Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Posted: 06 Apr 2016 12:49 AM PDT
(o actualizare)
O reeducare... ca soarele de pe cer
„Scriitorul
a fost arestat și va fi probabil expulzat de către Guvernul din țara
sa, considerându-l mai puțin periculos în afara țării – după sistemul
maeștrilor sovietici. Dar acest lucru creează cealaltă slăbiciune: nu
numai ideologia a eșuat, ci și sprijinul popular. Un scriitor în
mijlocul conaționalilor săi este astăzi mai periculos decât departe de
ei. Vorbind din punct de vedere democratic: departe de ochi – departe de
inimă. Uitându-se astfel, potrivit interpretării materialiste corecte,
că un scriitor nu este numai un corp, ci, mai ales, un spirit, pe care
nimeni și niciodată nu l-a putut exila.”
(Vintilă Horia despre Paul Goma, în revista „A.B.C.”, Madrid, 6 mai 1977)
După
1989, fosta-actuală-veşnică Securitate a devenit sprintenă,
dezinhibată, mult mai bogată și dedată la toate perversiunile pe care i
le sugerează bruma de libertate la vedere. Apelativul „securist”
cuprinde în sine un sistem mental pervertit de mecanismele represive
care ne-au reeducat temeinic, la scară naţională. O reeducare de mai
mare dragul, aproape o crimă perfectă! Cel mai recent exemplu relevant:
la Salon du Livre de anul acesta, în ziua de 17 martie a avut loc un
„eveniment” dedicat scriitorului din Mana, organizat de Mariana Sipoș,
care trebuia să fie moderatoare, dar care nu a mai ajuns la întâlnire,
după ce încercase în zadar să îl aducă pe scriitor. Reprezentantul
Editurii Ratio et Revelatio, dorind să salveze situația, a început
discuțiile, împreună cu directorul ICR și cu scriitorii Dan Culcer și
Virgil Tănase. Rezumatul întâlnirii, făcut de Bogdan Rusu pe facebook,
îmi atrage însă atenția nu prin informația că „lui Goma i s-a făcut rău”
și nu a mai ajuns, ci prin: „Din când în când, vești. «E
la ușă». «El vrea să vină, să vedem dacă-l lasă nevastă-sa»”. Zvonacii
nu sunt niciodată naivi, au doar interese murdare ori sunt ei înșiși
murdari, fără a avea un scop precis. Dosarele de la Securitate ale lui
Goma pot fi baza pentru o trilogie despre rolul și rostul zvonului în
istoria românilor. Ana Maria Goma, aflând ce mai vehiculează zvonistica
de serviciu, mi-a scris pe 19 martie: „Bine că nu au spus: jidoavca de nevastă-sa.”
Toată lumea știe că Ana Maria (născută Năvodaru) are origine evreiască.
De multă vreme, Goma este ținta unor variante de compromitere și
anihilare emanate de Securitate, colportate de lumea culturală, în
special de cea literară, fără niciun fel de reținere, ca la un pahar la
restaurantul USR sau pe la diverse colțuri de uliță cenaclist-săptămînistă.
Ana Maria Goma nu a uitat, desigur, că expresia „jidoavca de
nevastă-sa” era una dintre favoritele mâncătorilor de borș securist,
complementară cu altele, mult-îndrăgite, precum, (Goma) – kaghebist, jidovit, antisemit, omul CIA/ serviciilor evreiești/ poponar etc. etc. Una dintre indicațiile Securității: împrăștiați zvonuri contradictorii despre Goma, ca să putem culege roadele compromiterii sale(cu varianta științifică a textului pe această temă voi reveni în revista „Polemici”).
Cu o zi înainte de deschiderea Salon du Livre, pe 16 martie, Doamna Goma a răspuns la un mesaj:„de
la o vreme nu trece o săptămână fără o veste bună. Păcat că este cam
târziu și tot ce mai putem face este să încercăm să ne amintim că avem
din ce în ce mai mulți prieteni Devotați și să ne spunem că nu am perseverat în van, și că de fapt nu am fost chiar atât de nebuni...”. Majuscula îi aparține. Îi
mulţumesc lui Bogdan Rusu că ne-a împărtăşit cum a decurs întâlnirea
dedicată lui Paul Goma la Salon du Livre. Sigur că nu mă aşteptam ca
scriitorul să fie prezent (ştiam că nu poate, ce nu înţeleg este
insistenţa că ar fi putut). Totul vine prea târziu pentru noi...
Să audă și vechea-actuală Securitate, din rândurile din față-pe
mijloc-din spate! Eterna noastră mentalitate securistă care ne dă ghes,
ne trădează, ne iese pe gură, ne explodează din priviri împroșcând în
toate părțile. Cineva nu s-a putut abține (sau avea indicații să o facă)
și a verbalizat: „El vrea să vină, să vedem dacă-l lasă nevastă-sa”.
