Traianus. Poeme

***

La revedere, dragostea mea veche,

O nedreptate mă vînează iar,

Viaţa plînge-n prag să-i dau în dar
Singurătatea-mi fără de pereche.

Orb, vîntul prohodeşte-n drum tăcerea
Şi fuge-apoi în casa lui din stea.
Nu-i cîntec mai frumos precum durerea,
Ce se îmbracă-n amintirea mea.

Poem smuls din Acum

În ochii mei e-un cimitir ce creşte,
Atîta lume se îngroapă-n el,

Paznici sunt florile de muşeţel,

Ca o grădină liniştea-nfloreşte,

Culeg de jos lumina pe făraş,

Şoapte-mi fac din tăceri de heruvim,
Gropari bătrîni — copacii n-au sălaş.

Se pot ascunde în privirea mea,

Casă-şi pot face-n amintiri de stea,

Cît noi statui iubirii devenim.

Ultimul stingher (II)

Casă de pămînt avea-voi
Într-un cimitir din cer,
Nimeni să-mi deschidă poarta,
Fi-voi ultimul stingher.

Cel mai trist! Laudă vouă

Că o să ajung aşa.

Numa-n mănăstiri de rouă

Un copil va lăcrima

Şi-n cel ceas sub stele-salbe
Ninge-va cu linişti albe.

***

Pe apa mării scriu poemul lunii,

Îl scriu la nesfîrşit şi-l vor citi

Aleşii universului, — nebunii

Din zi în noapte şi din noapte-n zi.

Tot săruta-ţi-aş numele, Iubire,

Că doar de dorul tău încerc să scriu

Din noapte-n zi şi din zi în tîrziu,

Încît aduc a iad şi-a nemurire.

Numele morţii nu-mi mai este drag,
Dar o visez şi-odată, surîzînd,

Am pus visul la zid şi cînd să trag

L-am auzit pe Dumnezeu plîngînd.

***

Cînd te aveam pe tine umblam ca un nebun,

Ce copt era cuvîntul, ce sunător şi bun,

Durerea-mi da procură, în numele-i să cînt,
Preot mi-era tăcerea, spunîndu-mi: «Fii cuvînt».

Mă tot soma tristeţea, mă obliga un dor

Să fiu în orice clipă visarea tuturor,

De-o viaţă-apus şi încă fiu nenăscut al sorţii,
Citea în ochi-mi noaptea metaforele morţii,

Şi întreba aiurea instanţe de resort

Cînd va veni poştaşul îmbătrînit de tot.

Verdict

Să iau paharul plin cu vin — să-l sfarm,
S-arunc pachetul cu ţigări în vînt
Şi revolveru-n trupu-mi să-l împlînt

Fără vacarm.

Spre cer să zbor ca Phoenix şi să ard

În flăcările marelui cuvînt

Şi în pierzare fericit să cînt

Şi-n voi să cad.
27 iunie 2005

Recviem antum

Ferice de cei care pot să trăiască-n iubire

Şi în Dumnezeu.

Poezia e adusă în trăsura muzicii line

Şi opreşte în sufletul meu.

Ferice de cei care pot să trăiască în taină

Şi-n ale ei mîngîieri.

Mă scriu cuvintele cu o albă tăcere

Şi sunt oriunde, fiind nicăieri.

12 iulie 2005

***

E-un rîu durerea, îmi sunt Preadeparte,

Mă ning cuvintele, se face moarte,

În ea am să trăiesc fără sfîrşit,

Uitînd că sunt de şapte vieţi murit.

Paşii-mi sărută vrednicia ierbii,

Trăiesc doar timp, spaţiu gîndesc discret

Şi sunt convins: cînd se vînează cerbii,

Singurătatea m-a născut poet.

Şi de atunci din mine-alerg spre mine,

Privirea mi se frînge de ruine,

Ruine de tăceri din noapte-n zi.

Rănit şi-nsîngerat de-atîta taină,
Alerg din mine-n mine fără teamă
Ca spre o ţară ce n-o voi găsi.

***

Eu cuvînt n-am să-mi mai fiu
Numai cînd n-oi mai fi viu,
Da’ şi-atunce am să cînt

Cu al lacrimii cuvînt.

Cîntec de-apocalipsă

Pentru Nicolae Fabian

Apocalipsa mi-a intrat în casă,

Aseară a venit cu primul tren

Şi m-a îmbrăţişat să-i fiu etern

Soţ credincios, menire dureroasă.

Potop stelar strîngeam, umplînd ulcioare,

Cînta neantu-n mine la viori,

Iar vîntul mă-ntreba cu-nverşunare:

«Cum faci că veşniceşti şi nu mai mori?»

Rîdeam şi-n haine noi de disperare

Beam ceai din cîntec de privighetori.

***

Mie nu-mi ajunge zeu,
Ţie nu-ţi ajunge moarte,
Mie nu-mi ajunge Eu,

Nici departe, nici aproape.

Mie nu-mi ajunge Nu,
Ţie Da nu-ţi mai ajunge,
Mie nu-mi ajunge Tu

Să-mi am morţile prelunge

În ianuar, ce se-abătu
Peste ochi-mi — stea învinsă
Şi-mi ajung şi sunt de-acu

Ţară de colinde ninsă.

Baladă pe nou

Manole şi-a închis iubirea-n zid,

Eu — un popor de mierle fredonînd

Al nedreptăţii lied —

În gînd.

Sunt bucuros, aproape ne-ntîmplat.

Mi-a mai rămas un lucru de făcut —

Să le fiu cer surpat

În absolut.

***

Timpul curge înapoi

Spre ce-am fost odată Noi
Şi-o să curgă şi-nainte,
Cînd ne-om fi stinse cuvinte

Fără cruci, fără morminte.

Cîntec de copac

În pieptul meu e-o scorbură cu mierle,
Caut în mine, tace Dumnezeu,
În tine caut, lumea-şi prinde perle
Din amintirea plopului ce-s eu.

Ştiind poetul, să-l cunoşti nu poţi.
Degeaba-ncerci, opreşte-te şi taci.
Freamătă-n el tăcerea din copaci
Şi-n sufletu-i valsează vii cu morţi.

Face ravagii ca-ntr-un lan cu maci

Epidemia raiului în toţi.

***

Noaptea, fumînd, suspină-n drum şi luna
Îi şterge ochii, tace-ntotdeauna,

Deşi în ea sunt stoluri de cuvinte.

Vai, ochii nopţii parcă-ar fi morminte
Spre care-o să venim să ne cunune
Tăcerile din plopi — biserici bune!

Iubito, ce-amiroşi a primăvară,

Noi suntem condamnaţi să fim o ţară!

Grădina ascunsă

Plîngînd, am îngropat în noi iubirea

Şi-am aşteptat să tot răsară cînt.

Cer poezia e, da-i şi pămînt.

În zori mirată ne-a fost fericirea —

Cerul luînd în braţele-i grădina,

Din sîmburi mici de dor ţîşnea lumina.

Carte de răni

Sunt un ales al morţii. I-s poet!

Blestemul drag al lutului în floare

Voi deveni-n curînd şi, desuet,
Mi-oi duce traiu-n amintirea ta,
Care la orice-atingere tresare,
Carte de răni — s-a preschimbat şi doare.

Cuvintelor sunt jertfă credincioasă?

Altceva sunt. Altceva ce? Tăcerea!

Pe marea de parfum a morţii mele

Înot mereu, mi-i lesne şi mi-i greu,
Da-s fericit, c-am îmblînzit durerea
Şi-acum, fiindu-mi grai, i-s Dumnezeu!

***

Sunt plin de tine, cartea
Se-nchide şi-o să zbor
Să mă-nfieze moartea
Cîntîndu-mă cu dor.

Rău o să-mi pară-ntruna
Că n-ai venit, mirare,
Să-mi dăruieşti secunda
Din care ora-mi moare.

***

Privirile îmi sunt două morminte,

Cu mîinile le mîngîi, însă cînd

Voi fi cuvînt de humă, grav tăcînd

Cine le-o duce flori şi jurăminte?

Cuvintele-s cocori la tîmpla zării,

Şi eu, uitînd de ele, mă mai mint

Citind pe drumuri urmele tăcerii

Din care izbucnesc narcişi de-argint.

***

În prezent trăiescu-mi
Zilnic viitorul.

Nici un cîntec nu e

Mai frumos ca norul.

Şi nici zi mai tristă

Cînd, Iisuse sfinte,

Va fi să alegem

Moartea preşedinte.

***

Ca un vis luminează tăcerea

Dar tu, iarna,

Eşti mai frumoasă ca ea.

Eşti cea mai frumoasă iarna.

Mi-eşti durerea,
Pe care-o cer ca nimeni să mi-o dea.

***

Mă-ngîn, mă tac, pe urmă mă rescriu
În cartea nopţilor şi-n a risipei.
Gîndu-mi se-ncuie-n mănăstirea clipei,

Morţii cei vii, viii cei morţi mă ştiu.

Ca pe-un copac tăcerea mă citeşte,
Cinstindu-mi numele, vînat de ciori.

Pe ţărmul liniştii aştept să mori,

Viaţă-a muririi mele, pămînteşte,

Şi eu să mă abandonez, ca prunii,

La capătul însingurării lunii.

Catren mereu

Phoenix suntem. Strai de cenuşă

Purtăm, ca un stelar noroi.

Se-aude o bătaie-n uşă.

Primiţi-l pe Iisus în voi!

***

Cadou de aur zilelor din munţi

Le dau din veşnicia mea o parte.

Mă strig pe nume, dar îmi sunt departe.

Iluzia are părinţi cărunţi.

Dar dintre ale cerurilor zîne

Ea poezia vieţi-mi va rămîne.

***

— Ce mai faci, iubire?

— Mă fac amintire

Şi-o aştept pe mama

Ca un crin în zori,

Mîngîind cu paşii

Ierbile din vale,

Să ordone armii

De privighetori.

Arcaşii

Taci vorbele-atît de frumos
Ca-n ziua acea cînd treceam fericiţi

Cu eşarfe subţiri de ninsoare.

Făptură de cîntec duios

Rămîi. Ochii mei, triumfali, ca doi sciţi

Săgetează iubirea-ţi cu-o floare.

Clasic

Se-aude veşnicia cum respiră

Cînd cad poeţii trişti, răpuşi de liră.

Se-aude liniştea curgînd pe pleoape,

Pe case o aud, pe-astrale ape,

Albastre şi fără sfîrşit ca mitul,

Finit unde începe infinitul.

Cîntec

Pentru Viorel-Lucian Badian

Opresc la o staţie din trecut,

Cobor în amintiri, nevoie mare,

E drum prin ele, însă eu pornesc

Prin binecuvîntare.

Condamnat să nu mă mai support,
Destrămat, aş fi humei cicoare.
E drum prin tăcere, dar eu păşesc

Prin binecuvîntare.

Cărţile sunt tăcerea vieţii mele,

Căzînd la pieptul ierbii care moare.

E drum prin lacrimi, dar eu mai păşesc

Prin binecuvîntare.

***

Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,

Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.

Cine-acum de trupul luminii se desparte

Va fi plîns de cai.

E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,

Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,

Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele

E un mic Dumnezeu.

Vine-un cuvînt

Aud cuvîntul, bate lin la porţi,

M-a-nlănţuit pustia şi mă ţine

Să nu slobod cuvîntul Rai în mine,

Să nu fiu clinchet ce străbate bolţi.

Aud cuvîntul, îl aud călare

Cum vine-n dreptul inimii, cîntînd.

Mă zguduie pustia, e în stare

De mult calvar, iar eu îi strig, căzînd:

«Vine cuvîntul, răstignit şi sfînt,

Pe care-l preaaştept, pe care-l sînt».

***

Spital ceresc e Domnul tuturor.

Intraţi în el, ca pentru-ntîia oară.

Divinitatea-i muzica ce zboară

Cu chip de pasăre din viitor.

În mine ieri murea credinţa lumii,

Dar azi a prins din răni a înflori.

Iisus ne este, veşnic ne va fi! —

Strig pentru toţi antumii şi postumii

Acestui veac, şi veacul se întreabă

De-a fost un glas de om sau tril de iarbă?

Eternum musicalis

Pentru Ghenadie Ciobanu

Aplauzele vin mult mai pe urmă …

Întîi e muzica ce cuvîntează

Fără cuvînt, pe sine ea se spune

La nesfîrşit, precum Ateh se curmă

Pe noi spre-a ne rămîne din genune

În lumea lumilor care durează

Cît clipa veşniciei efemere

Şi-atît netrecătoare în Durere,

Întîi e muzica, tot ea-i tăcere,

Tot ea — cuvînt de-azur zidit în ere,

Ca să ne-nveşnicească,-ntîi ne curmă…

Aplauzele vin mult mai pe urmă…

27 iunie 2005

***

Sunt un dezastru implorînd lumine,

Vecii atîtea s-au surpat în mine.

Ruinele luminii, — ce ruine! —

În trupu-mi zac şi nu le vede nime.

Un lujer de lumină-am fost cîndva,

Potir din care bea oricare stea

Şi-acum dezastru sunt, care mai sper

Să fiu ce-am fost în veac: un turn de cer.

***

Am uitat să-mi dau bineţe,

Să fiu cît mai pămîntesc,

Şi-ntr-o zi, din politeţe,

Am uitat să şi trăiesc.

Am uitat să mor odată

Şi-nc-odată am uitat,

Eu ce-avui murirea toată

Şi pe-a voastră la pătrat,

Am uitat să uit de toate,

Să mă uit cum am uitat!

Şi-acum cînd miros a noapte

Sunt uitării împărat.

Psalm îngînat

Pentru Maya Badian

E-atîta jertfire de-amin în morminte.

Îmbrăcat în durere, trec prin ţara de cer.

Eu zbor prin mine însumi şi zilnic prin cuvinte

Înviu şi pier.

Apus sunt fără voi, tăceri nespuse.

Din răni îmi beau pustia ca pe-un leac.

Lacrima lumii — soarele, din ochii mei se duse

Spre gura-mi — lac.

Templu de haos sunt, străvechi şi veşnic.

Mă scutur de murire ca de-un vis

Şi mă invit la cină să-mi fiu altar şi sfeşnic

În paradis.

***

La uşa gîndului meu bate

Trufia morţii deseori.

Buzele dînsei îmi par flori

De ochii nopţii secerate.

O pierd prin amintiri visate,

Şi ea mă pierde-n cer mereu,

Cît uşile mi-s încuiate

Şi cheile-s la Dumnezeu.

Întoarcerea în viitor

Mă doare cerul, mult o să mă doară.

Uitată-n cronici, ţara a murit.

Copacii, sărutînd eternitatea,

O duc în ei, arhangheli, ca-ntr-un schit.

Noi mergem dinspre moarte înspre moarte,

Curtaţi de bestia din temniceri.

În viitor ne-ntoarcem, unde şoapte
Întemniţează verbele-n tăceri.

Vis albastru

Noi suntem un pămînt al suferinţei,

De suferinţă binecuvîntat.

Printre morminte verzi de cînturi

Trăim cu-adevărat.

Ideea morţii — păstorim de-o viaţă
Ca pe-o iubire veşnică sub cer.

Printre morminte verzi de cînturi

Trăim fără mister.

S-a dus în zare viaţa din murire

Şi doar din Sunt apusul n-a plecat.

Printre morminte verzi de cînturi —

Albastru vis arat.

Balada lui Traianus

Veni-va vremea cînd am să remor

În ochii tuturor ca o iubire

Şi fi-voi cîntec pentru un cocor
Care s-a rătăcit prin amintire.

Suflet de cer avînd această piatră,

Îmi tot îngînă zi de zi-n cărare:

«Smarald ca tine nu există-n soare».

Femeile rodesc amurguri rare,

Pomii din cer — singurătăţi amare

Şi moartea mea cu viaţa lor se ceartă.

***

Îmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte,
Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai.
Cine-acum de trupul luminii se desparte

Va fi plîns de cai.

E frig şi îngheaţă-n sate mormintele,
Luaţi fiecare pe-acasă cîte-un mormînt, cum fac eu,
Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele

E un mic Dumnezeu.

***

Părinţii mei au nume noi de flori

Şi scuturaţi de licurici şi iarbă

De ziua mea să vină — mă întreabă —

La braţ cu nostalgia din cocori?

Părinţii mei au devenit uimiri,

Plouă şi-n lumea lor, ceru-i poznaşul
Şi teamă mi-i că înecînd clădiri

Ploaia va demola întreg oraşul.

E-un anotimp etern orice iubire
Şi-aştept să treacă ploaia ce s-a-ncins
Ca plînsul unor flori ce ştiu că-n mine

Sunt baricade mari, de neînvins.

Poem plîns

În iarnă caii nu mai trag la deal

Şi căruţaşi mi-i bat fără-ncetare.
Alunecă, şi-un plîns voievodal

Prin mine umblă ca un bici şi doare.

O, de m-ar înhăma, pe-un deal să mor,

Căzut la pieptul iernii — să mă spuie.

Vai, caii nu mai pot, şi totuşi suie,

Plîngînd, ne-ngenuncherea vieţii lor.

Slănic-Moldova,

10 ianuarie 2003

Moartea fiinţei

Cînd am plecat din toţi în slava bolţii

În ochi-mi se roteau păsări de fum,

Viaţa vieţii şi murirea morţii

Spre sufletul ideii-şi făceau drum.

Murise pîn’ şi clipa. Să mă vadă

Nu era nici un gînd la poarta serii.

Hălăduiam prin luncile tăcerii,

Visînd mări uriaşe de zăpadă.

Murirea vieţii şi trăirea morţii

Dormeau-n acelaşi pat pentru vecie.

Lumea părea o sfîntă herghelie,

Spre care îngerii ningeau, cu toţii,

Cedîndu-mi mie dreptul lor la zbor,
Să-mi scriu sub cerul ierbii biruinţa!
…Parcă se stinse-n zori chiar nefiinţa
Ca o preafiinţare-a tuturor.

Şi-atunci au prins să cînte-n cor copacii

Odă muririi vieţuind în mine

Ca-n stupi de-azur popoarele de-albine,

Şi lin, prea lin, din trupu-mi creşteau macii.

5 ianuarie 2004

***

Cînd mă va vizita pustia,

Am să observ, bătrîn cocor,

Că n-am vecie să-ţi spun: zare,
N-am vreo tăcere să-ţi spun: nor.

Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi
Mi te-aş crea din nou să vii

Prin crîngul vieţii mele-apuse,

Ducînd în palme ciocîrlii.

Maică-a tristeţilor din mine,
Se lasă-n lucruri tot mai frig.

Să tac nu mai găsesc cuvinte

Şi n-am tăceri să te mai strig.

***

E-atîta veselie-n tristeţe
Şi în tăcere-atîta cînt,
Şi-atîta grai, iar eu sunt singur,

Doar cuvînt.

În cămaşă de flăcări, de raze în flăcări

Planăm sub pămînt.
Mai ferice ca-n propria-mi moarte

Nici în doină nu sînt.

Cunoaşterea de sine

Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi,
Mă-ntîlnesc, nu mă-ntîlnesc,

Şi tot plec în mine însumi

Veşnicia să-mi găsesc.

Plec pe-o vreme sau pe două,

Doi de Noi un schit să fim

Sub o lună pururi nouă

Peste Ierusalim.

Cetăţi de cuvinte

Toamna-şi împrăştie poezia pe străzi.

Îngerii orbi stele îşi scot

din călcîie,

Pe mine m-a născut nefiinţa, se ştie,
Şi-n scrînciob m-a dat prin ogrăzi.

Atunci sufletul meu dansa pe clapele mării,

Din pletele ei culegeam

miresme albastre,

metafore de cer le numeam

Şi le duceam în palmele mirării …

Dar azi cînd toamna împrăştie pe străzi

tăceri şi morminte,

În mine-nchis ca-ntr-un cavou

Mai ctitoresc cuvinte.