenitori, cu documente contrafacute, bastarzi care isi cer drepturile.

» Isi vor pamanturile si urmasii unor boieri care si-au pierdut mosiile la carti sau au avut proprietati amanetate.


In Ardeal s-au intors nobilii unguri. Multi dintre ei traiesc in Ungaria, Austria, SUA. Acestia au introdus notificari pentru recuperarea tuturor bunurilor detinute anterior instalarii regimului comunist – castele, palate, paduri, terenuri agricole. Potrivit unor studii aparute la Budapesta privind retrocedarile din Ardeal, o treime din Transilvania este revendicata de baroni, conti, duci maghiari, detinatori ai unor mari proprietati inainte de 1945, in special in zona centrala a Ardealului. Ei erau concentrati in judetele Cluj, Mures, Salaj, Bistrita, dar si in Maramures. Au aparut insa si numeroase cazuri de falsi mostenitori, cu documente fabricate, bastarzi care dubleaza cererile urmasilor legali sau mostenitori ai unor proprietati vandute inainte de 1945 din diferite motive.

Baronul Urany si-a pierdut averea la carti
Cazuri interesante intalnim in judetul Salaj. De exemplu, la Galgau, urmasii baronului Urany, care traiesc in Ungaria, isi cer inapoi proprietatile, adica fabrica de spirt, castelul, o moara, 8 hectare de teren agricol si cateva hectare de padure. Comisia locala a respins insa cererea. "Baronul Urany si-a pierdut averea la poker. Avem acte prin care Tribunalul Regal constata juridic ca nobilul si-a jucat domeniul la carti", ne-a declarat primarul din Galgau. Mai mult, a adaugat edilul, baronul a fost declarat tradator de tara in 1945, sub acuzatia de colaborare cu Germania hitlerista. 
Simon Bella revendica tot satul Rus din judetul Salaj. Domeniul Simon inseamna 300 hectare de pasune, 100 hectare de padure, o moara, cladiri, grajduri. Comisia locala a respins solicitarea. Motivul: "Nobilul Simon a vandut tot in 1948, inainte de nationalizare. Cand au venit comunistii, acesta s-a speriat si a dat tot. A obtinut o suma buna si a plecat afara", ne-a declarat primarul din localitatea Rus. Mai mult, acesta a afirmat ca urmasul nu avea dreptul legal sa inainteze o notificare pentru ca nu este cetatean roman, ci cetatean german. 

Doua certificate de nastere pentru varul Simon
Varul lui Simon Bella, Simon Lajos, a avut insa castig de cauza. El a introdus o cerere de revendicare in localitatea Poiana Blenchii, judetul Salaj. A cerut 400 hectare padure si 50 hectare de teren arabil. Le-a primit, desi primarul s-a opus. Edilul din aceasta localitate a declarat ca Simon Lajos ar fi falsificat acte. "Asa-zisul mostenitor a prezentat la dosar doua certificate de nastere. Mai intai pe numele de Simon, apoi pe numele de Sabo. O data s-a nascut la Gherta Mica, alta data la Turt, amandoua localitatile din Satu Mare. Extrasul de carte funciara este falsificat. Acest extras este autentificat cu o stampila cu Partidul Micilor Proprietari si al Liberei Initiative", a spus primarul. 
In judetul Cluj, cele mai importante dosare de retrocedare au fost respinse. 
Astfel, in zona Belis, familia Urmanzky a revendicat 2.000 de hectare de padure. Comisia judeteana a votat impotriva, pe motiv ca acest nobil ungur a fost expropriat in urma reformei agricole din 1921-1926, iar padurea Urmanzky a fost impartita la mai multe comune din Cluj si Alba. In urma legilor de retrocedare, comunitatile locale si-au primit inapoi bunurile confiscate de comunisti, fiindca la momentul reformei amintite au primit acte de proprietate pentru aceste paduri. 
Familia Andrasy a revendicat 10.000 de hectare de padure pe Valea Ierii. Cererea a fost respinsa de comisia judeteana Cluj. 14 comune au fost improprietarite in 1945 in urma exproprierii domeniului Andrasy. In judetul Cluj, familia Mikes (cu mostenitori in Ungaria si Austria) si-a recuperat cele 224 hectare de padure din comuna Floresti. Comisia judeteana Cluj a mai retrocedat domeniul Siling, din comuna Alunis, care cuprinde 120 hectare de padure si 40 hectare de teren arabil, si domeniul Kerekes, in regiunea Taga, insemnand 100 hectare de padure, inclusiv un lac de cateva hectare.

Domeniul Wesselenyi se intinde pe doua judete
In curs de solutionare se afla dosarul de retrocedare a domeniului Wesselenyi, care se intinde in judetele Salaj si Satu Mare. Baronul Nicolae Wesselenyi a fost membru al Curtii Aulice Transilvane si membru al Camerei Magnatilor de la Budapesta. Spre sfarsitul vietii a incercat sa se impace cu romanii din Ardeal, dupa ce toata viata a militat impotriva drepturilor acestora. Mostenitorii baronului sunt patru stranepoti. Demersurile pentru retrocedare au fost facute de una dintre stranepoate, Eva Eanicicau, care locuieste in Satu Mare. Domeniul se afla la Jibou (Salaj) si este format dintr-un castel si 40 de hectare de padure. In anii ’90, mostenitorii au primit despagubiri de 300 milioane lei in urma unui proces castigat. Dupa aparitia Legii 247/2005, familia Wesselenyi a introdus o notificare pentru recuperarea tuturor bunurilor. Comisia locala Jibou a decis retrocedarea castelului, unde acum functioneaza Palatul Copiilor. A fost respinsa insa restituirea gradinii botanice (care are o intindere de 4 hectare) ce imprejmuieste castelul deoarece este un domeniu de interes public, unde s-au facut investitii masive, in special in sere si cupole cu tehnologie de ultima generatie. Urmasii lui Wesselenyi si-au mai primit inapoi si castelul de la Mediesu Aurit (Satu Mare), unde interiorul este imbracat in aur, si domeniul din jur, reprezentand 50 de hectare de padure. Au fost retrocedate acestei familii si zeci de hectare de padure la Mirsid (Salaj). Urmasii mai revendica doua strazi din Jibou, pentru care Fondul Proprietatea va acorda despagubiri. 
Mari controverse sunt si in privinta domeniului de la Rohia (Maramures). Castelul din aceasta localitate (unde acum functioneaza o scoala comunala) a fost construit prin secolul XVIII de catre contele Banffy. Domeniul face obiectul a patru dosare de restituire a cate 60 hectare de padure fiecare. In cadrul comisiei locale exista o controversa legata de acest caz. Disputele au ca puncte de plecare informatia, inca neconfirmata, ca, prin 1940, baronul Banffy ar fi vandut castelul si domeniul sau unui domn Archos, un ungur care a venit din SUA si s-a stabilit cu familia in Romania. Alte documente sustin faptul ca baronul si-ar fi vandut tot prin 1940 bunurile oamenilor din sat, insa fara sa fi avut loc intabularea. 

Domeniul Teleki, cerut pe bucati
Domeniul Teleki este unul dintre cele mai mari din Ardeal. Proprietatea a apartinut contelui Adam Teleki, membru in guvernul Ungariei in perioada hortysta. In 1945, Teleki a fost considerat tradator de tara, insa nu au existat acte care sa demonstreze exproprierea bunurilor sale. Mostenitorii contelui si-au revendicat bunurile, intinse pe mai multe judete: Maramures, Mures, Salaj. Teleki a primit castelul de la Gornesti (Mures) in urma unei decizii judecatoresti, dar si o parte din fostele sale proprietati, reprezentand 100 hectare de padure si 100 hectare de teren arabil. La Gornesti a fost "curia" familiei Teleki, adica unitatea administrativa a domeniului. In castelul Gornesti functioneaza in prezent un spital de copii bolnavi de TBC, spital care se va muta intr-o unitate militara dezafectata. Urmasii contelui si-au recuperat si domeniul Stoiceni (Maramures). Au fost retrocedate si apele minerale din zona (exploatate de pe vremea imparatesei Maria Tereza) unde functioneaza o linie de captare si imbuteliere. Un alt castel al familiei Teleki, impreuna cu 10 hectare de teren se afla la Satulung (Maramures) si a ajuns in proprietatea omului de afaceri baimarean Mircea Maries. Aici vor fi construite un hotel, o piscina, un domeniu de calarie, terenuri de sport. Viceprimarul din Satulung ne-a declarat ca familia Teleki nu si-a revendicat castelul, el fiind vandut de Consiliul Local omului de afaceri. Nici domeniul de la Coltau, reprezentand un castel, dependintele si cateva hectare de teren, nu a fost cerut de Teleki, aici organizandu-se in fiecare an festivalul dedicat poetului Sandor Petofi. In schimb, Teleki solicita retrocedarea bunurilor de la Ardusad (Maramures), unde este vorba despre peste 100 hectare de padure. Pentru recuperarea proprietatilor revendicate (nu toate cele pe care le-a detinut), familia Teleki are pe rol peste 20 de procese. 
Domeniul familiei contelui Bethlen se intinde in localitatea Beclean (Bistrita) pe 100 hectare de padure, alte 44 hectare de teren aflandu-se pe terenul hergheliei din aceasta localitate. Comisia judeteana de restituire a proprietatilor a decis retrocedarea bunurilor familiei Bethlen. Cea mai mare retrocedare din judetul Bistrita este a familiei Aurel Milea, care a primit 320 hectare de padure. 

ARBITRAJ IN JUSTITIE
» Mari controverse in Mures 
O situatie aparte o reprezinta dosarul retrocedarilor familiilor Banffy, Bethlen si Kemeny din judetul Mures. Comisia judeteana Mures a respins cererea de notificare a celor trei nobili, motivand ca averile acestora au fost confiscate in 1945 de statul roman. Cu putin timp inainte de sfarsitul razboiului, statul roman a dat o lege (Legea CASBI) prin care erau expropriati cei considerati inamici ai Romaniei de catre autoritatile acelor vremuri. Urmasii celor trei familii au dat in judecata comisia judeteana Mures, considerand ca ei au ramas proprietari pe terenurile lor si ca statul doar le-ar fi administrat bunurile dupa votarea Legii CASBI, nicidecum nu le-ar fi expropriat. 
Comisia judeteana Mures se apara invocand legislatia statului roman la vremea respectiva. Mai exact, Legea CASBI ar fi luat masuri impotriva celor considerati tradatori de tara, iar fundamentele care au stat atunci la baza acestei legi nu au disparut.
Daca vor castiga procesele, mostenitorii celor trei familii vor primi mai bine de jumatate din padurile muresene.

Detergenţii conceptuali ai domnului Tismăneanu de Aurora MIHACEA (iunie 2006)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Din când în când e bine să răsfoim presa mai veche. Iată un text din 2006 al unei autoare, Aurora Mihacea, la un moment dat colaboratoare a revistei Asymetria. Prezența ei în diferite forumuri ale marilor cotidiene era inviorătoare, fiindca știa să scrie, nu se ferea de teme dificile și nici nu avea complexe de inferioritate inutile, deși, după cât sunt informat, atunci era profesoară de filosofie într-un oraș de provincie.
Dar dintr-o dată Aurora Mihacea a dispărut. După unele informații ar fi emigrat. Oricum, înainte de a dispare din presă, într-o corespondenţă privată mi-a dat de înțeles că a început să se teamă de consecințele libertății sale de opinie. Păcat. Nu o puteam nici proteja, nici nu ştiam cum să o încurajez. Republic un text pe care mi-l încredințase atunci, text apărut și pe situl revistei Acum, publicație intrată între timp în relaţie de mare amor cu Vladimir Tismăneanu, ale cărui intervenții de presă sunt preluate cu grăbire.
Pe unde va fi fiind, vreau să-i aduc aminte Aurora Mihacea că în România mai există libertatea opiniei, chiar dacă restrânsă de presa oficială. Asymetria o aşteaptă cu alte articole. Ar fi păcat să se lase înfricoşată și să i se impună tăcerea. Cultura română ar pierde.

Cu prietenie, Dan Culcer

Detergenţii conceptuali ai domnului Tismăneanu
de Aurora MIHACEA (26-6-2006)

O EMISIUNE ŞI DOUĂ CONCEPTE.
 Odată numit la vîrful Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Vladimir Tismăneanu a devenit omul către care se îndreaptă atenţia tuturor românilor a căror istorie şi viaţă au fost deformate de 45 de ani de comunism ; iată de ce, de cind d-l V.Tismăneanu a lansat în emisiunea lui Ion Cristoiu (“Zig-Zag”, Antena3, 30.04.2006), două concepte prin filtrul cărora pare a se derula analiza dictaturii comuniste, mulţi dintre români aşteaptă detalierea lor. Pe scurt, în această emisiune d-l V.Tismăneanu a afirmat că alegerea sa este să se vorbească nu despre un “proces al comunismului” ci despre “decomunizare” şi nu despre “regim comunist criminal” ci despre “regim comunist ilegitim” (1). Cum însă d-l Cristoiu şi-a uitat datoria deontologică de a cere cuvenitele precizări spre lămurirea auditoriului său şi cum suntem în luna iunie 2006 şi precizările conceptuale încă se lasă aşteptate, mă văd obligată în calitate de cititor-spectator, să atrag atenţia în cele ce urmează asupra importanţei conceptelor folosite în orice activitate de cercetare şi analiză, cu atât mai mult într-o analiza a dictaturii comuniste făcută în scopul elaborării unui raport care să permită şefului statului să condamne în mod oficial comunismul.

DESPRE INFLUENŢA CONCEPTELOR ASUPRA PERCEPŢIEI REALULUI


În epistemologie este deja cunoscută influenţa pe care o exercită conceptele şi teoriile împărtăşite asupra identificării fenomenelor lumii reale (N.R.Hanson ; P.K.Feyerabend (2). Voi relua exemplul care ilustrează excelent această teorie : doi oameni, dintre care unul împărtăşeşte conceptele specifice heliocentrismului iar altul conceptele specifice geocentrismului, privesc în zori spre linia orizontului, ambii fiind pe malul mării. Când soarele devine vizibil, cel care împărtăşeşte heliocentrismul, vede linia orizontului coborând, lăsînd soarele să se vadă fix pe cer şi identifică ceea ce vede ca fiind mişcarea Pământului în jurul Soarelui.
Celălalt om, adept al geocentrismului vede linia orizontului fixă, soarele ieşind din mare şi identifică ceea ce vede ca fiind mişcarea Soarelui în jurul Pământului.
Aceşti doi oameni au fost în sânul Naturii în situaţii de viaţă identice : la malul mării. Vă daţi seama la ce consecinţe ajungem când analizăm influenţa conceptelor şi teoriilor elaborate de către doi oameni aflați în situaţii de viaţă fundamental opuse, asupra identificării evoluţiilor reale ce au loc în societate ?
ADAPTAREA PRIN CONCEPTE
. Dar ce sunt conceptele ? 
Conceptele sunt produse, constructe ale inteligentei. Întemeietorul epistemologiei genetice, J.Piaget, ne spune însă că inteligenţa este o relaţie adaptativă între om şi mediu, deci raportat la mediul social, între om şi situaţia sa de viaţă. Adaptarea rezultă, în viziunea acestuia, în urma unei echilibrări între asimilare (integrarea informaţiilor noi cu cele vechi) şi acomodare (restructurarea modelelor de cunoaştere sub influenţa noilor informaţii).
Fiind produse ale inteligenţei a cărei ţintă finală este adaptarea, fireşte că rolul conceptelor este acela de a reda în aşa fel situaţia de viaţă încît să-i fie utile în procesul de adaptare subiectului ce le-a elaborat.
Cum însă indvizii umani sunt produsul unor situaţii de viaţă diferite (coexistente în cadrul aceluiaşi sistem social), se întâmplă ca de multe ori conceptele elaborate şi promovate de ei pentru a descrie acelaşi sistem social sau pentru a indica o modalitate de abordare a unei realităţi, să nu coincidă. Iată de pildă, pentru majoritatea românilor care au suportat condiţii de viaţă asemănătoare, respectiv colectivizarea forţată, pierderea celor dragi care au îndrăznit să se opună, răpirea bunurilor, batjocorirea credinței neamului, deportarea, Canalul, teroarea sistematică, singurele concepte care s-ar impune la vremea “analizei” sosite după o jumătate de veac, ar fi mai întâi acela de “proces al comunismului” pentru a desemna etapa prin care ar trebui în sfârşit să trecem, în care ar trebui condamnaţi făptaşii începând cu cei ce au introdus comunismul în ţară şi apoi acela de “sistem comunist criminal” pentru a desemna însuşirea esenţială a regimului comunist, aceea de regim criminal. Altminteri, dacă s-ar face analogia cu un proces oarecare în care exista o etapă a stabilirii ilegitimităţii faptelor comise şi s-ar urmări algoritmul acestuia, s-ar putea ajunge la situaţii absurde ca cea descrisă de Valerian Stan, respectiv, “judecătorii care i-au condamnat pe securiştii vinovaţi de moartea lui Gheorghe Ursu ar fi trebuit să aştepte, nu-i asa, Raportul d-lui Tismăneanu şi o declaraţie politică de condamnare a comunismului, şi numai după aceea să pronunțe şi ei hotărârea de condamnare a crimelor securiştilor comunişti. Ceea ce ar fi fost complet absurd. Slavă Domnului că n-a fost!”
Pentru V.Tismăneanu însă, om care s-a aflat şi în perioada comunistă şi acum în altă situaţie de viaţă decât majoritatea românilor, par a fi mult mai adecvate conceptele de “decomunizare”, “sistem comunist ilegitim” şi cel de “comunism românesc”.

“COMUNISMUL ROMÂNESC” VERSUS “COMUNISMUL DIN ROMÂNIA

”
Ultimul concept, acela de “comunism românesc”, este folosit de domnul V. Tismăneanu, tot mai des în locul sintagmei “comunismul din România”, deşi este cunoscut faptul că această plagă, comunismul, nu a fost o invenţie românească şi nici nu a avut România – nici măcar în timpul lui Ceauşescu-, independenţa necesară pentru a se abate semnificativ faţa de ideologia comunistă şi practicile impuse nouă din URSS. Conceptul teoretic de “societate socialistă multilateral dezvoltată”, contribuţia originală a “geniului” P.C.R., ca şi etapă intermediară pe care o presupunea acest concept pînă la atingerea ţelului suprem – comunismul, era doar… o găselniţă, menită a masca eşecul edificării socialismului ca societate prosperă, un corn al abundenţei care să permită înfăptuirea dezideratului comunist “de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Singurul moment asupra căruia pot fi dubii din punctul de vedere al abaterii de la model este cel marcat de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice.
LUNGUL DRUM AL DECOMUNIZĂRII.
 Deci, conceptul de “decomunizare” preferat în locul celui de “proces al comunismului”, ar putea semnifica mai întâi o mutare a accentului în planul mentalităţilor, ceea ce înseamnă o despăduchiere ideologică şi de reflexele comuniste întinsă pe spaţii mari de timp, care ar trebui să preceadă, nu-i aşa, un autentic proces al comunismului. Spun “să preceadă” pentru că ni se poate spune că nu are cine să facă acest proces, de vreme ce toată populaţia matură este încă contaminată. Şi atenţie, nu este vorba doar de complexul paternalist (tratat prompt dealtfel de jurnalişti imediat după revoluţie), nici doar de modul de gândire reducţionist , de înregimentare şi anihilarea capacităţilor individuale; este vorba şi de faptul că ni se prezintă în mod greşit minciuna, ura, resentimentele ca fiind reflexe exclusiv comuniste când, de fapt, ele au fost şi sunt prezente ca defecte ale omului dintotdeauna, indiferent de sistemul social în care omul a trăit şi în consecinţă se vizează şi debarasarea de această latură negativă a firii umane… vă las să decideţi asupra perioadei de timp necesare unei asemenea iniţiative; la fel şi asupra caracterului său utopic.

FĂURIREA OMULUI NOU ŞI SFÂNT


Inutil să spun că în acest caz, decomunizarea ar apare ridicol, ca un proces de creare a omului nou, unul de-a dreptul himeric, ca să nu spun chiar sfânt! Iată, la dezbaterea care a avut loc în aprilie în cadrul organizat de fundaţia Horia Rusu, d-na Cornea ne spune că marea crimă a comunismului se transmite prin mentalităţi şi astăzi; citez: “Comunismul trăieşte şi azi în noi în conştiinţele noastre, minţim, suntem oportunişti, urâm, avem resentimente şi de aceea am vorbit şi de mine, pentru că poate şi în mine sunt reminiscenţe ale comunismului”(3).
Să mă ierte d-na Cornea, dar… aceasta este chiar curată manipulare! Este substituirea adevăratelor cauze politice, sociale, economice ale prelungirii comunismului în realitatea noastră postcomunistă cu defectele de caracter existente dintotdeauna în plan individual, defecte pe care ne străduim iarăşi dintotdeauna să le atenuăm prin educaţie.

DECOMUNIZARE… CA LA PITEŞTI?


Şi în plus, declaraţia d-nei Cornea este ca un fel de invitaţie făcută tuturor românilor care au îndurat greul opresiunii comuniste să se autoflageleze în public, să-şi autodemaşte defectele individuale în curată tradiţie …piteşteană, luând asupra lor, toată vina perpetuării comunismului. Vreau să cred ca d-nei Cornea nici nu i-au trecut prin minte consecinţele malefice ale opiniei domniei sale.
Dacă ne amintim, la acea dezbatere şi d-ul V.Tismăneanu a abordat tematica minciunii pe care a legat-o în mod corect de ideologia comunistă văzând-o ca substrat al ei; dar de aici să ajungi să spui că “minciuna a intrat în codul genetic al omului care a trăit în acest regim” (4), mi se pare o extindere nepermisă. Ea poate să fie adevărată numai în cazul acelora care au semnat articole ideologice la Viata Studenţească aşa ca de exemplu, Dan Pavel (5), străduindu-se să spele creierele românilor care acum sunt în situaţia de a fi puşi să se autodemaşte pentru că nu au avut la timpul potrivit curajul necesar să-i înfrunte pe cei ce serveau partidul comunist scriind astfel de minciuni, în nici un caz pentru toţi românii şi vreau să cred că nici pentru d-na Cornea.

MINCIUNA “TIP CORNEA” FAŢĂ CU MINCIUNA “TIP VIAŢA STUDENŢEASCĂ

”
Minciuna de care ne vorbeşte d-na Cornea este una de care omul se face vinovat în diferite grade dintotdeauna; şi dintotdeauna omul a ţintit să se cureţe de aceste defecte. Minciuna practicată însă în presa vremii, este de cu totul alt tip.
Ca să ne dăm seama ce odioasă era minciuna publicată în “Viaţa Studenţească” de pildă, să citim ce se publica în paginile ei în 20.12 1989 despre “…. minunatele condiţii de muncă şi viaţă, oferite de partidul şi statul nostru pentru ca tânăra generaţie a patriei să se poată manifesta plenar în realizarea măreţelor obiective stabilite de Comitetul Politic Executiv al CC al P.C.R.” (6).
Trebuie să fie înţeles de către fiecare dintre noi că acest ultim text este publicat în revista Viaţa Studențească după însângerarea Timişoarei; şi iarăşi trebuie bine înţeles de toţi cei ce citesc aceste rânduri, că în Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., lăudat la 20 decembrie 1989 în “Viaţa Studenţească” pentru minunatele condiţii de muncă şi viaţă ale tinerilor României, se luase deja decizia reprimării cu forţa a mişcărilor revoluţionare.
De la revolta muncitorilor din Braşov, până în iarna Revoluţiei, condeiul lui Dan Pavel este prezent la “Viaţa Studenţească” unde contribuie la marea minciună pe care era fundată ideologia comunistă. Şi acesta este doar un exemplu, dintre multe altele. Dacă fiind prea tînăr, fascinat de utopia comunistă şi izolat de suferinţa omului obişnuit, te mai puteai forţa să ai convingeri comuniste pîna în anii ‘75-‘80, după momentul 1987 nici cei mai naivi şi cei mai neinstruiţi români, n-ar mai fi putut crede în comunism.
Iată de ce afirm ca minciuna tip “Viaţa Studenţească” este adevăratul prototip de minciună publică, minciună prezentă pe toate canalele media româneşti din epocă.
Asta da Minciună, minciună ce trebuie şi ea “desecretizată”, făcută publică prin reamintire, împreună cu toţi aceia care au făcut-o posibilă! Şi nu este vorba doar de “Viaţa Studenţească” ci şi de alte publicaţii şi bineînţeles nu toţi cei care au publicat în presă au fost foarte tineri ca să nu realizeze minciuna asumată conştient, minţind zilnic un popor care acum este găsit ca fiind singurul vinovat, iar după Revoluţie îi găsim pe toţi aceşti “nevinovaţi”, “nemincinoşi”, corifei ai presei democratice, arătând cu degetul către un popor vinovat… de a le fi înghiţit minciunile. Şi bineînţeles toţi aceştia îşi acordă unii altora credibilitate şi nici nu îşi pun problema vinovăţiei lor; poporul nu are nici măcar dreptul la prezumţia de nevinovăţie ca şi cum intelectualii săi i-ar fi spus plini de curaj adevărul, iar scriitorii săi nu s-ar fi făcut că au orbul găinilor vorbind despre cîte în lună şi în stele numai despre ce se întâmplă nu, lăsând unuia singur dintre ei – Paul Goma – toată povara şi consecinţele rostirii adevărului. Consecinţa, previzibilă, este aceea că majoritatea românilor sunt acuzaţi că au stat liniştiţi la cozi şi s-au mulţumit să mănânce cartelat în loc să iasă în stradă şi să lupte pentru a-i elibera în primul rînd pe mincinoşii de serviciu, adică acea specie ciudată, autonumită “rezistentă prin cultură”. De aceea, consider corect ca V. Tismăneanu să incrimineze adevărata minciună pusă în slujba comunismului, adică în primul rând pe cei ce au publicat astfel de minciuni, ca şi pe cei ce mint în continuare vorbind despre minciună fără a avea “revelaţia” că prin Omisiune pot forma cel mai interesant studiu de caz din volumele lor.

PĂCATUL OMISIUNII DIN CURTEA INVIZIBILĂ


În acest caz, vă întreb, dacă mai poate fi considerat vinovat un popor minţit de “creierele” lui! Căci, foarte bine spune G. Liiceanu în recentul sau volum “Despre minciună”(7), citez, “mintea oamenilor care trăiesc aici a fost, în bună măsură, subtilizată. Furtul minţii nu este făcut, aşa cum se poate întâmpla, pentru un scop nobil. Mintea poate fi furata la cu totul altă scară, ca minte colectivă, ca minte a multora şi, dacă e nevoie, ca minte a majorităţii”. Furtul se produce prin minciună. Ceea ce nu ne spune însă G. Liiceanu, este care a fost locul intelectualilor de vârf ai României în “economia minciunii publice”, recte în cele patru “noutăţi teribile” aduse de comunism în această privinţă; care a fost locul acelora care minţeau – aşa cum bine spune Gheorghe Cionoiu în “Fenomenul Păltiniş”(8) – prin omisiune. Sau faptul că G. Liiceanu a scris acum o carte care denunţă minciuna îl absolvă de Păcatul Omisiunii în tot ce-a scris înainte de 1989 ?
În “Despre minciună” G. Liiceanu spune pe drept cuvânt că este absurd ca România să fi scăpat de Ceauşescu pentru a ajunge să fie stăpânită de activiştii, securiştii şi poeţii săi de curte. Ceea ce se face că nu observă însă este faptul că Ceauşescu nu a avut doar o curte vizibilă, unde făceau sluj poeţii şi scriitorii de partid; dictatorul a avut şi o curte “invizibilă”, unde se făceau temenele şi se închinau osanale prin Omisiune, prin Absenţa Negaţiei faptelor sale. Ori absenţa negaţiei înseamnă acceptare şi asumare a minciunii publice afirmate prin comunism.

INVOCAREA MINCIUNII –LOCUL INTÂLNIRII DINTRE D.VOICULESCU SI V.TISMĂNEANU


Cred şi eu ca şi V. Tismăneanu că, citez: „Din comunism nu vom ieşi prin uitare, ipocrizie, negaţionism, cinism şi minciună”(9). De aceea, îmi permit să atrag atenţia asupra contradicţiilor pe care le generează extinderea nepermisă a minciunii asupra tuturor românilor care au trăit în comunism:
a) Situarea lui V. Tismăneanu pe poziţii similare cu aceia ale căror fapte tocmai le analizează. Revelatoare în acest sens este deja celebra afirmaţie a lui D.Voiculescu potrivit căreia toţi românii care au lucrat la stat în vechiul regim, au colaborat cu Securitatea. Cum la baza “colaborării” a stat marea minciună comunistă care, după V. Tismăneanu, „a intrat în codul genetic al omului care a trăit în acest regim”, ar rezulta ca D.Voiculescu şi Şeful Comisiei prezidenţiale sunt în deplin acord(
b) Dacă toţi am minţit (teza Tismăneanu), deci toţi am colaborat (teza Voiculescu), atunci cum mai distinge Comisia între călăi şi victime ? Sau se urmăreşte să fim convinşi că am fost şi una şi alta? Şi să fim condamnaţi în bloc?
PARAFRAZA. 
Iarăşi: dacă minciuna ne-a caracterizat pe toţi românii care am trăit în comunism, atunci, îmi voi permite să socotesc scăzînd tinerii (despre care Doina Cornea ne spune că erau utecişti în 1989 şi mai pot fi recuperaţi), cam la opt milioane persoanele în plină maturitate care au trăit în comunism. În continuare, o voi parafraza pe Mirela Corlăţan (care îl admonestează pe D.Voiculescu în paginile Cotidianului (10):
“Pe lista cu mincinoşi a domnului V. Tismăneanu, rămân doar 7.999.999 de mincinoşi din cele opt milioane de români maturi cărora, spune dînsul, minciuna le-ar fi intrat în codul genetic”! Şi-o să-l întreb şi eu pe d-l V.Tismăneanu, om care a trăit în sistemul comunist dar al cărui cod genetic n-a fost afectat (de ce oare…este un cod genetic de alt tip?), deci îi poate judeca pe ceilalţi mincinoşi, dacă d-l Paul Goma face cumva parte dintre aceşti mincinoşi motiv pentru care ar fi de înţeles de ce n-a corespuns “standardelor” Comisiei prezidenţiale! Deasemeni aş vrea să ştiu dacă sunt la fel de mincinoşi şi intelectualii rezistenţi (în formă pasivă), din Grupul de la Păltiniş, intelectuali care minţeau prin omisiune filosofind pe diverse teme în timp ce minciuna comunistă îi strivea în lovituri pe P.Goma şi pe V.Paraschiv, care refuzau… Omisiunea!

ALTE DEVIERI ALE SUBSTITUIRII CONCEPTUALE


Un alt efect al folosirii acestui concept de “decomunizare” în locul celui de “proces al comunismului” este acela al schimbării accentului în plan temporal: în loc să se studieze în mod egal întreaga perioadă comunistă, de la impunerea comunismului în România pînă în prezent, accentul cade pe perioada prezentă sau oricum, relativ recentă. Nu este de neglijat nici faptul că din această perspectivă a decomunizării se mută accentul şi de la cauză la efect, de la călăi la victime, căci acest popor care a îndurat lipsa căldurii, a medicamentelor, a curentului electric şi care s-a hrănit pe cartelă ca în vreme de război, a fost victima unui regim criminal.

CONFUZIILE TAUTOLOGIEI “SISTEM COMUNIST ILEGITIM”


În ce priveşte conceptul de “sistem comunist ilegitim”, acesta provoacă o confuzie evidentă, pentru orice om de bună credinţă legislaţia nici unei ţări – nu doar a noastră – nefiind perfectă; sunt atîtea situaţii în care îţi poţi ajuta semenii procedînd ilegitim, neautorizat (cazul unui doctor de exemplu care adăposteşte în spital o bătrână fără adăpost, cazul unor tineri a căror relaţie nu se finalizează printr-un act de căsătorie, şamd) , astfel încât includerea faptelor criminale ale regimului comunist în sfera mai largă a faptelor ilegitime, mi se pare în cel mai bun caz, lipsită de sens. “Cui prodest” o asemenea confuzie? A cui adaptare o asigură un asemenea concept?
În plus, folosirea sintagmei de “sistem comunist ilegitim” este de-a dreptul o tautologie. Este de la sine înţeles că orice sistem comunist este ilegitim.
Aşadar, ce înseamnă sistem comunist? Simplu: ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată, aceasta fiind desfiinţată; asta în primul rând! Unde mai ştie d-l V.Tismăneanu să existe un “sistem comunist legitim” instalat prin răpirea dreptului la proprietate? Este deci clar, sintagma „sistem comunist ilegitim” este o tautologie. Să întreb iar...”cui prodest” confuziile provocate pe linia semnificat-semnificant prin folosirea acestei tautologii?

CONCEPTELE DETERGENŢI


Avînd în vedere tot ce am expus aici, aş putea să fiu tentată să cred că, pe lîngă detergenţii obişnuiţi – substanţe sau amestecuri de substanţe naturale sau artificiale care sunt folosite pentru curăţirea diverselor obiecte – d-l V.Tismăneanu a mai descoperit o categorie aparte – aceea a detergenţilor conceptuali. În funcţie de acurateţea respectării instrucţiunilor de folosinţă, ei pot curăţa definitiv şi istoria şi memoria deopotrivă.
NOTA:
1. Ca dovadă că am redat exact conceptele din emisiunea “Zig-Zag”, menţionez că unul dintre ele, acela de “sistem comunist ilegitim”, este folosit de domnul V.Tismăneanu chiar în interviul acordat domnului Ştefan Maier, pe 29 mai 2006. În plus, pentru a dovedi adevărul relatării despre conţinutul emisiunii “Zig-Zag” din 30.apr. 2006, voi cita dintr-un material al unui jurnalist recunoscut pentru obiectivitatea sa, d-l Valerian Stan : «Tocmai l-am văzut la televizor pe Vladimir Tismăneanu, alesul lui Băsescu în fruntea Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste, într-un dialog cu Ion Cristoiu (emisiunea “Zig-Zag”, Ant 3, 30 apr 2006) – fostul său tovarăş de convingeri comuniste, în presa trecutului regim. (…), Tismăneanu a explicat senin că alegerea sa este să se vorbească nu despre un „proces al comunismului” ci despre „decomunizare”, şi nu despre „regimul comunist criminal”, ci despre „regimul comunist ilegitim”.. » (New York Magazin, 3 mai 2006) ;
2. Mircea Flonta ”Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th.S.Kuhn”, în Thomas S. Kuhn, „Structura revoluţiilor ştiinţifice„ pag 23, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;
3. Ovidiu Bancheş, „Tismăneanu îi forţează mâna lui Băsescu”, Ziua, 20 aprilie; Maria Bercea, „Procesul comunismului – o sentinţă amânată„ Revista „22”, 28 aprilie -4 mai, 2006;
4. Maria Bercea, „Procesul comunismului – o sentinţă amînată„ Revista „22”, 28 aprilie – 4 mai 2006;
5. Dan Pavel, “Viaţa Studenţească”, nr 48, 02.12.1987 ; citez :
“Participarea la activitatea revoluţionară din cadrul asociaţiei studenţilor comunişti înseamnă un efort sistematic de realizare a unei temeinice pregatiri politico- ideologice a studenţilor. Formarea omului nou, constructor conştient al noii societăţi, este un proces ce capată valenţe precise pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu le-a subliniat şi de această dată cu pregnanţă. “
Dan Pavel, Viaţa Studenţească nr.51 din 23.12.1987 ; citez:
“Stă în puterea şi caracterul tineretului nostru revoluţionar, a eroicului nostru popor, chezăşia vibrantelor chemări adresate de către secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la înalta tribună a democraţei de partid, întregii naţiuni de a face totul pentru înflorirea multilaterală a patriei, pentru triumful cauzei socialismului şi a comunismului în ţara noastră.“
Valerian Stan, în ”Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”, pag 11, www.valerianstan.ro;
 6. Valerian Stan, în ” Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”,pag 11, www.valerianstan.ro;
7. Gabriel Liiceanu, “Minciuna şi România” – studiu de caz publicat în volumul “Despre minciună”, Editura Humanitas, 2006; Cristian Patrasconiu, “Liiceanu face planul pentru un apel către Harap Alb”, “Cotidianul”, vineri 23 iunie 2006, pag 17.
8. Gheorghe Cionoiu, “Fenomenul Păltiniş” – eseu publicat în “Procesul tranziţiei”, Editura “Brumar, Timişoara, 1996 (republicat în volumul “Mănuşa lui Schiller”, Editura Augusta, Timişoara 1999).
9. Vladimir Tismăneanu, “Democraţie şi memorie”, Cotidianul, vineri 16 iunie 2006, pag 18;
10. Mirela Corlăţan, “El n-a turnat domnule Felix. Şi lucra tot la stat”, “Cotidianul”, 19 iunie 2006, pag 3; Redau citatul pe care l-am parafrazat în text, exact cum l-a formulat Mirela Corlăţan:
“PE LISTA cu turnători a lui Dan Voiculescu rămân doar 7.999.999 de turnători din cele opt milioane de români, care, spune el, lucrau la stat şi au turnat la Securitate”.

Despre Dreapta autentică şi "Dreapta" stîngii, în ROST nr. 106

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

duminică, 12 februarie 2012

Despre Dreapta autentică şi "Dreapta" stîngii, în ROST nr. 106

A apărut numărul 106 al revistei Rost (primul tipărit în 2012), avînd ca temă „Dreapta”, atît în raport cu Stînga, cît şi în raport cu ceea ce am numit în altă parte „pseudomorfozele actuale ale dreptei”. O fereastră deschisă spre acea dreaptă de care am avea atîta nevoie, dar care azi nu mai există cu adevărat (şi se ridică întrebarea dacă va mai putea exista vreodată – nu ca opţiune personală şi principială, ci ca forţă politică activă şi determinantă la nivel comunitar).

Un număr pe această temă, cu principalele repere teoretice şi practice ale problemei, abordate diacronic, dar şi sincronic, din perspectivă românească, dar şi europeană, era o datorie a grupării de la Rost, mai ales în contextul tot mai accentuatei confuzii morale şi doctrinare a vremurilor pe care le trăim. Chiar dacă unii se vor arăta, probabil, nemulţumiţi, Redacţia, fără să-şi ascundă poziţia proprie, a decis prezentarea mai multor puncte de vedere, după principiul „oglinzilor paralele” (Adrian Papahagi – intervievat pe tema „Statelor Unite ale Europei” şi a naţionalismului în contemporaneitate –, Răzvan Codrescu, Vlad Diaconu, Ovidiu Hurduzeu etc.), lăsînd cititorilor posibilitatea unei responsabile cumpăniri.

Sigur că numărul nu se reduce la problematica strict politică. Ancheta numărului (realizată de d-l Mădălin Iacob) pune problema religiei în şcoală, d-nii Mihail Albişteanu şi Vlad Diaconu se pronunţă pertinent despre „Hibele noii legi a învăţămîntului” şi „Reforma care deformează definitiv educaţia”, d-na Alina Ioana Dida consemnează conferinţa academicianului D. Vatamaniuc relevant intitulată „Eminescu printre noi”, iar d-l Dan Stanca glosează despre „Sertarul scriitorului român”. Cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc – cînt esenţial pentru concepţia poetică a „Marelui Florentin” (il dolce stil nuovo) – acoperă rubrica de poezie.

Nu lipseşte nici evocarea cîtorva mari figuri ale rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului XX, foşti deţinuţi politici şi/sau participanţi la lupta eroică din munţi: doctorul Dumitru Uţă (în jurul căruia s-a alcătuit „dosarul” numărului), „haiducul” Gavril Vatamaniuc (admirabil prezentat de d-l Sorin Lavric) şi Ioan Ianolide (recenzie de d-l Bogdan Munteanu a cărţii Deţinutul profet, moşită editorial în obştea Diaconeştilor). 

Prin editorial („Restaurarea normalităţii se amînă”) şi prin rubrica „Idei, vorbe, fapte”, d-l Claudiu Târziu, directorul publicaţiei, atinge cîteva puncte nevralgice ale actualităţii imediate (inclusiv cel al protestelor publice de peste iarnă, cu numeroasele lor implicaţii socio-politice şi psiho-morale). Oarecum compensatoriu, nu lipseşte nici nostalgia după „Binecuvîntata lume veche” (de fapt, necroloagele a doi nonagenari care ne-au părăsit spre sfîrşitul anului trecut: Leonte Radu şi Mircea Nicolau, fie-le ţărîna uşoară!). 

E un semn bun că Rostul reuşeşte – pe un fond atît de ingrat, de criză economică, socială şi politică – să afle resursele de a merge mai departe, păstrînd, în mare, aceeaşi linie de rectitudine echilibrată şi confirmînd buna impresie făcută în noua formulă grafică şi editorială (de după nr. 100). Va depinde însă mult de implicarea cititorilor apariţia lui pe tot parcursul anului, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi ritmicitate. (R. Codrescu)  

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

UPDATE

Vă recomand şi articolul lui Paul S. Grigoriu O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106, din care citez: "În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. [...] Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei."
 

Legea lustraţiei - o eroare de Andrei Cornea

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Politica  

Legea lustraţiei - o eroare  

de Andrei Cornea 

9 comentarii

 

Legea lustraţiei, votată recent de parlament (fără participarea opoziţiei), este, după părerea mea, falsă ca principiu, nedreaptă în formula ei prezentă şi perfect inutilă în perspectiva scopurilor urmărite. Ea nu ar trebui să fie niciodată promulgată.

O lege a lustraţiei mi se pare falsă ca principiu (iar acest lucru trebuie spus răspicat, indiferent dacă i-am da astfel dreptate lui Ion Iliescu). În mai 1990, în revista 22, scriam următoarele, în contextul controverselor legate de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara: „Un om nu trebuie să răspundă decât pentru faptele săvârşite de el însuşi, iar o judecată globală, care îl priveşte ca pe un simplu element al unui grup, ca pe un membru şi atât, este, orice s-ar spune, nu numai nedemocratică, dar şi destul de departe de cea mai bună tradiţie a filosofiei umanismului european“. Credeam pe atunci, cred şi acum în acest principiu. Or, nu numai că actuala lege interzice anumite drepturi celor care au aparţinut unor grupuri „conducătoare“ în vechiul regim, cum ar fi activiştii PCR (ceea ce poate s-ar mai putea apăra, deşi cu greutate), dar o face chiar şi pentru directorii de editură (ceea ce este o totală aberaţie); ea merge atât de departe, încât incriminează o categorie profesională întreagă – aceea a procurorilor. Că această prevedere a avut destinaţia Monica Macovei e în sine destul de grav. Dar cel mai grav este uimitoarea nepăsare cu care parlamentul a votat o asemenea dispoziţie profund nonliberală în sine, oricine ar fi fost vizat, şi care deschide larg calea unor abuzuri: pe când vor fi incriminaţi toţi judecătorii, pe când toţi foştii miliţieni, toţi profesorii de istorie şi de ştiinţe sociale? (Şi ei, în fond, promovau la clasă ideologia partidului unic!)
În al doilea rând, această Lege a lustraţiei este profund nedreaptă. Un fost activist PCR sau securist nu va putea fi numit într-o funcţie publică, dar va putea fi ales în orice funcţie, inclusiv aceea de preşedinte al României. Ştiu, se va spune că aşa a decis Curtea Constituţională. Dar aici este vorba despre un principiu de echitate, încălcat grosolan. Dacă, din pricina trecutului său, un om este considerat nedemn de o funcţie de autoritate publică numită, oare devine el brusc mai demn dacă este ales? „Petele“ sale morale şi politice se şterg prin vot? Apartenenţa sa la instituţiile opresive ale regimului comunist se evaporă, dacă autoritatea sa vine nu de sus, ci de jos? Apoi, e absurd ca cineva ales, dar dintre categoriile de pe „lista neagră“, precum fusese Ion Iliescu, să nu poată numi un prim-ministru (sau chiar un consilier) care s-ar găsi în aceeaşi situaţie cu el! Cel care numeşte într-o funcţie nu poate fi inferior moral în mod oficial celui pe care îl numeşte. Şeful nu poate fi mai nedemn într-o privinţă legală decât inferiorul său. Ca de atâtea ori, şi aici Curtea Constituţională nu a avut curajul să meargă până la capăt. Ea trebuia fie să respingă legea în totalitate, fie să o aprobe, indiferent dacă funcţia de autoritate ar fi aleasă sau numită. În acest ultim caz, CCR ar fi dovedit măcar coerenţă şi curaj, dacă nu şi spirit autentic democratic.

Mulţi au spus că, venită atât de târziu, legea a devenit inutilă. Bineînţeles! După cele două mandate ale lui Ion Iliescu (pentru a nu mai vorbi despre atâţia alţi „foşti“ mai mici), chestiunea trebuia abandonată fără a ceda politic presiunilor câtorva revoluţionari (ba chiar şantajului cu greva foamei al lui Teodor Mărieş). Pe cei mai mulţi dintre aşa-zişii revoluţionari puterea nu-i va câştiga de partea ei cu această lege. Ei vor beneficii materiale şi atât. Dar să-ţi clamezi anticomunismul se pare că e considerat încă valoros într-un an electoral, deşi sunetul a devenit complet fals şi ipocrit.
De fapt, o reflecţie serioasă asupra societăţii româneşti de după 1990 arată, cred, că majoritatea racilelor pe care le denunţăm pe drept – corupţie, nepăsare faţă de semeni, clientelism, aroganţă, lichelism, pragmatism orb, lipsă de spirit civic, agresivitate, cinism etc. – nu se datorează decât într-o măsură limitată prezenţei „foştilor“ în viaţa publică şi politică. A fost o mare dezamăgire să vedem, în ultimul deceniu mai ales, oameni relativ tineri, lipsiţi de legătură instituţională cu comunismul, dar care nu s-au dovedit cu nimic mai „europeni“, pentru a spune astfel, decât părinţii lor. De fapt, ceea ce s-a întâmplat, spre surpriza neplăcută a noastră, a celor prea idealişti, a fost măsura însemnată în care în general viciile comunismului s-au reprodus, ba, aş spune, chiar s-au amplificat uneori, la generaţiile formate şi crescute în postcomunism. Pentru a da un singur exemplu, faptul că, la nivel de masă, oameni relativ tineri continuă să trateze statul ca pe un inamic ce trebuie păcălit (practicând mica evaziune fiscală, de pildă), iar statul să-i trateze pe cetăţeni ca pe infractori nedovediţi arată, după peste două decenii, că o veche mentalitate e mult mai durabilă decât ne-am fi închipuit. Dar dacă este aşa, ce mai poate realiza o lege a lustraţiei, ba chiar o lege şchioapă, nedreaptă şi nedemocratică în esenţa ei?
Nu pot decât să sper că preşedintele va avea curajul să o retrimită în parlament sau că, măcar, o va contesta la Curtea Constituţională. Poate, de astă dată, Curtea va îndrăzni mai mult decât înainte. Până una-alta, am asistat amuzaţi la circul din parlament, abandonat de liberalii care produseseră cândva, în 2005, forma iniţială a legii, cu PDL grăbindu-se cu argumente ridicole să-şi „salveze“ noul prim-ministru şi noul şef SIE de aplicarea legii şi cu marele luptător pe frontul anti (corupţie, comunism etc), Máté András de la UDMR, care reuşeşte să facă votat amendamentul său privindu-i pe procurori, fără ca PDL să se opună, deşi ştia bine ce era în joc. Dar am asistat şi cu destulă întristare la discuţiile care au urmat în media, caracterizate, ca de atâtea ori, prin superficialitate şi partizanat politic, ba chiar, din partea unora, de teamă că şi-ar putea pierde autoritatea de „anticomunişti“, dacă ar condamna deschis această Lege a lustraţiei. //
Cuvinte cheie: lustratie, parlament, opozitie, principiu, comunism, Monica Macovei, procurori