Cât de necinstit să fii pentru a spune asemenea mizerii, cât de lipsit
de conștiință pentru a dori să îl minimalizezi și acum, după ce o viață
întreagă a fost consecvent și tare ca un munte, susținut de o femeie
extraordinară, care ar fi putut alege să ducă un trai mai mult decât
confortabil la București, Tel Aviv sau aiurea? O femeie care a renunțat
la cariera de traducătoare, pentru a-și hrăni familia muncind ca
bibliotecară?
Nerușinaților! Nebărbaților! Nesimțiților! Așa
am scris pe facebook, aflând cum a decurs evenimentul dedicat lui Goma
la Paris! După două săptămâni, nu schimb nimic. Revolta a rămas.
„...lumea
a dat buluc pe cartea asta și pe autorul ei ca pe Însuși Dumnezeu
(fie!, al literelor românești!), ca și când s-ar fi sfârșit o lume și
trebuie să înceapă în mod necesar o alta. Lumea/ Istoria apud Manolescu!”
(dintr-o corespondență a mea cu Liviu Ioan Stoiciu)
Lumea
nu începe și nici nu se termină cu zeii de lut. Orice ar crede
muritorii de rând, dornici după Decembrie să trăiască la maxim, potrivit
unor norme pe care nu le-au practicat înainte. Poți trăi în adevăr,
când nu cunoști adevărul? Aveau nevoie românii să fie „educați” după
1989 de aceiași profesori care le predaseră tehnicile conformismului
ideologic, șmecheriile supraviețuirii „prin cultură”? Nu aveau alții,
vom spune, pentru că aceiași nu se îngrijiseră în comunism de o
rezistență subterană, de închegarea unui nucleu de societate civilă, nu
practicaseră samizdatul și nici alte forme de „revoltă”. Se
autosugestionau că regimul este foarte dur, că singura lor opțiune etică
este „supraviețuirea prin cultură”. Ce înseamnă această cultură, nu
cumva se reduce la autoreferențial? Sunt aceiași profesori/ formatori
care s-au plâns eseistic asupra neșansei românilor de a avea un Havel. Aceiași care nu au avut coloana vertebrală de a-l naște. Totodată, aceiași care nu au avut tăria de caracter de a recunoaște: nu
aveam nevoie de „un Havel”, pentru că l-am avut, încă îl avem, pe Goma,
dar l-am expulzat și l-am aruncat ca pe un făt nedorit, ne aducea prea
abrupt aminte că suntem lași, că suntem incapabili să reacționăm dincolo
de conservarea interesului personal. Noi, cei de azi, care încercăm să vă educăm pe voi, cei de mâine – am fost supușii Partidului-Securitate. Altfel, nu ne-am smiorcăi estetic că n-am avut modele de est-etică.
Dacă
profesorii/ formatori nu și-ar fi sculptat singuri statui, dacă ar fi
practicat căința – ca singură soluție pentru a porni onest pe un drum al
reevaluărilor, recuperărilor și construcțiilor autentice – astăzi nu am
avea organismul spiritual, cultural și civic cuprins de metastazele
metehnelor comuniste.
În
nr. 12/ 2016 al revistei „România literară”, obositorul Cronicar al
rubricii „Ochiul magic” și-a făcut un pustiu de bine băgându-se în seamă
prin atacarea unei reviste noi, al cărei prim număr abia apăruse.
Anonimul supraveghetor este deranjat, în primul rând, că, în ciuda
titlului: „Polemici”, revista „n-are nimic polemic”. Ai zice că Dl Chifu
(pe care-l bănuiesc sub anonimat) nu se mai poate odihni de lipsa
combativității în câmpul literar. Nu i-a fost de ajuns scandalul de mai
an, când a primit un premiu național, pe care nu a avut bunul simț să îl
refuze. Nu îi ajunge nici actualul scandal în care este USR, a cărei
conducere este contestată. Și dacă Dl Cronicar nu ar fi directorul
executiv Chifu, ci însuși contestatul președinte, N. Manolescu, asta nu
ar schimba cu nimic datele problemei. La Romlit nimic nu mișcă fără
avizul sau indicația Dlui Profesor. Păstorită de acesta, revista fanion a
Uniunii Scriitorilor seamănă cu o sinistră gazetă de perete (ca în
fabrici și uzine, ca în coloniile de muncă forțață etc. în vremuri
dejist-ceaușiste), unde sunt arătați cu degetul vigilenței conformiste,
trași la răspundere, desființați, interziși („Adio, domnule Goma!”,
editorial NM, 1998), excluși etc. scriitorii indezirabili. Mai nou, are
și pretenții de casație în speța politicii editoriale.
Oricine
ar fi Cronicarul de la „Ochiul magic”, se vede de la o poștă că a scris
notița pe genunchi, în mare grabă, probabil pleca revista la tipar.
După ce ne anunță că „Un coleg scriitor ne-a semnalat nedumerit o nouă
publicație literară...” (nedumerit? avea nevoie de aviz de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor?), pe care a răsfoit-o și redacția, aflăm că numele revistei nu se justifică. Ni se spune și de ce, dar nu ne interesează. Deoarece
tocmai am aflat de la editorii revistei „Polemici” că a fost trimisă,
între alții, dlor Horia Gârbea şi... G. Chifu! Din două una: ori
scriitorul nedumerit care l-a informat pe Cronicar e Gârbea, şi
„cronicarul” e NM, ori Chifu a pus problema în stilul gazetelor din
Iepoca de Aur, ridicându-şi mingea la fileu...
Îmi
atrage, totuși, atenția amatorismul exprimării: „Și o observație:
Polemici apare la Baia Mare, unde mai există, sper să nu greșim, cel
puțin două periodice culturale.” O observație? După cele de
dinainte? Și ce semnal de alarmă trage „subtila” observație: „E de bun
simț: are acest oraș un asemenea potențial auctorial încât mai era
nevoie și de a treia revistă? Evident, nu.” E de bun simț, Dle Cronicar,
să-ți dai numele când faci pe bărbatul în dosul unei „foi”
dezgustătoare, cum a devenit Romlit, de unde au fost excluși
indezirabilii, unde redactorii se scriu de bine unii pe alții, în
calitatea lor de autori! Tot de bun simț elementar este să saluți
apariția unei reviste noi, chiar dacă nu îți satisface nevoia de
polemică. Nu doar că revista își merită numele de „Polemici”, dar chiar
începe cu textul „Nașterea mitului Goma. Străinătatea de acasă”. Îi las
pe cititori să decidă în ce măsură acest prim număr al revistei
„Polemici” incită măcar la așteptări... polemice. Textul este pe blogul
meu, poate fi citit oricând și de oricine. Să nu se creadă că suntem în
suferință de logică binară: condiționarea locului de apariție a unei
publicații de anvergura „potențialului auctorial” al respectivei
localități, în epoca în care viteza de circulație a informației a atins
un nivel de neînchipuit cu un sfert de secol în urmă, este chiar de
prost gust. Ca și când autorii Romlit ar avea toți buletin de București
și rezidența în Capitală! (Ca să nu ne mai amintim de anii luuungi în
care directorul Romlit, președintele USR și etc. tăia și spânzura de
la... Paris!)
Cu
toate acestea, Cronicarul găsește un mic accent polemic în „obscura
foaie”, care „se rățoiește fanfaron la revistele de tradiție ale țării,
comparându-se cu ele”. Lipsa măsurii
(cum, de altfel, se observă în întreaga activitate a lui NM și a
echipajului său la șefia USR) este încununată în finalul textuletelui,
acolo unde citim concluzia deșteaptă-foc: „Problemele apar când e o
diferență vădită între pretenții și putință, între cum te închipui și
cum ești în realitate”. Adevărat! Doar că această „maximă” cu pretenții
didactice se aplică-mănușă tocmai revistei Romlit. Din câte poate
observa orice scriitor ori simplu cititor, probleme au USR-Manolescu și
Romlit!
„DINESCU
mi-a spus că sâmbătă GOMA va fi dat afară din Uniune. Sigur că primul
gând la auzul scrisorii dure a fost (mai ales că-l antipatizez) că GOMA
trebuie scos ca o măsea stricată. Acum, ce păcat (că părerea mea nu
contează) îmi spun că trebuie publicat (aşa cum s-a făcut cu BACONSKY)
că dacă dispare GOMA apar alţii, poate chiar talentaţi. Aşa, GOMA,
antipatic şi netalentat, izolat, îşi făcea locul atât de prost încât
stârnea repulsie. Deja LULU (ION DUMITRU MARIN) a început să spună că
GOMA e o «conştiinţă», zicea că momentul e bun, că acum de s-ar găsi 100
de inşi. I-am spus că chiar dacă găseşti unul singur te toarnă, dacă nu
cumva l-ai turnat tu mai întâi.”
(din Nota informatorului „TOMA”, 13 februarie 1977, Toma-cel-credincios Securităţii...)
Prin „Un
scriitor în mijlocul conaționalilor săi”, Vintilă Horia înțelegea ceea
ce înțelege orice cunoscător al perioadei comuniste, în special, și al
menirii scriitorului, în general: scriitorul (a cărui viață =
memorie, chiar viceversa, cum scrie Goma) trebuie să fie asumat de
comunitatea în care se exprimă, pentru a ajunge astfel la toți semenii
săi. Or, ce a făcut breasla scriitoricească (din care, cu brio, a făcut
parte criticul Nicolae Manolescu)? Și-a dat concursul la minimalizarea,
marginalizarea, excluderea, nesolidarizarea unui/ cu un confrate care
s-a expus instituțiilor represive pentru respectarea libertății de
expresie, a tuturor drepturilor omului în România, o țară ideologizată,
în care intelectualitatea și scriitorii erau complici, fiecare după facultățiși
funcții, cu regimul totalitar. Până când toți aceia care au un cuvânt
demn de luat în seamă nu își vor recunoaște lașitățile, degeaba vorbim
despre cultură și renaștere. Crima începe de la 1. La fel începe și
căința.
De
câte ori are ocazia, Nicolae Manolescu (direct sau prin discipolii săi)
mai pune o cărămidă la ceea ce își imaginează că este „neutralizarea”
lui Paul Goma. Este un termen care îi place, l-a folosit recent într-un
dialog cu un alt critic literar (nu cu multă vreme înainte acesta a avut
pusee revoluționar-defăimătoare față de cel pe care zilele acestea îl
preamărește, încercând să-i albească imaginea), amândoi trudind cu râvnă
la încadrarea ideologică a criticului literar Paul Cernat.
Ce
critic onest care știe și istorie, citind singur și cinstit cu sine
cărțile lui Goma, poate da crezare unor fabulații pseudocritice, precum
acestea: „De la un punct încolo este evident că Goma, arestat și apoi
silit să se expatrieze, își confecționează o biografie de rezistent și
martir al comunismului. Autorul se substituie unor persoane reale ori,
din contra, își atribuie biografia acelora. Tonul este frustrat,
recriminator și agresiv. (...) Documentar, Jurnalul(1997-1998) e
complet necreditabil, o campanie lamentabilă contra a toți și a toate.
Deloc întâmplător, o culegere de scrisori din aceiași ani se intitulează
Singur împotriva tuturor. Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare (...) Jurnalule
opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuției (...) Din
nefericire, la precaritatea talentului s-a adăugat și o lipsă flagrantă
de onestitate intelectuală și morală” – aceste cuvinte au fost scrise,
oricât de anevoie de crezut ar părea, de N. Manolescu, la p. 1439 din
„monumentala” sa cărămidă dedicată istoriei critice (sic) a literaturii
române. Un critic literar ridicat în slăvi de toată lumea, inclusiv de
cei care în ultima vreme sunt executați public de către acesta, și
căruia i s-a urcat la cap puterea simbolică acumulată înainte de 1989.
Citind rândurile stupefiante, nu te poți întreba, ca omul care mai știe
câte ceva despre Goma (viața și opera), și, știind, n-ar putea scrie
după urechea colportorilor de serviciu (Singur împotriva tuturor! halal operă de istoric literar! titlul „culegerii”, care e de fapt subtitlu, sună cu totul diferit: Singur împotriva lor):
cine îi face fișele de lectură dlui Manolescu: răposatul George
Pruteanu? Constantin Stere a murit la un an după nașterea lui Goma și mă
tem că Manolescu nu are niciun interes să sublinieze apropieri între
cei doi basarabeni celebri.
În
concluzie: aceeași disproporție a reacției, aceeași grabă cusută cu ață
albă ca în cazul P.S.-ului din articolașul „Despre religie și sex”,
semnat de NM, cu câteva luni în urmă, în ziarul „Adevărul”. Cum ar spune
românul obișnuit, logic și frust: a dat cu mucii-n fasole! Să
minimalizezi, să ridiculizezi, să desființezi o revistă abia apărută,
pentru că are în sumar un text despre Paul Goma și un editorial scris de
un mare admirator al scriitorului dat afară din literatură și din țara sa (Alexandru Buican a publicat în 1988, la New York, textul devastator despre NM: „Un copil teribil al lui... G. Călinescu”)
devoalează metehne „săptămîniste”. Se va găsi careva să reproșeze că
nota anonimă nu îi aparţine lui N. Manolescu. Dar reprezintă întreaga
redacţie, de vreme ce la adăpostul anonimatului se poate spune orice, cu
acordul stăpânului, pe care îl (re)cunosc ca atare oamenii din
subordine. Tot astfel, să scrii paragrafe întregi despre religie și sex,
deși problema reală este în Post-Scriptum... și se numește Paul Goma,
este mai mult decât deraiere. Se tratează cu „Somn bun, domnule
Manolescu, pensionare liniștită și posteritate îngăduitoare!”
1-4 aprilie 2016
Flori Bălănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu