Manualul Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânescă pe bani publici

Comunicat

Prin gravele lipsuri şi eludarea adevărului istoric, manualul Istoria Secuilor, recent apărut, finanţat de instituţii ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi Harghita, cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut şi tendinţa de izolare etnică a maghiarimii din aceste zone a fostelor scaune secuieşti, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari.

Dr. Ioan Lăcătușu

De subliniat de la început este faptul, vizibil de altfel în cuprinsul scrierii, că autorii recunosc faptul că manualul a fost scris la comandă politică : „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. După cum ştie şi ultimul elev al unei şcoli gimnaziale, manualele, în toate sistemele de învă ţământ se pretind sinteze ştiinţifice într-o anumită disciplină, bazate pe cele mai noi cercetări în domeniu. Or, criteriul ştiin ţific este abandonat în favoarea comenzii politice. Pentru a respecta un minimum de adevăr, scrierea ar trebui numită „Politica liderilor secui despre istoria secuilor”. În loc să promoveze o atitudine intelectuală şi morală dictată de interese politice, era de aşteptat ca autorii, în majoritate oameni ai şcolii, să realizeze un volum monografic de ţinută ştiinţifică, de onestitate demnă de epoca în care trăim, care să promoveze acceptarea alterităţii etnice, spirituale, de fraternitate cu românii, cu care secuii au străbătut secolele cu înţelegere şi colaborare, excepţiile fiind momentele când unii secui/maghiari au fost fanatizaţi de propaganda şovină antiromânească din exterior.

Scrierea a fost elaborată ca având statutul de manual, pentru clasele a VI-a şi a VII-a cu toate că elevii maghiari mai au un manual, pentru acelea şi clase, „din care înva ţă ca disciplină obligatorie, câte o oră pe săptămână, istoria minorită ţii maghiare din România şi, în cadrul acesteia, aspectele fundamentale ale istoriei întregii maghiarimi”. În realitate se face istoria Ungariei. La aceasta ini ţiatorii „manualului” mai solicită o oră săptămânală pentru Istoria secuimii, oră indicată a fi luată din orele op ţionale prevăzute în programa currulară pentru clasele respective. Men ţionăm că elevii maghiari fac şi ore de Istorie Universală, obligatorii pentru to ţi elevii claselor a VI- a şi a VII-a – o oră săptămânal – în cuprinsul căreia este integrată şi Istoria Ungariei. Practic, se preconizează ca elevii maghiari să facă minim două ore pe săptămână de istorie „a naţionalităţilor”, fiind îndoctrinaţi de „adevărurile” istoricilor maghiari, înainte de a face Istoria Românilor la clasa a VIII-a, pe care refuză să o înveţe, motivând neînţelegerea termenilor istorici române şti şi chiar a limbii române.

Cu toate că autorii recunosc, în prefaţa cărţii, marile controverse dintre istoricii maghiari/secui, „pe marginea problemelor fundamentale ale istoriei secuimii”, atacurile unora dintre aceştia la adresa „directivelor” Academiei Ungare de Știinţe sau „a şteptările formulate în plan extraprofesional”, în această „scriere” sunt afirma ţii cu pretenţia de adevăr axiomatic, de ex : „Istoria secuiască este parte a istoriei maghiare, iar în cadrul acesteia a istoriei Transilvaniei, aşa cum, de când este lumea, secuimea vorbitoare de limba maghiară este parte organică a poporului maghiar…” (p. 7).

Dacă tot au hotărât autorii acest fapt, atunci, în mod firesc, se pun mai multe întrebări : de ce mai este nevoie de o istorie a „poporului maghiar” (secuii) în cadrul istoriei poporului maghiar ? De ce mai încărcăm elevii secui, care de fapt sunt maghiari, cu peste 8 pagini de „etnogeneză secuiască” (p. 36 – 43) şi, mai afirmăm, probabil pentru a dovedi valoarea ştiinţifică a „lucrării”, că „originea secuiască este o problemă foarte complicată şi discutabilă” ? (p. 38) Și dacă tot îl citează pe Simon de Keza la acest capitol, „istoricii secuilor” puteau reda şi ce scria acesta pe la 1282 – 1285, adică faptul că secuii au împrumutat de la popula ţia românească portul, scrisul şi felul de a-şi face casele. Astfel cheltuiau mai puţină imaginaţie şi simplificau înţelegerea „controversatei”, „complicatei şi discutabilei probleme”, „de când este lumea” şi a mult mai multor probleme ridicate în paginile următoare ale „scrierii”. Dar ce o să înţeleagă elevii maghiari, care de fapt sunt secui, când vor citi ce a scris Ștefan Szamoskozi despre secui, părinţii lor, după câteva secole (1570 – 1612) : „În mare parte şi astăzi au aceleaşi rituri cu ale românilor, deşi trăiesc în vecinătatea saşilor şi maghiarilor” ? ! (p. 85)

Și, autorii mai ascund un alt aspect definitoriu al secuilor : faptul că de când este lumea, secuimea este vorbitoare şi de de limba română. Astfel ea este parte organică şi a istoriei româneşti şi a poporului român cu care a convieţuit de la colonizarea ei în Transilvania până astăzi.

Pentru autori nu a existat fenomenul indoeuropenizării de la intersec ţia mileniilor III – II î. Hr. cât şi formarea popoarelor indoeuropene, inclusiv a tracilor, care după părintele istoriei, Herodot, erau „cei mai numeroşi după inzi”… din care „geţii erau cei mai viteji şi mai drepţi”. Nu au auzit nici de anul 514 î. H când aceştia sunt pomeniţi în ale sale Istorii, de către Herodot. Dar nu au auzit deloc nici de urma şii lor, daco-romani, după retragerea stăpânirii romane din Dacia care în mod subit au dispărut din „istoria secuilor”.

Și eludarea adevărurilor istorice continuă. Astfel, grav este faptul că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români şi saşi în perioada de după Adunarea de la Lutiţa, din 16 octombrie 1848, mai mult chiar, se vorbeşte în mod unilateral că atunci, în Transilvania, au avut loc atrocităţi antimaghiare”. (p. 7) Trupele secuieşti ce înaintau după momentul Lutiţa sunt glorificate de autori, deşi documente semnate de martorii oculari maghiari ai epocii, le priveau şi descriau ca pe nişte hoarde care jefuiau, ucideau şi nu ascultau de ordine.

De asemenea, atrocităţile comise de secui/maghiari asupra românilor în perioada de după Dictatul de la Viena, din anii 1940-1944, sunt nepermis ascunse. Extrem de jignitoare faţă de români este lipsa de responsabilitate a autorilor faţă de instaurarea administraţiei ungare în toamna anului 1940, autorii vorbind doar de problemele economice şi de entuziasmul maghiar şi nu de cumplitele atrocităţi comise asupra românilor de armata ungară de ocupaţie şi de etnici maghiari/secui localnici. De asemenea, numeroase biserici româneşti din zonă au fost rase de pe faţa pământului şi locul unde aceste sfinte locaşuri au existat stă şi astăzi mărturie a unui trecut condamnabil şi pe care degeaba încearcă să-l ascundă un asemenea manual „orb”.

Fără menţionarea acestor momente importante din viaţa unei comunităţi, toată istoria secuilor prezentată în manual nu este decât un exerciţiu minor, un joc periculos, o lipsă de responsabilitate faţă de trecut. Nu se recunoaşte decât atrocitatea comisă asupra evreilor în 1944, spusă însă pe un ton deloc ferm, doar ca o uşoară „latură umbrită” a „micii lumi maghiare” din zonă, când faptele maghiarilor care au participat la Holocaust sunt de o mare gravitate în faţa istoriei. Nu trebuie trecută cu vederea nici afirmaţia autorilor că unii evrei stabiliţi în secuime „erau şi mercenari”. Afirmaţia este gravă dacă nu este explicată, pentru că astfel enunţată pare ca o scuză faţă de atrocităţile comise asupra evreilor în 1940 – 1944. Şi apoi, în zona Ucrainei Subcarpatice nu „au fost expulzaţi” evrei, ci au fost duşi în detaşamente de muncă forţată în condiţii de exterminare. Păcat că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării oneste şi a acestor aspecte faţă de istoria evreilor şi faţă de Holocaust.

Nu este prezentat cu obiectivitate momentul dramatic din toamna anului 1944, respectiv acţiunea aşa – numitei „Gărzi a lui Maniu” în Aita Seacă, unde secui din sat au ucis cu o mare cruzime ofiţeri şi ostaşi din Armata Română. Evident că membrii „Gărzilor lui Maniu” au comis o ilegalitate pedepsindu-i pe criminali, care trebuiau aduşi în faţa justiţiei, ilegalitate care trebuia menţionată, dar ascunderea adevărului de la Aita Seacă de către autori este condamnabilă.

Manualul conţine o politică făţiş antiromânescă în prezentarea evenimentelor istorice. De exemplu, se spune pentru perioada interbelică despre faptul că staţiunile balneare semnificative, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”, uitând faptul că şi înainte de 1 Decembrie 1918, principalii vizitatori ai acestor staţiuni au fost românii din „Regat”.

Totul este privit prin prisma separatismului etnic pur în zonă, într-un moment când încă întreaga Transilvanie avea atunci o industrie care în majoritate era „în mâini maghiare” datorită asupririi de secole a românilor de către oligarhia conducătoare maghiară.

Jignitoare este şi minciuna că la Reforma agrară din 1921, „câştigul provenit din proprietatea indivizibilă a familiilor militare de odinioară din Ciuc şi Trei Scaune, în loc să servească înălţarea economică şi culturală a secuimii, a ajuns pe mâna statului, care l-a împărţit micilor gospodari, asociaţii şi biserici române”. Aşadar, o avere deloc pur secuiască – pentru că din comunităţi făceau parte şi români – ar fi fost astfel exclusiv dată românilor, afirmaţie care vine să lovească încă o dată demnitatea istorică românească în faţa tinerilor cărora le este destinat manualul.

Altă jignitoare minciună este că bisericile româneşti au fost construite în perioada interbelică prin comunităţile locale ; totul este „turnat” în pagină ca o culpabilizare a românilor pentru că au „îndrăznit” să-şi construiască biserici ortodoxe „uriaşe” (prin această sintagmă se poate intui cu claritate poziţia faţă de români a autorilor) în stil bizantin în oraşele din zonă, astfel că, din start, românii sunt priviţi de autorii manualului drept nişte locuitori de mâna a doua, nişte toleraţi, care nu au voie să-şi construiască biserici „uriaşe”.

Autorii nu consemnează faptul că, până la Decretul de toleranţă emis de împăratul Iosif al II-lea, în 1781, românii ortodocşi nu au avut dreptul de a construi biserici din piatră. După această dată, numai până la 1918, peste 50 de comunităţi româneşti din judeţele Covasna şi Harghita au construit locaşuri de cult, care există şi astăzi ; este drept, unele dintre ele rămase fără credincioşi, sau cu un număr foarte mic, datorită politicii şovine ridicată la rang de politică de stat de către Austro-Ungaria dualistă.

Este inadmisibilă şi minciuna jignitoare faţă de Armata Română, şi anume că în august 1916, teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave. Au devastat, jefuit, magaziile, casele fără proprietari şi au dat foc la numeroase clădiri”. Şi tot pe seama Armatei Române sunt puse şi multe sute de victime civile în rândul persoanelor în vârstă rămase acasă, bătrânilor ce fugeau şi copiilor”. Aşadar, în loc de adevăr istoric, o minciună extrem de jignitoare faţă de români, pusă la temelia învăţării istoriei de către elevii maghiari de astăzi, în loc să se scrie cu responsabilitate de atrocităţile batalioanelor secuieşti de la 1918-1919.

Despre Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, autorii nu suflă o vorbă privind cererea secuilor prezentată acolo de intensificare a legăturilor economice cu România şi de a se preda limba română la liceele din zonă, dată fiind importanţa colaborării economice vitale a secuilor cu românii de peste munţi.

Nu se menţionează nimic despre influenţa limbii române asupra limbii şi vieţii secuilor de-a lungul secolelor. Această realitate, atestată de numeroase documente de epocă, este unanim acceptată şi demonstrată de lingvişti maghiari şi români iar faptul se constituie într-un veritabil monument al duratei convieţuirii paşnie româneşti şi secuieşti/maghiare pe o întinsă dimensiune istorică.

Studiile de demografie istorică pun în evidenţă un schimb de populaţie ce a avut loc de-a lungul timpului de o parte şi de alta a Carpaţilor. Deosebit de edificatoare pentru starea de spirit şi poziţia secuilor faţă de români este şi situaţia creată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, când majoritatea ardelenilor (români, maghiari, saşi) emigrau în America, iar numeroşi secui plecau în masă în Regatul Român, alarmând pur şi simplu autorităţile locale şi centrale ungare, obligate să construiască astfel căi ferate şi fabrici, pentru a stopa depopularea zonei.

De altfel, o mare minciună etalată în manual de autori este aceea că în epoca dualismului austro-ungar ţinutul secuiesc s-ar fi dezvoltat cel mai spectaculos (când mii şi mii de secui luau drumul emigrării peste munţi, în Regatul României, pentru a-şi asigura existenţa). Adevărata dezvoltare a avut loc de fapt după dualism, în timpul României Mari şi a României postbelice

Despre drama deznaţionalizării românilor din fostele scaune secuieşti, despre fenomenul „Bodogaia” şi „Porumbenii Mari”, localităţi unde în secolul al XVIII-lea erau două biserici româneşti, una Ortodoxă şi alta Greco-catolică, nu se scrie nimic.

Nepermisă este şi glorificarea biografiei fascistului Nyirö Jozsef, cel care s-a dovedit un şovin antiromân şi un antisemit în timpul celui de-al doilea război mondial, un oficial al guvernului fascist al lui Szálási. La fel de nepermisă este şi ascunderea faptului că Orbán Balázs, „Cel mai mare secui”, a fost, la rândul său, un mare şovin antiromân, fapt cunoscut în epocă şi dovedit de scrierile sale.

Pe aceste considerente apreciem că manualul nu este decât o provocare jignitoare la adresa românilor, evreilor şi chiar a germanilor trăitori pe aceste meleaguri (inclusiv a memoriei saşilor din Reghin şi din jurul acestuia la 1848) şi propunem scoaterea lui din şcoli şi pedepsirea celor care din banii publici au susţinut o astfel de provocare.

Desigur că prin aceste rânduri am făcut o primă evaluare a conţinutului manualului de Istorie a secuilor, urmează o analiză mai amănunţită a textului, prin care vom dezvălui toate erorile şi afimaţiile tendenţioase şi provocatoare la adresa românilor, toate locurile comune, agresivităţile de atitudine istorică şi mistificările care duc spre o cultivare deschisă a şovinismului, şi nu a prieteniei, a acceptării şi înţelegerii reciproce, în şcolile româneşti [și din România ! nota editorului d/c/] cu limba de predare maghiară.

Locuind împreună cu românii şi înconjuraţi din toate părţile de către români, secuii au avut relaţii de bună vecinătate cu această majoritate etnică a arealului românesc, la atrocităţile ascunse de manual nu au participat, evident, toţi secuii, astfel că generaţia de astăzi nu poate fi culpabilizată pentru trecutul nedemn. Considerăm că, de aceea, se impune elaborarea unui volum monografic bazat pe realităţi istorice dovedite de documente şi nu pe mistificări eroizante şi pe minciuni grosolane şi provocatoare care să estompeze adevărul, astăzi, când suntem sub ochii unei Europe care promovează onestitatea intelectuală, acceptarea alterităţii etnice şi religioase, spiritul de promovare a înaltelor valori umane şi morale.

Sf. Gheorghe, 6 noiembrie 2012

Vasile LECHINŢAN, Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile STANCU

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer