Un universitar clujean pensionar, Michael Shafir, vorbeşte despre HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă.

Conferinţa IICCMER:

Miercuri, 7 noiembrie, profesorul Michael Shafir va vorbi despre modul în care ne percepem istoria recentă, despre trecutul totalitar ca sursă a traumelor culturale moderne și funcţia mobilizatoare a mitului, în conferinţa HoloGulag: istorie, memorie şi mit în martirologia competitivă. Conferinţa va fi moderată de Andrei Muraru, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Vă invităm la Jockey Club Bucureşti (strada Episcopiei nr. 9), începând cu orele 14.00 să întâlniţi o personalitate recunoscută pentru perspectiva sa incitantă asupra istoriei. Vom avea prilejul să interpretăm anumite comportamente și elemente de mentalitate ale societăţii românești actuale prin prisma fenomenului de martirologie competitivă și a diferenţei dintre istoria propriu-zisă și ecourile ei în memoria colectivă.

Născut în România, de unde a emigrat în 1961, Michael Shafir este istoric, profesor universitar, fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România şi actual membru al comitetului de evaluare şi Monitorizare Nations in Transit. Cariera sa academică a fost dublată de o activitate jurnalistică susţinută la Radio Europa Liberă. Este, de asemenea, conducătorul delegaţiei oficiale a României pe lângă Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research (ITF).

Michael Shafir are studii de literatură engleză şi istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, urmate de studii universitare superioare (M.A., doctorat în ştiinţe politice) la aceeaşi universitate, precum şi la London School of Economics.

Este autorul a peste 300 de articole despre problemele comunismului şi postcomunismului, publicate în numeroase reviste de specialitate şi în volume colective editate în Austria, Franţa, Gemania, Israel, Olanda, Marea Britanie, Republica Cehă, România, Slovacia, Statele Unite ale Americii şi Ungaria. Michael Shafir este autorul volumelor Romania: Politics, Economics and Society.Political Stagnation and Simulated Change (Londra, Boulder Co, 1985), Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est (Iaşi, Polirom, 2002) şi Radio-grafii şi alte fobii (Iaşi, Institutul European, 2010).

Accesul presei la eveniment este liber. Apreciem confirmările prealabile de participare la: Ada Lungu, ada.lungu@ifmagic.ro, Telefon 0720 361 628.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este un organism guvernamental care studiază, documentează și susţine conștientizarea publică a istoriei comunismului în România, prin proiecte de cercetare, educaţionale, editoriale și muzeale. Activitatea IICCMER analizează natura, scopul şi efectele totalitarismului din România în perioada 1945 - 1989, dar şi memoria acestui regim în exilul românesc şi în perioada postcomunistă. 

Institutul coordonează câteva proiecte unice în ţară în acest domeniu, cum ar fi: șantiere arheologice de descoperire a victimelor Securităţii;  "http://www.memorialulramnicusarat.ro/" Muzeul Memorial Râmnicu Sărat – fost penitenciar pentru deţinuţi politici; singura Universitate internaţională de Vară din România pentru studierea istoriei comunismului; primul manual de istorie a comunismului, Fototeca - cea mai mare bază de date online gratuită cu fotografii din timpul comunismului; singurul curs de master academic de studiu al istoriei comunismului; proiecte mediatice de filme documentare; sesizări penale.

IICCMER a devenit în timp un centru de cercetare prestigios la nivel european, prin intermediul căruia România își explorează, conștientizează și asumă trecutul comunist, își clarifică rolul în istoria europeană a secolului XX și promovează valorile democraţiei în societatea modernă. 

============== Comentariu de Dan Culcer =============
Sub titlul “Nürnberg II?” Mitul denazificării şi utilizarea acestuia în martirologia competitivă Holocaust-Gulag

(http://phantasma.ro/wp/?p=1518), ca și sub alte titluri sau prin cărți, Michael Shafir a publicat deja în substanța lor tezele pe care le va repeta mereu. În articolul mai sus linkuit se vede limpede ce blocaj se află la originea insistenței. Michael Shafir nu suportă ideea că legionarii din pușcăriile comuniste pot fi considerați martiri, fiindcă unii dintre ei ar fi fost (au fost) antisemiți.

«Să mai luăm un exemplu: — scrie profesorul — cazul Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru mine, Ogoranu este în primul rând participantul la rebeliunea legionară, condamnat încă de Ion Antonescu la 10 ani de muncă silnică şi degradare civică (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2003, p. 165). De aceea am fost revoltat să constat că la înmormântarea sa anul trecut, primul ministru a trimis o jerbă de flori, aşezată lângă sicriul învelit cu drapelul legionar. De aceea am şi reacţionat în consecinţă, atrăgându-mi ocările domnului Gabriel Andreescu (vezi Shafir, 2007). Pentru Monica Lovinescu, însă, acesta este un detaliu prea puţin important. El reprezintă, din contra, “fibra morală” reprezentată de către “rezistenţii din munţi a căror amintire” volumele publicate de Ogoranu au readus-o “benefic printre noi”. “Dârzenia acestei rezistenţe”, afirmă Lovinescu, “ar putea vindeca unele complexe şi obloji câteva răni ale defăimării sistematice de sine ca neam sau ca destin” (Lovinescu, 2002, p. 26). Este exact cum organizatoarea simpozionului nostru, Ruxandra Cesereanu, îl percepe pe Ogoranu. Ea ne mărturiseşte că pe vremea comunismului nu aflase nici de fenomenul Piteşti şi nici de rezistenţa din munţi, “două lucruri care se băteau cap în cap: primul m-a făcut să-mi fie ruşine de faptul că sunt româncă şi că în România s-a putut petrece aşa ceva, iar al doilea m-a făcut mândră de faptul că sunt româncă, întrucât acei nu mai mult de 400 de partizani anticomunişti au avut curajul şi nebunia necesare ca să lupte pentru toţi cei care nu luptau în marele ţarc de sârmă ghimpată care era România” (Cesereanu, 2006a). În timp ce eu sunt repulsionat să constat limbajul inconfundabil legionar folosit de către Ogoranu (“mlaştina deznădejdii”, Cesereanu 1995, p. 284), colega mea de la Universitatea Babes-Bolyai acordă beneficiul dubiului unui manual al luptătorilor din munţi, în care li se cerea acestora să purceadă la “executarea comuniştilor şi a «jidanilor»”. “Tenta antisemită”, scrie Cesereanu, “poate fi explicată în două feluri: fie partizanii respectivi erau de provenienţă legionară (iar violenţa antisemită le aparţinea de facto), fie anchetatorii (căci manualul este preluat din arhivele Securităţii) sunt cei care le pun în gură luptătorilor aceste secvenţe antisemite cu scopul de a-i compromite în virtutea imaginii pe care Securitatea voia să o propage în rândul poporului, aceea a partizanilor «faşcişti» şi « terorişti»” (Cesereanu, 2005, p. 277). Oricum, la moartea lui Ogoranu, Ruxandra Cesereanu publica un text pe care şi-l dorea a fi “salva de tun în onoarea lui” (Cesereanu, 2006b). Organizatoarea simpozionului nostru nu poate fi deloc suspectată de simpatie pentru extrema dreaptă sau de inconştienţă faţă de ravagiile acesteia (vezi Cesereanu, 2003). Cum putem, aşadar, explica reacţiile noastre radical diferite faţă de ce a reprezentat un Ion Gavrilă Ogoranu?

Cred că pentru a răspunde la această întrebare am face bine să apelăm la serviciile unui aproape uitat pionier al cercetării memoriei, care ne-ar putea fi de folos în înţelegerea fenomenului memoriilor competitive în context postcomunist. Pentru alsacianul Maurice Halbwachs, mort la Buchenwald în 1945, memoria era esenţialmente un fenomen social. Nu trebuie neapărat să acceptăm în totalitate viziunea lui, dar nu poate încăpea nicio îndoială că memoria este şi un fenomen social-indus, precum şi unul socializator. Halbwachs sublinia că memoria face primii săi paşi mai mult sau mai puţin împreună cu primii paşi pe care individul îi face pe propriile picioare. Această etapă era denumită de el memorie “individuală”. Cu alte cuvinte, ceea ce ne “amintim” este o citire a trecutului cu ochelarii părinţilor şi bunicilor noştri, sau cercul de prieteni apropriaţi care-i înconjoară. Remarcăm, în consecinţă, că această categorie a memoriei individuale nu reprezintă o liberă alegere, din moment ce niciunul dintre noi nu îşi alege familia în care se naşte sau creşte. Experienţa dominantă este cea a mediului înconjurător.» Aici se  termină citatul din M. Shafir..

Halbwachs, pe care l-am studiat prin 1990 la Institutul Francez de presă, nu e deloc uitat, nici aproape uitat. Textele lui se află disponibile pe Internet într-o bază de date de sociologie clasică canadiană. Halbwachs are perfectă dreptate.
Evident, această analiză i se aplică nu doar altora ci chiar și lui Michael SHAFIR. Reacția lui este reacția unui evreu care a devenit , după o probabilă perioadă de agnosticism sau de indiferență religioasă, un evreu practicant, așa cum s-a confesat public și în scris. Acest lucru desigur nu este condamnabil, dimpotrivă pentru unii ca mine, dar nu e nici neutru.
Sioniștii din pușcăriile comuniste sunt  tot atât de martiri precum legionarii care au fost încarcerați nu pentru faptele lor ci pentru ideologia care i-a activat și motivat politic. Sunt individual responsabili doar cei care au încălcat legea penală clasică, nu cea comunistă care osândea ideologia lor, în numele justiției de clasă și a justiției bolșevice care susținea distrugerea, eliminarea fizică a adversarilor politici. Nici sioniștii, nici comuniștii, nici legionari, nici evreii, nici românii, nici rușii în general nu pot fi făcuți responsabili pentru altceva decât faptele lor individuale, doar și numai doar dacă au fost criminale.
Michael SHAFIR ar fi putut parcurge o frumoasă carieră de procuror pe vremea proceselor de la Moscova. S-a întâmplat că s-a născut suficient de târziu și suficient de altundeva pentru a găsi alte cauze «bune« și alți sponsori. Dar vocația o avea și o manifestă chiar în acest studiu invocând, analiză de lingvist-ideolog, repulsia pe care o simte ("repulsionat să constat", scrie M. S.) față de «limbajul inconfundabil legionar folosit de către Ogoranu» (“mlaştina deznădejdii”, Cesereanu 1995, p. 284)
În treacăt fie scris, expresia »martirologie competitivă« este bizară. S-ar putea înțelege, cum precizează dicționarele, că martirologia acceptă concurența, ceea ce este probabil un sens contrar celui invocat de Michael SHAFIR, fiindcă acesta ironizează acum competiția (stupidă, suntem perfect de acord!) dar negase dreptul la comparația, ceea ce este de asemenea stupid :

« COMPETITÍV, -Ă, competitivi, -e, adj. înseamnă 1. Susceptibil de a suporta concurența. 2. Unde se poate concura, în care concurența este posibilă. – Din fr. compétitif. Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | PermalinkCOMPETITÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care poate suporta o concurență. 2) Unde se poate concura; în care concurența este posibilă. /compétitifSursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | PermalinkCOMPETITÍV, -Ă adj. 1. Susceptibil de a suporta concurența; competițional. 2. În care concurența este posibilă. [< fr. compétitif]. Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | PermalinkCOMPETITÍV, -Ă adj. 1. (despre produse) care, datorită calităților sale superioare, poate concura un alt produs similar; competițional. 2. în care concurența este posibilă. (< fr. compétitif) Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Conferința va invoca, probabil cu temei, o idioată «competiție martirologică» sau o «martirologie competițională». Va fi o minune de se va afla poate că cifrele au fost umflate de toți participanții la competiție. Ceea ce este mai mult decât probabil și evident pentru orice istoric sau demograf eliberat de presiunea comunitară.

Gabriel Andreescu a publicat în revista Observatorul cultural unul din rarele comentarii pertinente pe marginea tezelor lui Michael Shafir. El poate fi citit și este citat mai jos. Adaug doar că interdicția dreptului de a compara catastrofele similare în numele unei fizice sau metafizice unicități a genocidului anti-iudaic nazist nu este o teză originală și a fost formulată deja mult înaintea lui Michael SHAFIR de alți experți evrei. 

Mi se pare evident că insistența unor autori ne-evrei de a folosi termenul de «holocaust comunist» este o prostie, o consecință, o replică polemică dată insistenței cu care experții evrei vor să păstreze un inutil și bizar monopol, inclusiv terminologic, prin teoretizarea specioasă a acestei «interdicții», deși comparația nu implică nici minimalizarea, nici trivializarea, cum susține M. S., gelos întru păstrarea unicității.

Nu există o reală competiție în martirologie, fiindcă diferențele între cifre nu dau sens.  «Martirologia competitivă» este un nonsens, Termenul de «holocaust» nu se potrivește evident comunismului dar conținutul genocidar al acțiunii celor două ideologii sistemice  este limpede iar comparația este licită. Reluarea tezelor lui Michael SHAFIR în cadrul conferințelor IICCMER, după ridicarea monopolului lui Vladimir Tismăneanu, trecut în alte sectoare de activitate, tot rentabile, asupra orientării acestei instituții, se face recuperator, în contextul în care se cunoaște starea de conflict, aparent, între cei Doi Experți Fruntași ai celor două genocide, membrii Comisiiilor inutile, cele care nu au contribuit ca atare la progresul cercetării în aceste domenii sensibile. 

