Tablouri dintr-o expoziţie-eveniment: „Artistul şi puterea”, 1950-1990/ de Roxana Dascălu

vineri, 00:01 Autor: Roxana Dascălu

Vezi galeria foto Fotografii de Romeo Zaharia

Aproape pe neobservate şi cu minimă publicitate, Bucureştiul a devenit, în această toamnă, gazda deocamdată discretă a unui eveniment cultural de excepţie, cu care s-ar putea mândri orice capitală europeană: expoziţia de pictură "Artistul şi Puterea", un meritoriu demers de recuperare a ipostazelor picturii româneşti între 1950 şi 1990, perioadă în care România s-a aflat sub lespedea de plumb a comunismului.
Nimic sumbru în expoziţie, unde sutele de tablouri selecţionate rememorează în culori vii sau estompate traversarea prin deşertul roşu a unui număr de 205 artişti care şi-au câstigat drept de cetate în istoria plasticii româneşti din a doua parte a secolului trecut, printr-un remarcabil parcurs artistic ce ţine de ceea ce s-a numit, şi iată, putem descoperi aici, "rezistenţa prin cultură".
Am avut şansa unui ghidaj profesionist, pe parcursul unei după-amieze de sfârşit de octombrie care mi s-a părut prea scurtă, în fascinanta companie a Ruxandrei Garofeanu, curatorul acestei expoziţii rarissime.
Un demers recuperator
Într-un demers recuperator şi revelator în acelaşi timp, expoziţia reuneşte pânze care, printr-un miracol ce ţine de artă şi de atitudine, au sfidat, făţis sau voalat, rigorile şi normele impuse de puterea comunistă.
"Sunt aceste lucrări, pe care nu le poate vedea mai nimeni. O parte sunt în expunere în diverse muzee din ţară, dar majoritatea sunt în depozite", spune Ruxandra Garofeanu, care a lucrat timp de doi ani, cu fonduri minime, dublate doar de pasiune şi încăpaţânare, ca să aducă la lumină cele 656 de picturi expuse acum pe simeze, majoritatea acestora zăcând uitate şi prăfuite prin depozitele muzeelor din întreaga ţară, iar altele provenind din colecţii particulare.
"Muzeul de Artă al României se opreşte la anii 50, Muzeul Naţional de Artă Contemporană face expoziţii temporare...", mi-a explicat distinsa curatoare, cu obidă în glas.
"Nu este prea mare", adaugă ea, la întrebarea mea, născută din comentariile unor critici la adresa expoziţiei, prima de această anvergură după căderea comunismului. "Când de 50, 60 de ani nu s-a făcut o expoziţie, ştiţi cum e, ca la reuniunile când nu te vezi de 60 de ani, stai zece ore, în loc de o jumătate de oră..."
Expoziţia de la Biblioteca Naţională mai are o funcţie: ea exorcizează demonii uriaşei clădiri care a fost concepută din ambiţiile de grandoare ale lui Nicolae Ceausescu, aducând spaţiul arhitectonic în modernitatea secolului XXI şi în inima capitalei.
"Tradiţia, spunea Theodor Pallady, e şirul celor care au ştiut şi au putut să meargă până la capăt", citesc pe o săgeata ţintită pe podeaua de marmură de la intrare.
"E Ciucurencu, e Baba, de aici pornim cu ei, aici e secţiunea reperelor, Luchian, Petraşcu, Iser...Ţuculescu nu a expus decât la el acasă", aflu cu uimire, în timp ce curatorul îmi prezintă cu entuziasm primele două săli, dedicate "profesorilor trecuţi": Steriadi, Ressu, Dărăscu, Şirato...
"H. Catargi nu a fost profesor, dar a fost un mentor... Aici este Dărăscu - o lucrare pe care Art Society a scos-o din anonimat, prin adopt a masterpiece. Zăcea de zeci de ani la Muzeul Municipiului Bucureşti, nu era restaurată... Am restaurat 20 de lucrări", adaugă doamna Garofeanu.
Triumful spiritului asupra materiei
Urmează "Primele Împotriviri", obsedantul deceniu, 1950-1960: "Nu au fost auto-da-fe-uri, dar totuşi, împotriviri, explică Ruxandra Garofeanu. Prima expozitie - care a încercat să aplice realismul socialist sovietic asupra artiştilor din România... Rezultatul? Iată o lucrare a Wandei Sachelarie-Vladimirescu, Coada la pâine, care i-a atras anatema ştabilor de atunci, artista fiind exclusă din UAP. A ţinut-o în casă până a murit."
Apoi, Muzeul Aman, "o oază pentru perioada aceea - Baba a stat aici o vreme, şi-a făcut acest autoportret în 1951. Ştabii vremii căutau omul nou, şi în loc de asta, i-a enervat poziţia trufaşă la culme şi au dat cu el de pământ."
"La muzeul Aman s-a născut prima mişcare contra regimului, grupul Andreescu, în numele lui Ion Andrescu - toţi sunt inşiraţi aici... spuneau că realismul socialist rade totul ca un tanc, aşa încât s-au decis că scot tot albul de pe pânză. Ca o atitudine, ca o răzvrătire..."
Tinerii spuneau: "Ni se cere o artă luminoasă? Bun, atunci nu mai pictăm deloc cu alb. Şi au încercat o expoziţie la Dalles, care nu s-a deschis. Făceau biserici camuflate - li se spunea monument - fără cruce..."
"Vrem sa arătăm în ce stare sunt păstrate lucrările într-un muzeu... Ce restaurare? Spun că nu au bani, spun că nu au restauratori... Ori nu ţi le imprumută", aud iar reproşul amar răzbătând din vocea doamnei Garofeanu, care revine, pătimaşă: "Aici vedeţi cum învinge spiritul asupra materiei".
Printre ipostazele vremii, descopăr cu încântare o "Curte veche din oraşul Stalin", sub penelul măiastru al lui Horia Bernea, alături de o "mică enclavă constructivistă: Spiru Chintilă, Mihai Rusu, plecat din ţară din 1980, Mihai Olos cu modulurile lui..."
Expresionismul românesc figurează şi el la loc de cinste, cu Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Leon Vreme, aducând "materialitatea picturii pe prim plan".
Ruxandra Garofeanu recită numele celor 205 artişti ca pe un lung pomelnic, recompunând marea familie a celor care au marcat 40 de ani din arta contemporană a României, unii emigraţi, alţii rămaşi în ţară, şi a căror rezistenţă în timp este viu ilustrată prin arta lor.

M-am luptat tare cu muzeele: Ruxandra Garofeanu
"Am pornit din 1950, căci e anul de înfiinţare al UAP (Uniunea Artiştilor Plastici) şi m-am oprit în 1990, când, de fapt, aproape dispare UAP", explică ea. "Aceste lucrări sunt verificate de mine afectiv, vizual, profesional...Trecerea prin deşert... Uitaţi-vă: un Biţan... un tractor obişnuit, dar câtă picturalitate..."
"M-am luptat tare cu muzeele", îşi repetă ea oful, adăugând: "Cu muzeele, dacă nu aveam o forţă ieşită din comun, renunţam demult..."
"Un an de zile m-am luptat cu toate Scylele şi Charibdele. Am câştigat proiectul la Administraţia Fondului Cultural Român, o chestie ca Pâlnia şi Stamate, pe lângă Ministerul Culturii... Aşa am putut sa demarez... tot timpul m-am lovit de bani..."
Cum i-a putut convinge pe colecţionari? "Charisma. Dacă nu o ai, o împrumuţi", adaugă zâmbind complice. "Uneori lucrările s-au ţesut, s-au chemat între ele. Din 2.000 de lucrări câte am avut eu pe calculator (asta e o expoziţie făcută pe calculator), fiindcă dacă trebuia să mă duc eu în depozite... I-am obligat să facă ceea ce trebuiau să facă: fotografii. Din 2.000, am selecţionat 656 de lucrări, 205 artişti..."
"Majoritatea oamenilor care vin stau foarte mult aici, şi revin. A venit unul dintre cei mai importanţi dealeri de artă de la Los Angeles, român, pictor la origine, a stat două ore şi ceva în expunere, nu voia să mai plece de aici... şi mi-a spus că este excepţional!"
"Vine (pictorul Nicolae) Maniu cu experienţa lui, după ce stă 30 de ani în Germania şi Franta şi spune că e extraordinar...", îmi spune cu o undă de mulţumire modestă în glas.
Cum a ajuns la conceptul expoziţiei, care a implicat clar trudă imensă şi aproape exhaustivă de arheologie prin istoria plasticii românesti contemporane?
"Am luat revistele Arta din 1954, când e infiinţată, şi până în 1994, am studiat da capo al fine, un an... Am scanat revistele, am scanat poze şi am început să azvârl cu pozele prin muzeele din ţară, că nu au evidenţe, să aflu pe unde sunt..."
Revenim la spaţiul de expunere, în gigantica clădire a Bibliotecii Naţionale.
"Un spaţiu absurd", este ce a găsit în cei circa 2.000 de metri pătraţi de expunere. "Pereţii aceştia sunt cu găurele, nu poţi să agăţi nimic de ei. Clădirea este încă în garanţie. Mi s-a spus să nu ating nimic. Panourile mari nu ajung, sunt ale Bibliotecii Naţionale, 28 la număr, dar nu ajung..."


Un tezaur compus din 656 de pânze, reprezentând 205 artişti
Pentru securitatea valorilor expuse aici, "am plătit o firmă de bodyguarzi, care costă o avere", mărturiseşte curatoarea.
Asta, întrucât expoziţia de la Biblioteca Naţionala este un mic-mare tezaur.
"Uitaţi-vă ce am descoperit eu în depozitul Muzeului Municipiului Bucureşti... Începuturile grădinilor lui Alin Gheorghiu... Nu l-a scos nimeni la suprafaţă până acum!"
"Am scotocit, eram în extaz de ce vedeam prin colbul ăla de prin muzee", explică Ruxandra Garofeanu, apoi îmi îndreaptă mândră privirea spre un splendid Horia Damian, abstract, din 1959, de la Paris: "El a plecat cu ultimul tren, în 1946..."
"Uitaţi-vă, în 1950, cum picta Aurel Cojan în România, şi un Cojan în ultima lui fază, în perioada lui franceză..."
"Un Ciucurencu de excepţie, dintr-o colecţie particulară" este expus alături de "un Alexandru Chira superb, care musteşte de culoare şi de viaţă, nu e seacă, cum se întamplă mai târziu cu el... Recunoaşteţi că te reţine?"
Cu plusurile şi minusurile inerente unui demers singular şi care se doreşte atotcuprinzător pentru o perioadă de timp atât de mare, expoziţia "Artistul şi puterea - 1950-1990" nu trebuie ratată. Este deschisă până pe 2 decembrie, la Biblioteca Naţională.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer