Ioan Roșca. Scrisoare deschisă către Doru Mărieş

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. In ce mă privește, consider că analizele și delimitările lui Ioan Roșca sunt nu doar concluziile unei experiențe de militant pentru cauza continuării unei revoluții deturnate, ci și bazele unor acțiuni politice viitoare, pentru aceia care le vor studia și înțelege. România a fost devalizată datorită complicităților cu puterea fesenistă uzurpatoare, prostiei și inconsecvenței manifestate în rândurile celor care ar fi trebuit să reprezinte și care pretindeau că reprezintă forța intelectuală a României.
Am filmat în februarie 1990 la sediul GDS o dezbatere pe care nu o voi uita. Invitatul era Chițac. Minciuna susținută zâmbăreț de executantul de la Timișoara, cu privire la desființarea Securității, nu a fost contrazisă de nimeni, fiindcă orgolioșii și manipulații intelectuali prezenți nu au verificat compania ilustră în care se afla Chițac în fața lor, însoțit de un securist, consilierul său din stînga, identificat de Matei Vișniec în martie 1990, la Paris, ca fost coleg de la filosofie, recrutat la absolvire de Securitate. Acești intelectuali din GDS, incapabili să facă altceva decât politică de salon, înghițeau pe nemestecate găluștele criminalului Chițac.
Cu prietenie, Dan Culcer 


Scrisoare deschisă către Doru Mărieş

   Nu întîmplător închei conturile cu justiţia contrarevoluţionară, cu un mesaj către tine, singurul scris la persoana întîi. Am amînat cît am putut această lămurire publică, pentru a nu pune beţe în roate unui coleg, unul dintre puţinii justiţiari care au rezistat 20 de ani pe această baricadă, dedicîndu-i luptei pentru veşnic amînata dreptate. În perioada în care făceai greva foamei pentru a salva de la distrugere dosarele pentru care te-ai străduit atît, a fost greu să enunţ delimitări şi observaţii critice. Am tăcut cît am putut, pentru a te menaja şi a-ţi proteja acţiunea, pe care am încercat să o sprijin. Dar acum, cînd a venit vremea bilanţului, sînt silit să spun tot ce ştiu, tot ce gîndesc, tot ce mă doare. Căci şi eu sînt un justiţiar consecvent, care a plătit scump dreptul de a-şi spune părerea despre cauzele înfrîngerii taberei noastre.
   Am descris în alte texte interferenţa mea cu contestaţia anticomunistă a anului 1990, sau mi-am spus părerea despre ea ( http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/default.asp.htm). Rezum aici concluziile:
a. Contrarevoluţia la care s-a dedat "emanaţia" FSN trebuia înfruntată frontal, ca în decembrie, dacă vroiam să eliberăm România de paraziţii securicomunişti;
b. Mitingurile contestatare din 1990 au constituit singura încercare -confuză- de rezistenţă, subminata opoziţie politică şi intelectuală căzînd la pace cu uzurpatorii;
c. Manifestaţiile noastre au fost nu numai atacate de agenţii puterii şi de susţinătorii ei manipulaţi, dar şi deturnate de pretinsa elită civică, focarul neoemanaţiei fiind GDS;
d. Alegerile din mai 1990 nu trebuiau şi nu trebuie legitimate, pentru că nu au respectat lustraţia cerută la punctul 8 şi s-au bazat pe intimidare şi înşelăciune;
e. Comunifeseniştii au instigat oamenii simpli contra noastră pentru a-i izola politic, în momentul în care i-au aruncat pe drumuri, jefuind avuţia naţională;
   Poziţia mea în mitingul din Piata Universitatii a fost ingrată. Ca lider al unei asociaţii din zona ocupată (Dialog Piatra Neamţ) mi-a fost foarte greu să vă fac să înţelegeţi situaţia reală din ţară, creată de televiziune, presă şi informatori. La rîndul meu, nu înţelegeam conflictele dintre asociaţiile din Bucureşti şi nici interesul lor pentru lămurirea meritelor/evenimentelor din decembrie, care obnubila discuţia despre ce e de făcut pentru a finaliza revoluţia. Vedeam doar că v-aţi rupt în cel puţin două tabere antagonice, una simplist-combativă, care dorea război cu puterea (Alianţa Poporului, "16-21", etc.) şi cealaltă pacifist-civică ("Liga studenţilor, "GID", "21 decembrie", etc.) - care vedea în miting doar un prilej de propagandă anticomunistă.
   Nu ştiam pe atunci că, pînă la venirea mea la Bucureşti (la 26 aprilie, cînd am convins GDS-ul să se ofere măcar ca intermediar de dialog, dacă nu vroiau să se implice în protest), asociaţiile "combative", care începuseră revolta pe 22 aprilie, avuseseră în program amînarea alegerilor (pînă cînd se creau condiţiile lustrării nomenclaturii - deci aplicării punctului 8). Am aflat între timp, din analiza presei timpului, că pe 27 aprilie, delegaţii GDS, în frunte cu Stelian Tănase, au convins asociaţiile din Piaţă să elimine din platforma mitingului cerinţa amînării alegerilor (şi contestarea lui Ion Iliescu ca exponent al celor de lustrat!). Aceeaşi castrare de singurul obiectiv adecvat al protestului anticomunist focalizat în ANPT, a fost operată pe 28-29 aprilie de liderii societăţii Timişoara, care se înţeleseseră cu Iliescu în acest sens. Încît, după 3 mai, cînd m-am adăugat discuţiilor dintre liderii balconului, pe marginea platformei mitingului şi a dialogului cu puterea, m-am pomenit singurul care mai lupta pentru amînarea alegerilor (deci nerecunoaşterea celor proiectate pe 20 Mai)- considerînd-o singurul scop coerent.
   Din păcate, nu am reuşit să combat dezbinarea dintre "revoluţionari" şi "civici" (a se vedea relatarea mea despre cearta dintre Dincă şi Munteanu). În confuzia care era acolo, nu am înţeles nici măcar că rămînînd cu cei din balcon şi căutînd sprijinul intelectualilor masaţi la GDS, nu eram în tabăra care gîndea mai aproape de mine. Mi-am pierdut timpul încercînd să obţin solidarizări cu comunicatul prin care "Dialog Piatra Neamt" respingea/contesta "alegerile" restauratoare programate pentru 20 mai ( http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/default.asp.htm ), nereuşind să conving să denunţe alegerile nici pe liderii partidelor (Coposu, Cunescu, Cîmpeanu), nici pe ai asociaţiilor "civice" (GID, Liga, 21 decembrie). Aşa că ne-am retras din miting la 19 mai, plecînd la Piatra Neamţ, proclamîndu-ne apatrizi faţă de statul român uzurpat care urma a rezulta din alegerile ilicite, cu o senzaţie de singurătate tragică. M-a şocat superficialitatea celor care sperau că rezultatele vor fi minunate şi pregăteau guverne prin balcon. I-am văzut apoi dezumflîndu-şi exaltările pe 23 mai şi recunoscînd cu inconştienţă o farsă pe care nu ştiuseră să o perceapă şi conteste la timp. Iar de atunci, colaboraţioniştii se străduie să mistifice realitatea/justifice dezertarea, pretinzînd că noi, contestatarii, eram cu capul în nori.
   Asociaţiile "combative" (16-21, Alianta Poporului, Studenţii de la Politehnică) au rămas în stradă mai departe. Gestul părea absurd sau disperat, dacă nu ştiai că ele ceruseră iniţial amînarea alegerilor şi că oricum, tabăra voastră nu voia reformă de compromis, ci finalizarea revoluţiei. Dar v-a costat uriaş confuzia în care v-au plasat "civicii" retraşi din Piaţă şi în care v-aţi complăcut (comunicatele voastre pînă la 13 iunie nu mai vorbesc decît de obiective ca "postul independent de televiziune" - şi nu de contestarea alegerilor). E drept că pericolul de a fi zdrobiţi, ca grup minor de "anarhişti", devenea tot mai mare. Dar blocînd circulaţia şi drumul spre putere al FSN, nu mai aveaţi cale de mijloc. Ar fi trebuit să faceţi public că nu recunoaşteţi făcătura fesenicomunistă, explicind de ce contestaţi restauraţia, adică să vorbiţi în continuare despre obligativitatea punctului 8. Poziţie care explica cel mai consistent de ce nu aţi plecat voi de acolo, dar pe care, spre stupefacţia mea, nu ţi-o asumi clar nici azi, permiţînd ilieştilor să vă trateze ca pe nişte turbulenţi oarecare.
   Nu ne-am întîlnit atunci (decît poate cu ocazia unor reuniuni) încît mi-am bazat simpatia pentru tine pe relatările mamei mele, care a urmărit ca istoric, pînă la sfîrşit, disperata voastră încercare de a extinde văpaia revoltei. Ea mi-a spus că plănuisei închiderea mitingului, rugînd-o, în noaptea de 12/13 iunie să cizeleze un comunicat al tău în acest sens. Lîngă ea am urmărit modul părtinitor şi incorect în care aţi fost trataţi după arestare, cei din ramura revoluţionară, de adepţii revoluţiei de catifea. Participînd la "marşul cămăşilor albe", pe 13 iulie 1990, am fost şocat de orientarea laşă dată protestului, de faptul că organizatorii se supărau cînd publicul cerea eliberarea ta sau a lui Dincă, sau striga lozinci antiguvernamentale. Am înţeles atunci de ce nu erau primite în presa "opozantă" comunicatele mele tăioase de solidarizare cu voi, texte care reaminteau fără echivoc că asociaţia mea nu recunoaşte alegerile şi legitimitatea puterii care v-a reprimat şi întemniţat. Chiar publicate cu întîrziere, îmi arată poziţia de atunci:
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/interv29iuliedreptatea.asp.htm
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/apeldinmoldova8august.asp.htm
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/comunicatsolidarizaredrept7sept.asp.htm
   Nu vei nega că am contestat consecvent Contrarevoluţia şi că am rămas alături de voi revoluţionarii (umiliţi, hăituiţi, bătuţi, alungaţi, ucişi, siliţi să se exilieze, lehămitească, rătăceasă (prin revista Europa...) sau sinucidă (ca Geroşanu) după ce au fost închişi abuziv (ca tine, Dincă, Borcoman, Dumitru, etc). Cum, de două decenii, nu mi-am schimbat atitudinea - îmi dau dreptul să îţi spune nişte lucruri pe şleau.

   Am fost încîntat să te întîlnesc în aprilie 2005, cînd am venit pentru a depune plîngerile penale pe care le ştii şi despre care am scris în alte texte, expuse la http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm . Îţi mulţumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai dat, pentru a mă apropia de echipa Voinea de la procuratura militară. Îţi apreciez rezistenţa şi curajul în acest demers. Nu am văzut în aceşti ani un om mai dedicat luptei pentru adevărul uzurpării feseniste - ca tine. Am încercat la rîndul meu să atrag către acţiunea ta un sprijin civic cît mai consistent, încît azi îmi reproşez că am contribuit şi la confiscarea ta de către neoemanaţii din Piaţa Universităţii, de gen Băsescu sau Tismăneanu- deşi cred că ea s-a operat mai ales prin intermediul lui Sorin Ilieşiu.
   Mi-ai acordat prietenie şi sprijin, dar cam puţină atenţie. Nu ai considerat interesant ce-ţi spun, fezabil ce propun, util ce explic. Mi-ai urmărit expunerile despre sensuri şi strategii la fel de distrat ca şi pe alţii, concentrat asupra propriilor obsesii, rămas în plasa detaliilor divergente, microbismelor şi bîrfelor bucureştene, jocurilor de culise, ambiţiilor mărunte, obiectivelor imediate. Nu cred că ai citit vreunul din textele mele, de altfel te documentezi puţin, ca om de acţiune aflat în continuă agitaţie. Numitorul nostru comun a rămas doar ura pentru cei care ne-au distrus viaţa , o dată cu deturnarea revoluţiei, uzurparea statului, jefuirea populaţiei şi distrugerea economiei.
    Nu ne-am putut sincroniza activităţile justiţiare, deşi ne-am întîlnit de atîtea ori, pentru că nu am reuşit să comunicăm. Nici măcar în cursul discuţiilor despre avansul anchetei, cu generalul Voinea sau Antonie Popescu. Nici atunci cînd m-ai invitat la acel avocat găunos, care întreţinea o mică curte. Nici cu ocazia meselor rotunde de la 21 decembrie, prilej de retorică vană pentru banaliştii civici pe care-i invitai... ca să nu pari singur. Nici în cursul emisiunii lui Lazarus, în care ne-am ciocnit de Ene şi de avocatul lui Iliescu. De-abia masa rotundă de la TVR din 18 decembrie 2006, mediată de Turturică, a fost mai elocventă, permiţînd contrapunerea poziţiei noastre (care cerem judecarea unei crime continuate pînă azi) cu a lui Tismăneanu (care avea altă agendă). Dar spre surprinderea mea, de atunci, ai intrat tot mai mult sub aripa tismănenilor, drum care te-a condus chiar la a face campanie pentru Băsescu, doar-doar îţi aruncă nişte firmituri de justiţie. Nu cred că ai mai vrea să apari public cot la cot cu mine, după scrisorile deschise în care am explicat de ce consider că farsa Ilieşiu-Tismăneanu este o manevră de confiscare a anticomunismului, operată de forţe perfide, pentru interese antijustiţiare şi antinaţionale.
   Am vrut să-ţi arăt o atitudine constructivă, cînd mi-ai cerut un punct de vedere privind statutul unui nou partid, dedicat reabilitării justiţiei. Nu-mi venea să cred că îmi ceri să trimit materialul pe emailul lui "Sorin". Cu cei ca el vrei să eliberezi România? Era clar că nu iei în serios prevenirile şi delimitările mele. Am reluat totuşi o linie mai veche de cercetare şi ţi-am trimis un eseu despre cum s-ar putea susţine statutar o acţiune autentic dedicată dreptăţii ( http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=1&year=2009&month=6.htm ). Am pariat că nu-mi vei răspunde nimic, ca dovadă că nu vă va conveni asemenea bolovan statutar, atîrnat de gîtul noului teledon electoral pentru dreptate. Şi aşa a fost. Ceea ce mi-a adîncit temerile că eşti atins de boala arivismului politic, lucru cumva firesc avînd în vedere caracterul, vitalitatea şi destinul tău- încărcat de frustrări. Numai aşa îmi explic disponibilitatea ta pentru bizare combinaţii de etapă, pentru colaborări jenante, pentru compromisuri justificate de atingerea unor obiective confuze.
   Aceste rezerve (bănuieli) privind capacitatea ta de a păstra nordul unor valori care să te ţină pe şina unei misiuni coerente, nu m-au determinat să-ţi întorc spatele. Am considerat mai importante calităţile tale de luptător încăpăţînat, într-o epocă în care mai nimeni nu se mai sacrifică pentru cauze dezarmate. Nu am o vedere simplistă despre condiţia umană, care se mlădiază (înainte de a se rupe) sub contradicţii, necesităţi, relativitate, ambiguitate. Momentul în care ai reuşit să mă superi a fost acela în care mi-ai pus semnătura pe nişte comunicate "civice" compromiţătoare (pentru mine), fară să-mi ceri acordul. Ţi-am reproşat apăsat, într-o întîlnire furtunoasă, lovitura nedreaptă de imagine pe care mi-au dat-o cererile "mele" ca Tismăneanu să fie numit director al Institutului de studii al suferinţelor Basarabiei (!!!) sau ca 23 august să fie declarată zi naţionala de luptă împotriva nazismului şi comunismului ... Din păcate, nu am respins ideea să semnez comunicatele voastre cu care mă declar de acord, dacă sînt consultat. Te-am prevenit însă că voi reacţiona juridic dacă se mai repetă semnarea mea în fals.
   Exact asta s-a întîmplat! M-am pomenit "cerînd", eu, care lupt pentru eliberarea anticomunismului de ocupaţia agenţilor lui Tismăneanu, ... numirea lui Ilieşiu la conducerea TVR. Acest lucru m-a silit să reacţionez public ( http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=1&year=2010&month=8.htm ) provocînd ţipete de furie care au întrerupt tăcerea cu care sînt marginalizat. Ar fi cazul ca, dacă tu eşti vinovat de semnarea mea falsă pe comunicatele lui Ilieşiu, să lămureşti situaţia, pentru a nu-l nedreptăţi pe el, chiar dacă îl detest pentru rolul jucat în aservirea /deturnarea justiţiarismului anticomunist.
   Cum am ajuns noi în situaţia asta? Eu care m-am rugat, fără mare succes, tot anul 1990, de intelectualii vînători de capital civic, care roiau pe la GDS, să vă sprijine lupta, te rog acum să te scuturi de asocierea cu unul dintre ei, care a ieşit dintr-o lungă pasivitate, doar ca să livreze unor agenţi de aiurea ce a mai rămas capitalizabil din cauza revoluţionară...Ce nu înţelegi/crezi tu din mesajele mele? Că Băsescu e unul de-a lor, care simulează un anticomunism inofensiv, doar pentru a capta nişte voturi? Că el nu vrea şi nu poate să-şi lovească partenerii de Contrarevoluţie fesenistă? Că te duce de nas cu promisiuni, în timp ce oamenii lui au sufocat anchetele ? Că l-a plantat în fruntea luptei justiţiare pe agentul Tismăneanu, la cererea unor forţe ostile judecării penale a genocidului comunist? Că Ilieşiu a avut sarcina să antameze uzurparea, simulînd doar că îl crede pe Tismăneanu un mare activist/expert anticomunist? Că Tismăneanu nu are legitimitatea să conducă cercetarea crimelor comunismului şi post-comunismului, aşa cum o arată şi "Radiografia dialogului Iliescu-Tismăneanu" din 2003 ( http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=9&year=2010&month=8.htm )? Că Ilieşiu te manipulează şi te va compromite, pe tine care crezi că te serveşte? Că nu lîngă fariseii civici e locul tău? Că România a fost cangrenată profund prin compromisuri şi nu va fi reparată tot cu ele? Că după 20 de ani de înfrîngeri nu ne mai putem pierde decît onoarea şi sensul? Că două decenii de cînd te înşeli trebuiau să te trezească din elucubraţii?
   Vezi bine cît de mult nu te înţeleg, cît de puţin mai ştiu cine eşti, cît de tare ne-am depărtat, dacă am ajuns să-ţi scriu public ca să mă iei o dată în seamă. Ne vom vedea probabil fiecare de drumul său, lăsînd în urmă o camaraderie ciudată, cu momente frumoase. Ce-ar fi ca, tocmai acum, la despărţire, să ne punem în sfărşit de acord asupra unui punct cheie: REGIMUL FSN CONTESTAT ÎN 1990 NU ERA LEGITIM, în ciuda aparenţelor, create prin mijloace criminale. Ai plătit scump rezistenţa, e absurd să mai amîni asumarea ei explicită, permiţînd unora să spună că aţi rămas acolo doar ca să provocaţi represiunea initimidatoare. Sau permiţind altora să culeagă de pe tine capital neo-anticomunist. Nu aş vrea să rămîn singurul lider din Piaţă care contestă încă faptul monstruos implinit. Ştiu ca reprezint punctul de vedere al multor manifestanţi, care s-au răspîndit în toate zările, pentru că nu au putut accepta rămînerea în ghearele uzurpatorilor, coabitarea degradantă cu ei.
   Jos comunismul!
   Ioan Roşca, 21 septembrie 2010

Partizanii anticomunişti asasinaţi, îngropaţi de către Securitate. Cluj

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Pentru moment este o ipoteză. Cu prietenie, Dan Culcer

O firma din Cluj-Napoca va dezgropa din zidăria Palatului Copiilor partizanii anticomunişti asasinaţi, îngropaţi de către Securitate (Napoca News)

categorie: Sfinti Romani, Social | autor: Aciduzzul

18 august 2010

Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Filiala judeţeană Cluj, organizează în ziua de miercuri, 18 august 2010, începând cu ora 10, acţiunea de verificare a zidăriei unor compartimente din subsolul clădirii fostei Securităţi din Cluj. Această operaţiune este efectuată în vederea depistării unui eventual gol de acces, obturat ulterior cu zidărie, spre o presupusă încăpere de formă dreptunghiulară, care se dezvoltă din fundaţia zidului de pe partea răsăriteană a clădirii. Din mărturiile unor foşti deţinuţi politici, din informaţiile transmise şi perpetuate în timp de către unele persoane care au lucrat în clădirea fostei Securităţi, se susţine ipoteza că cadavrele a 13 persoane, ucise în arestul Securităţii la începutul lunii aprilie 1950, au fost depuse într-o încăpere aflată în subsolul clădirii a cărei intrare a fost închisă după aceea cu zidărie.
Configuraţia actuală a încăperilor aflate la subsolul imobilului, indică prezenţa acelui compartiment dreptunghiular despre care am amintit, acesta fiind practic o încăpere care în prezent nu are nici un gol de acces.
Securitatea din Cluj a funcţionat la începutul anilor `50 ai secolului trecut în imobilul situat pe str. Republicii nr. 23, astăzi clădirea adăpostind Palatul Copiilor. În imobil se află şi sediul Filialei judeţene Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Victimele sunt persoane care au activat în mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din zona Munţilor Apuseni. Toţi au fost arestaţi de Securitate în cursul lunilor februarie, martie şi mai 1949, fiind apoi condamnaţi, în mai multe loturi, de către Tribunalul Militar Sibiu, în cursul lunilor septembrie şi octombrie 1949.
Pedepsele aplicate acestor persoane de către instanţa militară menţionată au variat, începând de la 15 ani de muncă silnică şi până la muncă silnică pe viaţă. După repartizarea condamnaţilor în diferite locuri de detenţie, din dispoziţia conducerii superioare a Securităţii Statului de atunci, între 12 februarie şi 15 martie 1950, aceştia au fost transferaţi la Penitenciarul Tribunalului din Cluj.
Gheorghe Pintilie (nume real Pantelei Bodnarenko), Directorul general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, a dispus ca unii dintre indivizii care au fost consideraţi mai periculoşi şi “au tras cu arma în organele noastre” să fie supuşi unui regim mai aspru de detenţie.
După cum se va vedea, toţi cei care au fost aleşi să beneficieze de un regim aşa-zis mai aspru de detenţie, în scurt timp au sfârşit prin a fi omorâţi la Securitatea din Cluj. Prin două adrese succesive, din 2 şi 5 aprilie 1950, emise de către Direcţia Regională a Securităţii Poporului Cluj şi semnate de şeful acestei Direcţii, colonelul Mihai Patriciu, adrese care poartă însă acelaşi număr de înregistrare, 17.007, se solicită Penitenciarului Tribunalului Cluj, următoarele: “Rugăm a preda delegatului nostru pe următorii deţinuţi care se află încarceraţi în penitenciarul dvs. şi care ne sunt necesari pentru cercetări… ”.
În adresa din 2 aprilie, înregistrată la Penitenciarul Tribunalului Cluj cu nr. 2.707, sunt menţionate şapte persoane (Maxim Alexandru, Pop Alexandra, Angheluţă Mihai, Niţescu Nicolae, Robu Ioan, Vandor Victor şi Moldovan Simion), iar în adresa din 5 aprilie, înregistrată la acelaşi penitenciar cu nr. 2.764, sunt menţionate şase persoane (Picoş Florian, Florinc Mihai, Dalea Emil, Olteanu Emil, Bedeleanu Ioan şi Mărgineanu Petru).
După ce au fost transferaţi la Securitate, toţi au fost executaţi în subsolul clădirii, unde atunci funcţiona arestul şi spaţiile special amenajate pentru torturarea celor arestaţi şi aflaţi în anchetă. Metoda prin care aceşti oameni au fost omorâţi o cunosc doar cei care au fost desemnaţi să execute aceste crime, aceştia fiind cadre operative ale Securităţii din Cluj, care au acţionat din ordinul direct al colonelului Mihai Patriciu, unul dintre cei mai mari criminali ai României comuniste.
Criminalul Mihai Patriciu, care a fost şeful Securităţii din Cluj în perioada august 1948 – ianuarie 1951, a trăit liniştit în Cluj până în anul 1996, când a decedat, dar după 1989 nimeni însă nu i-a cerut în mod oficial socoteală pentru zecile de vieţi luate şi sutele sau miile de destine umane distruse.
Eventuala descoperire a rămăşiţelor pământeşti ale celor 13 persoane ucise şi depuse în subsolul clădirii fostei Securităţi din Cluj, implică, conform legislaţiei în vigoare, deschiderea unei cercetări penale, care este de competenţa exclusivă a Parchetului Militar, acesta urmând să fie sesizat în legătură cu acest caz de către CICCR.

În varianta în care victimele nu vor fi descoperite în urma acestei acţiuni, organele abilitate ale statului au obligaţia şi datoria să continue cercetările pentru a identifica pe toţi criminalii implicaţi în aceste omoruri şi apoi de a găsi şi reda familiilor şi urmaşilor celor ucişi, osemintele acestora. În concepţia CICCR, toate crimele înfăptuite de Securitate în timpul regimului comunist sunt crime împotriva umanităţii, această încadrare juridică nefiind încă recunoscută de legislaţia românească.

Operaţiunile din interiorul clădirii fostei Securităţi din Cluj vor fi coordonate, la cererea AFDPR, de către domnul dr. Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, secondat de arheologii Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, cei trei alcătuind echipa de arheologi voluntari a CICCR. La faţa locului va fi prezent şi domnul Marius Oprea, coordonatorul CICCR, precum şi domnul dr. Traian Neamţu, preşedintele Filialei judeţene Cluj a AFDPR, alături de care se vor afla şi alţi foşti deţinuţi politici.
Operaţiunile tehnice de verificare a zidăriei precum şi lucrările ulterioare de refacere a suprafeţelor afectate vor fi executate benevol, fără nici o obligaţie din partea iniţiatorilor acestei acţiuni, de către firma RH TRUST din Cluj, care aparţine domnului inginer Horea Dan, fiul unui fost deţinut politic.
Scopul urmărit de toţi cei implicaţi este aflarea adevărului şi lămurirea, fie şi parţială, a acestei importante şi apăsătoare chestiuni. Dacă s-ar căuta dreptatea, după lege, ar însemna căutarea şi pedepsirea vinovaţilor care mai sunt încă în viaţă. Ar fi ultimul lucru care i-ar mai putea afecta, deoarece cei care mai fac încă umbră pământului trăiesc în continuare liniştiţi şi fără mustrări de conştiinţă, fiind ocrotiţi de stat şi răsplătiţi cu pensii mai mult decât confortabile.
Dan Horea, patronul firmei care va realiza sapaturile, este fostul candidat PNŢ – CD la primăria clujeană şi membru fondator al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri “Club Napoca”.
Sursa: Napoca News

Dan Culcer. Cine trebuie să-și pună cenușă-n cap??

Un joc de cuvinte
Vine norul de cenușă vulcanică. E ocazia pentru foștii și actualii guvernanți, în special pentru Iliescu, Constantinescu și Băsescu, adică pentru cei vii, să-și pună gratuit cenușă-n cap. Toți, fiindcă așa nu va ajunge cenușa pe capetele nevinovaților.
Dan Culcer

Victor NEUMANN. HOLOCAUST ŞI GULAG: ESTE NECESARĂ RESCRIEREA ISTORIEI EUROPEI DE EST?

HOLOCAUST ŞI GULAG: ESTE NECESARĂ RESCRIEREA ISTORIEI EUROPEI DE EST?, de Victor NEUMANN
(Material propus pentru publicare la data de: 21-08-2009 de Petru CLEJ)


Thimothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de Est, invocînd, prin cifre, genocidul populaţiei civile ce a avut loc în această parte a continentului în perioada în care ea a fost ţinta atacurilor, ocupaţiilor şi distrugerii intenţionate din partea celor două regimuri totalitare din secolul al XX-lea. Cu un îndelung exerciţiu în cercetarea evenimentelor politice şi militare din timpul şi de după al doilea război mondial, istoricul american este încredinţat că Europa de Est a fost centrul geografic, moral şi politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe care îl identifică în Bielarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia. Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul întunericului (“the dark continent”) în secolul al XX-lea, atunci, pentru Timothy Snyder, Ucraina şi Bielarus au fost în inima acestui întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît şi pe acelea comuniste şi susţine că majoritatea celor ucişi au fost est-europeni. Potrivit observaţiei sale, deşi ruşii sovietici – aidoma altor cetăţeni ai URSS - au fost şi ei victime ale represiunii totalitare sovietice, cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puţine comparativ cu cele din Ucraina sovietică, Bielarus, Polonia ocupată sau cu cele aparţinînd grupurilor culturale şi religioase minoritare. Punînd faţă în faţă numărul civililor exterminaţi - Reich-ul lui Hitler a ucis mai mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane - , Snyder pledează pentru aplicarea aceleiaşi evaluări nazismului şi comunismului.

Particularităţile Europei de Est

În ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder ? Este adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a istoriei Europei şi a totalitarismului în general? Dacă da, cum se explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit ? Este necesară evidenţierea comparativă a numărului de victime pentru o mai bună cunoaştere a istoriei ? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor totalitare decît acelea ale Vestului ? Dacă da, atunci cum trebuie interpretate influenţele occidentale în răsăritul Europei, respectiv, care sînt similitudinile şi diferenţele culturale şi identitare dintre cele două zone ale continentului? E îndreptăţită rescrierea istoriei moderne a Europei prin prisma atrocităţilor săvîrşite la mijlocul secolului al XX-lea ?

Semnele de întrebare cu privire la trecutul Europei de Est persistă în mintea multora. Deşi există o mare curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele ţări comuniste - istoricii, politologii şi jurnaliştii au descoperit informaţii de arhivă, publică reviste şi colecţii de documente, articole şi monografii, dezvăluiri neaşteptate, şi-au instituţionalizat activitatea -, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii trecutului imediat, de importanţa dezbaterii privind gravele erori politice şi a moştenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanţa schimbării mesajelor adresate societăţii. Pe de altă parte, în ţări precum România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă dependenţi fie de documentul de arhivă, fie de prejudecăţile care le influenţează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o vastă experienţă a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la prudenţă în validarea grabnică a informaţiilor fabricate de instituţiile comuniste .

Răspunsurile în sensul întrebărilor formulate mai sus întîrzie să apară şi pentru că în studiul totalitarismului atenţia acordată comunismului este excesivă în comparaţie cu aceea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria scrisă să fie amalgamată cu memoria ceea ce nu aduce întotdeauna beneficii cunoaşterii ştiinţifice. Se întîmplă ca experienţa particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaştere. Prezentul social-politic şi intelectual poartă încă multe din conotaţiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea. Iată de ce tema din articolul lui Thimothy Snyder devine şi mai provocatoare şi, cred, merită o discuţie liberă, fără stereotipul ce a dominat timp îndelungat limbajele politice şi imaginarul colectiv al Europei, fără “ care împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” .

Cunoştinţele şi imaginea privind Holocaustul şi Gulagul sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi, cu acces limitat la cultura istorică autentică. În comparaţie cu Occidentul, România ştie mult prea puţin despre istoria recentă, ideologiile şi sistemele politice totalitare, faptele celui de-al doilea război mondial şi lagărele de muncă şi de exterminare fasciste şi comuniste. Uneori, chiar refuză să ştie. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici, supravieţuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plîng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său” . Să fie vorba de tineri pentru care cunoaşterea trecutului nu are nici o relevanţă pentru prezent sau în discuţie este modul în care şcoala şi media fac trimitere la istorie? Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa de Est - este redactarea unor istorii fără polarizări şi formarea unei gîndiri mai puţin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depăşirea aprecierii romantice potrivit căreia istoria şi limba ar fi sufletul poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esenţială este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relaţia cu noţiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.

Includere sau excludere - De ce este necesară istoria?

La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte noţiunile-cheie şi limbajele radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noţiunile care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes în absenţa unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe, falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează programelor şi manualelor şcolare, sistemului educaţional învechit, elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu întîmplător, redactarea manualelor şcolare alternative de istoria României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile universitare de istorie naţională nu integrează temele locale în acelea europene şi universale, nu ştiu să abordeze istoria minorităţilor cultural-lingvistice şi religioase şi nu conţin explicaţiile necesare privind extremismele secolului trecut. Multe din aceste minusuri ţin de discutata şi neaplicata reformă a sistemului de învăţămînt. Urmările pot fi verificate în informaţia istorică ce circulă la nivelul social mediu şi în diversitatea de exemple oferită de pregătirea şi comportamentul unor lideri politici.

Scena în care primarul oraşului Constanţa îmbracă o uniformă de ofiţer nazist şi defilează aidoma trupelor SS cu ocazia unei prezentări de modă indică absenţa minimelor repere cultural-istorice şi doctrinare şi, deci, a responsabilităţii unui om politic cu notorietate în relaţia cu masa de alegători . “Cel mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african”, pe bună dreptate amintita „ieşire” a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea şi cînd arătăm faţa mai puţin cunoscută a istoriei continentului, este bine de ştiut că experienţele culturale, de organizare şi de administrare ale Europei de Est au fost şi sînt diferite comparativ cu ale Europei de Vest. Tradiţiile de scurtă durată ale democraţiei şi, adesea, rezultatele discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea socială, inexistenţa culturii civice, continuitatea ideii romantice de naţiune şi de stat-naţional pe toată durata secolului al XX-lea, conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul cultural în locul politicii integrării.

La începutul secolului trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala şi manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală şi de atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989, structura de gîndire a elitelor intelectuale şi a majorităţii populaţiei din Europa de Est a rămas aceeaşi. În state precum România, Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina nu au fost suficiente adoptarea sistemului pluripatidist, împrumutarea legilor democraţiei şi a limbajelor specifice acestora pentru depăşirea ideologiilor, comportamentelor şi deciziilor de tip totalitar.

Cînd analizăm Holocaustul şi Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu evoluţia limbii, a culturii şi a gîndirii politice, nu numai cu nararea faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică şi sigură mărturie a adevărului istoric. Comparaţia cifrelor – aşa cum o face Timothy Snyder în articolul său din New York Review of Books din 16 iulie 2009 – trebuie însoţită de reflecţia asupra omului şi a comunităţilor sale, asupra bagajului de cunoştinţe asimilat în familie şi în şcoală şi, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile privind comportamentul liderilor şi al masei în faza precedentă deciziilor şi acţiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate la un moment dat ? Care sînt izvoarele intelectuale şi ideologice ale lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speţei umane în “secolul extremelor”? Cine, cînd şi pentru ce scop a inventat conceptul de duşman? Ce se înţelege prin expresiile duşmanul de rasă şi duşmanul de clasă şi în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine duşmanul în cazul războaielor şi ce rol joacă activarea prejudecăţilor cu ajutorul acestui concept ? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi – voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi atunci cînd e vorba de acceaşi comunitate naţională ? Iată o serie de întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrşite sub comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei. Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a generat crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare, la înţelesul răului pe care l-au produs acestea, depăşind astfel şi disputele politice contemporane dintre marile puteri . Cît priveşte răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta nu are termeni de comparaţie şi aici mă alătur distincţiilor făcute de istoricul american.

Observaţia lui Snyder potrivit căreia “memoria a comis abateri excentrice de la istorie”, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată, îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor şi asumarea trecutului fascist şi nazist a fost una din marile încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în faza în care trebuie să-şi asume o altă cunoaştere a propriei istorii comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta în absenţa constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opţiunile prezentului. Nu oricum însă, ci ţinînd seama de bogăţia de informaţii arhivistice, de cîştigurile metodologice şi de efortul de conceptualizare. În discuţie nu este inventarea unei alte istorii naţionale aşa cum au încercat comuniştii, ci o regîndire a aceloraşi evenimente, fapte, nume, instituţii şi idei din propriul trecut. Holocaustul şi Gulagul trebuie cunoscute prin legislaţiile care au făcut posibile adiministraţiile lor, prin acţiunile militare, lagărele şi omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei şi cultura politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acţiunilor radicale. Problematizarea va îmbogăţi cunoştinţele şi va face posibilă aflarea şi recunoaşterea crimelor oribile despre care vorbeşte, într-un registru cronologic-evenimenţial, articolul lui Timothy Snyder.

România se află într-un moment în care este esenţială despărţirea de istoriile elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice totalitare. Decodarea conceptelor cheie din limbajele social-politice este foarte utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului şi gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile istoriografice, literare, sociologice şi politice, istoria conceptuală va contribui la cunoaşterea semanticii conceptelor în evoluţia lor. Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje instrumentalizate politic şi exprimînd idealuri străine timpului nostru . Cred, aceasta este o modalitate raţională de cuprindere a istoriei, una în care vor putea fi descrise şi evaluate comparativ totalitarismele fascist şi comunist.

Articolul a apărut inițial în Dilema www.dilema.ro

Monica Pillat: CAZUL DINU PILLAT DUPĂ 50 DE ANI

CAZUL DINU PILLAT DUPĂ 50 DE ANI: Mărturia zguduitoare a fiicei

"O vreme am fost pus într-o celulă singur. De alături se auzea gemând la intervale o femeie. Mi-au spus că era mama, pe care o băteau, pentru că eu mă împotrivisem să le spun adevărul. Urletele acelea m-au făcut să mă învinovăţesc de tot ce nu făcusem vreodată şi am minţit până când ţipetele au pierit." Dinu Pillat Din revista 22: Una dintre temele Şcolii de Vară de la Sighet a fost evocarea procesului Noica–Pillat, de la începutul căruia a trecut o jumătate de secol. Cercetătorii Gheorghe Ardeleanu şi Dora Mezdrea s-au ocupat de circumstanţele procesului, respectiv de dosarul de Securitate al lui Constantin Noica. Membri ai familiei Noica, precum şi oameni care l-au cunoscut în detenţie sau în alte împrejurări au schiţat un portret uman al filosofului. Despre Nicolae Steinhardt au vorbit acelaşi prof. Gheorghe Ardeleanu şi – de asemenea – martori de la Rohia. În ce îl priveşte pe Dinu Pillat, fiica scriitorului (condamnat la 25 ani pentru un roman acuzat de subversiune), Monica Pillat- n.mea a trimis o emoţionantă amintire, pe care o publicăm în continuare. Romulus Rusan Monica Pillat: În noaptea Bunei Vestiri a anului 1959 (aveam pe atunci 11 ani şi 5 luni), m-am trezit brusc din somn. Lumina era aprinsă, nişte indivizi necunoscuţi umblau prin casă răvăşind cărţile din bibliotecă şi scotocind prin sertare. Mama, palidă, se sprijinea de spătarul unui scaun, tata, pe marginea patului, se îmbrăca în tăcere, bunicile mele, ca nişte umbre, se lipiseră de perete. Stăteam nemişcată în aşternut, încremenită în aceeaşi muţenie care îi cuprinsese pe ai mei. Echilibrul cald al încăperilor era dat peste cap de intruşii în negru care răscoleau pretutindeni, aruncând pe jos lucrurile aşezate cu grijă în casă. Totuşi haosul pe care încercau să-l aducă astfel nu izbutea să intre înăuntru, deoarece familia nu era surprinsă de ceea ce se petrecea, luând sălbatica intruziune drept un rău inevitabil, ce avea să se abată asupra noastră oricum, mai devreme sau mai târziu. Mă cutremură şi acum calmul cu care mama a pus într-un sac puţină îmbrăcăminte, revăd neclintirea statuară a bunicilor mele, aud paşii egali ai tatei părăsind odaia, casa, grădina. A doua zi, de dimineaţă, m-am dus la fabrica de blănărie, unde uceniceam, ca toţi colegii mei de şcoală, pe lângă câte un muncitor. Cu mintea pustiită, priveam pe geamul cenuşiu-murdar o macara mişcându-se în aer şi, în vreme ce însăilam bucăţile de blană artificială, am simţit că ziua care începuse avea să fie cea mai tristă din viaţa mea. La câtva timp de atunci, într-o noapte, am visat că tata era în mijlocul unui lac negru, iar pe mal, de jur împrejur, se aflau prietenii lui care îi întindeau mâinile ca să-l ajute să iasă de acolo, dar, cum îi apucau degetele, cădeau şi ei, traşi în aceeaşi apă întunecată. În cuprinsul aceluiaşi an, aveau să fie arestaţi, unul după altul, aproape toţi cei dragi nouă. Mai târziu, am visat că stăteam în ploaie şi noroi, în dreptul unui trunchi noduros de copac, şi acolo se afla un bătrân pe care l-am întrebat la câţi ani a fost tata condamnat, iar el mi-a răspuns: la 25 de ani. În dimineaţa următoare, am iscodit-o pe mama: „e adevărat că tata a fost condamnat la 25 de ani?“. Ea a tresărit şi m-a întrebat: „cine ţi-a spus?“ „Am aflat din vis“, i-am răspuns şi obrazul ei s-a făcut şi mai alb. După aproape 45 de ani, aveam să descopăr, din cartea Dorinei Al. George, Şocul amintirilor1, felul în care mama primise vestea cumplitei sentinţe, în anul 1961: „După proces, am fost anunţaţi să trecem la Direcţia Securităţii (în strada Domniţa Anastasia), ca să ne fie predate unele lucruri ale condamnaţilor. (…). Am fost acolo la orele indicate pe avizul de chemare; înaintea mea se afla o doamnă pe care n-o cunoşteam, nefiind dintre cei cu care am stat în timpul procesului. Ofiţerul de la masă i-a predat câteva caiete (cred) şi i s-a adresat: «Ei, doamna Pillat, ce ziceţi de soţul dv., iată cu ce s-a ales: a încasat o condamnare de 25 de ani închisoare; ce o să vă faceţi acum?» «Am aşteptat 2 ani şi o să-l mai aştept 23», a răspuns pe loc doamna respectivă, cu o voce de gheaţă care l-a siderat – cred – pe ofiţer, care n-a mai zis nimic.“ Timp de 5 ani şi jumătate, am început să strâng într-un sertar al biroului tatei toate ciocolăţile pe care le primeam de sărbători, ca să se poată bucura de ele la întoarcere, iar dacă m-am pus pe scris, a fost pentru că simţeam că prin poezie puteam comunica nevăzut cu el, dincolo de barierele spaţiului şi timpului care ne despărţeau. Bunica mea, Maria Pillat, l-a aşteptat pe tata vară de vară, nepărăsind oraşul, de teamă ca el să nu vină în absenţa ei. Îşi cumpăra din piaţă boboci plăpânzi de flori şi îi punea în vase smălţuite, nu numai ca să-i picteze, cât mai ales să-şi lege de îndoielnica lor deschidere nădejdea că fiul ei s-ar fi putut întoarce mai curând. Nu uit cum o dată, intrând în odaie, am găsit-o cu capul în mâini, deodată învinsă, pentru că trandafirul i se ofilise înainte de vreme, iar altădată se luminase de speranţă, privind un mugure care se deşteptase miraculos în plină iarnă. În acel interval al aşteptării, mama, care fusese obligată să divorţeze, pentru a-şi putea păstra serviciul la Biblioteca Academiei, a fost mutată disciplinar în mansarda clădirii. Într-o scrisoare din 18 februarie 1965, ea evocă acel spaţiu al izolării pe care cu timpul reuşise să-i deturneze sensul iniţial: „Poate că din fericire am fost îndreptată să lucrez într-o odaie a Bibliotecii, ce se găsea la ultimul etaj. Un perete din sticlă mată, altul cu ferestre sus şi cu o uşă ce dădea deasupra acoperişurilor. Când deschideam uşa pentru a aerisi sau când o ţineam deschisă în permanenţă şi-mi ridicam ochii de pe fişe, vedeam printre copaci şi acoperişuri cum se scurgeau anotimpurile. La început, nu prea aveam mobilier, dar din cutiile cu reproduceri şi câteva suporturi rudimentare şi scări de bibliotecă făcusem un decor de piesă expresionistă. Colegele, care mă vizitau uneori, şi un bătrân bibliotecar, învăţat, care mă îndruma, găseau că interiorul în care lucram era foarte plăcut şi mă fericeau că aveam în jur linişte şi lumină. Aceasta mă consola de faptul că treceam pe lângă cărţi pe care nu aveam timp să le studiez şi zăream din când în când stampe interesante, de care nu mă puteam atinge. Şi astfel puteam sta zile întregi, câte opt ore, singură, fără să doresc prezenţa nimănui, la plecare fiind obosită doar de lucru, dar mulţumită şi cu sufletul limpede.“ Detenţia tatei a făcut ca să nu pot fi admisă în liceu la nici o şcoală din centru, dar la periferia de atunci a oraşului, într-un cartier nou muncitoresc, am reuşit să intru şi, spre norocul meu, am avut acolo parte de colegi buni, care se aflau în aceeaşi situaţie. Nu i-am întrebat niciodată nimic, dar mersul împreună, un ceas cu tramvaiul spre şcoală şi alt ceas înapoi spre casă, crease între noi o solidaritate care nu avea nevoie de nici o explicaţie. Mulţi dintre talentaţii profesori ai acelei şcoli m-au înconjurat cu o afecţiune discretă, făcându-mă să simt că, în ciuda tuturor restriştilor, exista un loc în care puteam fi acceptată. Dacă tata nu s-ar fi întors din închisoare, înainte de terminarea liceului, aş fi dat examen la o facultate tehnică, cu puţine şanse de reuşită, însă. Dar amnistia din 1964 a schimbat în extraordinar viaţa familiei noastre. Am intrat la Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză şi am urmat, din fericire, o carieră filologică. În vara anului 1964, eram cu bunica mea, mama mamei, la Mânăstirea Văratec, unde, de câţiva ani, îmi petreceam vacanţele. Pe când stăteam pe cerdac, în acel sfârşit de iulie, a scârţâit deodată poarta şi poştaşul a adus vestea. Am luat în mâini cartea poştală cu scrisul mamei de la Bucureşti şi am citit-o până am simţit că nu mai văd. Minunea mă călcase în picioare, în cataclismul bucuriei îmi retrăiam deodată desfiinţarea. Cea mai tristă zi a vieţii mele, imediat după arestarea tatei, şi cea mai fericită amiază, la aflarea că se întorsese acasă, se dovedeau a fi la fel de nimicitoare, ca intensitate. În curând a sosit şi prima scrisoare a tatei2 care începea aşa: „Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre uliţi, pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de-atâtea ori cu săniuţa, ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea şi sacul cu micul meu calabalâc a cântărit mai greu în mână, atât de copleşit am fost de emoţie, revăzându-le pe toate aievea, cum le lăsasem cu 5 ani, 4 luni şi 3 zile în urmă. Dacă ai şti de câte ori mi-am închipuit această scenă a reîntoarcerii mele acasă... cu tine năvălind... cu codiţele blonde fluturându-ţi în spate ca nişte cozi de zmee în bătaia vântului... tu... m-ai primit în casă, privindu-mă din fotografiile tale de pretutindeni din odăi. Abia te-am recunoscut în ele, poate pentru că ai crescut atât de mult sau poate pentru că lacrimile nu mă lăsau să te disting de ajuns de bine. Şi apoi, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am mulţumit pentru toate, toate.“ După o săptămână a sosit a doua scrisoare3, în care tata îmi spunea: „Azi am început să mă reintegrez pe deplin în realitatea vieţii, să nu mă mai îndoiesc că toate sunt aievea, o amăgire de vis. Da, sunt acasă şi parcă n-aş fi lipsit niciodată! Mi-am reaşezat biblioteca frumos, adunând cărţile la loc, rânduindu-le cu grijă şi atenţie în rafturi, alintând parcă într-un fel fiecare volum în parte, cum făceai tu cu păpuşa în copilărie. Am schimbat ordinea tablourilor, am adus corabia lui Columb de pe bibliotecă pe scrin... Apoi, nu m-a răbdat inima şi am început să rearanjez şi odaia ta, să-ţi pun ordine în cărţi, aşezând totodată volumele după anumite criterii...“ În a treia scrisoare, mă sfătuia: „În ceea ce faci, nu trebuie să fii niciodată mulţumit de tine însuţi, ceea ce nu înseamnă bineînţeles nici să ajungi la deznădejde. Scrisul... rămâne o taină... cum o taină miraculoasă ne apare însăşi... creaţia lumii de către Dumnezeu... noi nu constituim decât stropul unei conştiinţe.“ Revăd apoi în gând o dimineaţă, în livada mânăstirii, când tata m-a luat să-mi destăinuie ceva din trăirile lui în închisoare. Iată ce îmi aduc aminte din ce mi-a mărturisit atunci: „Am stat un timp cu cineva în aceeaşi celulă. Ne chemau pe rând la interogatorii, nu mai ştiu dacă ziua sau noaptea, pentru că înăuntru era aproape continuu întuneric. Ne întorceam sleiţi după bătăi, cu creierul împleticit, amorf ca o leşie şi zăceam ore în şir letargici. Odată însă... el tocmai fusese luat... iar temnicerul ne-a adus la amândoi raţia de arpacaş şi pâinea, şi mie îmi era aşa de foame că i-am devorat şi porţia lui. Când s-a înapoiat, lihnit şi tremurând de slăbiciune, i-am spus că lui nu i se adusese de mâncare. El s-a uitat la mine dintr-o dată şi mai palid, n-avea putere să rostească vreun cuvânt, dar disperarea din ochii lui m-a împins să jur pe tot ce aveam mai sfânt că nu mă atinsesem de blidul lui, acuma gol. O vreme am fost pus într-o celulă singur. De alături se auzea gemând la intervale o femeie. Mi-au spus că era mama, pe care o băteau, pentru că eu mă împotrivisem să le spun adevărul. Urletele acelea m-au făcut să mă învinovăţesc de tot ce nu făcusem vreodată şi am minţit până când ţipetele au pierit.Credeam că mă voi prăbuşi mental... dar într-o seară... fusesem adus în temniţă după vreo 10 ore de interogatorii... pe când zăceam într-un colţ, ca o boccea de boarfe sfâşiate, am desluşit pe gratiile uşii Crucea cu trupul cenuşiu al lui Isus. Atunci am înţeles că suferinţa era un drum de apropiere... şi nu m-am mai temut de nimeni. Nici o durere, nici o umilinţă nu mi-au mai fost de neîndurat.“ Alexandru George şi-a adus aminte că tata i-a povestit odată cum, trezindu-se dintr-un somn greu, în bezna carcerei, el nu a mai ştiut ce vârstă avea atunci, dacă era copil sau bătrân, şi, ca să-şi dea seama, şi-a trecut mâinile peste faţă şi a simţit că îi crescuse barba. Aşa a putut realiza câţi ani ar fi putut să aibă şi apoi, după o vreme, a realizat unde era. Pia, sora tatei, încercase, din exil, în anii ‘60, să-şi salveze din închisoare fratele, făcând o chetă printre cunoscuţii ei din Europa şi din America, pentru a aduna banii necesari răscumpărării şi aducerii lui în Anglia, împreună cu familia. Tentativa nu a reuşit, dar, graţie amnistiei din 1964, tata a fost eliberat împreună cu toţi intelectualii supravieţuitori din Procesul Noica–Pillat. Când a revenit prima oară în ţară, în 1965, Pia i-a povestit tatei cu amărăciune despre eşecul încercărilor ei. Dar el i-a mărturisit că, dacă planul ar fi izbutit, probabil că el, deşi era credincios, s-ar fi sinucis în străinătate. Cum Pia a rămas consternată la auzul acestor cuvinte, tata i-a explicat că nu s-ar fi putut bucura de libertate şi că s-ar fi considerat un trădător, ştiind că tovarăşii lui de suferinţă ar fi continuat să stea în detenţie. Pentru tata, ca şi pentru mulţi dintre prietenii săi, experienţa închisorii a avut un rol esenţial atât în apropierea de Dumnezeu prin suferinţă, cât şi în descoperirea, după eliberare, a miracolului vieţii, a elementarei bucurii de a exista. După 7 ani de la ieşirea din detenţie, el îi scria de la Văratec mamei7, comunicându-i această revelaţie: „Se împlinesc astăzi 7 ani de la întoarcerea mea din închisoare, de la împlinirea miracolului pe care încă nici acum nu îl realizez parcă pe deplin. Mă uit în jur, din cerdacul de pe care-ţi scriu, la tot ceea ce mă înconjoară, dându-mi certitudinea că nu visez: florile, grădina cu micile răsaduri cu zarzavaturi, acoperişurile celorlalte căsuţe de măicuţe, pierdute între coroanele copacilor, turlele mâ­năstirii, dâmbul împădurit dindărătul lor, cerul de dincolo de toate. Îmi dau seama că dacă mă ridic, pot să cobor de pe cerdac, să trec din grădină în uliţă, să-mi îndrept de-acolo paşii încotro vreau, că nu mai am de ce să invidiez o furnică sau o muscă pentru libertăţile lor de mişcare. (...) Îmi aduc aminte – O, Doamne, cât de limpede! – când te-am revăzut după 5 ani, 4 luni şi 3 zile în vechea noastră curte de la Manana, în rochia de vară, venind spre mine parcă şi mai stângaci emoţionată decât în dimineaţa zilei când ai descins în rochie de mireasă, în faţa Bisericii Icoanei. Îmi venea să mă prostern la picioarele tale, cum a făcut stareţul Zosima înaintea lui Dimitrie Karamazov. Iar acum, cu un gest de prelungire a impulsului de-atunci, reprimat numai din pudoare, după ce am trăit 7 ani reintegrat într-un normal al lucrurilor, căruia i-am pierdut treptat reversul de miracol, îmi vine (deşteptat violent în această dimineaţă) să mă prosternez la pământ ca Alioşa Karamazov, când are halucinaţia nunţii de la Cana, în ceasurile de veghe ale agoniei Stareţului Zosima, să îmbrăţişez şi eu, adânc şi cutremurat conştient, rădăcina firii în care suntem cuprinşi.“ La ieşirea din închisoare, tata a dorit să-şi uite cariera de scriitor, care îi adusese atâta durere lui şi familiei (fusese condamnat pe viaţă, printre altele, pentru ultimul său roman, Aşteptând ceasul de apoi). Ar fi vrut să lucreze ca paznic al unei grădini publice. Dacă nu ne-ar fi avut pe noi, el s-ar fi călugărit, aşa cum a făcut-o mai târziu bunul lui prieten, Nicolae Steinhardt. A revenit însă treptat la cultură, în calitate de critic şi eseist, odată cu reprimirea lui de către George Călinescu la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, în toamna anului 1964. A continuat să fie urmărit cu străşnicie de Securitate şi pedepsit pentru gândirea lui liberă, prin concedierea şi retrogradarea sa în primăvara anului 1975. A murit fulgerător, la începutul iernii aceluiaşi an, de un cancer la oasele capului. S-ar fi putut spune atunci că a fost o victimă şi un învins al regimului comunist. Am descoperit, însă, mai târziu, cu ajutorul mamei, că trecutul unei mari suferinţe poate fi transformat, prin înţelegere, într-un tezaur de învăţăminte. Când, la sfârşitul anilor ‘90, urma să apară prima monografie despre viaţa şi opera tatei, autoarea studiului, Carmen Brăgaru, a venit să se consulte cu mama în privinţa titlului pe care urma să-l pună cărţii. Mama i-a spus că titlul cel mai potrivit ar fi Dinu Pillat: Un destin împlinit. Surprinsă, Carmen Brăgaru i-a cerut explicaţii. Mama i-a demonstrat că numai aparent moartea lui timpurie a marcat frângerea unei vieţi atât de chinuite şi că, din punct de vedere al evoluţiei lui sufleteşti, tata atinsese o culme de spiritualitate. Pe de altă parte, în anii care au urmat, mama a căutat să împlinească destinul tatei atât prin publicarea operei lui postume şi prin reeditări, cât şi prin scrierea unei cărţi de amintiri8, în care l-a evocat cu infinită iubire. Până în ultimele zile ale vieţii ei, mama a visat să publice corespondenţa tatei şi nădăjduia să alcătuim volumul împreună. Pentru că ea nu a mai apucat, am luat făclia memoriei din mâinile ei şi încerc să o duc mai departe. Nu este însă o misiune limitată la membrii familiei mele. În 2006, de pildă, tânăra producătoare Nicoleta Brătescu a realizat un documentar despre tata, pe care l-a intitulat Calea regală, iar acest film a obţinut marele premiu al televiziunii în acelaşi an. Oameni care nu i-au cunoscut pe părinţii mei, literaţi, tineri cercetători sau simpli cititori ai cărţilor scrise de ei îmi mărturisesc cu emoţie că au găsit în tata şi în mama modele de demnitate şi de energie morală. Ce bucurie poate fi mai adâncă decât aceea pe care o am văzând cum prezentul poate transforma astfel suferinţa, fragmentul şi vulnerabilitatea bietului trecut în valoare, întregime şi dăinuire?

Publicat de Andrei Bădin la 01:43

Valerian Stan. Crimele comunismului: intenţii rele

Adoptat recent prin „angajarea răspunderii” de către Guvernul Boc, Codul penal (Legea 286/2009) a incriminat „persecuţiile pe motive politice” (dar şi alte fapte asemănătoare) drept „infracţiuni contra umanităţii”. Optimiştii de profesie se vor fi grăbit deja să conchidă că în sfârşit anticomunistul neînduplecat Băsescu şi Guvernul marelui Boc au introdus în legea penală ceea ce România comunistă însăşi, premeditînd minciuna, se angajase să introducă prin ratificarea încă de la 1969 a Convenţiei ONU din 1968 asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii. În acord cu respectivul angajament, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu şi Băsescu ar fi trebuit să transpună în Codul penal român prevederile Convenţiei ONU, inclusiv prin stabilirea în concret a pedepselor, cum cerea şi cere articolul 4 din Tratat. Iar pe această bază ar fi trebuit să fie investigate şi pedepsite crimele comunismului – „crime împotriva umanităţii”, ca „persecuţii din motive politice”, imprescriptibile, în înţelesul Convenţiei ONU. Ce au făcut din toate astea Ceauşescu, Iliescu şi Constantinescu ştim bine – nimic.

Ce au făcut Băsescu şi Boc? Au incriminat „persecuţţile pe motive politice” (şi alte fapte asemenea, cum spun) ca infracţiunii contra umanităţii, numai că în definirea lor şi în motivarea demersului normativ s-au „întemeiat”, în Expunerea de motive la Cod, pe prevederile Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale – şi fără a face nici cea mai vagă trimitere la Convenţia ONU din 1968 (unica aplicabilă „crimelor împotriva umanităţii” comise în deceniile din urmă, ale urgiei comuniste). Iar lucrul acesta s-a întâmplat deşi, împreună cu reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, preveniţi asupra a ceea ce au de gând ministrul „liberal” al Justiţiei Predoiu şi noii săi camarazii fesenist-securişti, le-am atras insistent atenţia – de parcă ei nu ştiau foarte bine ce fac – că potrivit articolului 24 paragraful 1 din Statutul de la Roma (adoptat în 1998 şi intrat în vigoare în 2002) dispoziţiile acestuia nu sunt aplicabile „crimelor împotriva umanităţii” comise anterior intrării sale în vigoare.

Nu am nicio îndoială că, dacă vor ajunge în instanţă, foştii lideri comunişti, securiştii şi complicii lor se vor apără cu „argumentul” că, incriminînd „infracţiunile contra umanităţii”, voinţa „legiuitorului”, exprimată explicit în cuprinsul Expunerii de motive la Codul penal, a fost de a se întemeia pe prevederile Statutului de la Roma. „În consecinţă, onorată instanţă”, vor perora ei, „vă rugăm să luaţi act că prevederile Codului penal nu ne sunt aplicabile întrucât nu ne sunt aplicabile nici prevederile Statutului de la Roma, care au în vedere exclusiv infracţiunile împotriva umanităţii comise anterior anului 2002”. Vor mai invoca cu siguranţă şi prevederea din Codul penal care spune că „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” (articolul 3). În paranteză fie spus, se va fi observat sper că în timp ce atât Convenţia ONU cât şi Statutul de la Roma al CPI vorbesc de „crime împotriva umanităţii”, Băsescu, Boc şi „liberalul Predoiu” le zic respectivelor crime, în chiar Codul penal, „infracţiuni împotriva umanităţii”. De ce şi în beneficiul cui s-a recurs la un asemenea eufemism infam se înţelege uşor. După cum uşor se înţelege şi de ce coteria fesenist-securistă avîndu-l în frunte pe Băsescu a insitat atât de mult ca infamiile din Codul său penal să ocolească dezbaterea publică firească şi să devină literă de lege prin „angajarea răspunderii Guvernului”.

Şi totuşi, torţionarii comunişti şi numiţii lor protectori ar face bine să nu fie prea siguri că diversiunea le e infailibilă. Pentru că, de-ar fi să fie numai asta, ajunge ca magistraţii care nu fac şi ei parte din categoria susnumiţilor să se uite puţin mai atent la dispoziţiile constituţionale şi legale privind tratatele ca să vadă că prevederile Convenţiei din 1968 le sunt aplicabile bine mersi comuniştilor criminali (criminali, nu „infractori”, cum ne-o cere dreptul internaţional însuşi).

Şi le este aplicabilă pe de o parte în conformitate cu primul articol al acestui Tratat, care prevede foarte clar că faptele la care el se referă sunt imprescriptibile „oricare ar fi data la care au fost comise”. Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legale privind „dreptul internaţional şi dreptul intern”. Articolul 11 din Constituţia României stabileşte două lucruri foarte importante, anume că statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai şi cu bunã-credinţã obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte (cum este şi Convenţia ONU) şi că tratatele fac parte din dreptul intern. În ce fel fac tratatele parte din dreptul intern ne-o spune fără echivoc legea specială în materie, Legea 590/2003 privind tratatele (în deplin acord cu principiile Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor). Mai întâi că aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare (deci şi ale Convenţiei ONU) reprezintă „o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească”, iar apoi că „Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”. Mai precis, în cazul nostru, prevederea din Codul penal care spune că dispoziţiile sale se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi invocate pentru a înlătura deplina aplicabilitate a Convenţiei ONU.

În sfârşit, victimele crimelor comunismului vor avea de partea lor, în justiţie, şi destule paragrafe al Convenţiei europene a drepturilor omului – şi mă opresc aici numai la prevederile din articolul 7 al Tratatului european (ratificat de România în 1994). Potrivit paragrafului 1 al textului în cauză, „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. În acelaşi timp însă, paragraful 2 al articolului citat, de maximă relevanţă sub aspectul despre care vorbim, stabileşte că „Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Aşadar, şi tratatul european recunoaşte dreptul victimelor comunismului şi al familiilor lor de a se adresa justiţiei pentru fapte care deşi „considerate infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” (între ele şi „persecuţiile din motive politice”) nu au fost incriminate ca atare – nici până în urmă cu câteva luni, iată – în dreptul intern. Textul citat din Convenţia europeană rezolvă şi o altă problemă pe care cineva ar putea s-o ridice referitor la pretinsul conflict dintre noul Cod penal şi Convenţia ONU din 1968. Este adevărat că articolul 15 (alineatul 2) din Constituţia României spune că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Însă aceeaşi Constituţie mai prevede şi că (articolul 20 alineatul 2), dacă existã neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (vezi Convenţia europeană) şi legile interne, „au prioritate reglementãrile internaţionale” – de altfel o asemenea reglementare este, în context, chiar şi Convenţia ONU. (New York Magazin, 5 august 2009)

Copyright 2005, Valerian Stan

Crimele comunismului: intenţii rele, articol publicat in anul 2009