Traianus. Poeme

***

La revedere, dragostea mea veche,

O nedreptate mă vînează iar,

Viaţa plînge-n prag să-i dau în dar
Singurătatea-mi fără de pereche.

Orb, vîntul prohodeşte-n drum tăcerea
Şi fuge-apoi în casa lui din stea.
Nu-i cîntec mai frumos precum durerea,
Ce se îmbracă-n amintirea mea.

Poem smuls din Acum

În ochii mei e-un cimitir ce creşte,
Atîta lume se îngroapă-n el,

Paznici sunt florile de muşeţel,

Ca o grădină liniştea-nfloreşte,

Culeg de jos lumina pe făraş,

Şoapte-mi fac din tăceri de heruvim,
Gropari bătrîni — copacii n-au sălaş.

Se pot ascunde în privirea mea,

Casă-şi pot face-n amintiri de stea,

Cît noi statui iubirii devenim.

Ultimul stingher (II)

Casă de pămînt avea-voi
Într-un cimitir din cer,
Nimeni să-mi deschidă poarta,
Fi-voi ultimul stingher.

Cel mai trist! Laudă vouă

Că o să ajung aşa.

Numa-n mănăstiri de rouă

Un copil va lăcrima

Şi-n cel ceas sub stele-salbe
Ninge-va cu linişti albe.

***

Pe apa mării scriu poemul lunii,

Îl scriu la nesfîrşit şi-l vor citi

Aleşii universului, — nebunii

Din zi în noapte şi din noapte-n zi.

Tot săruta-ţi-aş numele, Iubire,

Că doar de dorul tău încerc să scriu

Din noapte-n zi şi din zi în tîrziu,

Încît aduc a iad şi-a nemurire.

Numele morţii nu-mi mai este drag,
Dar o visez şi-odată, surîzînd,

Am pus visul la zid şi cînd să trag

L-am auzit pe Dumnezeu plîngînd.

***

Cînd te aveam pe tine umblam ca un nebun,

Ce copt era cuvîntul, ce sunător şi bun,

Durerea-mi da procură, în numele-i să cînt,
Preot mi-era tăcerea, spunîndu-mi: «Fii cuvînt».

Mă tot soma tristeţea, mă obliga un dor

Să fiu în orice clipă visarea tuturor,

De-o viaţă-apus şi încă fiu nenăscut al sorţii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforele morţii,

Şi întreba aiurea instanţe de resort

Cînd va veni poştaşul îmbătrînit de tot.

Verdict

Să iau paharul plin cu vin — să-l sfarm,
S-arunc pachetul cu ţigări în vînt
Şi revolveru-n trupu-mi să-l împlînt

Fără vacarm.

Spre cer să zbor ca Phoenix şi să ard

În flăcările marelui cuvînt

Şi în pierzare fericit să cînt

Şi-n voi să cad.
27 iunie 2005

Recviem antum

Ferice de cei care pot să trăiască-n iubire

Şi în Dumnezeu.

Poezia e adusă în trăsura muzicii line

Şi opreşte în sufletul meu.

Ferice de cei care pot să trăiască în taină

Şi-n ale ei mîngîieri.

Mă scriu cuvintele cu o albă tăcere

Şi sunt oriunde, fiind nicăieri.

12 iulie 2005

***

E-un rîu durerea, îmi sunt Preadeparte,

Mă ning cuvintele, se face moarte,

În ea am să trăiesc fără sfîrşit,

Uitînd că sunt de şapte vieţi murit.

Paşii-mi sărută vrednicia ierbii,

Trăiesc doar timp, spaţiu gîndesc discret

Şi sunt convins: cînd se vînează cerbii,

Singurătatea m-a născut poet.

Şi de atunci din mine-alerg spre mine,

Privirea mi se frînge de ruine,

Ruine de tăceri din noapte-n zi.

Rănit şi-nsîngerat de-atîta taină,
Alerg din mine-n mine fără teamă
Ca spre o ţară ce n-o voi găsi.

***

Eu cuvînt n-am să-mi mai fiu
Numai cînd n-oi mai fi viu,
Da’ şi-atunce am să cînt

Cu al lacrimii cuvînt.

Cîntec de-apocalipsă

Pentru Nicolae Fabian

Apocalipsa mi-a intrat în casă,

Aseară a venit cu primul tren

Şi m-a îmbrăţişat să-i fiu etern

Soţ credincios, menire dureroasă.

Potop stelar strîngeam, umplînd ulcioare,

Cînta neantu-n mine la viori,

Iar vîntul mă-ntreba cu-nverşunare:

«Cum faci că veşniceşti şi nu mai mori?»

Rîdeam şi-n haine noi de disperare

Beam ceai din cîntec de privighetori.

***

Mie nu-mi ajunge zeu,
Ţie nu-ţi ajunge moarte,
Mie nu-mi ajunge Eu,

Nici departe, nici aproape.

Mie nu-mi ajunge Nu,
Ţie Da nu-ţi mai ajunge,
Mie nu-mi ajunge Tu

Să-mi am morţile prelunge

În ianuar, ce se-abătu
Peste ochi-mi — stea învinsă
Şi-mi ajung şi sunt de-acu

Ţară de colinde ninsă.

Baladă pe nou

Manole şi-a închis iubirea-n zid,

Eu — un popor de mierle fredonînd

Al nedreptăţii lied —

În gînd.

Sunt bucuros, aproape ne-ntîmplat.

Mi-a mai rămas un lucru de făcut —

Să le fiu cer surpat

În absolut.

***

Timpul curge înapoi

Spre ce-am fost odată Noi
Şi-o să curgă şi-nainte,
Cînd ne-om fi stinse cuvinte

Fără cruci, fără morminte.

Cîntec de copac

În pieptul meu e-o scorbură cu mierle,
Caut în mine, tace Dumnezeu,
În tine caut, lumea-şi prinde perle
Din amintirea plopului ce-s eu.

Ştiind poetul, să-l cunoşti nu poţi.
Degeaba-ncerci, opreşte-te şi taci.
Freamătă-n el tăcerea din copaci
Şi-n sufletu-i valsează vii cu morţi.

Face ravagii ca-ntr-un lan cu maci

Epidemia raiului în toţi.

***

Noaptea, fumînd, suspină-n drum şi luna
Îi şterge ochii, tace-ntotdeauna,

Deşi în ea sunt stoluri de cuvinte.

Vai, ochii nopţii parcă-ar fi morminte
Spre care-o să venim să ne cunune
Tăcerile din plopi — biserici bune!

Iubito, ce-amiroşi a primăvară,

Noi suntem condamnaţi să fim o ţară!

Grădina ascunsă

Plîngînd, am îngropat în noi iubirea

Şi-am aşteptat să tot răsară cînt.

Cer poezia e, da-i şi pămînt.

În zori mirată ne-a fost fericirea —

Cerul luînd în braţele-i grădina,

Din sîmburi mici de dor ţîşnea lumina.

Carte de răni

Sunt un ales al morţii. I-s poet!

Blestemul drag al lutului în floare

Voi deveni-n curînd şi, desuet,
Mi-oi duce traiu-n amintirea ta,
Care la orice-atingere tresare,
Carte de răni — s-a preschimbat şi doare.

Cuvintelor sunt jertfă credincioasă?

Altceva sunt. Altceva ce? Tăcerea!

Pe marea de parfum a morţii mele

Înot mereu, mi-i lesne şi mi-i greu,
Da-s fericit, c-am îmblînzit durerea
Şi-acum, fiindu-mi grai, i-s Dumnezeu!

***

Sunt plin de tine, cartea
Se-nchide şi-o să zbor
Să mă-nfieze moartea
Cîntîndu-mă cu dor.

Rău o să-mi pară-ntruna
Că n-ai venit, mirare,
Să-mi dăruieşti secunda
Din care ora-mi moare.

***

Privirile îmi sunt două morminte,

Cu mîinile le mîngîi, însă cînd

Voi fi cuvînt de humă, grav tăcînd

Cine le-o duce flori şi jurăminte?

Cuvintele-s cocori la tîmpla zării,

Şi eu, uitînd de ele, mă mai mint

Citind pe drumuri urmele tăcerii

Din care izbucnesc narcişi de-argint.

***

În prezent trăiescu-mi
Zilnic viitorul.

Nici un cîntec nu e

Mai frumos ca norul.

Şi nici zi mai tristă

Cînd, Iisuse sfinte,

Va fi să alegem

Moartea preşedinte.

***

Ca un vis luminează tăcerea

Dar tu, iarna,

Eşti mai frumoasă ca ea.

Eşti cea mai frumoasă iarna.

Mi-eşti durerea,
Pe care-o cer ca nimeni să mi-o dea.

***

Mă-ngîn, mă tac, pe urmă mă rescriu
În cartea nopţilor şi-n a risipei.
Gîndu-mi se-ncuie-n mănăstirea clipei,

Morţii cei vii, viii cei morţi mă ştiu.

Ca pe-un copac tăcerea mă citeşte,
Cinstindu-mi numele, vînat de ciori.

Pe ţărmul liniştii aştept să mori,

Viaţă-a muririi mele, pămînteşte,

Şi eu să mă abandonez, ca prunii,

La capătul însingurării lunii.

Catren mereu

Phoenix suntem. Strai de cenuşă

Purtăm, ca un stelar noroi.

Se-aude o bătaie-n uşă.

Primiţi-l pe Iisus în voi!

***

Cadou de aur zilelor din munţi

Le dau din veşnicia mea o parte.

Mă strig pe nume, dar îmi sunt departe.

Iluzia are părinţi cărunţi.

Dar dintre ale cerurilor zîne

Ea poezia vieţi-mi va rămîne.

***

— Ce mai faci, iubire?

— Mă fac amintire

Şi-o aştept pe mama

Ca un crin în zori,

Mîngîind cu paşii

Ierbile din vale,

Să ordone armii

De privighetori.

Arcaşii

Taci vorbele-atît de frumos
Ca-n ziua acea cînd treceam fericiţi

Cu eşarfe subţiri de ninsoare.

Făptură de cîntec duios

Rămîi. Ochii mei, triumfali, ca doi sciţi

Săgetează iubirea-ţi cu-o floare.

Clasic

Se-aude veşnicia cum respiră

Cînd cad poeţii trişti, răpuşi de liră.

Se-aude liniştea curgînd pe pleoape,

Pe case o aud, pe-astrale ape,

Albastre şi fără sfîrşit ca mitul,

Finit unde începe infinitul.

Cîntec

Pentru Viorel-Lucian Badian

Opresc la o staţie din trecut,

Cobor în amintiri, nevoie mare,

E drum prin ele, însă eu pornesc

Prin binecuvîntare.

Condamnat să nu mă mai support,
Destrămat, aş fi humei cicoare.
E drum prin tăcere, dar eu păşesc

Prin binecuvîntare.

Cărţile sunt tăcerea vieţii mele,

Căzînd la pieptul ierbii care moare.

E drum prin lacrimi, dar eu mai păşesc

Prin binecuvîntare.

***

Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,

Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.

Cine-acum de trupul luminii se desparte

Va fi plîns de cai.

E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,

Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,

Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele

E un mic Dumnezeu.

Vine-un cuvînt

Aud cuvîntul, bate lin la porţi,

M-a-nlănţuit pustia şi mă ţine

Să nu slobod cuvîntul Rai în mine,

Să nu fiu clinchet ce străbate bolţi.

Aud cuvîntul, îl aud călare

Cum vine-n dreptul inimii, cîntînd.

Mă zguduie pustia, e în stare

De mult calvar, iar eu îi strig, căzînd:

«Vine cuvîntul, răstignit şi sfînt,

Pe care-l preaaştept, pe care-l sînt».

***

Spital ceresc e Domnul tuturor.

Intraţi în el, ca pentru-ntîia oară.

Divinitatea-i muzica ce zboară

Cu chip de pasăre din viitor.

În mine ieri murea credinţa lumii,

Dar azi a prins din răni a înflori.

Iisus ne este, veşnic ne va fi! —

Strig pentru toţi antumii şi postumii

Acestui veac, şi veacul se întreabă

De-a fost un glas de om sau tril de iarbă?

Eternum musicalis

Pentru Ghenadie Ciobanu

Aplauzele vin mult mai pe urmă …

Întîi e muzica ce cuvîntează

Fără cuvînt, pe sine ea se spune

La nesfîrşit, precum Ateh se curmă

Pe noi spre-a ne rămîne din genune

În lumea lumilor care durează

Cît clipa veşniciei efemere

Şi-atît netrecătoare în Durere,

Întîi e muzica, tot ea-i tăcere,

Tot ea — cuvînt de-azur zidit în ere,

Ca să ne-nveşnicească,-ntîi ne curmă…

Aplauzele vin mult mai pe urmă…

27 iunie 2005

***

Sunt un dezastru implorînd lumine,

Vecii atîtea s-au surpat în mine.

Ruinele luminii, — ce ruine! —

În trupu-mi zac şi nu le vede nime.

Un lujer de lumină-am fost cîndva,

Potir din care bea oricare stea

Şi-acum dezastru sunt, care mai sper

Să fiu ce-am fost în veac: un turn de cer.

***

Am uitat să-mi dau bineţe,

Să fiu cît mai pămîntesc,

Şi-ntr-o zi, din politeţe,

Am uitat să şi trăiesc.

Am uitat să mor odată

Şi-nc-odată am uitat,

Eu ce-avui murirea toată

Şi pe-a voastră la pătrat,

Am uitat să uit de toate,

Să mă uit cum am uitat!

Şi-acum cînd miros a noapte

Sunt uitării împărat.

Psalm îngînat

Pentru Maya Badian

E-atîta jertfire de-amin în morminte.

Îmbrăcat în durere, trec prin ţara de cer.

Eu zbor prin mine însumi şi zilnic prin cuvinte

Înviu şi pier.

Apus sunt fără voi, tăceri nespuse.

Din răni îmi beau pustia ca pe-un leac.

Lacrima lumii — soarele, din ochii mei se duse

Spre gura-mi — lac.

Templu de haos sunt, străvechi şi veşnic.

Mă scutur de murire ca de-un vis

Şi mă invit la cină să-mi fiu altar şi sfeşnic

În paradis.

***

La uşa gîndului meu bate

Trufia morţii deseori.

Buzele dînsei îmi par flori

De ochii nopţii secerate.

O pierd prin amintiri visate,

Şi ea mă pierde-n cer mereu,

Cît uşile mi-s încuiate

Şi cheile-s la Dumnezeu.

Întoarcerea în viitor

Mă doare cerul, mult o să mă doară.

Uitată-n cronici, ţara a murit.

Copacii, sărutînd eternitatea,

O duc în ei, arhangheli, ca-ntr-un schit.

Noi mergem dinspre moarte înspre moarte,

Curtaţi de bestia din temniceri.

În viitor ne-ntoarcem, unde şoapte
Întemniţează verbele-n tăceri.

Vis albastru

Noi suntem un pămînt al suferinţei,

De suferinţă binecuvîntat.

Printre morminte verzi de cînturi

Trăim cu-adevărat.

Ideea morţii — păstorim de-o viaţă
Ca pe-o iubire veşnică sub cer.

Printre morminte verzi de cînturi

Trăim fără mister.

S-a dus în zare viaţa din murire

Şi doar din Sunt apusul n-a plecat.

Printre morminte verzi de cînturi —

Albastru vis arat.

Balada lui Traianus

Veni-va vremea cînd am să remor

În ochii tuturor ca o iubire

Şi fi-voi cîntec pentru un cocor
Care s-a rătăcit prin amintire.

Suflet de cer avînd această piatră,

Îmi tot îngînă zi de zi-n cărare:

«Smarald ca tine nu există-n soare».

Femeile rodesc amurguri rare,

Pomii din cer — singurătăţi amare

Şi moartea mea cu viaţa lor se ceartă.

***

Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,
Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.
Cine-acum de trupul luminii se desparte

Va fi plîns de cai.

E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,
Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele

E un mic Dumnezeu.

***

Părinţii mei au nume noi de flori

Şi scuturaţi de licurici şi iarbă

De ziua mea să vină — mă întreabă —

La braţ cu nostalgia din cocori?

Părinţii mei au devenit uimiri,

Plouă şi-n lumea lor, ceru-i poznaşul
Şi teamă mi-i că înecînd clădiri

Ploaia va demola întreg oraşul.

E-un anotimp etern orice iubire
Şi-aştept să treacă ploaia ce s-a-ncins
Ca plînsul unor flori ce ştiu că-n mine

Sunt baricade mari, de neînvins.

Poem plîns

În iarnă caii nu mai trag la deal

Şi căruţaşi mi-i bat fără-ncetare.
Alunecă, şi-un plîns voievodal

Prin mine umblă ca un bici şi doare.

O, de m-ar înhăma, pe-un deal să mor,

Căzut la pieptul iernii — să mă spuie.

Vai, caii nu mai pot, şi totuşi suie,

Plîngînd, ne-ngenuncherea vieţii lor.

Slănic-Moldova,

10 ianuarie 2003

Moartea fiinţei

Cînd am plecat din toţi în slava bolţii

În ochi-mi se roteau păsări de fum,

Viaţa vieţii şi murirea morţii

Spre sufletul ideii-şi făceau drum.

Murise pîn’ şi clipa. Să mă vadă

Nu era nici un gînd la poarta serii.

Hălăduiam prin luncile tăcerii,

Visînd mări uriaşe de zăpadă.

Murirea vieţii şi trăirea morţii

Dormeau-n acelaşi pat pentru vecie.

Lumea părea o sfîntă herghelie,

Spre care îngerii ningeau, cu toţii,

Cedîndu-mi mie dreptul lor la zbor,
Să-mi scriu sub cerul ierbii biruinţa!
…Parcă se stinse-n zori chiar nefiinţa
Ca o preafiinţare-a tuturor.

Şi-atunci au prins să cînte-n cor copacii

Odă muririi vieţuind în mine

Ca-n stupi de-azur popoarele de-albine,

Şi lin, prea lin, din trupu-mi creşteau macii.

5 ianuarie 2004

***

Cînd mă va vizita pustia,

Am să observ, bătrîn cocor,

Că n-am vecie să-ţi spun: zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun: nor.

Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii

Prin crîngul vieţii mele-apuse,

Ducînd în palme ciocîrlii.

Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.

Să tac nu mai găsesc cuvinte

Şi n-am tăceri să te mai strig.

***

E-atîta veselie-n tristeţe
Şi în tăcere-atîta cînt,
Şi-atîta grai, iar eu sunt singur,

Doar cuvînt.

În cămaşă de flăcări, de raze în flăcări

Planăm sub pămînt.
Mai ferice ca-n propria-mi moarte

Nici în doină nu sînt.

Cunoaşterea de sine

Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi,
Mă-ntîlnesc, nu mă-ntîlnesc,

Şi tot plec în mine însumi

Veşnicia să-mi găsesc.

Plec pe-o vreme sau pe două,

Doi de Noi un schit să fim

Sub o lună pururi nouă

Peste Ierusalim.

Cetăţi de cuvinte

Toamna-şi împrăştie poezia pe străzi.

Îngerii orbi stele îşi scot

din călcîie,

Pe mine m-a născut nefiinţa, se ştie,
Şi-n scrînciob m-a dat prin ogrăzi.

Atunci sufletul meu dansa pe clapele mării,

Din pletele ei culegeam

miresme albastre,

metafore de cer le numeam

Şi le duceam în palmele mirării …

Dar azi cînd toamna împrăştie pe străzi

tăceri şi morminte,

În mine-nchis ca-ntr-un cavou

Mai ctitoresc cuvinte.

Regionalizarea dincolo de legea efortului minim Dumitru Sandu

Regionalizarea dincolo de legea efortului minim

Dumitru Sandu iunie 28, 2011 Dezbatere
20 comentarii 4,168 Vizualizari

Nici în viata personala legea efortului minim nu este drum garantat. Cu atât mai putin în solutionarea unei complexitati de genul regionalizarii pentru dezvoltare. Tentative de a merge pe un minium  efort de  fundamentare în reorganizarea administrativ-teritoriala au existat din plin în spatiul politic românesc, de azi si de ieri. Este suficient sa iei una dintre întrebarile frecvent formulate si vei obtine nu numai o buna ilustrare a temei dar, sper eu, si câteva marcatoare de drum accidentat, fragil, care ar trebui evitat pe viitor.

Acceptate sau vehement negate, regiunile de dezvoltare adoptate în 1998 au constituit un termen de referinta privilegiat al dezbaterii. Frecvent au fost  formulate întrebari legate de capacitatea lor de a favoriza  identificari[1] sociale sau culturale. Raspunsul predominant a fost unul preponderent negativ. Argumentul invocat adesea este legat de configuratia regiunii       Sud-Est formata din sase judete, doua din Moldova (Galati si Vrancea), doua din Muntenia (Braila si Buzau) si cele doua judete dobrogene (Tulcea si Constanta). Cum mai poti vorbi de ”regiuni organice” când una dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României este constituita dintr-un mozaic de trei culori regionale?

Si întrebarea si raspunsul merita toata atentia. Regasim la nivelul lor doua presupozitii larg raspândite în mass media. Prima sustine ca regiunile de dezvoltare ar fi ”bune” daca ar corespunde strict cu regiunile istorice sau cu vechile structuri teritoriale de tipul tinuturilor (Satmar, Secuiesc, Dunarea de Jos etc.) ori al tarilor (Vrancea, Fagaras, Lovistea, Hateg etc.). Cea de-a doua presupozitie implica ideea ca judetele nu conteaza iar dezvoltarea spatiala ar trebui facuta numai prin formatiuni teritoriale de tipul regiunilor de dezvoltare. Desi întreaga dezbatere din ultima perioada a fost dusa fara ca vreunul dintre actorii institutionali implicati în sustinere sa furnizeze documente tehnice de fundamentare, presupozitiile anterior evidentiate merita sa fie luate în consideratie pentru ca ele vor fi, foarte probabil, apelate în continuare. La baza lor cred ca se afla un deficit de informare care poate fi redus.

Daca faci o investigatie fie si superficiala, pe internet, vei constata cu usurinta cât de consistenta este lista celor care se tot întreaba de ce regiunile de dezvoltare nu urmeaza strict conturul celor istorice. Cum întâmplarea face sa fi lucrat în echipa care a proiectat aceste regiuni am avut si sansa de a fi interogat direct pe o astfel de tema. Raspunsul este simplu: conformarea stricta a regiunilor de dezvoltare la conturul regiunilor istorice ar duce la aparitia a trei regiuni de dezvoltare mult mai mari decât limita superioara de trei milioane de locuitori indicata in metodologia Comisiei Europene (directiva 1059 din 2003). Toate cele trei mari regiuni istorice ale tarii – Moldova, Muntenia si Transilvania – au, conform datelor demografice oficiale , peste 4 milioane de locuitori fiecare. La cealalta extrema, Dobrogea si Banat au dimensiuni demografice de aproximativ patru ori mai mici comparativ cu cele trei anterior mentionate. Astfel de decalaje demografice sunt neindicate in proiectarea regiunilor de dezvoltare. Nu poate fi vorba, în consecinta, de regiuni de dezvoltare care sa urmeze exact conturul celor istorice.  Rezulta ca o atitudine de tip traditionalist  care ar face din regiunile istorice piatra de temelie a dezvoltarii regionale este inoperanta în contextul reglementarilor actuale de proiectare a regiunilor europene de rang doi (NUTS2).

Traditionalismul microregional, centrat pe ideea de tari sau tinuturi, propune varianta cu regiuni de dezvoltare mai mici pentru  ca , se spune, cele actuale sunt prea mari.  Prea mari în raport cu ce? În configuratia actuala, regiunile românesti de dezvoltare au o dimensiune demografica de aproximativ 2,7 milioane de locuitori , apropiata de situatiile din Franta (2,5 milioane) si Italia (2,8 milioane). Este foarte probabil, însa, ca dupa recensamântul din octombrie , din acest an, România îsi va corecta drastic cifra de populatie totala, undeva la un nivel apropiat de 19 milioane de locuitori. Populatia medie a regiunilor de dezvoltare românesti va coborî, în consecinta, la un nivel apropiat de 2,4 milioane, relativ egal cu cel specific Poloniei[2]. Nu încape nicio îndoiala ca structurile traditionale de viata teritoriala au înca semnificatie identitara si social-economica. Desigur, în secolul XXI tinuturi si tari care aveau relevanta puternica în secolele anterioare îsi pierd din semnificatie. Si totusi, traditiile microregionale conteaza si prin ele însele si prin consecintele pe care le pot avea  în mobilizarea resurselor pentru dezvoltare.

Întrebarea este cum iei în seama un arhipelag format din multitudine de insule de viata traditionala. Nu este imposibil, pentru ca cea mai buna aproximare a formelor traditionale de organizare teritoriala sunt judetele.  Ele au suferit modificari repetate de granite dar, în pofida acestui fapt, continua sa fie unitati teritoriale care nu pot fi ignorate în politicile regionale ale tarii. Judetele nu pot fi nici substituite regiunilor de dezvoltare nici ignorate. În plus, aspect semnificativ, în 1996-1997, când au fost proiectate regiunile de dezvoltare, judetele au fost efectiv folosite ca subunitati , concepute ca regiuni de rang 3 (denumite NUTS3 în Nomenclatorul de Unitati Teritoriale Statistice existent la nivelul Uniunii Europene ). Nu conteaza atât de mult statutul administrativ[3] cu care judetele vor intra în sistemul regionalizarii din România cât asigurarea unei functionalitati specifice pentru acestea. A pune eticheta alba sau neagra pe judet sau pe regiune de dezvoltare este neinspirat, nefundamentat prin argumente. Politicienii invocau foarte frecvent , pâna la dezbaterea pe regionalizare, principiul subsidiaritatii ca modalitate optima de a rezolva probleme de dezvoltare  si administratie prin atribuirea unor responsabilitati specifice pe niveluri de competenta centrala, judeteana sau locala. În momentul în care s-a pus efectiv problema unei reorganizari administrative , principiul subsidiaritatii a disparut brusc din vocabularul decidentilor. De ce este asa, e o alta discutie. Ignorarea sistematica a respectivului principiu, în tot arcul politic activ în dezbaterea regionalizarii din România de azi, nu poate fi decât contraproductiva.

Regiuni de dezvoltare (marcate prin umbrire) și regiuni istorice (marcate prin contur accentuat). Denumirile curente ale regiunilor de dezvoltare sunt înscrise cu litere mari iar posibila lor redenumire, cu conotație istorica, în litere mici. Faptul că, inițial, în Carta Verde a Dezvoltării Regionale   s-a folosit o simplă identificare numerică a regiunilor de dezvoltare a fost un simplu procedeu de a lăsa deschisă alegerea numelor lor. Schimbări în acest sens au fost adoptate déjà  prin legea 315/204.

Rezulta, din cele anterior mentionate, ca traditionalismul prin regiuni istorice sau în varianta tinuturilor/tarilor nu poate fi adoptat ca temei pentru regionalizarea de nivel NUTS2 pentru dezvoltare. Regiunile de dezvoltare instituite prin Carta Verde a Dezvoltarii Regionale si prin legea 151/1998 (sau actualizarea ei prin legea 315/204 ) au adoptat o linie de proiectare între cele doua tipuri de traditionalisme de nivel macro- sau micro. Rezultatul acestei optiuni a dus , oare, la unitati teritoriale care nu pot conferi identitate? O simpla inspectare a hartii care suprapune regiunile de dezvoltare peste cele istorice indica în mod clar faptul ca sapte din cele opt unitati instituite în 1998 (regionalizarea ‘98) au identitate istorica bine structurata. Ramâne în discutie numai regiunea Sud-Est.

În pofida grabei cu care a fost etichetata ca regiune artificiala, aceasta are  un mare potential  identitar prin geografia, istoria si cultura ei. Patru dintre cele sase judete care o compun sunt , prin localizare si traditie, judete ale Dunarii Inferioare/ de Jos – Constanta, Tulcea, Braila si Galati. Dincolo de acest aspect, dar si în legatura cu el, toate cele sase judete componente ale regiunii Sud-Est au în comun faptul de a fi spatii de diversitate culturala[4], fie sub aspect etnic precum judetele dobrogene, fie în calitate de zone de contact între regiuni istorice sau între regiuni geografice. Este o întrebare daca diversitatea culturala si interculturalismul asociat ei nu pot fi o baza de regionalizare eficienta si legitima din punct de vedere social . Personal, cred ca da, si pot fi aduse, într-un alt context, argumente suplimentare în acest sens. Daca vom considera cultura nu numai ca set de valori traditionale ci si de configuratie de valori efectiv traite în viata sociala actuala vom constata ca spatiul regiunilor istorice este puternic diferentiat pe arii culturale[5]. Acestea nu au avut si, foarte probabil, nu vor avea statut administrativ. Cunoasterea lor este importanta, însa, pentru ca dezvoltarea regionala si constructia identitara nu se face numai cu unitati administrative ci si prin proiecte de asocieri voluntare, prin mecanisme care  pot integra ariile culturale.  În Muntenia, spre exemplu, exista trei astfel de arii culturale ( BL BZ, AG DB PH, CL IL TR GR) iar în Transilvania cinci (CV HG, BV SB, AB HD, CJ MS, BN SJ).

România este o tara puternic diferentiata si sub aspect cultural si ca nivel de dezvoltare. Niciun tip de regionalizare nu va putea sa ia în consideratie ambele categorii de diferentiere daca nu va fi gândit în sistem de subsidiaritate, cu referire la unitati de tip NUTS2 , NUTS3 si , eventual, unitati administrative locale . Acesta ar însemna, cu unitatile teritoriale existente în prezent în România, o structurare pe regiuni de dezvoltare, judete si municipalitati sau grupari de localitati.

În ecuatia regionalizarii, dezvoltarea ramâne tinta iar organizarea administrativa, absorbtia fondurilor europene si asigurarea mecanismelor identitare pot fi considerate ca principale mijloace de atingere a ei. Exista, desigur, interactiuni între toate aceste procese. Niciunul dintre ele, însa, nu reprezinta un dat. Identitatea trebuie conceputa nu numai ca un gen de conditionare istorica ci si ca identificare, ca actiune creativa prin programe de marketing regional care duc si la dezvoltare si la afirmarea apartenentei culturale. Constructia institutionala este coloana de rezistenta în structurarea tuturor acestor procese. Ideea ca poti elimina coruptia sau excesul de costuri administrative daca desenezi mai întâi atlasul regionalizarii nu îsi gaseste sustinere în istoriile relevante pentru schimbari de acest tip.

Tendinta de a merge pe legea efortului minim si în cazul discutat – ”mai amânam descentralizarea”, ”nu discutam aplicat despre reducerea numarului de comune pentru ca acolo avem primarii care ne aduc voturi” , ”separam proiectarea unitatilor regionale de constructia institutional-administrativa” sau ”pastram judetele asa cum sunt, cu toata birocratia lor” – nu poate duce decât la costuri sociale maxime.

[1] Folosesc, nu întâmplător, termenul de identificare în locul celui de identitate, în linie cu  argumentarea lui Brubacker ( Brubacker, Rogers and Cooper, Frederick. 2000. Beyond “Identity”, in Theoretical Sociology, 29: 1-47 ) pentru a pune accent  pe proces si nu pe stare. Corelativul procesului de dezvoltare este identificarea în mai mare măsură decâtidentitatea. Identitățile sunt foarte importante în procesele de dezvoltare dar nu sunt un dat imuabil. Ele se reconstruiesc în permanență.

[2]Datele pentru comparație sunt luate din  European Regional and Urban Statistics Reference Guide, EUROSTAT, EC, 2010.
[3] Experiența poloneză în materie de regionalizare poate fi relevantă pentru construcția instituțională din domeniu în Romania (vezi, spre exemplu, Pawel Churski, Structural funds of the European Union in Poland – experience of the first period of membership ).  Județele din România, unități de tip NUTS3 în sistemul UE,  corespund  celor 66 de subregiuni din Polonia, constituite ca grupuri de districte (powiaty).
[4] Județele din regiunea Sud-Est sunt comparabile, din acest punct  de vedere al diversității,  cu situații din ariile culturale Brașov-Sibiu , Cluj-Mureș sau Banat.

[5] Dumitru Sandu, Ariile culturale ca matrice de sociabilitate, Sociologie Româneasca, 3-4, 2002.  Dimensiunea socioculturală în proiectarea regiunilor  de dezvoltare se regăsește prin specificarea unor subregiuni de dezvoltare, suprapuse, în bună măsură, cu ceea ce, anterior lor, fusese delimitat prin conceptul de arie culturală (vezi Carta Verde a Dezvoltării Regionale….., p. 33).

DUMITRU SANDU „Ridicarea satului“ prin el însuşi. Ideologii şi practici în interbelicul românesc

DUMITRU SANDU

Sursă http://secolul21.ro/numere/scoalasociologica/ridicareasatului.htm

„Ridicarea satului“ prin el însuşi. Ideologii şi practici în interbelicul românesc

Întrebările

România a cunoscut, în anii ’30 ai secolului trecut, o mişcare socială de proporţii, orientată spre „ridicarea satului“. Preocuparea a fost o reacţie nu numai la sărăcie ci, mai ales, la decalaje. În structurarea percepţiei publice au contat decalajele dintre România şi alte ţări europene (Chesnais, 1986: 543-544; Murgescu, 2010:214-221), dintre sat şi oraş (INS, 2006: 200) şi cele între regiunile istorice. Mişcarea „ridicării satelor“, cu sensul de ieşire din sărăcie prin modernizare, nu este specifică perioadei interbelice. Precedentul notabil a fost haretismul (Haret, 2009: 196-413). Una dintre cele mai clare definiri ale scopului mişcării de ridicare culturală a satelor este formulată în deciziunea privind organizarea cercurilor culturale semnată la 21 februarie 1902 de către Spiru Haret ca ministru al instrucţiunii. Aceste cercuri erau prima instituţie microregională care reunea, în Vechiul Regat, învăţători şi preoţi din grupări de câte cel mult nouă şcoale. Dincolo de obiectivul lor didactic ele vizau „Ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, şi a celei materiale, prin îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe practice.“ (Haret, 2009: 139). Mai târziu, în formulare Dimitrie Gusti, obiectivul ridicării satului, va avea nu doi ci patru termeni, respectiv sănătate, muncă, minte, suflet drept domenii de ridicare a satelor. Corespondenţa Haret–Gusti, în materie de obiective, este evidentă însă. Diferite erau numai mijloacele. Reforma socială, cale esenţială pentru ridicarea satului, este concepută de Gusti, odată cu înfiinţarea Asociaţiei pentru Studiu şi Reformă Socială în 1918, ca fiind posibilă numai prin fundamentare pe cunoaştere, pe cercetare socială (D. Gusti, 1970: 61–62).
În cele ce urmează ne vom referi în special la acţiunile desfăşurate de echipele studenţeşti, în cadrul Fundaţiei Culturale Regale «Principele Carol», începând cu anul 1934 până în 1937/1938. A fost o perioadă experimentală, de căutare a soluţiilor de organizare şi intervenţie socială. Mişcarea intră în fază de instituţionalizare la nivel naţional odată cu promulgarea de către Carol al II-lea a Legii Serviciului Social, în octombrie 1938. Noua etapă durează exact un an de zile pentru că în octombrie 1939 legea este suprimată. Lipsa de resurse financiare, semnele evidente ale noii conflagraţii mondiale (Argetoianu & Neagoe, 2003:175, 187–188, H. H. Stahl, 1981: 394–395; Rostás, 2000:100) şiinfiltraţiuni gardiste (Carol al II-lea, 2003: 241) şi comuniste au fost principalele motive invocate pentru suspendare.
În pofida faptului că descrierea activităţilor, evenimentelor şi actorilor implicaţi în procesul menţionat este amplu elaborată (Neamţu, 1939; H. H. Stahl, 1939; 1981: 4; Rostás, 2000; A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002; Rostás, 2005), înţelegerea mişcării echipelor regale studenţeşti din 1934-1938 şi tentativa de instituţionalizare a acesteia rămân marcate prin multiple semne de întrebare.
Dintre acestea reţinem pe cele care sunt centrate asupra dimensiunii participative a ridicării satului: a) ce anume a făcut posibilă această mişcare în care voluntariatul a avut un rol esenţial; b) care a fost raportul dintre ideologie şi practici în cadrul mişcării; c) de ce instituţionalizarea ei a fost una problematică.
Împliniri şi, deopotrivă eşecuri ale Şcolii Gusti în interbelic au fost puternic legate de cadrul instituţional al activităţilor desfăşurate. Intervenţia socială la sate a fost asociată cu finanţarea şi organizarea prin instituţii ale regalităţii din timpul lui Carol al II-lea — Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ şi Legea Serviciului Social. Este suficient să parcurgi pagini din Curierul echipelor studenţeşti şi din Curierul Serviciului Social, publicaţii ale Fundaţiei, pentru a realiza că munca de ridicare culturală a satelor iniţiată de Gusti prin echipele sale era puternic asociată carlismului în spaţiul public.
Chiar înainte de tentativa de instituţionalizare a muncii la sate în stil cazon, prin legea Serviciului Social, tonul pro-carlist al Curierului Echipelor Studenţeşti era evident. Un scurt pasaj din editorialul publicat în această revistă, cu ocazia marcării Congresului Căminelor Culturale din iunie 1937, este suficient pentru a percepe încărcătura ideologică a publicaţiei:
„… manifestaţii ca cea de la 7 Iunie dovedesc, lămurit, tuturora că satele au îmbrăţişşat cu iubire marea iniţiativă a Regelui şi s-au adunat harnice în Căminele Culturale. Echipele Studenţeşti, ca mijloc de acţiune şi educaţie şi Căminele Culturale ca organe de conducere obştească, a sătenilor, ivite din gândul înţelept şi îndrăsneţ al M.S. Regelui Carol II şi realizate prin activitatea d-lui Prof. D. Gusti, Directorul General al Fundaţiei Regale „Principele Carol“, sunt alcătuirile noui şi puternice prin cari se înfăptuieşte azi idealul ridicării culturale a satelor româneşti“.
Acest model de interpretare a mişcării echipelor studenşeşti, cu regele ca mare iniţiator şi Gusti ca executant, se regăseşte şi la gustişti de marcă, fie frecvent (Neamţu, 1939), fie rar (H. H. Stahl, 1939). (Modelul respectiv nu apare aproape deloc la Anton Golopenţia, orientat în mai mare măsură, după doctoratul său în Germania, spre modificări radicale în metodologia gustiană de cercetare.) Pornind de la astfel de premise au apărut linii de interpretare asupra mişcării sociale gustiene de după 1934 ca fiind o „aparentă susţinere a dezvoltării comunitare“ (Momoc, 2012:314). În context gustişti angajaţi în Fundaţie, precum H.H. Stahl, sunt consideraţi ca fiind, după 1934 „în slujba Monarhiei sociale a lui Carol al II-lea“. Gruparea H.H. Stahl, A. Golopenţia şi O. Neamţu este percepută ca „echipă de PR şi comunicare sub conducerea profesorului Gusti“, cu misiunea de „reconstrucţie a României sub conducerea monarhului Carol al II-lea“ (Momoc, 2012: 314–315).
Au avut cei patru sociologi raportări identice la Carol al II-lea? Au fost Stahl şi Golopenţia „în slujba“ lui Carol al II-lea sau în slujba satului, încercând să folosească resursele financiare şi instituţionale ale regalităţii? A fost acţiunea echipelor regale studenţeşti un tip de dezvoltare comunitară în fapt sau numai aparent? La întrebări de acest gen nu se poate răspunde numai prin raportare la textele din cele două Curiere ale Fundaţiei. Este nevoie să revenim la ceea ce au făcut efectiv în sate echipele studenţeşti şi la textele de specialitate care au fost elaborate de gustişti. În plus contează şi modul în care au perceput lucrurile martori din epocă, fie participanţi la mişcarea socială în discuţie (Rostás, 2009), fie implicaţi în contextul desfăşurării ei. Literatura memorialistică a unora dintre liderii şcolii (H. H. Stahl, 1981; Rostás, 2000) sau scrisorile circulate între ei (A. Golopenţia, 1999, 2012) pot fi, de asemenea, relevante. Sperăm ca prin recontextualizare să înţelegem mai exact raportul dintre ideologie şi practică pentru diferiţi actori ai mişcării sociale susţinute prin echipele studenţeşti sau ale Serviciului Social. Fundamentală, însă, este reconstituirea modelului de dezvoltare comunitară generat de Fundaţia Culturală Regală în perioada experimentală 1934–1937/1938.

Modelul experimental de dezvoltare comunitară

Repere americane. În anii ‘30 nu se putea vorbi, pe plan mondial, de o structurare clară a unor modele de dezvoltare locală sau de ieşire din sărăcie prin auto-organizare, prin stimularea participării locale în forme instituţionalizate. Era modelul promovat la Chicago de Jane Addams prin lucrătoarele sociale de la Hull House, începând cu 1889. Modelul este menţionat de Stahl în evaluarea pe care o făcea muncii echipelor studenţeşti din 1934 (H. H. Stahl, 1939: 95). Tot Stahl remarca, însă, faptul că ţintele erau diferite. În America populaţia vizată erau imigranţii săraci, neintegraţi în societatea americană iar „nouă nu ni se pune problema ridicării unor grupe răzleţe, ci problema ridicării vieţii tuturor satelor româneşti. Problema ridicării culturale este la noi o problemă de viaţă şi de moarte pentru statul întreg.“ (H. H. Stahl, 1939:96). Contextele în care se structurau cele două mişcări sociale, cea americană de la sfârşit de secol XIX şi cea românească din perioada interbelică erau similare, marcate prin schimbări sociale majore. Or, acestea sunt recunoscute ca fiind favorabile emergenţei practicilor de tip comunitar (Weil şi Reisch, 2005:11).
„Un sat se ridică prin el însuţi“. După multe campanii de cercetare monografică sau de acţiune socială în echipă, H.H. Stahl mărturisea, în ianuarie 1937, în Curierul Echipelor, că satul nu poate fi ridicat decât „prin el însuţi“. Desigur, ideea nu era nouă în Şcoala Gusti. Principiul era formulat de către Gusti încă din 1918 ca cerinţă de tip democratic: „participarea efectivă a fiecărui cetăţean la viaţa publică“ este condiţie esenţială pentru „consolidarea şi progresul unui stat democratic“ altfel spus „puterea vine de jos oricât lumina ar veni de sus“ (D. Gusti, 1970: 62). Reafirmarea lui de către Stahl are semnificaţia unei confirmări şi a unei particularizări pe bază de experienţă colectivă de intervenţie socială, cu specificarea unor reguli precise de acţiune. Cei veniţi din afara satului, echipe sau persoane izolate, specialişti sau nespecialişti, nu pot fi decât facilitatori, cum am spune în limbajul de azi al dezvoltării comunitare:
„Am ajuns, după atâta amar de vreme, să şim ce vrem, să cunoaştem problemele satului şi mijloacele ridicării lui culturale. Avem un program pe care, cu bună dreptate, îl credem rodnic. Acest program este următorul: un sat se ridică prin el însuşi; o echipă, o tabără, un tehnician izolat, nu pot să facă nimic, dar absolut nimic, daca nu reuşesc să scoată din amorţire satul el însuşi. Noi nu suntem altceva decât o echipă de şoc, noi dăm numai o pornire, un prim pas, o trezire. Satul, el însuşi, trebue apoi, să urmeze la munca permanent (H. H. Stahl, 1939: 192).“
Şi, în acelaşi context, mai erau specificate încă alte trei precondiţii ale reuşitei în ridicarea satului, în afara participării localnicilor şi a abilităţilor lor de autosusţinere. Era nevoie, spunea sociologul, ca pornirea „să fie făcută dintr-o dată şi cu aceeaşi putere, pe tărâmul sănătăţii, muncii, minţii şi al sufletului“ (H. H. Stahl, 1939:193 ). Altfel spus, schimbările pentru ieşire din sărăcie sau pentru dezvoltare să fie făcute integrat, pe multiple dimensiuni. În plus, e nevoie de concentrare, continuitate „an de an într-un loc“ pentru a ajunge la rezultate. şi, în fine, dacă munca socială este „bine orânduită“ ea trebuie să ajungă a fi „contagioasă“, să aibă efecte la nivel de regiune.
Căminul cultural. Formula concretă de organizare care să ducă la împlinirea acestor principii este cea a căminului cultural. Evident, nu este vorba de clădirea publică locală ci de o instituţie socială. În caracterizarea sugestivă a lui Stahl, după primul an de lucru la Fundaţia Culturală Principele Carol, „Căminul Cultural înseamnă unirea laolaltă a tuturor oamenilor de bine dintr-un sat, pentru ca acolo să se poatăînjgheba începuturile unei ridicări continue a satului întreg“ (H. H. Stahl, 1939: 107. sublinierile mele, DS). Altfel spus, căminul cultural este o formă de solidaritate socială între oamenii cu spirit comunitar, orientaţi spre schimbarea voluntară, în bine, de durată, a propriei comunităţi. Dacă lângă această definire şi interpretarea ei adaugi formularea, de relativ largă circulaţie, „dezvoltarea comunitară este schimbarea voluntară în, prin şi pentru comunitate“ (D. Sandu, 2005: 26) atunci constaţi că ceea ce avea în vedere Stahl, în bună, tradiţie Dimitrie Gusti, nu era altceva decât o referire la ceea ce mai târziu se va numi „actor colectiv de dezvoltare comunitară“. Este extrem de important, în linia obiectivelor acestui articol, să notăm că de căminul cultural sunt explicit legate — pentru acţiunile Fundaţiei Regale Principele Carol, dar si ulterior prin Serviciul Social — ideile de voluntariat, solidaritate socială şi dezvoltare endogenă (empowerment, cum se va spune mai târziu pentru dezvoltarea locală prin forţe proprii). Concepţia oficială legată de dezvoltarea comunitară se va schimba în România între 1934–1938 şi 1939–1989, prin trecerea de la echipele studenţeşti la cele ale Serviciului Social. Nucleul concepţiei, însă, legat de căminul cultural, în sensul anterior definit, va rămâne stabil. Stabilitatea în înţelegerea rostului social al căminului cultural decurge şi din modul în care instituţia respectivă este inclusă şi definită prin articolul 10 din Legea Serviciului Social: „Căminul Cultural este o unitate de lucru, alcătuită şi condusă de localnici, săteni, intelectuali şi fii ai satului plecaţi din sat. El este organul de execuţie al Serviciului Social. Scopul Căminului Cultural este de a ajuta, întări şi adânci acţiunea Bisericei, a Şcoalei şi a autorităţilor de Stat. El va coordona şi unifica toate activităţile desfăşurate în sat de organele de Stat şi sociale, prin desvoltarea armonică ….“ („Lege pentru înfiinţarea Servicului Social,“ 1938). Satul pe care îl reprezintă Căminul Cultural este conceput ca unitate socio-teritorială dar şi ca reţea prin includerea fiilor satului între posibilii membri ai acestei instituţii.
„Echipele studenţeşti au construit cămine experimentale, în care s-a încercat, şi în bună parte s-a reuşit, să se creeze un program de muncă şi o tehnică de aplicare a acestui program, care să poată fi după aceea primit de toate Căminele din ţară“ (H. H. Stahl, 1939: 108). Acţiunea de intervenţie la sate a însemnat, în faza ei experimentală a echipelor studenţeşti şi edificarea efectivă a unor cămine care să găzduiască dispensare, biblioteci, muzee, săli de adunare etc. Importanţa clădirii ca atare era percepută, la trei ani de la începerea lucrului cu echipele studenţeşti, ca fiind covârşitoare: „Am convingerea că în satul în care Echipa nu a construit un Cămin Cultural, s-a muncit aproape zadarnic... Numai de dragul unui local de Cămin, satul se va simţi îndemnat să aibe şi Cămin“ (H. H. Stahl, 1939: 175). Este atât de important rolul căminului cultural în experimentul Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol — pentru perioada 1934–1938 şi, ulterior, în cadrul Serviciului Social — încât Gusti vorbeşte explicit despre „mişcarea căminelor culturale“ (Gusti, 1939: 4). Rosturile căminului cultural apăreau şi mai clar în relatarea unui discurs ţinut de Dimitrie Gusti în ianuarie 1939 cu ocazia şedinţei comune a Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi Serviciului Social. Căminul cultural, susţinea Gusti, trebuie să promoveze cultura integrală, activă şi descentralizată (Dima, 1939: 4). Integralismul vizează considerarea simultană a sănătăţii, muncii şi aspectelor educativ-spirituale.
Imediat după primul an de teren, în Experienţa echipelor regale studenţeşti,era conştientizat deja faptul că deşi abordarea integratoare a culturii este importantă, satele nu pot fi câştigate pentru noul model de schimbare decât dacă se acordă prioritate acţiunilor sanitare şi economice: „o primă concluzie ce se poate desprinde este aceea că cele mai frumoase rezultate s-au obţinut de acele echipe care au avut la îndemână tehnicieni buni în domeniul sănătăţii şi al muncilor în gospodărie“ (H. H. Stahl, 1939:100).
Dialogul. Metoda de lucru efectiv pentru ridicarea satului este bazată, în concepţia gustiană, dar mai ales în expresia ei stahlistă, pe dialog ca mijloc de învăţare şi de câştigare a încrederii comunităţii. Dintre toţi gustiştii, Henri Stahl este cel care a stat cel mai mult la sat, fie pentru cercetare, fie pentru coordonarea echipelor studenţeşti. Anton Golopenţia a lipsit din ţară, fiind plecat pentru doctorat în Germania, în perioada octombrie 1933-octombrie 1936. În consecinţă nu a putut fi prezent efectiv pe teren, în primii trei ani de lucru cu echipele studenţeşti, deşi colaborarea şi comunicarea cu Gusti şi gustişti a fost intensă pe toată perioada (S. Golopenţia, 2002). O participare activă în organizarea echipelor studenţeşti a avut Octavian Neamţu — inspector general la Fundaţie între 1934-1938, redactor la Curierul Echipelor Studenţeşti între 1934-1938 şi, ulterior, între 1938–1939, secretar general la Serviciul Social. Sintezele de cunoaştere socială sau de metodologie a acţiunilor comunitare nu apar, însă, în operele sale. Gusti ca director al Fundaţiei a fost implicat din plin în politica şi fundamentarea teoretică generală a experimentului social al mişcări căminelor culturale. În perioada cercetărilor monografice, 1925–1930, a participat din plin la experienţele de teren. Participarea sa se reduce ulterior, în etapa echipelor studenţeşti, dat fiind multiplele implicări instituţionale pe care le avea. Oricum, este semnificativ, în context, ca niciuna dintre lucrările ştiinţifice ale lui Dimitrie Gusti nu are o secţiune majoră de sociologie empirică, de folosire directă a datelor specificate la nivel de caz de studiu. Or, dezvoltarea comunitară, în afara unor principii generale de acţiune presupune şi reguli efective de bună practică. Cel care a participat cel mai mult la experiment şi a formulat periodic lecţii învăţate pe acest temei, nu speculativ, a fost Stahl. Dacă vrei să obţii participarea localnicilor, la rezolvarea propriilor probleme şi să le câştigi încrederea, susţine sociologul, începutul este dialogul cu ei, plasarea în postura de om care nu predă lecţii, ci învaţă:
„Satul este un câmp de muncă. Dar satul este şi un loc de învăţătură. Cu urechi cari ştiu să audă, să ascultăm satul. Lăsaţi şanţurile, gropile de nutreţ, consultaţiile, şcolile şi ascultaţi. Satul de obicei este mut. Dar dacă ştii să-l asculţi, vorbeşte. Şi el cere, aşa cum ştie, să nu îl trădezi“ (H. H. Stahl, 1939: 157–158, sublinierile mele DS.)
Educaţia prin dialog de care va vorbi mai târziu, în anii ’70, cu folos şi succes, Paulo Freire (Freire, 1970) capătă la Stahl, în anii `30, numele de „educare îndoită“:
„Concluzia care mi se pare că se impune din aceste experienţe de până acum, este aceea că, dacă e vorba de o educare în munca aceasta a ·echipelor studenţeşti, această educare nu poate fi decât îndoită: a satului de către echipă, dar mai ales a echipei de către sat“ (H. H. Stahl, 1939: 102–103).
Practica echipierilor la sat se încadrează în ceea ce se cheamă educaţia populară, curent de lungă tradiţie în schimbarea participativă a comunităţilor (Castelloe, 2005). Stahl era la curent cu practicile comunitare participative promovate de Jane Adams (H. H. Stahl, 1939: 95–96). Nu rezultă din textele sale dacă era la curent şi cu abordările lui Lindeman de la Columbia University, din anii ’20, referitoare la rolul propriei experienţe în începerea învăţării pentru adulţi (Lindeman, 1926). Stilul democratic-participativ pe care echipierii îl practică în acţiunile culturale de ridicare a satului era pe linie de continuitate cu metodele de câştigare a încrederii sătenilor în cercetările monografice. Încă din 1934 Stahl formulase deja, pe bază de experienţă de teren, regulile de câştigare a încrederii satului (H. H. Stahl, 1934: 113–114).
Neîncrederea cu care au fost primiţi echipierii în sate pare să fi fost regula şi nu primirea lor entuziastă ca „mesageri ai Regelui“: „După toate rapoartele, care se pot găsi la Fundaţie, reiese că aceste echipe au fost întâmpinate de săteni cu o neîncredere, care mergea uneori până la duşmănie. Prezenţa unui atât de mare grup de studenţi în mijlocul satului este un fapt neobişnuit. Afirmaţia lor că au venit doar cu gândul de a căuta să facă din răsputeri tot binele pe care-1 vor putea, ca să-şi ţină cuvântul dat Regelui Ţării când Acesta le spusese „Duceţi în sate o parte din sufletul şi din dragostea Mea“, părea de domeniul, dacă nu al basmelor, cel puţin al unor intenţii ascunse care nu îndrăzneau să se dea pe faţă. Uneori nu numai sătenii, ci şi intelectualii satelor au arătat aceeaşi neîncredere“ (H. H. Stahl, 1939: 97-98).
Satele au fost câştigate, acolo unde s-a întâmplat acest lucru, nu prin invocarea lui Vodă Carol ci prin probele de utilitate socială pe care echipierii le-au dat, prin ceea ce au făcut util satului şi prin modul în care au ştiut să discute cu oamenii. Formele de dialog, de cunoaştere a opiniilor despre problemele locale au fost diverse, de la simple discuţii cu autorităţile, intelectualii şi sătenii obişnuiţi până la organizarea unor şezători (H. H. Stahl, 1981: 336-341). În cadrul lor se organizau coruri, teatru popular, lecturi, dar şi discuţii care mergeau până la stabilirea programului de lucru al echipei (H. H. Stahl, 1939: 90).
Metoda de lucru ideală în acţiunea culturală la sate este excelent descrisă prin metafora pescarului de oameni, a echipierului care ajunge să lege o mulţime eterogenă — prin vorbă şi faptă proprie, prin sinceritate, dialog, laudă şi exemplu — în reţeaua unei comunităţi care porneşte la propria ei salvare de sărăcie, la ridicarea spre o stare socială mai bună (H. H. Stahl, 1939: 148–151).