Sodoma cămăşilor albe de Luiza Barcan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sodoma cămăşilor albe de Luiza Barcan
Sursa http://www.cotidianul.ro/sodoma-camasilor-albe-189301/

Nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu).

Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?

Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.

Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi a abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.

Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată, nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.

Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din ”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşază, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.

La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.

N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?

Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”. I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.

Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.

Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care strigă: „Hoţii!!!”. Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!

M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist, oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în Occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.

Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi salvată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.

Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.

În România de astăzi, brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali sus-amintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri - mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi - şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămăşile albe, dacă nu sunt autoare, sunt măcar complice la această crimă.

În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.

Accesări: 2999

Publicat Duminicã, 22 iulie 201

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Les démons du bien : un livre essentiel d’Alain de Benoist

Publié par : redacbzhinfo 11 janvier 2014 dans A La Une, Culture, Société Laisser un commentaire

Source : http://www.breizh-info.com/6609/actualite-culturelle/les-demons-du-bien-un-livre-essentiel-dalain-de-benoist/

11-01-2014 – 07h00 Paris (Breizh-info.com) – Nous reproduisons ici l’excellente critique du dernier ouvrage d’Alain de Benoist, intitulé « les démons du bien : du nouvel ordre moral à l’idéologie du genre » faite par l’animateur du site « Réflexions sur les temps qui courent peut-être ».
Ce qu’il y a de bien, avec Alain de Benoist, c’est qu’il est puissamment intelligent.
Donc, lorsqu’il fait paraître un nouveau livre, on y trouve toujours du grain à moudre, de quoi nourrir sa propre réflexion et le dernier paru n’y contrevient pas.
La première partie de l’ouvrage, intitulée « Le nouvel ordre moral » montre comment la logique libérale et son processus universel de marchandisation a inversé l’ancienne morale mais pour aboutir à une emprise beaucoup plus puissante sur l’ensemble des comportements.
La niaiserie et le psittacisme remplacent la pensée, le compassionnel et la victimisation généralisée remplacent l’attention concrète aux hommes concrets, sans oublier toutes les contradictions de tant de bonnes intentions (dont il ne faut jamais oublier qu’elles pavent l’enfer) qu’il croque avec verve : « On achète des voitures ‘écologiques’ sans s’interroger sur l’utilité même de la voiture (ou sur le fait qu’un million de voitures peu polluantes pollueront toujours plus que cent voitures traditionnelles). » Plus en profondeur, il s’interroge sur le refus de la discrimination, terme qui désignait à l’origine une opération intellectuelle visant à distinguer les uns des autres les êtres et les choses et devient aujourd’hui l’immoralité suprême, le mal en soi.Cela fait longtemps qu’Alain de Benoist monte au créneau contre le refus de l’altérité et la recherche effrénée du semblable, du même. Il introduit dans ce texte préliminaire un nouveau concept, celui de mêmeté. A défaut d’être euphonique, ce néologisme frappe l’esprit et, si l’on abrite comme moi les démons de la SF et de la BD, évoque les êtres quasi transparents ou mercuriels, interchangeables, foules où rien ne distingue l’un de l’autre qu’on trouve parfois associés aux déserts extraterrestres ou aux cavernes démoniaques. Reprenant le concept de Nouvelle Classe, il note qu’elle « entend domestiquer le peuple parce qu’elle en a peur, et elle en a peur parce que ses réactions sont imprévisibles et incontrôlables. Pour remédier à cette peur, elle cherche à en inculquer une autre au peuple : la peur de déroger aux normes, de penser par soi-même, de se rebeller contre le désordre établi. » La suprême habileté des nouveaux moralistes : faire appliquer la censure par les censurés eux-mêmes, qui l’intériorisent.

La seconde partie décrit ce qui pourrait être l’apogée de l’indifférenciation, la construction dans les milieux féministes américains de « L’idéologie du genre ».
Cela commence par un assez bref historique du mouvement féministe tel qu’il s’exprime surtout en Amérique du nord (Etats-Unis et Canada) et en France. Alain de Benoist souligne les divergences internes entre féministes différentialistes et féministes égalitaires, les contradictions et les excès qui, comme toute hubris, aboutissent au ridicule. En écho, relire le vieux Blaise : « L’homme n’est ni ange ni bête et le malheur veut que qui veut faire l’ange » – par exemple en déclarant que toute forme d’hétérosexualité est une aliénation de la femme, sans même parler de la maternité – « fait la bête » !Sans reprendre l’analyse très détaillée qu’il fait de ces mouvements et de leurs débats souvent assez âpres, mieux vaut laisser au lecteur le plaisir de les découvrir et d’en goûter tout le suc dans le livre, notons tout de même que, loin d’aboutir à une ligne politique claire et à un projet de société cohérent, le féminisme lorsqu’il se radicalise devient un haut lieu de la cacophonie. J’aurais parfois la dent plus dure que lui dont on sent qu’il se borne souvent à en rire mais c’est peut-être que, dans son adolescence de garçon, il n’a pas goûté la férocité des luttes entre filles, certes comme il le note le plus souvent verbales – il est rare qu’on aille jusqu’à la gifle – mais plus mortelles que les coups de poing.

En 1972, il le rappelle, une partie de ce mouvement féministe adopte la distinction établie par le psychanalyste Robert J. Stoller entre sexe biologique et genre à partir de l’étude clinique des transsexuels. Comme trop souvent en psychologie depuis Freud, on part donc de cas marginaux, voire pathologiques, pour généraliser à l’ensemble de la population et juger des usages et des cultures à cette aune. L’idéologie du genre va se traduire par des revendications politiques de plus en plus éloignées des luttes pour l’égalité des salaires ou l’accès aux postes de responsabilité ; ces revendications nouvelles serait plutôt d’ordre moral, intellectuel, linguistiques et toutes vont dans le sens d’une indifférenciation des êtres.

Après avoir rappelé de l’idéologie du genre qu’elle est volonté de séparer totalement le social du corps, de nier les déterminismes naturels et de considérer les déterminismes sociaux comme infiniment remodelables, Alain de Benoist passe à la critique de cette idéologie, s’appuyant aussi bien sur les données de l’ethnologie que sur celles de la recherche biologique la plus pointue. Les résultats de ces tests scientifiques lui permettent de démontrer que la part indéniable du social dans la distribution des rôles entre les sexes s’adosse bel et bien à une réalité biologique, ce qui d’ailleurs pose autant de questions que cela n’en résout mais peut-être n’était-ce pas le lieu de les approfondir dans un livre fait pour combattre une idéologie décollée du réel et, par là même, susceptible d’entraîner d’incalculables désastres. Ajoutons que la qualité des références s’accompagne souvent d’un humour ravageur, ce qui ne gâche rien.

J’aurais plus de réticences quant au chapitre intitulé « une nouvelle guerre des sexes ». Pour l’essentiel, Alain de Benoist y reprend la critique très juste d’un monde en voie de féminisation dans lequel disparaît la masculinité, critique qu’ont pu déjà énoncer des auteurs comme Michéa qu’il cite beaucoup, Alain Soral ou Eric Zemmour.Mais où a-t-il pris par exemple l’entrée massive des femmes dans le monde professionnel à partir des années 1970 ? Les femmes ont toujours travaillé, sauf les grandes bourgeoises de la Belle Epoque qui pouvaient s’ennuyer dans leurs intérieurs parce que gouvernantes, cuisinières et petites bonnes entretenaient la maison. Et les femmes du peuple, ouvrières ou dactylos, ne s’arrêtaient que pendant les quelques années où tous leurs enfants étaient en bas âge.Dans le monde paysan qui fut celui de la France jusqu’à la seconde guerre mondiale, les femmes avaient en charge la maison et son espace proche, potager, verger, basse-cour, animaux de garde et en tiraient leurs propres revenus. Dans les villes depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, on trouve des commerçantes, des tisserandes, d’autres artisanats où les femmes tenaient leur place. Et si certains métiers leur furent interdits au XIVe siècle finissant, cette interdiction même prouve qu’elles les exerçaient auparavant ; d’autre part, ces interdictions s’inscrivent dans la nécessité de reconstruire le monde détruit par la grande peste, de reconstituer des savoirs et des savoir-faire et de protéger celles par qui passait forcément la régénération démographique. Le « monde professionnel », mon cher Alain de Benoist, commencerait-il avec les cadres ?

Il cite beaucoup Darwin et Freud dans ce chapitre, Darwin et Freud qui se sont certes appuyés sur la science de leur temps mais nous avons avancé depuis la fin du XIXe siècle. Aujourd’hui, trois ou quatre grandes théories tentent d’expliquer la complexification croissante de l’écosystème depuis l’apparition de la vie et les découvertes se succèdent à un tel rythme qu’on ne peut plus tout ramener à quelque avantage « adaptatif » ou reproductif. Par exemple, alors que le néo-darwinisme de stricte obédience implique des mutations génétiques s’opérant au hasard, les études les plus récentes montrent que ce n’est pas le cas, qu’elles se produisent le plus souvent en réponse à une altération du milieu et que, d’autre part, la transformation se fait beaucoup plus vite que ne le prévoyait la théorie.Cela passe évidemment par la reproduction mais ce n’est pas par une quelconque sélection naturelle. Les processus semblent beaucoup plus complexes. Quant à la psychanalyse, pratiquement toutes les bases neurologiques sur lesquelles s’appuyait Freud ont été revues et largement corrigées au point que, privée de son ancrage biologique, elle n’est plus qu’une idéologie sans racines. S’y référer comme à un acquis indépassable ne peut qu’affaiblir le raisonnement. Dommage, car il faudrait aller plus loin dans l’analyse de cette dévirilisation qui se traduit aussi par une perte de fécondité biologique masculine qu’on attribue à de nombreuses causes, en général à la pollution chimique ou électromagnétique. Il serait intéressant d’étudier les liens entre cette altération du sperme et la dévirilisation idéologique. Il faudrait aussi noter que cela ne vaut que pour ce qu’il est convenu d’appeler l’occident, Europe et Amérique du nord. En Inde, le déséquilibre démographique le plus inquiétant est au contraire une sur-virilisation, avec l’avortement sélectif des filles et l’augmentation corrélative des violences.

Peut-on parler de féminisation de la société ? En Amérique du nord, sans aucun doute mais elle ne date pas d’hier.
Une de mes amies qui a longtemps vécu aux Etats-Unis me faisait remarquer il y a quelques années que, sans le savoir, les WASP alors dominants se soumettaient aux fonctions que les Amérindiens avaient attribuées aux divers lieux. Ainsi Manhattan restait un sas, une porte d’entrée. Ainsi Los Angeles, où les Amérindiens allaient déposer leurs maladies en particulier mentales, s’en débarrasser, est-elle devenue à la fois le lieu de prolifération de toutes les folies et d’obsession de la psychothérapie.
Or chez les sédentaires cultivateurs de maïs, Hopis ou Navajos, le système de parenté est matrilinéaire et matrilocal. L’homme va vivre chez son épouse. Pour les effets psychologiques sur les mâles, je renverrais à l’un des classiques de l’ethnologie, Soleil hopi*. D’autre part, chez les Indiens des plaines, on trouve toute une tradition de l’inversion, du changement social de sexe, ritualisée dans ces cultures traditionnelles.L’actuelle féminisation d’une partie des USA correspond assez bien, dans ses revendications comme dans ses effets, à un retour vers ce mode sociétal amérindien. Le plus étonnant, d’ailleurs, c’est que les anciens conquérants puritains marqués par le patriarcat biblique ou venus de cultures machistes comme en Italie se soient transformés comme s’ils étaient imprégnés à leur insu de l’inconscient collectif des peuples autochtones qu’ils avaient largement exterminés.Il y a là un phénomène qui mériterait une étude plus poussée. En Europe, les choses me semblent plus complexes et plus lentes à bouger en dehors de la mince pellicule de journalistes, de politiciens et d’universitaires de l’EHESS qui parle très fort et imagine des lois dans une indifférence de plus en plus coléreuse de « la France d’en bas ». Elisabeth Badinter a le verbe haut, mais qui l’écoute ?

En dehors de ces quelques réserves, je ne saurais trop recommander la lecture de ce livre, une des meilleures et des plus intelligentes synthèses sur l’idéologie du genre. Et surtout Alain de Benoist a su relier les dernières folies de nos ministricules, comme le « mariage pour tous », à l’hédonisme narcissique requis par le libéralisme financier et la marchandisation de tous les échanges, de tous les aspects de l’existence sous sa férule. A méditer longuement.

* Don C. Talayesva, Soleil Hopi. L’autobiographie d’un Indien Hopi, Librairie Plon, Collection Terre Humaine, Paris, 1959

Alain de Benoist, Les Démons du Bien : Du nouvel ordre moral à l’idéologie du genre, Essai, éditions Pierre-Guillaume de Roux, Paris, 2013.

Crédit photo : DR
[cc] Breizh-info.com, 2013, dépêches libres de copie et diffusion sous réserve de mention de la source d’origine.

Isabela Vasiliu-Scraba. Douăzeci de texte disponibile pe Scribd

Vă rog să citiți acest texte propuse spre lectură de Isabela Vasiliu-Scraba. Dan Culcer

21 ian 2014

Urmatoarele 20 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba sint ‘dosite’ de CENZURA (CRIPTO-COMUNISTA) a segmentului romanesc (ro. Scribd) al ‘celei mai mari biblioteci online din lume’, spre a nu fi gasite de cititorii care ar vrea sa le citeasca. Adresele au fost copiate din lista utilizatorului care le-a postat, lista la care are acces doar mirelvv (si, desigur, CENZORII din umbra ro.scribd-ului):

1 http://www.scribd.com/doc/200150236/Vintila-Horia-Fragmente-pentru-un-timp-cum-nu-se-poate-mai-rau


2 http://www.scribd.com/doc/200149523/Vintila-Horia-Contra-naturam


3 http://www.scribd.com/doc/200148920/Vintila-Horia-Peste-inca-100-de-ani-tot-EMINESCU


4 http://www.scribd.com/doc/191854153/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-Lavric-Parabola-orbilor


5 http://www.scribd.com/doc/191832093/Isabela-Vasiliu-Scraba-Par-A-Boca


6 http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu


7 http://www.scribd.com/doc/191638216/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-dictionare


8 http://www.scribd.com/doc/191358681/Isabela-Vasiliu-Scraba-Inclutura-Paltinis


9 http://www.scribd.com/doc/190134034/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pe-urmele-Occidentului


10 http://www.scribd.com/doc/190133814/Isabela-Vasiliu-Scraba-Un-cautator-de-intelepciune-discret-Alexandru-Paleologu-1919-2005


11 http://www.scribd.com/doc/190132654/Isabela-Vasiliu-Scraba-Unii-cred-ca-nu-exista-zei-altii-neaga-insa-ca-zeii-au-vreo-grija-de-soarta-oamenilor


12 http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D


13 http://www.scribd.com/doc/190131213/isabela-vasiliu-scraba-horia-stanca-fragmentarium-berlinez-1942-1945


14 http://www.scribd.com/doc/190127569/isabela-vasiliu-scraba-exilul-parizian-al-poetului-horia-stamatu


15 http://www.scribd.com/doc/188003489/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis


16 http://www.scribd.com/doc/188003307/isabela-vasiliu-scraba-dialoguri-cu-eliade-intrerupte-printr-o-colaborare-ratata-de-culianu


17 http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete


18 http://www.scribd.com/doc/186506514/Isabela-Vasiliu-Scraba-Moartea-martiric%C4%83-a-p%C4%83rintelui-Arsenie-Boca


19 http://www.scribd.com/doc/172501135/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-lipsa-individualiz%C4%83rii-in-personajul-anchetatoarei-din-romanul-eliadesc-%E2%80%9CPe-strada-Mantuleasa%E2%80%9D

http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-cenzurat-despre-Vulcanescu Cu

Situația din Pungești, gazele de șist văzute de presa maghiară

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
O prezentare a situației din Pungești în presa maghiară
Sursa www.reggeliujsag.ro
 környezetünk 2013.12.26. | 18:28 

Csendőrterror Pungesti-en – 
RIPORT 410 1 Beépített lázítók mindkét táborban, gyermekek megfélemlítése, 21. századi meseautók – amit a televízió elhallgatott a moldvai történésekről „Ha korlátolt emberek korlátlan hatalomhoz jutnak, az mindig kegyetlenséghez vezet”. Szolzsenyicin gondolata többszörösen is beigazolódott abban az apró Vaslui megyei községben, amelynek lakói úgy érzik, amerikai kolóniává váltak, miután az USL-kormány a polgárok megkérdezése nélkül a Chevron vállalat kezére játszotta termőföldjeiket. A pungeşti-i parasztokat nemcsak saját kormányuk árulta el, hanem azok a fegyveres erők is, amelyeket többek közt az ő adójukból tartanak fenn, és amelyek ahelyett, hogy védenék a népet, az utóbbi időben tervszerűen támadják és megfélemlítik azt – beleértve férfiakat, nőket, időseket, gyermekeket… Még december első hetében kapott szárnyra a hír, hogy a Vaslui megyei Pungeşti községben a csendőrség militarista uralmat vezetett be a községközpont és Siliştea település környékén, miután a helybéli lakosok megpróbálták útját állni a Chevron gépeinek, melyek palagáz-kitermelés céljából az éj leple alatt érkeztek a faluba. A parasztok riadtan szaladtak ki, hogy megvédjék földjeiket, improvizált ellenállásukat azonban a mély sötétségben mintegy száz csendőr folytotta vérbe. Elsők közt jutottunk be a lezárt településre Az egyenruhások senkit nem kíméltek, idős parasztasszonyokat és gyermekeket „tettek mozgásképtelenné” és fújtak le gázspray-el, számos férfit pedig összevertek és letartóztattak. Ez múlt héten hétfőn este történt. Ezt követően a csendőrség lezárta a falut, sem a médiát, sem egyéb kívülről érkező személyt nem engedtek be egész hét folyamán, s csupán apró hírfoszlányok kerültek fel az internetre, melyek szerint a csendőrség terrorizálta a lakosságot, a boltokat bezárták, az emberek pedig nem léphettek ki házaikból. A Reggeli Újság az első médiumok közé tartozott, amelynek sikerült bejutnia Pungeşti-re egy Nagyváradról induló segélycsomag szállítóinak társaságában, Orlando Balaş helyi egyetemi tanár és környezetvédő vezetésével, és szembesülhetett a híreszteléseknél is hajmeresztőbb valósággal. De nemcsak Váradról indult autó Pungeşti-re december 7-én. Egy országos megmozdulás keretében több megyéből is Moldvába özönlöttek az emberek, hogy saját szemükkel győződhessenek meg az ott folyó terrorról, illetve hogy a helybéli parasztok oldalán tüntessenek. A hadiállapot alatt álló községet csak számos rendőrségi szűrőn áthaladva közelíthette meg bárki is, de már a környező településeken is több „közúti ellenőrzéssel” lehetett találkozni, mint az ország bármelyik nagyvárosában. Siliştea falu határában pedig – amely a főútról letérve az első település – egyenruhások tereltek minden gépkocsit egy improvizált parkoló felé, s onnantól már csak gyalog lehetett megtenni a maradék mintegy 1,5 kilométert. Az emberi jogok tengerének Bermuda-háromszöge A Chevron gépei a csendőri beavatkozás következtében már a hét elején bejutottak a kormány által nekik adott területre, melyet a parasztok jó ideig élőlánccal tudtak védeni. Szombat reggelre már drótkerítéssel volt körbevéve a terület, az amerikai gépek pedig serényen dolgoztak egy őrző-védő cég néhány embere és a csendőrség védelme alatt. A körülbelül 600 tűntető a munkateleppel szembeni domboldalon foglalt helyet, amely az egyik helybéli paraszt magánterületét képezte, s íly módon valamiféle jogi védettség illúzióját adta a fegyveres erők behatolásával szemben. Persze mint majd a továbbiakban nyilvánvalóvá válik, Pungeşti-en a jog teljesen másképp működik, mint Európa egyéb részein. Mondhatni, Pungeşti az emberi jogok tengerének Bermuda-háromszöge. A tűntetők domboldalát és a Chevron területét egy széles országút választotta el egymástól, melyen száz Vaslui megyei csendőr állt sorfalat szembenézve a parasztokkal. A demonstráció meglehetősen békésen, de emelkedett hangulatban indult. A váradi csapat átadta a bihariak élelmiszeradományaiból álló segélycsomagot a helybéli tüntetőknek, akik egész hét folyamán demonstráltak. Az embereket boldoggá tette, hogy az ország minden pontjáról támogatókra leltek és a közös cél – vagy méginkább a közös félelem – hamar szoros közösséget kovácsolt. Ki-ki a maga módján tüntetett: festett arcú kislányok népdalokat énekeltek, gyerekek zászlókkal masíroztak a csendőrök feszes sorai előtt, a parasztemberek pedig leginkább a törökverő III. István moldvai fejedelem (Ştefan cel Mare) képmásait lóbálva hasonlították az amerikai cég ellen folytatott harcukat az oszmán seregek egykori kiűzéséhez, a legtöbben viszont a váradi tüntetéseken már jól ismert szlogeneket skandálták. A demonstrációnak akadtak kifejezetten aranyos, illetve komikus pillanatai is. Egy falusi asszony például végigjárta a csendőrök sorfalát és egyenként mindegyiküket megátkozta – letérdelt eléjük, háromszor keresztet vetett és köpködött, majd mindenféle nyavalyát kívánt nekik –, s néhányukon még a plexiüveges sisakok mögött is látszott, hogy megrettentek. Az első roham A tüntetők népes csapata három, sebtében összetákolt sátorból álló tábor köré gyűlt, amelyben azok a helybéli parasztok laktak, akik egész hét folyamán kitartottak a kormány által kiküldött egyenruhások túlerejével szemben. Hozzájuk csatlakozott még szombaton néhány fiatal, akik jelképesen a fémrudakból, falécekből, nádszálakból és neilonokból eszkábált sátrak alapjaihoz láncolták magukat, ezzel is alátámasztva, hogy a hely az emberi helytállás és védekezés erődítményét, nem pedig az agresszióét képezte. A demonstrálók tömegében azonban 10-15 olyan, arcát sállal vagy maszkkal eltakaró személy is akadt, akiről utólag kiderült, hogy sem a helybéliek, sem az ország más pontjairól érkező szimpatizánsok nem ismerték. Ezek folyamatosan támadásra és harcra buzdították a tömeget, és nem is volt nehéz dolguk, hiszen egyrészt a csendőrség soraiban is akadtak provokátorok, másrészt könnyen fel lehetett bőszíteni azokat a parasztokat, akiknek szüleit, esetleg gyermekeit előző hétfőn az éj leple alatt bántalmazták a csendőrök. Az eltakart arcú uszítók vezetésével végül mintegy 50-60 fő kivált a demonstrálók tömegéből, áttört a csendőrök sorfalán és megrohamozta a Chevron kerítését. A csendőrök jóformán tétlenül asszisztálták végig, ahogy az emberek szisztematikusan körbebontják a gyönge drótkerítést, és néha már-már gyerekes huzavonába kezdtek egy-egy kerítés-szegmens fölött a demonstrálókkal, sőt akkor sem ütöttek vissza, ha esetleg meglökték őket – ami eleinte azt a benyomást keltette, hogy a helybéli csendőrök nem szándékoznak bántani az életükért, megélhetésükért küzdő embereket. Ez azonban később újabb csalfa illúziónak bizonyult. A maszkosok által kiprovokált, tiszavirág-életű kis kerítésbontási akció, melyben a tüntetők kevesebb mint 10 százaléka vett részt, és amelynek semmilyen folytatása nem szolgáltatott kiváló ürügyet arra, hogy a csendőrség bevethesse a különleges alakulatait. A rohamot követően a maszkos uszítók hamar felszívódtak, mintha a föld nyelte volna el őket, a roham egyéb résztvevői pedig társaik hatására megnyugodtak és visszaálltak a demonstrálók tömegébe és további mintegy fél órán át békésen skandáltak, amikor is két autóbusszal és több dubával mintegy 100–150 újabb csendőr érkezett a területre – ezek már plexi-pajzsokkal, hosszú gumibotokkal, sisakokkal és könnygázzal is fel voltak szerelve – és ekkortól elszabadult a pokol. A megtorlás Az újonnan érkezett erők nem a Chevron védelmére rendezkedtek be, hanem nekiálltak a tömeg szétverésének. Akciójukat azzal kezdték, hogy – látszólag találomra – embereket ragadtak ki a tömegből és tuszkoltak disztópikus filmekbe illő börtönkamionokba. A kiragadott emberek, persze még véletlenül sem azok voltak, akik agresszióra bújtották a tömeget, hanem messziről érkezett békés hangadók, kiknek többsége az ország más megyéiben már szervezett békés, palagáz-ellenes tüntetéseket. A durva kegyetlenséggel elhurcoltak között volt többek közt Willy Schuster is, az európai parasztszövetség egyetlen romániai képviselője, aki az egész esemény alatt térden állt egy kereszt mellett és fennhangon imádkozott azért, hogy a csendőröknek jöjjön meg az eszük, és ne bántalmazzák saját népüket. A csendőrök azzal igazolták cselekedeteiket, hogy a tüntetők rohamának résztvevői magánterület-sértést követtek el. A Chevron ugyanis egy olyan földdarabon dolgozik, amelyet eredetileg az állam arra utalt ki a falunak, hogy a kommunizmus idején elkobzott földeket abból restituálják természetben, az elmúlt évben azonban a szóbanforgó terület tisztázatlan körülmények között a tavaly megválasztott polgármester nevére került – az amerikaiak tehát a tulajdonos engedélyével dolgoztak ott, a tüntetők pedig jogsértőkké váltak. Azt persze senki nem vette figyelembe, hogy a palagáz-kitermelés során 2500-3000 méteres mélységbe pumpált vegyi anyagok nem csak azt a vékony, nyelvszerű területet, hanem a teljes település altalajvizét megmérgezik. Drámai jelenetek zajlottak le a csendőrök és a tüntetők között. Az egyenruhások pajzsos alakulata már nem Vaslui megyei volt. Nem lehetett tudni, honnan érkeztek és azt sem, hogy hová viszik azokat a szerencsétleneket, akiket barbár módon elfogtak. Válaszokat persze egyetlen kérdésükre sem kaptak az emberek, párbeszéd nem volt, annak ellenére, hogy a csendőrök között több megkülönböztetett egyenruhát viselő „tárgyaló” is volt. A tüntetők egy része leszaladt és úgy próbálta megakadályozni a börtönkamionok távozását, hogy a kerekei alá feküdt, illetve testével zárta le az úttestet. Fiatal nők sikoltoztak a fájdalomtól, miközben végtagjaikat csendőrök és tüntetők húzták. Idős parasztokat megbotoztak, egy férfihoz pedig mentőt kellett hívni, mert olyan erővel rúgták mellbe, hogy helyben elájult. A csendőrök egyszer megpróbálták bekeríteni a mintegy 600 tüntetőt, és bár a manőver sikertelennek bizonyult, a tömeget azért szétzilálták, és a látott brutalitások, illetve a fenyegetések hatására („Ittartózkodásukkal bűncselekményt követnek el, ha nem távoznak erőszakot alkalmazunk!” – mondták folyamatosan hangosbeszélőn) sokan inkább elmenekültek. Ezután már csak egyetlen masírozásra volt szükség ahhoz, hogy a csendőrök hosszában leszorítsák az embereket a domboldalról és véget vessenek az egész demonstrációnak. Ezt követően az ellenállásból már csak a parasztok „alapbázisa”, a három improvizált és nádkerítéssel körülvett sátor maradt. Nem jön a Jézuska, ha a szüleid tüntetnek A pajzsos csendőrök sorfala teljesen bekerítette azt a 10–15 tüntetőt, aki még ott maradt, ez után pedig rövid „fegyverszünet” következett. Mint utólag kiderült, a csendőrök arra vártak, hogy a térségben maradt utolsó televíziós tudósító, egy orosz tévécsatorna riporternője is elmenjen. A rövid szünet idején, a csendőrök gyűrűjében sikerült beszélnünk egy ötvenhárom éves silişteai asszonnyal, aki igazolta lapunknak az összes híresztelést, mely szerin a hét során folyamatosan verték a parasztokat a csendőrség embrei, egy ízben pedig a helybéli óvodásokat és elemista gyermekeket tanítás után bezárták az iskolába és megfenyegették őket azzal, hogy amelyikük szülei tüntetni megy, azoknak levonják a magaviseleti jegyüket és nem fog jönni nekik a Jézuska sem karácsonykor… A rövid szüntetet követően Ovidiu Vasilică, az országos csendőrség vezetőségének második embere, akit Bukarestből vezényeltek a ki a tüntetés feloszlatására, utasítást adott az egyik paraszt magánterületén levő tábor teljes felszámolására. Azzal az ürüggyel, hogy a tüntetők „pirotechnikai eszközöket” vetettek be a csendőrök ellen (az egész nap folyamán valóban pukkant négy petárda, melyeket azonban senki nem látott repülni), az egyenruhások „házkutatást” tartottak a sátrakban, melyekben idős parasztok és kisgyermekek laktak. Őket kidobták a szabadba és elzavarták, a sátrakhoz láncolt fiatalokat pedig – köztük egy huszonéves lányt – a helyszínen testi motozásnak vetették alá, majd úgy ahogy voltak, összeláncolva, kicsavart végtagokkal, végigráncigálták őket a földön és egy kamionra dobták, amely az ismeretlenbe indult. A harcok utóélete A magánterületen álló sátrakat végül azzal az ürüggyel bontották le, hogy tulajdonosaiknak nem volt építkezési engedélyük. A helyszínről távozó összes embert, akit nem tartóztattak le – beleértve a sajtósokat is – igazoltatták. Persze ezt sem a szokványos módon. Az „igazoltatás” abból állt, hogy a csendőrök golyóstollal papírfecnikre felírták mindenki adatait. Megerősített forrásból tudjuk, hogy az esemény utáni órákban bezáratták a falu egyetlen kocsmáját, ahol az emberek beszélgetni tudtak, sötétetés után pedig további letartóztatásokat hajtottak végre a faluban. Másnap a helybeliek jelezték, hogy ha már csak két ember is találkozik a falu utcáján, a csendőrök rögtön „dubába” dobják őket „gyülekezés” címén. Mi vár ránk? Hogy ezek fényében mi vár a Bihar megyére – melynek nagy részén szintén engedélyezte a kormány a palagáz-kitermelést –, nem tudni. Tény azonban, hogy az országos sajtó és elsősorban a televízió óriásiakat csúsztat a moldvai események kapcsán. Élőben egyik csatorna sem közvetített, a híradókban pedig mindössze egy-egy 2–3 perces megvágott anyagot hoztak le, amelyek azt sugallták, hogy a tüntetők voltak az agresszorok, míg a csendőrség hősiesen visszaállította a rendet és magántulajdont védett. Pedig a koncessziós szerződéseken és különböző engedélyeken túl, melyekkel a kormány jogerőre igyekszik emelni azt, hogy vállalati érdekeket helyez a legalapvetőbb emberi jogok fölé, abban az országban óriási baj van, ahol valaki egy férfiak által bántalmazott fiatal lány, vagy „immobilizált” gyermekek sikoltását hallja és nem hívhatja a 112-t, hiszen épp a saját adójából fizetett rendfenntartó szervek tagjai azok, akik erőszakoskodnak. A pungeşti-i eseményekkel egy teljesen új szintre lépett a hidraulikus töréssel történő palagáz-kitermelés elleni harc. Itt már nem környezetvédők és profitorientáltak konfliktusáról van szó, és nem is egyszerűen az elkövetkező generációk egészséges jövőjének biztosításáért vagy a nemzetiségtől függetlenül minden indentitás forrásául szolgáló anyaföld megvédéséért folyik a harc. Itt már a demokrácia megvédése a tét, melynek elvesztése gyorsabb pusztítást végezhet a legmérgezőbb vegyi szennyeződésnél. 
 Szombati-Gille Tamás www.reggeliujsag.ro

Pentru România de azi pe mâine. Recomandări, soluții, dezbateri

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Agrostandard: străinii deţin un sfert din terenurile agricole. Procesul de preluare continuă

A se studia toată seria de șase intervenții reproduse pe situl badpolitics.ro
1. 
http://www.badpolitics.ro/video-partea-intai-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/
2.
http://www.badpolitics.ro/video-partea-a-2-a-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/
3.
http://www.badpolitics.ro/video-partea-a-3-a-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/
4.
http://www.badpolitics.ro/video-partea-a-4-a-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/
5.
http://www.badpolitics.ro/video-partea-a-5-a-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/
6.
http://www.badpolitics.ro/video-partea-a-6-a-vanzarea-pamantului-catre-straini-conferintele-agrostandard-iarna-fierbinte-a-agriculturii-romanesti/

Recomand deasemenea toată seria de articole la care trimit legăturile de mai jos. 

Bruno Stefan, sociolog: Daca reducem dreptul de vot celor fara 8 clase, PSD dispare de pe scena politica. Interviu

Analize-studii, Politica interna, Proiectul Perlan, Social  | 5 ianuarie 2014 | Aciduzzul

 (2 voturi )

88 views, Fara comentarii

Nivelul crescut al analfabetismului si al celor fara o scoala primara terminata, in Romania, nu afecteaza procesul de vot. In caz contrar, PSD ar disparea de pe scena politica, este de parere sociologul Bruno Stefan, presedintele Fundatiei “Biroul de Cercetari Sociale”. Acesta a comentat, pentru Ziare.com, rezultatele recensamantului din anul 2011, in ce priveste educatia celor care traiesc in Romania, scotand in evidenta situatia foarte proasta a invatamantului romanesc. Din totalul populatiei stabile de 10 ani si peste, 44,2% au nivel scazut de educatie (primar, gimnazial sau fara scoala absolvita), 41,4% nivel mediu (postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maistri) si 14,4% nivel superior. In anul 2011, erau 245,4 mii de persoane analfabete. citeste si comenteaza …

Etichete: imbecilii romaniei, invatamant romanesc, psd analfabeti, psd votanti, retardati psd, romania analfabetism,romania imbecili, romania invatamant, scoala bolsevici, scoala esec, scoala rebuturi, scoala romaneasca

Romania 2030

Autor: Aciduzzul | 21 august, 2013 | 0 comentarii | 366 vizualizari | 3 voturi

Viorel Roman 1) Prognozele pleaca de la premize. In ceea ce urmeaza ele sunt ale decalogului judaico-crestin. Doua miliarde de crestini sunt factorul hotarator al civilizatiei. De la ei pleaca impulsurile teologice, filozofice, culturale, politico-sociale si tehnico-stiintifice. Asa cum legiunile Imperiului Roman (singurul din cele opt imperii la anul zero, care a supravietuit si s-a [...]

Romania si modelul extractiv

Autor: Aciduzzul | 21 august, 2013 | 1 comentarii | 271 vizualizari | 5 voturi

Ovidiu Hurduzeu Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăți mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un [...]

Agrostandard: micile exploatații, demonizate în România, foarte prospere în Europa

Autor: Aciduzzul | 11 august, 2013 | 0 comentarii | 111 vizualizari | 1 vot

Micile ferme catalogate drept “de subzistență” sunt demonizate în România și aduse sistematic la sapă de lemn prin politicile agricole ale ministerului, sau, mai bine zis, prin lipsa acestora. Fermele mici sunt în sapă de lemn doar în România pentru că în celelalte state din Europa, unde guvernele au creat programe specifice și le-au sprijinit, [...]

Economistul român Cristian Păun: „România nu are nevoie de FMI”

Autor: Aciduzzul | 9 august, 2013 | 1 comentarii | 115 vizualizari | 4 voturi

„Paradoxal, prezenţa FMI în România este o formă de interpunere a statului în treburile economiei private. Nu putem enunţa o măsură clară prin care FMI a ajutat sau ajută sectorul privat din România. Dimpotrivă, măsurile impuse au lovit dramatic taman în sectorul de la care se aştepta mai multă competitivitate”, spune economistul Cristian Păun într-un [...]

Despre pupincurismul românesc (1)

Autor: Aciduzzul | 9 august, 2013 | 0 comentarii | 271 vizualizari | 4 voturi

Nu ştiu de unde l-a preluat naţia română, dar a reuşit să-l “şlefuiască” până a căpătat sclipirile unui diamant dintr-o grămadă de căcat (scuzaţi cuvântul “grămadă”). Pupincurismul românesc poate fi introdus, cu succes, în programa şcolară, pentru a fi studiat de la cele mai fragede vârste. Cercetându-i istoricul şi exponenţii de marcă, putem cu uşurinţă [...]

Prof. dr. RADU REY - "Politicienii romani nu stiu sa conduca o tara cu munti"

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sursa http://www.formula-as.ro/2011/986/spectator-38/prof-dr-radu-rey-politicienii-romani-nu-stiu-sa-conduca-o-tara-cu-munti-14197

Prof. dr. RADU REY - "Politicienii romani nu stiu sa conduca o tara cu munti"


- Presedintele Forumului Montan din Romania -

Muntii reprezinta o treime (33%) din teritoriul Romaniei. In aceasta zona gasim 826 de localitati, din care 80 de orase mici si mari. Potrivit standardelor organizatiei "Euromontana", o tara cu munti ar trebui sa fie o tara fericita. In cazul Romaniei, muntele este si un vector de forta al identitatii nationale. Atat cat a mai ramas din specificul romanesc se afla in satele de munte, nu in localitatile de campie - mult mai deschise poluarii spirituale si morale, deci usor de influentat de catre trendul globalist. Pastorii vin de la munte, simtul nestirbit al proprietatii tot de la munte coboara, iar mostenirea folclorica si etnografica autentica la munte s-a pastrat. La munte sunt si cele mai vestite si puternice manastiri, iar pana nu demult, marii duhovnici si pustnicii isi gaseau salasul in pesterile muntilor. Carpatii romanesti poarta aur si argint, cupru, fier si metale rare - bogatii care ar face din tara noastra cu adevarat o tara fericita. De ce nu ne este dat sa traim aceasta fericire la nivel national? Explicatia data de specialisti este cat se poate de simpla: Romania montana, ca si Romania de deal si Romania de campie, nu are programe de dezvoltare pe termen mediu si lung. "Consiliul de Ministri" al Romaniei nu are o viziune coerenta, nu intelege puterea muntilor, nu e capabil sa ridice fruntea catre creste. Degeaba un "nebun" al muntelui, cum este profesorul Radu Rey din Vatra Dornei, cauta sprijin european la Bruxelles, Berna, Viena si Paris, daca guvernantii romani raman "de piatra" cand e vorba de munti. Autor al unor volume monumentale dedicate agriculturii si stiintei dezvoltarii in zonele izolate, Radu Rey incearca sa convinga sfera politica damboviteana ca Romania are nevoie de o politica montana, care sa-i perpetueze traditia si identitatea.

"E o drama tacuta, naucitoare, sa asisti la depopularea satelor de munte, din lipsa unei politici intelepte"

- In monumentala lucrare dedicata muntilor Romaniei, pe care ati publicat-o recent - "Muntii si secolul XXI" -, faceti o comparatie cu Franta si Elvetia, afirmand ca o tara care are munti se conduce altfel decat una care nu are. Cum se conduce o tara cu munti, domnule Radu Rey?

- Prin crearea unor structuri si prin elaborarea unor programe pe termen lung care sa protejeze si sa dezvolte agricultura montana, satele de munte, invatamantul profesional montan, institutiile culturale specifice salvarii identitatii romanesti. Daca mai exista undeva o farama de specific romanesc, acel loc este muntele. O tara cu munti ar trebui sa fie o tara fericita, toata lumea stie de ce. Doar Romania face exceptie, fiind o tara trista, cu toate ca are cea mai mare suprafata montana din Europa, in raport cu teritoriul national, adica aproape 100.000 de kilometri patrati. Desi au trecut 21 de ani de democratie, politicienii romani n-au inteles nici pana astazi ca oamenii din satele de munte sunt singurii care au fost, care sunt si care vor fi vreodata in stare sa faca din pamantul lor prost o importanta sursa de hrana. Acesti munteni, cu mica lor productie, au salvat tara dupa doua razboaie mondiale si daca vor fi ajutati prin programe pe termen lung, o vor salva si din criza alimentara care a inceput deja. Din pacate, asistam la manifestarea unui dezinteres condamnabil fata de o treime din teritoriul national, adica fata de 826 de localitati, din care 80 orase mici si mari. Fata de agricultura chimizata, bazata pe pesticide si practicata de marii latifundiari protejati de guvern, agricultura de munte, prin calitate, va putea ajunge pe locul intai si ne va salva la greu.

"Domnul prim-ministru da zambind cu coasa, dar nu vrea sa stie ca meseria de cosas e pe cale de disparitie"


- Ce obstacol sta in calea unor decizii intelepte din partea guvernantilor?

- Incompetenta. Competenti sunt doar taranii producatori, pe cand politicienii se intrec in incompetenta. Intr-un fel, e un fenomen obiectiv, dat fiind ca istoria nu ne-a lasat sa incurajam proprietatea privata de la munte sub regimul comunist. Din moment ce n-am avut politica montana, in timp ce Europa evolua, noi am ramas in urma, iar acest lucru se vede si azi, la 21 de ani de la caderea comunismului. Toata inteligenta agricola a tarii a fost folosita in domeniul productiei intensive, de campie, in timp ce muntele a ramas in suferinta. Am ajuns la concluzia ca, in mod paradoxal, politicienii romani nu stiu sa conduca o tara cu munti; muntii ii incurca, sunt o povara pentru ei, o pacoste, in loc sa fie o fericire. N-au cultura minimala montana, desi au ajuns in fruntea unei tari mijlocii a UE. Sunt invatati sa mimeze, nu sa se implice in rezolvarea marilor probleme din satele de munte. Domnul prim-ministru da zambind cu coasa, sa-l vada televiziunile ca e fiu de taran, dar nu vrea sa stie ca meseria de cosas e pe cale de disparitie in satele de munte, pentru ca muntenii nu mai cosesc fanul, n-au ce face cu el, nu mai cresc vite. E o drama tacuta, naucitoare, sa asisti la depopularea satelor de munte, din lipsa unei politici intelepte. Cand dimensiunea zonei montane romanesti depaseste, ca intindere, intreaga Austrie si o bucata din Elvetia, este posibil ca un grup de domni, reuniti in Guvern, sa n-aiba habar de situatia grava a unui teritoriu atat de vast? Am avut Agentia Nationala a Zonelor Montane si Centrul de Formare si Inovatie pentru Dezvoltare in Carpati (CEFIDEC) de la Vatra Dornei, si guvernul domnului Boc le-a inchis. Dupa ce acest Centru a dat tarii sase mii de absolventi specializati in montanologie; dupa ce, timp de 20 de ani, a devenit respectat in toata Europa, punand la punct toata baza de dezvoltare a zonei montane, ne-am trezit ca pe asta s-au gasit sa-l desfiinteze! Cine sunt cei care au semnat asta? Stiu ei ce au facut? Isi dau seama ca ne-au lasat fara viitor in satele de munte? Si pentru ce? Pentru a lasa fara slujbe 42 de angajati in toata tara. Cu 42 de oameni trimisi in somaj faci economie la buget? A trebuit ca noi, Forumul Montan, sa mergem cu jalba-n protap la UE, la Euromontana, ca sa obtinem promisiunea guvernantilor ca se va redeschide CEFIDEC. Din pacate, nici in doi ani de zile nu vom putea repara ce s-a stricat. Iata, deci, cum am creat o mare problema nationala, legandu-ne la cap fara sa ne doara.

"Guvernantii ignora orice vine dinspre elita intelectuala"


- Cu mici exceptii, in satele de munte a scazut dramatic numarul bratelor de munca. Tinerii pleaca in Europa, iar batranii abia mai fac fata. Ce solutii are Forumul Montan?

- Avem solutii izvorate dintr-o experienta de zeci de ani, din colectia de solutii pozitive occidentale, dar si din greselile colegilor nostri vestici. Acestia din urma au chimizat muntele, i-au redus drastic biodiversitatea, au facut sa dispara nenumarate plante, l-au urbanizat, construind drumuri asfaltate pana la cele mai mari inaltimi. Noi nu trebuie sa repetam astfel de solutii nefericite. Acum, cand si-au dat seama de greseli, au inceput procesul invers, care avanseaza cu greu si care este obligatoriu si pentru noi. Spre exemplu, ne obliga sa protejam planta parul-porcului, care la ei a disparut. Or, pe noi ne inunda aceasta planta, de unde se vede ca nu intotdeauna e bine sa urmam mecanic ordinele venite de la Bruxelles. Pe de alta parte, se stie ca, la campie, daca nu muncesti un teren vreme de 50 de ani, acest teren nu-si pierde fertilitatea, este apt de a produce hrana pentru primul fermier care-l va munci. Daca, insa, la munte, n-ai asigurat continuitatea lucrarilor agricole cel mult zece ani, apare "pedeapsa muntelui", care inseamna ca flora salbatica fara valoare furajera revine, iar terenurile se salbaticesc. Din cauza necunoasterii acestor consecinte, guvernantii nu au trecut muntele pe lista prioritatilor absolute, in programul de guvernare. Au avut grija sa includa proiectul catastrofal de la Rosia Montana, in acest program, dar situatia a 33% din teritoriul national, nu. In definitiv, muntele, odata pierdut pentru mica agricultura ecologica, nu mai poate fi recuperat pe vecie. Cine sa mai asigure toate muncile specifice, in conditii de panta, cu o perioada scurta de vegetatie, printr-un efort fizic extraordinar, pe care numai tinerii sunt capabili sa-l depuna? Degeaba am gasit intelegere la Academia Romana, am gasit experti si viziune, daca guvernantii ignora orice vine dinspre societatea civila si dinspre elita intelectuala.

- In cazul in care ati fi solicitat sa-l consiliati pe primul ministru sau pe ministrul Agriculturii in legatura cu politica muntelui, care ar fi sfaturile dvs.?

- In primul rand, i-as indemna sa urmareasca noua politica benefica a UE vizand micile gospodarii de semi-subzistenta. Le-as atrage atentia ca puterile agricole din UE au reusit sa organizeze asociatii de producatori extrem de profitabile, in cadrul carora ei insisi isi pot procesa carnea, laptele si cerealele sau plantele oleaginoase, si tot ei insisi isi valorifica produsele pe piata, eliminand intermediarii, care sunt niste capuse ingrozitoare si care duc la distrugere economica. Dupa cercetarile noastre, exista 64 de bazine agricole in muntii Romaniei. Organizarea ideala ar fi cate o asociatie de producatori pentru fiecare bazin. In Bazinul Dornelor, cu sprijinul Frantei si al Suediei, a fost deja creata o astfel de asociatie care, pentru a evita retinerile taranilor fata de notiunea de "asociatie", a fost numita "federatie agricola". O astfel de federatie, in care intra practic toate satele din zona, devine persoana juridica si isi este siesi suficienta, deoarece munceste pamantul in comun, pe baza unui studiu propriu de oportunitate (poate angaja specialisti), isi creste animalele dupa aceleasi standarde, isi prelucreaza produsele intr-o fabrica proprie si-si vinde marfa la export sau prin contracte cu primariile oraselor apropiate. Nu agreez micile fabricute de mezeluri sau cascaval construite prin sate, cu bani europeni sau romanesti, pentru un motiv intemeiat: ca si marile fabrici, care au pus mana pe regiuni intregi, platindu-si furnizorii cu 40-50 de bani litrul de lapte, si micile branzarii isi bat joc de tarani, chiar daca platesc uneori mai mult cu 10 bani. Numai fabricile din cadrul federatiilor, detinute dupa metoda composesoratului, pot asigura corectitudine si preturi stimulative, apropiate de preturile din UE. In mod normal, litrul de lapte n-ar trebui sa-i fie platit taranului cu 50 de bani, ci cu 2 lei, atat cat platesc eu unui crescator de vite de la marginea Vetrei Dornei. E o jecmaneala criminala a monopolistilor marilor fabrici de lactate, care isi bat joc de oameni, vanzand la supermarketuri laptele cu 4-5 lei, dupa ce l-au achizitionat cu 40-50 de bani.

- Numiti o alta mare greseala a guvernantilor, pe langa inchiderea CEFIDEC.

- Inghetarea programului de scoli profesionale de agricultura montana, sapte la numar (Brasov, Neamt, Suceava, Sibiu, Hunedoara, Alba, Caras-Severin). Doi ani si jumatate a durat pregatirea infiintarii acestor scoli, instruirea inspectorilor generali judeteni, a directorilor de scoli, a primarilor din comunele in care s-a decis construirea cladirilor respective. Apoi am lucrat la programa, la inzestrare, la proiecte, la sistemul de burse, la achizitionarea echipamentului specific. Am obtinut si finantarea: circa 35 de milioane de euro ar fi costat toate aceste scoli. S-au facut licitatiile, s-au facut proiectele si s-au turnat fundatiile! Era in februarie 2009, cand intregul program a fost stopat, sub pretextul crizei. Ce tara suntem? La ora asta, scolile ar fi trebuit sa functioneze. Cand vor renaste? Peste cati ani se va mai gandi cineva la competitia dintre noi si tarile vecine, unde exista de mult zeci de astfel de scoli?

- Cum s-ar fi numit absolventii acestor institutii?

- Agricultori instruiti, competitivi cu orice agricultor din UE. Oameni cu spirit antreprenorial, persoane fizice autorizate, tarani scoliti, baieti si fete care ar fi gasit astfel un motiv serios de a nu mai pleca in Italia.

NORMAN G. FINKELSTEIN: Goldhagen pentru începători. Un comentariu la cartea „Vecinii” a lui Jan T. Gross*

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

NORMAN G. FINKELSTEIN: Goldhagen pentru începători. Un comentariu la cartea „Vecinii” a lui Jan T. Gross*

Norman G. Finkelstein este doctor în ştiinţe politice al Departmentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Princeton, cu o teză despre teoria sionistă. Este autorul a patru cărţi:Image and Reality of the Israel-Palestine Conflict (Verso, 1995), The Rise and Fall of Palestine (University of Minnesota, 1996), împreună cu Ruth Bettina Birn, A Nation on Trial: The Goldhagen Thesis and Historical Truth (Henry Holt, 1998) şi The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering (Verso, 2000). Scrierile sale au apărut în ziare de prestigiu ca: „London Review of Books”, „Index on Censorship”, „Journal of Palestine Studies”, „New Left Review”, „Middle East Report”, „Christian Science Monitor” şi „Al Ahram Weekly”. În prezent, predă ştiinţele politice la DePaul University din Chicago.
Norman Finkelstein s-a născut cartierul Brooklyn din New York, în 1953. Este fiul lui Maryla Husyt Finkelstein, supravieţuitoare a Ghetoului de la Varşovia şi a lagărului de concentrare de la Maidanek, şi al lui Zacharias Finkelstein, supravieţuitor al Ghetoului de la Varşovia şi al lagărului de concentrare de la Auschwitz. Prima lui carte a dedicat-o părinţilor, despre care a scris: „Să nu iert şi să nu uit vreodată ceea ce lor li s-a întîmplat.” Eforturile sale se îndreaptă către păstrarea onestităţii istoriei holocaustului nazist.



O serie de volume de mici dimensiuni în formatul desenelor pentru copii prezintă cititorilor americani pe gînditorii şi ideile cu influenţă – de ex. Freud pentru începători.Vecinii, a lui Jan T. Gross, este un fel de caricatură a acestei serii. Astfel, nu de mult Industria Holocaustului saluta pe cît de voluminoasa, pe atît de lipsita de valoare carte a lui Daniel Goldhagen, intitulată Hitler’s Willing Executioners [Călăii benevoli ai lui Hitler]. Volumul subţire al lui Gross echivalează cu un Goldhagen pentru începători. Semănînd mai mult sau mai puţin cu Hitler’s Willing Executioners, Vecinii poartă neîndoielnica pecete a Industriei Holocaustului. Prin Industria Holocaustului înţeleg acei indivizi şi acele instituţii care exploatează, în vederea profiturilor politice şi financiare, genocidul evreilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Asemeni cărţii lui Goldhagen, Vecinii este saturată de contradicţii interne. Într-un loc, Gross aduce la cunoştinţă că regimul comunist polonez postbelic îi urmărea în justiţie pe polonezii „care s-au angrenat în crima împotriva poporului evreu”, chiar şi torturîndu-i pe făptaşi ca să le smulgă mărturisiri[1]. În alt loc, el susţine că uciderea evreilor „nu a fost o încălcare ce ar fi justificat severa inculpare a justiţiei staliniste”[2]. În altă parte, Gross este încredinţat că a descoperit ceva nou în aceea că făptaşii Holocaustului au folosit, în completarea tehnologiei moderne, „metode primitive, străvechi şi arme ucigaşe”[3]. Şi încă, trei pagini mai încolo citează dintr-un memoriu ieşit din comun, publicat cu ani în urmă, în care se spune că făptaşii Holocaustului au folosit „furci şi cuţite de bucătărie”[4].

Pentru a da seama de motivaţia făptaşilor polonezi, Gross face referire la Christopher Browning şi Daniel Goldhagen[5]. Să nu ştie el că Browning şi Daniel Goldhagen ajung la concluzii diametral opuse? (Spre deosebire de Goldhagen, Browning nu crede că antisemitismul explică singur crimele făptuite de germanii obişnuiţi.) Ca document al antisemitismului vicios al polonezilor obişnuiţi din timpul războiului, Gross menţionează amintirile unui evreu polonez persecutat pe cînd era copil „de către o mulţime de femei care ar fi putut la fel de bine să-l lase în pace”[6]. Şi încă, prezenta mărturie, citată pe larg în nota care îi corespunde, subliniază că femeile poloneze nu erau „mînate de resentimentul pur sau de ură”, ci mai degrabă erau cuprinse de panică atunci cînd băiatul evreu „le-a căzut pe neaşteptate în mînă”[7]. În cartea sa, Gross numeşte Jedwabne un „pogrom”, „pogrom sîngeros” şi „pogrom criminal”[8]. Totuşi, într-un articol de după publicarea cărţii, obiectează că „ceea ce s-a întîmplat în Jedwabne a fost genocid. Nu poate fi numit pogrom.”[9] Ca să sporească valoarea rezultatelor cercetării sale, Gross umflă limbajul. Totuşi, prin atragerea ridicolului, retorica sa excesivă perverteşte memoria.

De asemenea, paginile din Vecinii sînt punctate de formulări absurde. Gross susţine că mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului înfăţişează suferinţa evreiască într-o lumină peste măsură de pozitivă. „Toate acestea sînt o dovadă piezişă, care tinde într-un singur sens: toate sînt povestiri cu sfîrşit fericit. Toate au fost produse de cîţiva dintre cei care au fost îndeajuns de norocoşi să supravieţuiască.”[10] Este amuzant. Mărturiile lui Elie Wiesel şi Primo Levi debordează de bucurie? Banalul completează bizarul. „Nazismul – cugetă Gross – este un regim care face să curgă cele mai rele instincte ale fiinţelor umane”. Reamintindu-i pe polonezii care au colaborat mai întîi cu sovieticii şi apoi cu naziştii, Gross ne prezintă reflecţia profundă că unii oameni sînt oportunişti politici. El merge la baza acestui fenomen „în logica aţîţătoarei ciocniri dintre regimurile totalitare ale secolului al XX-lea”[11]. Şi încă, oportunismul politic este caracteristica de bază a acestor regimuri. Gross nu a avut nevoie să privească mai departe de propriii săi colegi de la New York University, precum profesorul Tony Judt, care a evoluat de la stîngismul la modă la anticomunismul la modă, după cum bate vîntul în viaţa culturală americană[12].

Cartea lui Gross reprezintă o producţie literară standard a Industriei Holocaustului. Două dogme inspiră această literatură: 1. Holocaustul marchează în mod categoric un eveniment istoric unic. 2. Holocaustul marchează apogeul unei uri iraţionale a ne-evreilor faţă de evrei. Niciuna dintre dogme nu rezistă unui examen metodic, şi totuşi ambele au utilizări politice: suferinţa evreiască unică acordă un titlu moral evreiesc unic, iar dacă ura ne-evreilor este iraţională, evreii nu poartă nici o responsabilitate pentru acest gînd.

„Aceasta este o carte oarecum tipică despre Holocaust – începe Gross – aşa încît, spre deosebire de studiile istorice pe care le scriem despre alte subiecte, nu văd posibilitatea epuizării discuţiei.” Ca parte a Holocaustului, Jedwabne este „în esenţa sa, un mister”. Spre deosebire de atrocităţile petrecute aiurea, putem înainta doar „ca şi cum ar fi posibil să înţelegem” (sublinierea lui Gross)[13]. Într-adevăr, sublinierile repetate ale lui Gross i-au luat patru ani încheiaţi pentru a pricepe „factualitatea” a ceea ce s-a întîmplat[14]. La Jedwabne, peste 1 600 de evrei au fost masacraţi de către vecinii lor creştini. În Ruanda, mai mult de 500 000 de tutsi au fost măcelăriţi de către vecinii lor hutu. Totuşi, Ruanda este inteligibilă, pentru că ea nu este Holocaustul.

Teza centrală din Hitler’s Willing Executioners este aceea că ura iraţională a poporului german – cîteodată „latentă”, cîteodată „manifestă” – a fost cauza principală a holocaustului nazist. Hitler a spus, potrivit lui Goldhagen, că totul a fost „dezlănţuit de înăbuşita pasiune antisemită”. Gross descrie în mod asemănător cazul Jedwabne. Deşi „în bune relaţii cu polonezii”, evreii din Jedwabne erau „întotdeauna conştienţi de ostilitatea latentă ... a populaţiei înconjurătoare” hrănită de „prejudecata medievală cu privire la crima rituală”[15]. Brusc, în iulie 1941 această ostilitate latentă devine mortală. Cu rolul naziştilor, „mărginit aproape la a face poze”, „jumătatea poloneză a oraşului şi-a ucis jumătatea evreiască” pentru „Dumnezeu ştie ce” motive[16]. Ca şi Goldhagen, relatarea lui Gross este un monument de întrebare de început. De ce, spre exemplu, acest impuls asasin dă pe-afară în iulie 1941, şi nu înainte? Gross însuşi observă că „nimic de acest fel nu a fost înregistrat” în istoria modernă a Poloniei[17]. Într-adevăr, prin înfăţişarea cazului Jedwabne într-un cadru explicativ anistoric al Industriei Holocaustului– un eveniment absolut unic în care ne-evreii i-au exterminat pe evrei pentru motive insondabile – Gross exclude pătrunderea plină de înţeles.


Cu toate că a stîrnit pasiuni în Germania, Hitler’s Willing Executioners nu a lăsat nici o urmă durabilă. Germanii s-au confruntat cu a lor „problemă evreiască” mult timp înaintea lui Goldhagen, iar cartea lui nu a adus nici o contribuţie nouă. Cu toate acestea, se pare că polonezii nu au ajuns să-şi stăpînească bine propria „problemă evreiască”, şi Gross le-a scos la iveală ceva material nou. Şocul şi senzaţia pe care cartea lui Gross le-a stîrnit în Polonia sugerează că polonezii tăgăduiesc aspectele urîte din trecutul lor. În acest fel, deşi incompletă şi pătată ideologic, Vecinii are potenţialul de a stimula în Polonia o folositoare şi necesară dezbatere. Şi totuşi, această potenţialitate poate fi irosită prin chestiunea controversată a compensaţiilor cu privire la Holocaust. În loc să separe net problema antisemitismului de cea a compensaţiilor, Gross le leagă una de cealaltă. Cu binecuvîntarea lui Gross, Vecinii a devenit o altă armă a Industriei Holocaustului în şantajarea Poloniei. În mod tragic, efectul asupra căutării de sine a sufletului polonez va fi asemănător unei reînsufleţiri a celor mai urîte stereotipuri antisemite.

Într-un articol recent, intitulat Perna doamnei Marx, Gross pretinde că polonezii leagă cartea sa de compensaţiile cu privire la Holocaust pentru că ei „îi asociază în mod spontan pe evrei cu banii”[18]. Şi încă, un capitol din Vecinii este dedicat pentru „Cine i-a deposedat?”. Faptul că Gross a ridicat această întrebare pînă la nivelul „marelui subiect”, te lasă perplex, de vreme ce el ne aduce la cunoştinţă că nu deplasează atenţia de la evreii supravieţuitori[19]. Aici Gross cade într-o altă contradicţie. Am văzut că Vecinii înfăţişează cazul Jedwabne ca pe un eveniment de neînţeles în care polonezii i-au măcelărit pe evrei pentru „Dumnezeu ştie ce” motive. Totuşi, în acest capitol Gross descoperă brusc că „dorinţa şi un neaşteptat prilej de a-i jefui pe evrei ... au reprezentat adevăratul factor motivant” [20]. Dar atunci de ce este cazul Jedwabne aşa de misterios? Pentru îmbogăţire au fost comise crime pe scară mare. (Colonizarea şi exproprierea terenurilor Lumii Noi şi a Africii au avut drept urmare nenumărate milioane de morţi.)[21] Dacă lucrurile stau aşa, concluzia nemenţionată este că justiţia reclamă retrocedarea proprietăţii furate. În Perna doamnei Marx, Gross face explicită această situaţie.

El reaminteşte povestea unei femei germane a cărei conştiinţă a fost chinuită după război douăzeci de ani încheiaţi, din pricină că se afla încă în posesia pernei unui evreu ucis[22]. Esenţial aici este că pentru Gross provocarea poloneză – reconcilierea cu trecutul, în vederea ispăşirii pentru cazul Jedwabne – constă în aceea că Polonia trebuie să înapoieze „perna doamnei Marx”. „Pentru a păstra compasiunea şi a ţine doliu pentru cei ucişi, aceasta este singura trebuinţă”, după Gross, care face din revendicarea proprietăţilor de către moştenitorii evrei „o problemă atît de jignitoare şi agasantă”. Pe de altă parte, „cei care plîng în cele din urmă soarta concetăţenilor evrei ... trebuie să ... se despartă de «perna doamnei Marx» fără nici o urmă de părere de rău”. „Alegerea în faţa căreia ne aflăm – conchide el – nu este grea.” Într-adevăr, n-ar trebui să fie, dacă problema ar fi fost aşa de simplă.

În primul rînd, Industria Holocaustului nu doreşte numai returnarea „pernei doamnei Marx”, ci vrea toată casa ei, şi chiar mai mult. Chiar dacă „greutatea pretenţiilor este potenţial enormă”, Gross asigură din nou că „nimeni nu trebuie vreodată să ridice pretenţiile pînă la o tranzacţie mai mare decît ceea ce posedăm în mod fizic”. Însă pretenţiile cu privire la Polonia nu sînt legate de victimele individuale sau de cele ale urmaşilor lor. De fapt, Industria Holocaustului minte, pretinzînd sute de mii de parcele din teritoriul polonez evaluate la mai multe zeci de miliarde de dolari. Gross nu poate fi mai candid cu privire la acest subiect.

În plus, cu asemenea cereri enorme nu vei obţine nicicînd o adevărată reconciliere. Industria Holocaustului nu-i reprezintă nici pe „cei care au fost ucişi”, şi nici pe supravieţuitorii evrei şi urmaşii lor. Luînd în considerare recentele evoluţii, ea este o jecmănire şi o escrocherie învăluită în mantia suferinţei evreieşti. În numele victimelor Holocaustului, Industria Holocaustului a pus stăpînire pe proprietăţile scoase de sub naţionalizare în fosta Germanie de Est, şi în prezent evreii moştenitori legitimi urmăresc Industria Holocaustului în justiţie ca să li le dea înapoi. Apoi, era cît pe-aci ca toţi banii depuşi în băncile elveţiene să ajungă nu la supravieţuitori sau la urmaşii lor, ci în visteria organizaţiilor evreieşti. De asemenea, în cazul depunerilor germane, Industria Holocaustului va reţine aproape sigur cea mai mare parte din banii destinaţi evreilor care au fost supuşi muncii forţate.

În vreme ce Gross salută „noua şi îmbucurătoarea realitate” din Polonia, în care avocaţii americani „ajută” la stabilirea pretenţiilor asupra proprietăţilor Holocaustului în conformitate cu normele de drept, pînă şi cotidianul conservator şi orientat spre afaceri Wall Street Journal îi învinuieşte pe aceiaşi avocaţi ca fiind „Noii Profitori ai Holocaustului”[23]. (Fără îndoială, este singurul jurnal care i-a atacat pe avocaţii Holocaustului după ce aceştia au luat drept ţintă marile corporaţii americane precum IBM.) Gross face diferenţa între „noua şi îmbucurătoarea realitate” din Polonia şi „lipsa de drept” a trecutului său comunist, atunci cînd „poate face dreptate”. Totuşi, în această „nouă şi îmbucurătoarea realitate”, acţionînd la porunca regimului Statelor Unite, Industria Holocaustului desfăşoară cele mai grosolane tactici de luptă pentru a forţa Polonia să se supună. Reluînd linia propagandistică favorită a Industriei Holocaustului, Gross scrie că „aici avem de-a face cu o problemă de etică, şi nu cu contabilitatea”. De fapt, aici avem de-a face pur şi simplu cu o problemă de huliganism cu privire la Holocaust.

Gross suferă că „trebuie să fim pregătiţi să dăm” înapoi proprietăţile, că „vom avea de plătit pentru pervertirea morală a uneia dintre generaţiile înaintaşilor noştri” şi aşa mai departe. Cine sînt aceşti „noi”? De treizeci de ani Gross locuieşte în Statele Unite, deţine cetăţenia americană şi predă la o universitate americană de prestigiu. Ce sacrificiu va trebui să îndure el dacă Industria Holocaustului falimentează Polonia? Într-adevăr, regimul Statelor Unite ciomăgeşte Polonia pentru a plăti compensaţii pentru Holocaust, însă Statele Unite deţin averi substanţiale ale victimelor Holocaustului depozitate în băncile americane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. N-ar trebui Gross să-şi educe în materie de morală statul său de acum? Cu siguranţă că Statele Unite pot să-şi permită a plăti compensaţii pentru victimele Holocaustului mai mult decît Polonia. De asemenea, ele pot plăti compensaţii mai bine decît alţii – dar nu o fac – pentru numerosele victime ale crimelor lor, de la băştinaşii americani şi afro-americani, pînă la asiaticii din sud-estul Asiei şi locuitorii Americii Centrale.

Totuşi, cu un asemenea cinism limpede, Gross nu îl ajută pe ambasadorul israelian în Polonia, Shevach Weiss. Într-un recent interviu, Weiss recunoaşte făţiş că stavila pusă pretenţiilor asupra proprietăţilor evreieşti de dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial „mă jigneşte ca om, ca evreu polonez şi, de asemenea, ca liberal şi democrat”. El critică făţiş nedreptatea că evreii „au murit cu sentimentul că au fost trataţi într-un mod nedrept”, că sub regimul comunist „ei au făcut eforturi îndelungate să obţină vizele pe care autorităţile poloneze puteau să refuze să le acorde” şi că acum îşi vizitează fostele case şi magazine din Polonia, însă „nu pot intra în ele”. Nu este aceasta exact starea refugiaţilor palestinieni? Vorbind despre Jedwabne, Weiss se arată şocat că polonezii au putut să-i omoare pe vecinii lor evrei „şi după aceea s-au întors la casele lor, s-au culcat alături de soţiile lor, a doua zi şi-au luat micul dejun, iar mai tîrziu au mers mereu” să se roage. Nu asta fac israelienii în Cisiordania şi Gaza în fiecare zi? Într-adevăr, palestinienii nu pot să o facă, însă mirarea îi foloseşte primului ministru vinovat de enorme crime de război şi, de asemenea, de crime împotriva păcii, după cum se arată jignit Weiss „ca liberal şi ca democrat”[24].

În cele din urmă, Gross îi dojeneşte pe polonezi: „trebuie să ... ne confruntăm cu propriul nostru trecut”, şi îi ceartă pe profesorii polonezi pentru tăcerea lor cu privire la trecutul antisemit al Poloniei. Totuşi, americanii trebuie de asemenea să se confrunte cu propriul trecut, iar profesorii americani sînt la fel de tăcuţi cu privire la crimele Statelor Unite. În mod sigur, un profesor american ar risca mai puţine sancţiuni pentru spunerea adevărului decît un profesor polonez sub regimul comunist. Preşedintele New School for Social Research – situată chiar în spatele clădirii New York University, unde predă Gross – a comis crime odioase în Vietnam. A cerut Gross încriminarea lui penală? Polonia promite să-i urmărească în justiţie pe făptaşii polonezi ai masacrului de la Jedwabne. Este oare de conceput ca regimul Statelor Unite să-i aducă în justiţie pe criminalii săi de război?

Trebuie să ai un curaj absolut minor ca să ţii lecţii de moralitate Poloniei, instalat confortabil în oraşul New York. Pînă cînd va aplica propriului său stat şi sieşi standardele pe care le predică polonezilor, evlavia lui Gross nu merită nici o preţuire.
Traducere de Mircea Stănescu
NOTE
* O versiune prescurtată a acestui text a apărut în periodicul polonez „Rzeczpospolita”, pe 20 iunie 2001. (Prezenta traducere a fost publicată, cu acordul autorului, în revista „Timpul”, Iaşi, nr. 10 (octombrie) 2004. Redacţia a scos textul de pe site-ul său, drept pentru care îl republicăm aici - nota trad. din 2007.)

[1] Neighbors, pp. 15, 28. (V. trad. rom. Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi, Editura Polirom, 2001, trad. de Delia Cursan, prefaţă de Vladimir Tismăneanu – n. trad.).

[2] Ibidem, p. 216, n. 5.

[3] Ibidem, p. 124.

[4] Ibidem, p. 127.

[5] Ibidem, pp. 120-121.

[6] Ibidem, p. 134.

[7] Ibidem, p. 241, n. 2.

[8] Ibidem, pp. 77, 107, 121.

[9] Tygodnik Powszechny (volum care adună mai multe studii privitoare la cazul Jedwabne publicat în Polonia – n. tr.), p. 258.

[10] Neighbors, pp. 141-142.

[11] Ibidem, p. 117.

[12] Judt furnizează o delirantă prezentare („cu adevărat deschizătoare de drumuri ... lucrarea unui istoric maestru”) pentru coperta ediţiei americane a Vecinii-lor. Asemeni cărţii Hitler’s Willing Executioners, textul englezesc al lui Gross este ciuruit de limbajul pretenţios al pseudo-erudiţiei – „topos istoriografic," „trop hiperbolic”, „acest imperativ metodologic erupe din caracterul imanent al întregii evidenţe”, „în istoria societăţii orice este în legătură cu orice altceva” şi aşa mai departe. Ibidem, pp. 11, 21, 141, 168. Despre asemenea profunzimi ale minţii, un scriitor a remarcat sarcastic: „Răsună precum tunetul, dar de fapt este un sforăit.”)

[13] Neighbors, pp. 12-13, 21, 132.

[14] Ibidem, pp. 21, 140.

[15] Ibidem, pp. 37-38, 123-124, 150.

[16] Ibidem, pp. 9, 78, 125.

[17] Ibidem, p. 122.

[18] Tygodnik Powszechny, 11 februarie 2001. Gross se grăbeşte să-i acuze pe criticii săi polonezi de antisemitism. În „Gazeta Wyborcza”, el denunţă un profesor polonez pentru faptul că reînvie „clişeul antisemit ... că evreii «au mers ca vitele la tăiere în timpul războiului»”. (Crimă „inteligibilă”?, citat în Tygodnik Powszechny, p. 99.) De fapt, cei care relatează despre Holocaust, inclusiv Emanuel Ringelblum, folosesc în mod curent această expresie.

[19] Neighbors, p. 105.

[20] Ibidem, p. 110. Yehuda Bauer, marele preot al ortodoxiei Holocaustului, ne aduce la cunoştinţă: „Nici un istoric serios nu a pretins vreodată că jaful ar avea vreo motivaţie fundamentală pentru crimă. Jaful a fost efectul Holocaustului, iar nu cauza sa.” (Rethinking the Holocaust, New Haven, 2001, p. 48.) Astfel, dacă miza care a stat în spatele masacrului de la Jedwabne a fost îmbogăţirea, acesta nu poate fi socotit ca un capitol al Holocaustului.

[21] Neighbors.

[22] În afara altor trimiteri, tot ceea ce urmează este citat din Perna doamnei Marx.

[23] 11 aprilie 2001.

[24] Interviu cu Shevach Weiss, ambasadorul israelian în Polonia, în „Gazeta Polska”, 28 martie 2001.