O singură persoană, militantul Ioan Roșca, a reușit să construiască o bază de date privitoare la istoria comunismului, de pildă, mai mare, mai bine concepută și cu o semnificativă eficiență- în consultare, decât un institut întreg. (www.procesulcomunismului.com)

Situații similare de lentoare și eficiență redusă se pot evoca pentru activitățile altor instituții mai mult sau mai academice din România, consumatoare de resurse și doar vag productive. (Dan Culcer)

===============================================

Negare, trivializare si comparatie

Autor: Gabriel ANDREESCU

 Tipareste pagina 

Michael SHAFIR

Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est

Editura Polirom, Colectia „Document“, Iasi, 2002, 160 p., f.p.

Un autor: Michael Shafir

Stilul riguros al lui Michael Shafir, implicarea la nivelul operational al stiintelor politice, controlul atent al surselor i-au creat autoritate ferma in afara, relativa insa in tara unde s-a nascut. Am avut ocazia sa vorbesc despre Shafir pe larg, cu Cas Mudde, unul dintre specialistii europeni ai extremismului. Desi nu in toate in acord cu perspectiva colegului de breasla, caruia ii nota radicalitatea, s-a referit elogios la studiile lui Shafir. Si, parca, cu o oarecare invidie fata de puterea acestuia de a „face opinia“ asupra regiunii in care s-a specializat, opinie urmata de cercetatori si oameni de decizie.

Dintre politologii care si-au urmat o frumoasa cariera stiintifica in strainatate, cel mai prezent si popularizat la noi este de departe Vladimir Tismaneanu. Dar cind avem o problema de intelegere a dimensiunilor identitare in societatile comuniste si postcomuniste, cel care l-ar alege pe Shafir nu greseste.

Michael Shafir a plecat din Romania in anul 1961. Si-a luat doctoratul in Stiinte politice la Universitatea Ebraica din Tel Aviv, iar ultima parte a carierei si-a desfasurat-o in structurile de cercetare ale postului de Radio Europa Libera, ca specialist in Europa Centrala si de Est. Printre altele, este redactorul-sef al bilunarului electronic East European Perspectives. Cartea sa Romania: Politics, Economics, and Society. Political Stagnation and Simulated Change, publicata la Londra in anul 1985 constituie o referinta in literatura de specialitate a domeniului.

Volumul aparut la Polirom la sfirsitul anului 2002, Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est, este varianta romaneasca a studiului aparut in engleza tot in 2002, in Colectia „ACTA“ editata de Centrul International pentru Studierea Antisemitismului. Dau acest detaliu nu doar pentru a indica miza studiului – accesul unor categorii diferite de cunoscatori de limba romana la ideile autorului. In cel putin un punct, diferenta dintre variante merita notata.

La Bucuresti, Shafir este cunoscut mai ales prin citeva texte polemice. Articolul aparut in revista Sfera politicii, O tragicomedie in desfasurare (1998), a devenit o referinta pentru relatia dintre negationism si competitiile de ordin cultural pe care le implica. Ca demonstratie a excelentei polemice, as aminti insa cititorului schimbul de replici pe care Shafir l-a avut cu George Pruteanu in 1996, cind ultimul lansase campania impotriva cererilor UDMR privind invatamintul in limba maghiara.

In sfirsit, ar fi de remarcat urmatoarea nota de pe pagina doi a volumului: „Drepturile de autor pentru acest volum sint donate si se vor imparti in mod egal intre Asociatia Evreilor din Romania – Victime ale Holocaustului si Fundatia Academia Civica – Memorialul Sighet“. Cine a publicat la Polirom stie ca drepturile de autor nu imbogatesc pe nimeni. Dar valoarea gestului lui Shafir nu asa se masoara. Asupra ei voi reveni.

Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste

Shafir se ocupa in volumul sau de trei categorii de negationism: negationismul integral, constind in respingerea „fara nici un «doar si poate» a insasi existentei Holocaustului“; formele „deflectoare“, care depun eforturi in a canaliza culpabilitatea pentru Holocaust – pe care autorii il recunosc – in alte directii; negationismul selectiv, combinatie a precedentelor. Un capitol este dedicat „trivializarii prin comparatie“ a Holocaustului. Intre scopurile declarate ale autorului, se afla si acela de a solutiona disputa „Holocaust vs. Gulag“ si afirmarea-explicarea unicitatii Holocaustului, in termenii unei esentialitati calitative.

Negarea Holocaustului nu ar fi o particularitate a Europei Centrale si de Est, specifica este insa interactiunea acesteia cu mostenirea comunista. Exceptind anii imediat postbelici, istoriografia sovietica si modelul preluat de celelalte tari comuniste au „nationalizat si internationalizat“ simultan Holocaustul. Victimele evreiesti au fost transformate in victime locale si, respectiv, au „disparut“ in categoria mai generala a victimelor fascismului. Sint multe exemple privind felul in care a fost escamotata identitatea victimelor din lagarele de concentrare in Uniunea Sovietica, Polonia, Cehoslovacia, Slovacia, Ungaria si Romania.

Partidele de „intoarcere radicala“ la perioada antecomunista – spune Shafir impreuna cu alti autori pe care-i invoca –, sint mult mai interesate de punerea la indoiala a Holocaustului decit formatiunile „continuitatii radicale“ – a progeniturilor national-comunismului. Primele nu au resursele ultimelor si ca urmare, sint motivate sa-si gaseasca sprijinul in altceva, cum ar fi identitatea la nivel simbolic. Iar asta presupune recitirea istoriei.

Revenim. Michael Shafir propune, pe urma termenului lui András Kovács: „antisemitism importat sau re-importat“, distinctia dintre negationistii „cinstiti“ si cei „necinstiti“. In capitolul Negarea integrala, este trecuta in revista cazuistica central-europeana a proceselor penale deschise impotriva negationistilor pur singe. Boleslaw Tejkowski a fost condamnat la doi ani cu suspendare pentru teoriile lui fantasmagorice privind conducerea Poloniei postcomuniste, ca si a episcopatului polonez – incluzindu-l pe cel ce a ajuns Papa Ioan Paul al II-lea –, considerati de Tejkowski „evrei deghizati“. Holocaustul ar fi fost, dupa el, o conspiratie evreiasca conceputa pentru ascunderea progeniturilor in manastiri si cucerirea, astfel, a Bisericii din interior. Dariusz Ratajczak a ajuns in fata instantei pentru publicarea unei carti care imbratisa teoria negationista a „minciunii de la Auschwitz“. Completul de judecatori l-a achitat, considerind actiunea sa fara „daune sociale grave“. Vladimir Skoupy, liderul Aliantei Nationale, a fost condamnat la un an inchisoare si patru ani in caz de recidiva pentru un articol in care anunta punerea la dispozitia evreilor, gratuit, a transportului catre lagarele de exterminare. Albert Szabó si István Györgös, membri ai Miscarii Ungariste, au fost trimisi in justitie pentru declararea Holocaustul drept o farsa.

Negationismul romanesc este prezentat copios, figura sa centrala fiind Radu Theodoru.

„Negarea deflectiva“, noteaza Shafir in capitolul cu acest titlu, „este o forma specifica a sindromului general al «externalizarii vinovatiei»“ (p. 49). Trei ar fi categoriile care impart pacatul pentru Holocaust (acesta, ne-negat dar minimalizat): germani in exclusivitate; grupuri considerate „aberatii“ in cadrul propriei natiuni; evreii insisi.

Prin citeva exemple, Shafir argumenteaza enuntul lui István Déak: „…sute de mii de estoni, lituanieni, ucrainieni, romani, rusi si de membri ai altor nationalitati au participat cu entuziasm la uciderea in masa a evreilor“ (p.51). Tot aici, Shafir reproduce o memorabila observatie a lui Jan Bloñski: „Poti fi asociat la vinovatie fara a participa la crima“ (p.52). Cazul polonez se bucura de detaliere, fiind si mai complicat, natiunea poloneza avind ea insasi, dupa cum remarca Shafir, statutul de natiune-victima. Distinctia dintre antisemitismul autentic si „antisemitismul utilitar“ are ca model tot un caz polonez, si nu unul oarecare: atitudinea lui Lech Walesa atunci cind sustinatorii sai iudaizau rivalii la presedintie.

In Ungaria, similaritatile ideologice dintre guvernul Antall si guvernul Orban se recunosc din interpretarea locului jucat de maghiari in exterminarea a 550.000 de evrei pe teritoriul Ungariei si, in legatura cu aceasta, a rolului istoric al lui Horthy. Despre ultimul se spune: „Desi multi romani, slovaci si croati se simt nedreptatiti de tratarea preferentiala de care se bucura Horthy in istoriografia occidentala a celui de-al doilea razboi mondial, amiralul de pe lacul Balaton nu apartine categoriei de criminali de razboi din care fac parte Antonescu, Tiso sau Paveliæ“ (p. 58).

Pentru politica partidului lui Csurka, Shafir foloseste denumirea de „antisemitism mascat, codificat“. O forma sofisticata de deflectare a vinovatiei ar fi datorata lituanienilor, care marcheaza Ziua Holocaustului la 23 septembrie, cind a fost lichidat ghetoul de la Vilnius, in 1943; si nu la 23 iunie cind, aminteste Shafir, „lituanienii aveau sa macelareasca evrei inainte ca trupele germane sa fi intrat in oras“ (p. 63).

Negationismul deflector romanesc este reprezentat de Maria Covaci, Alex. Mihai Stoenescu, Petre Turlea, Gheorghe Dumitrascu. Spre deosebire de cel maghiar, el beneficiaza de „aportul“ anterior al regimului Ceausescu. Forma „ceva mai versatila a negationismului deflector“, care consta in reducerea crimelor impotriva evreilor la „aberatii“ marginale, se gaseste la Nicolae Minei, Aurel Keretki, Maria Covaci, Mircea Musat. Dar il gasim aici, pour la bonne bouche, si pe Ion Iliescu, al carui rol a fost mult timp scapat din vedere si datorita laudelor si sprijinului dat lui de catre Rabinul Moses Rosen, la inceputul anilor ’90. Asta o spun eu, nu Shafir, si chiar as insista asupra responsabilitatii lui Ion Iliescu pentru lansarea miscarilor ultranationaliste, care au avut in recuzita si antisemitismul.

Pentru Shafir, atribuirea vinovatiei Holocaustului evreilor insisi este, spre deosebire de celelalte forme de negationism, o forma indubitabila de antisemitism. Cercetatorul gaseste mai multe explicatii pentru acest fenomen. Iata argumentele: deicidul; puterea evreiasca l-a creat pe Hitler; Hitler a trebuit sa actioneze in legitima aparare. La acest punct, Romania este prezenta cu o cazuistica bogata, care depaseste cu mult ceea ce s-ar stringe din presa extremista. Fenomenul nu este insa unul autohton. Iata de ce, alaturi de Gheorghe Buzatu, Alex. Mihai Stoenescu, Adrian Paunescu, il vom gasi, cu sustineri impardonabile, tipice „lunaticilor“ din Europa Centrala si de Est, pe presedintele croat Franjo Tudjman.

Trivializarea prin comparatie

Capitolul V al cartii este poate cel mai incitant pentru dezbaterile culturale. Shafir propune o definitie, in sfirsit, suficient de riguroasa, a trivializarii prin comparatie a „Holocaustului, ca distorsionare intentionata a istoriei si semnificatiei acesteia, fie prin recurgerea la «umanizarea» istoriei locale in comparatie cu atrocitatile comise de nazisti, fie prin compararea Holocaustului cu suferintele in masa la care au fost supuse largi paturi ale populatiei [...] de-a lungul istoriei“. Referirea la „deformarea istoriei“ si la „intentie“ atribuie sintagmei o certa flexibilitate.

Printre exemple, avem surpriza sa-l descoperim pe fostul ministru de Externe ungar, Géza Jeszenszky, cu o formulare de genul: „Ungaria a trecut ea insasi printr-o experienta traumatica si care poate fi asemanata Holocaustului: Tratatul de la Trianon“ (p.112). Intre autohtoni ii gasim pe Ion Coja, Tudor Voicu, Adrian Paunescu, Radu Theodoru. Primul declara fie ca evreii trimisi in Transnistria nu erau cetateni romani, fie ca in lagarele americane unde erau internati japonezii neloaiali conditiile erau mai dure, fie invoca libertatea de miscare a evreilor deportati. Conform lui Paunescu, evreii ar fi fost deportati in Transnistria „pentru a-i salva de la foametea pe care o indurau romanii din tara“ (p. 110)! Poetul ceausist ofera modelul acelei forme de trivializare care consta in „transformarea victimelor evreiesti in pierderi regretabile, dar banale, cauzate de razboi“ (p.112).

Michael Shafir paraseste exemplele de trivializare vulgara, evidenta, pentru a deschide subiectul mult mai sensibil al comparatiei intre Holocaust, Gulag si alte masacre din istorie. „Este legitima comparatia?“, se intreaba Shafir, pentru a se concentra asupra ei.

Shafir considera drept caz de trivializare prin comparatie argumentul simetriei, conform caruia Gulagul si Holocaustul ar fi in relatie de „egalitate relativa“. La fel, plasarea Holocaustul in umbra Gulagului, prin argumentul ca victimele Gulagului au fost mult mai numeroase. Sint invocate ideile „martirajului competitiv“ (termenul lui Vladimir Tismaneanu), prezumtia „monopolului suferintei“ (printre altii, este citat Nicolae Manolescu), cautarea unei „facturi de absolvire reciproca“ (Vygantas Vareikis).

Argumentul evreu = bolsevic joaca un rol major, in tot acest esafodaj, in toate tarile central-europene, in ciuda futilitatii sale, pe care Shafir o probeaza in detaliu. Este amintit in acest sens Gabriel Liiceanu si identificarea de catre directorul Editurii Humanitas a evreului cu „acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei“ ca „sa o imbrace acum pe cea de calau“ (p. 122). Se fac referiri la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran. Cristian Tudor Popescu, Buzatu si Coja sint numiti pentru promovarea ultra-gauchistului evreu Norman Finkelstein si a temei sale, „industria Holocaustului“.

Shafir enunta o intrebare importanta: „Se poate sau nu stabili acea comunitate de vederi care sa admita si sa respecte enormitatea crimei Gulagului, fara a pune la indoiala singularitatea Holocaustului“? (p. 125). In termenii lui Jean-Charles Szurek, intrebarea devine: Se poate gasi o cale care sa duca la o „memorie democratica“? Cercetatorul aflat astazi la Praga adauga: „este sau nu posibil sa afirmi singularitatea sau unicitatea Holocaustului si in acelasi timp sa accepti dimensiunea genocidala (numeric mult mai ridicata) fara precedent a Gulagului?“ (p.126). Tema Holocaust vs. Gulag este confruntata cu teza unicitatii Holocaustului.

In pregatirea raspunsului sau, Shafir ia distanta – pina la a vorbi despre interpretari „scandaloase si injurioase“ – fata de istoricii evrei care prefera distinctii comode. Una ar fi cea rezultata din considerarea comunismului – de catre Steven Katz – ca un sistem unde motivatiile utilitare, „desi josnice“, au prevalat in cele din urma asupra „fanteziilor ideologice si ale mortii“. El supune criticii cele trei cauze principale pe care Yehuda Bauer le considera determinante pentru argumentarea unicitatii Holocaustului in raport cu alte genocide: a) fenomenul a avut la baza motivatii ideologice; b) a fost global; c) a avut intentia totalitatii. Pentru Michael Shafir, doar ultima rezista. El sustine deci teza unicitatii Holocaustului, dar asuma si teza caracterului genocidar al comunismului. Il citez din nou: „…mi se pare ca istoricii, politologii, filozofii si alti intelectuali evrei au datoria sa se intrebe daca ei insisi nu se fac vinovati de trivializarea altor genocide“ (p. 131). Si: „Nu exista nici un motiv care ar face Holocaustul incomparabil cu Gulagul, fie si numai faptul ca, indiscutabil, ambele apartin fenomenului genocidal... Dar, cind comparatia este facuta cu scopul de a nega sau cu cel al minimalizarii reciproce si/sau cu cel de a anula ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a incetat cautarea similitudinilor si s-a pasit pe odiosul cimp minat al negarii istorice“ (pp. 131-132).

Prin astfel de rinduri, cartea lui Michael Shafir face un efort remarcabil pentru a implini scopul declarat: „…sa gaseasca solutii pentru disputa Holocaust vs. Gulag“. Comentariul devine intim cu gestul pe care l-a dorit simbolic, asa cum si este, de a-si imparti drepturile de autor Asociatiei Victimelor Holocaustului si Memorialului Sighet. Cartea devine in acest sens un act, un semnal de reconciliere din partea unui militant evreu (voi reveni). 

Merita remarcata scriitura volumului: stilul fluent, model anglo-saxon, al cuiva care scrie, totusi, o carte cu miza stiintifica. Pentru a mentine claritatea discursului, multe informatii, chiar importante, sint trimise la subsol – fapt care nu le dilueaza in nici un fel semnificatia, dar pune in valoare analiza. Informatia si bibliografia nu sint tratate retoric, ca demonstratie enciclopedista, ci sint partenerul de creatie al cercetatorului. Fac aceasta remarca si pentru ca ne aflam intr-un timp al asaltului de publicatii care folosesc procedeul contrar.

Mai multe observatii. Antisemitism si psihologie

Intre negare si trivializare prin comparatie nu-si va atinge tinta daca nu va relansa temele sensibile a caror asumare asigura parcurgerea drumului catre o „memorie democratica“. Ca sa spun asa, ocazia este prea serioasa pentru a nu ma lega de cit mai multe din semnele de intrebare pe care le-am notat pe marginea cartii.

As considera, astfel, ca fiind fortat felul in care este interpretata pozitia unor intelectuali „perceputi in general ca avind pozitii democratice si pro-occidentale“ (p.41). Conform lui Shafir, lucrarea Miturile fondatoare ale politicii israeliene, a lui Roger Garaudy, ar fi fost „salutata s…t de profesorul Nicolae Manolescu, pe atunci in conducerea Partidului National Liberal“ (sublinierea imi apartine). Or, cine citeste editorialul lui Manolescu, avind empatia necesara, are toate motivele sa nu fie de acord cu termenul „salutat“. Textul lui Manolescu putea fi criticat din mai multe puncte de vedere. In primul rind, editorialul sugera ca Nicolae Manolescu nici nu citise cartea despre care isi dadea cu parerea. Dar editorialul nu dorea sa afirme mai mult decit: orice trebuie discutat. A vorbi despre un „salut“ la adresa cartii lui Garaudy mi se pare un exces.

O observatie cumva asemanatoare il priveste pe Liiceanu. In volumul aparut la Editura Polirom este scris: „…«fraternizarea» filozofului Gabriel Liiceanu sugera ca evreii poarta vina colectiva a comunizarii Romaniei“ (p. 122). Or, in editia engleza formularea este putin diferita. Shafir spune ca fraternizarea „was aimed at suggesting“ (avea in intentie sa sugereze), ceea ce trimite la o premeditare, un program, varianta pe care Shafir a sustinut-o, de altfel, deschis in articolele polemice publicate in tara. Ca si in cazul lui Manolescu, nu cred ca este vorba despre asa ceva. Liiceanu, ca si criticul literar, ca si Dorin Tudoran, trebuie evaluati prin atitudinea lor globala, prin nenumaratele detalii de psihologie si manifestarile acesteia, deseori conjuncturale. Nu dind pondere excesiva enunturilor iritante. Lipsa de atentie si, mai general, lipsa de aderenta analitica explica, dupa opinia mea, discursul directorului Editurii Humanitas, nu tendinte antisemite. In definitiv, de capcane asemanatoare celei in care a cazut Liiceanu, de a confunda semantica si referentii, nu scapa nimeni. Nici chiar Shafir. Despre Antall el spune ca „nu putea fi suspectat de antisemitism“ intrucit era fiul unui „Drept intre Popoare“. Or, daca este intr-adevar putin probabil sa ajungi un antisemit cind ai fost crescut de un parinte-salvator de evrei, nu mai este deloc adevarat ca asta „chiar nu se poate“.

Nici eu nu am, va raspunde Shafir, acces la intentiile din mintea lui Liiceanu. Si eu am pus la indoiala – imi reprosa Shafir – inocenta lui Elie Wiesel, vorbind de „un refuz“ al acestuia de a vizita Sighetul (intr-un comentariu aparut in Observator cultural). De unde „stiam“ ca era vorba de un refuz? Stiam in schimb de solicitarea facuta lui in acest sens, incepind cu mai multe luni inainte de venirea in Romania. Iar atitudinea puteam sa „i-o calibrez“ prin gesturile sale de simpatie publica fata de presedintele Ion Iliescu. 

Dar evident, in astfel de cazuri, nimic nu e sigur. Pina la urma, intuim, banuim, conchidem, nu pipaim. Asta are legatura directa cu miezul temelor dezbatute de Michael Shafir. Antisemitismul este totusi un fapt de atitudine, de traire, nu unul de limbaj. Nu este obiectual. Iata un motiv pentru care a fost importanta grija lui Shafir de a distinge negationismul de antisemitism (de care primul apartine numai in anumite forme ale sale). A fost de asemenea o miza sa se identifice trivializarea prin comparatie ca o distorsionare intentionata a istoriei. Aceste precautii conceptuale asigura, dupa opinia mea, un loc ratiunilor personale in explicarea „proastei relatii cu istoria genocidara a omenirii“. Cu acuza de antisemitism nu te poti juca. Fata „cealalta“ a includerii antisemitismului printre categoriile pedepsite penal in anumite legislatii nationale (inclusiv in cea romaneasca) este gravitatea utilizarii acestui termen. Folosirea lui arbitrara depaseste, astfel, insulta. Poate deveni subiectul unei calomnii, intrucit reprezinta o fapta „care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala...“. Dupa adoptarea Ordonantei 31/2001, pina si plingerea cu care Corneliu Vadim Tudor a raspuns calificativului „fascist“ pus pe fruntea lui de Andrei Cornea capata o alta relevanta juridica.

Cartea neagra a comunismului

Shafir se opreste foarte pe scurt la Cartea neagra a comunismului, dar notele sale sint substantiale. Desi nu doreste sa aprofundeze tema, enumera mai multe obiectii la adresa cartii – mai bine zis, la adresa accentelor introduse de catre Stéphane Courtois – care echivaleaza cu o accentuata critica proprie. Or, in privinta volumului coordonat de Courtois, Shafir imi pare a intra in contradictie cu principiile teoretice ale volumului Intre negare si trivializare prin comparatie. 

Ceea ce face in fond Stéphane Courtois, noteaza Andrzej Paczkowski in The Storm over The Black Book (in Wilson Quarterly, 2001), este sa compare comunismul cu alte regimuri criminale, in particular, nazismul. Oriunde au preluat puterea, comunistii au trecut la crime in masa. Courtois confrunta prin asta lumea academica occidentala unde, conform istoricului Jeffrey Herf (Washington Post), „cercetatorii care au ales sa se ocupe de crimele comuniste au fost si au ramas in minoritate si se afla sub pericolul de a-si vedea cariera distrusa de pericolul de a fi catalogati de dreapta“. „Este ca si cum“, insista Paczkowski, „prin definitie anticomunistii nu pot sa spuna adevarul si sint, de fapt, impotriva acestuia“.

Facind comparatia intre cele doua cele mai crude regimuri ale secolului XX, comunismul si nazismul –, istoricul francez scria ca „infometarea deliberata a unui copil de kulak ucrainian ca rezultat al foametei cauzate de regimul lui Stalin este egala cu infometarea unui copil de evreu din ghetoul din Varsovia ca rezultat al foametei determinate de regimul nazist“. Exemplul sau urmase de altfel, de aproape, pe cel dat cu mult timp inainte de scriitorul evreu Vasily Grossman.

Si iata cum au fost primite aceste teze. In Franta, textul lui Courtois „mirosea a apologie fascista“. Incidentul politic pe care l-a declansat aparitia volumului la Paris, la 7 noiembrie 1997, spune in sine totul. Cind lui Lionel Jospin i s-a cerut de catre un politican de dreapta, in Marea Adunare Nationala, sa justifice prezenta in Cabinetul sau a unor ministri comunisti – reprezentind o ideologie criminala, conform volumului recent aparut si invocat –, primul-ministru socialist a amintit de alianta acestora cu gaullistii, in timpul razboiului. Si a raspuns ca se poate simti mindru de guvernarea alaturi de comunisti.

Pentru Anson Rabinbach (istoric la Princeton), „cererea unui proces al comunismului de tip Nüremberg are un sens particular, repetat frecvent de catre Jean-Marie Le Pen, lider al Frontului National, de a justifica ne-judecarea crimelor franceze din epoca Vichy“. In Le Monde, Annette Wieviorka denunta: „Stéphane Courtois propune pur si simplu sa substituim in memoria populara crimele naziste prin crimele comuniste“.

Or, in tezele Cartii negre… pot fi recunoscute atit temele caracterului genocidar al comunismului, afirmat de Shafir, cit si reactiile la carte, fenomenul negationist fata de Gulag, acuzat de asemenea de el. Studiul lui Courtois nu poate fi aratat cu degetul pentru acel tip de comparatie despre care Shafir spune ca neaga, sau diminueaza, sau respinge orice specificitate Holocaustului. Tezele lui Courtois contin implicit o reafirmare a ororii Holocaustului, nu o diluare a ei. Or, repet, cele de mai sus imi par a reprezenta pozitia lui Shafir. Si atunci? De ce negativitatea lui Shafir fata de Cartea neagra a comunismului?

Unicitatea Holocaustului

Cred, pur si simplu, ca Shafir se simte obligat sa apere teza unicitatii Holocaustului intrucit aceasta reprezinta un tabu al comunitatii evreiesti. El invoca fara convingere diferenta escatologica dintre cele doua ideologii, ori durata supravietuirii celor doua sisteme. Dar insista si revine asupra faptului ca „teoretic cel putin, victima potentiala a comunismului putea sa evite soarta tragica care-i era destinata, acceptind sau mimind socializarea, in timp ce pentru victimele nazismului, si mai ales pentru evrei, o asemenea optiune nu a existat“ (p.117). „Singularitatea Holocaustului“, scrie Shafir peste citeva pagini, ramine in picioare intrucit „spre deosebire de comunism, sub nazism victima-tinta nu avea nici o perspectiva de scapare“ (p. 130).

Drept sa spun, argumentarea unicitatii sau singularitatii Holocaustului, atita timp cit se recunoaste caracterul sinonim genocidar al crimelor naziste si comuniste si firescul unei comparatii intre ele, atita timp cit se accepta particularitatea inerenta a fiecaruia caci, cum excelent remarca Shafir, „este lipsit de sens sa compari ceea ce este identic“ (p. 127), mi se pare sofistica. „Unic“ nu inseamna nici doar „unul“, nici doar „diferit“, nici „specific“, ci „mai presus decit orice altceva“. Ma mira si cit de impartasita este aceasta atitudine, cit de extinsa, intrucit mi se pare oarecum vulgara. Criteriul ultim, al sansei supravietuirii victimei potentiale, nu are relevanta. Din punct de vedere statistic – si ce alta masura ai in cazul unor crime in masa? – victima reala a comunismului a avut tot atit de putine sanse sa se salveze cit a avut si victima reala a nazismului. Majoritatea strivitoare a celor circa 100 de milioane de victime ale comunismului nu au fost in situatia sa aleaga – caci majoritatea aceasta s-ar fi salvat mimind socializarea. Mai mult: cu ce este o crima mai mica sau o ideologie mai putin criminala pentru ca victima a avut o „optiune“ – aceea de a trai o viata care nu merita traita? In forma de mai sus, argumentul „optiunii“ intra in contrast cu conceptia noastra despre autonomia fiintei umane.

Cercetatori si militanti

Shafir isi asuma in Introducerea volumului sau trecerea la „iudaism“. (Desi agnostic.) Chiar de nu s-ar fi intimplat asa ceva, Shafir tot ar fi putut fi inclus in rindul evreilor militanti. Pentru cercetatorul din stiintele sociale, militantismul este echivalentul experimentelor din domeniul stiintelor naturii. „Lipirea“ de evenimente si sustinerea lor te obliga la descrierea din ce in ce mai fina si mai completa a „obiectului“; la sofisticarea mijloacelor de cunoastere.

O astfel de identitate obliga insa la un exercitiu dificil, capabil sa faca echilibrul intre angajamentul particularizat, rigoarea metologica si universalitatea deontologica. Altfel, esti un partizan, un creator de „stiinte etnice“ in sensul lui Ilie Badescu. Exista un partizanat al militantismului evreiesc si, ca prim exemplu, as nota cautarea circumstantelor atenuante pentru personalitatile comunitatii, contrastanta cu radicalitatea judecatii fata de ne-evrei.

Iata doua exemple in care se ofera circumstante atenuante. Liviu Rotman considera, in prefata scrisa pentru un volum de documente privind evreii (in aparitie la CRDE Cluj) „exagerate si rauvoitoare unele comentarii prezentate la Europa Libera, ce il apreciau spe Moses Rosent ca pe un simplu agent al puterii (vezi doc. 219)“. Care sint contra-argumentele lui Rotman? Rabinul ar fi facut „totul pentru a mentine viata evreiasca in Romania [...] in paralel cu sprijinirea regimului comunist si cu introducerea unui stil dictatorial in forurile comunitare evreiesti“. Or, ce deosebeste un astfel de argument de un altul, care ar invoca in apararea maresalului Antonescu vointa sa de a-i salva pe romani de pericolul sovietic si dorinta de a vedea propasirea lor? Eu nu spun nicicum, printr-o astfel de intrebare, ca Moses este un Antonescu. Analogia ridica doar problema culorii argumentelor si responsabilitatii. Daca ne legitimam prin egoismul etnic, atunci vom intra firesc, fara nici o posibilitate de salvare, intr-un conflict de egoisme etnice.

Al doilea exemplu ar fi chiar vizita lui Elie Wiesel la Sighet. Michael Shafir incearca sa-i gaseasca premiantului Nobel scuza de a fi fost „pacalit de organizatori“. O face, cred, intrucit, pentru comunitatea evreilor, o importanta personalitate precum Wiesel „trebuie“ sustinuta public. Intrebarea ar fi in ce masura acesta este un criteriu corect pentru construirea unei filozofii politice; daca este firesc ca menajarea simbolurilor sa se faca dintr-o parte, nu si din cealalta. Shafir spune la un moment dat ca „dreptul la memorie al istoricului Goma“, care reprezinta, pentru multi romani, un Soljenitin al Romaniei, ar fi „mai putin respectabil“. Are toata legitimitatea sa o faca cind Goma califica pogromurile antievreiesti ca forme de autoaparare ale romanilor. L-am acuzat pe Goma, cind si-a lansat diatribele antiamericane, desi tin la simbolul reprezentat de el. Daca acceptam, ca regula a jocului, ca oricine, oricare ar fi fost trecutul sau pina la un moment dat, trebuie sa suporte judecata atitudinilor si a conceptiilor sale, atunci regula trebuie aplicata si lui Elie Wiesel. Intre timp, a aparut un citat privind laudarea de catre Wiesel, nu numai a lui Ion Iliescu, ci si a lui Ceausescu in 1986 (in Romania literara). De ce militantii evrei ar avea legitimitate sa se afle in campanie impotriva lui Cioran, pentru declaratii facute de acesta inainte de declansarea Noptii de Cristal si a Solutiei finale, iar criticii lui Wiesel, in principiu, nu? Wiesel il lauda pe Ceausescu, dupa ce acesta facuse din orfelinate lagare de exterminare si avea pe constiinta cel putin 7000 de femei carora li se refuzase asistenta medicala.

Exces mi se pare si reprosul facut cardinalului Jósef Glemp si Bisericii Poloneze, intrucit Biserica „nu a fost dispusa sa admita mai mult decit participarea unor polonezi la pogromul de la Jedwabne“ (p. 69 – subl. lui Shafir). Cardinalul sustinuse ca „nu poti califica, in numele justitiei, nici o natiune drept una de ucigasi. Derapajul provocat la Jedwabne si vecinatati nu poate fi extins la scara intregii natiuni poloneze“ (p. 69). Sustinerile de mai sus sint principii de baza ale politicii corecte in chestiunile de identitate si culpabilitate. Ele se aplica in cazul oricui, si polonezilor, si evreilor. In definitiv, tot Shafir il invoca pe Glemp atunci cind acesta observa si ca „actiunile sale comunistilor-persoane de credinta iudaica care au produs nedreptati dupa razboit nu au fost inspirate nici de originea lor etnica, nici de religia lor“ (p.70). Ar trebui cumva inteles ca polonezii, romanii ori ungurii au facut crime in virtutea identitatii lor? A credintei crestine? Acest lucru ar fi valabil daca natiunile ar fi inzestrate cu o imanenta asumata si pusa in aplicare de criminali. Sau daca esenta crestinismului ar fi razbunarea deicidului. Or, nu cred ca rationalistul Shafir recunoaste vreuna din aceste presupozitii – si de fapt, chiar remarca, la p. 125, ca „nu aceasta este problema“.

In sfirsit, extrem de daunatoare mi se par cazurile de invinovatire a „comparatistilor onesti“ de antisemitism. In interviul sau spectaculos acordat Adrianei Babeti, Ioan Holender raspunde: „Nu vreau sa fac nici o paralela intre anii nazismului si cei ai comunismului. Mi se pare suspecta orice persoana care face o paralela in acest sens“ („Patria mea e Timisoara“, interviu realizat de Adriana Babeti, Orizont, 16 decembrie 2002). Si iata si explicatia diferentei: „Eu m-am format in acei ani si, daca imi permiteti, a iesit ceva bun din Holender asta“. Autorul sentintei ar fi putut sa realizeze ca alte milioane de holenderi nu au ajuns nimic intrucit nu au avut sansa lui si au intrat, pur si simplu, in pamint sau pe cosurile de la morga. Noteaza el: „Era o parte a populatiei vieneze, care i-a pus, apoi, pe evrei sa spele caldarimul cu periutele de dinti, desi nimeni nu le-a cerut. Asa ceva nu s-a intimplat niciunde“. Si directorul Operei din capitala austriaca continua: „Dar ura aceasta e ceva specific austriac sau, mai exact, vienez. Asa ceva nu s-ar fi putut intimpla la Innsbruck, de pilda“.

Unde este limbajul politically correct al fascinantului povestitor? Formulele de tipul „ura aceasta este ceva specific austriac“ si „romanii sint cel mai antisemit popor“ apartin aceleiasi categorii cu sentintele: „evreii au adus comunismul“ sau „evreii sint anticrestini“. Declaratia lui Holender poate fi intimpinata cu acelasi comentariu al lui Ilya Prizel pe care Shafir l-a reprodus pentru a respinge identificarea evreilor cu comunistii: „A stabili o legatura intre iudaism si actele comise de catre indivizii de origine evreiasca care au imbratisat comunismul nu este cu nimic mai valid decit a lega polonitatea de bestialitatea brutala a lui Feliks Dzerjinski, fondatorul Cekei, ori de Andrei Visinski, marele inchizitor al lui Stalin“ (p. 124). Acelasi comentariu, dar cu exemplele in oglinda.

Leon Volovici, mai transant, i-a calificat fara menajamente pe cei care fac o paralela intre Holocaust si Gulag drept „antisemiti“; fara referiri la distorsionari si intentii sau la alte nuante posibil relevante. Logic, autorul unei astfel de pozitii, daca este in plus si un sustinator activ al Ordonantei 31/2001, care condamna antisemitismul si negationismul cu prevederi impingind excesele pina la aberatii, i-ar trimite pe cei care au facut comparatia in spatele gratiilor. Logica sentintelor probeaza ca, daca o astfel de persoana ajunge judecator, ea ne-ar da fara clipire, noua, „vinovatilor“, macar acel minim de 3 ani inchisoare stipulat de Ordonanta cu pricina. Or, ce dialog incape intr-o asemenea situatie? Ce empatie, ce analiza se poate duce cind preopinentul asteapta cu catusele in mina? Cum sa-i ceri lui Dorin Tudoran sa respecte parteneriatul intelectual al cautarii unei „memorii democratice“, cind, ajuns la Chisinau, dupa polemica de acasa, gaseste anuntul chemarii din post, datorita reclamatiilor de antisemitism?

Umanism linga stiinta

Astfel de atitudini creeaza, in mod real, concret, antipatia fata de militantismul evreu. Am vazut-o crescind la oameni care nu concep in mintea lor ca Holocaustul si suferinta evreilor, ca si extraordinara lor prezenta in cultura lumii, sa fie puse in discutie. Insa frustrarea in fata inegalitatii de tratament si a nedreptatii, jignirea pe care o resimte cineva la acuza gratuita de „antisemit“, sugestia amenintarii constituie un teren foarte propice pentru degradarea relatiilor dintre evrei si cei care le sutin cauza si alti militanti, ai altor cauze (uneori inrudite).

Victimele comunismului au trait (si) ca sa povesteasca, sa dezbata, sa inteleaga, sa supuna analizei istoria „lor“. A le nega libertatea de a-si defini dramele, dupa decenii de totalitarism, este o impietate. Sa ne inchipuim ca dupa razboi evreii ar fi fost intimpinati de o campanie menita sa le limiteze propria interpretare a ceea ce se intimplase. Nu stiu daca cineva o fi gindit o astfel de posibilitate, dar ea mi se pare o sugestie pentru sentimentul de umilire pe care-l resimt unii dintre anticomunisti cind li se spune cu ce si cit au dreptul sa compare Gulagul.

Iata de ce cartea lui Shafir trebuie considerata in toata importanta ei, sansa de a relansa discutia Gulag vs. Holocaust intr-un mod inteligent si responsabil, capabil sa invinga absurdul si daunele a ceea ce s-a intimplat pina acum. Intrebarea de baza a lui Shafir are un raspuns simplu: sa recunoastem crimele comunismului, ca si pe cele ale nazismului (in particular, impotriva evreilor) in natura lor oribila, de crime cu caracter genocidar, impotriva pacii si umanitatii. Contestarea eforturilor de punere in lumina a crimelor de un tip sau altul constituie un act de incalificabila indecenta. Aceasta se aplica negarii oricaror crime genocidare, incluzind cele impotriva micilor grupuri indigene care au disparut definitiv; pentru care „solutia“ a fost intr-adevar finala. Varietatea negationismelor integrale, deflectoare, a comparatiilor cu rol trivializator din cartea lui Shafir arata importanta analizei nuantate, rationale, a fenomenului genocidar si a felului in care acesta trebuie tratat. Dar oricita stiinta am avea, ea ramine neputincioasa in fata „defectului de umanism“ care face pe unii dintre noi sa separam victimele in functie de ideologie si culoare. 

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer