Regionalizarea dincolo de legea efortului minim
Nici în viata personala legea efortului minim nu este drum garantat. Cu atât mai putin în solutionarea unei complexitati de genul regionalizarii pentru dezvoltare. Tentative de a merge pe un minium efort de fundamentare în reorganizarea administrativ-teritoriala au existat din plin în spatiul politic românesc, de azi si de ieri. Este suficient sa iei una dintre întrebarile frecvent formulate si vei obtine nu numai o buna ilustrare a temei dar, sper eu, si câteva marcatoare de drum accidentat, fragil, care ar trebui evitat pe viitor.
Acceptate sau vehement negate, regiunile de dezvoltare adoptate în 1998 au constituit un termen de referinta privilegiat al dezbaterii. Frecvent au fost formulate întrebari legate de capacitatea lor de a favoriza identificari[1] sociale sau culturale. Raspunsul predominant a fost unul preponderent negativ. Argumentul invocat adesea este legat de configuratia regiunii Sud-Est formata din sase judete, doua din Moldova (Galati si Vrancea), doua din Muntenia (Braila si Buzau) si cele doua judete dobrogene (Tulcea si Constanta). Cum mai poti vorbi de ”regiuni organice” când una dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României este constituita dintr-un mozaic de trei culori regionale?
Si întrebarea si raspunsul merita toata atentia. Regasim la nivelul lor doua presupozitii larg raspândite în mass media. Prima sustine ca regiunile de dezvoltare ar fi ”bune” daca ar corespunde strict cu regiunile istorice sau cu vechile structuri teritoriale de tipul tinuturilor (Satmar, Secuiesc, Dunarea de Jos etc.) ori al tarilor (Vrancea, Fagaras, Lovistea, Hateg etc.). Cea de-a doua presupozitie implica ideea ca judetele nu conteaza iar dezvoltarea spatiala ar trebui facuta numai prin formatiuni teritoriale de tipul regiunilor de dezvoltare. Desi întreaga dezbatere din ultima perioada a fost dusa fara ca vreunul dintre actorii institutionali implicati în sustinere sa furnizeze documente tehnice de fundamentare, presupozitiile anterior evidentiate merita sa fie luate în consideratie pentru ca ele vor fi, foarte probabil, apelate în continuare. La baza lor cred ca se afla un deficit de informare care poate fi redus.
Daca faci o investigatie fie si superficiala, pe internet, vei constata cu usurinta cât de consistenta este lista celor care se tot întreaba de ce regiunile de dezvoltare nu urmeaza strict conturul celor istorice. Cum întâmplarea face sa fi lucrat în echipa care a proiectat aceste regiuni am avut si sansa de a fi interogat direct pe o astfel de tema. Raspunsul este simplu: conformarea stricta a regiunilor de dezvoltare la conturul regiunilor istorice ar duce la aparitia a trei regiuni de dezvoltare mult mai mari decât limita superioara de trei milioane de locuitori indicata in metodologia Comisiei Europene (directiva 1059 din 2003). Toate cele trei mari regiuni istorice ale tarii – Moldova, Muntenia si Transilvania – au, conform datelor demografice oficiale , peste 4 milioane de locuitori fiecare. La cealalta extrema, Dobrogea si Banat au dimensiuni demografice de aproximativ patru ori mai mici comparativ cu cele trei anterior mentionate. Astfel de decalaje demografice sunt neindicate in proiectarea regiunilor de dezvoltare. Nu poate fi vorba, în consecinta, de regiuni de dezvoltare care sa urmeze exact conturul celor istorice. Rezulta ca o atitudine de tip traditionalist care ar face din regiunile istorice piatra de temelie a dezvoltarii regionale este inoperanta în contextul reglementarilor actuale de proiectare a regiunilor europene de rang doi (NUTS2).
Traditionalismul microregional, centrat pe ideea de tari sau tinuturi, propune varianta cu regiuni de dezvoltare mai mici pentru ca , se spune, cele actuale sunt prea mari. Prea mari în raport cu ce? În configuratia actuala, regiunile românesti de dezvoltare au o dimensiune demografica de aproximativ 2,7 milioane de locuitori , apropiata de situatiile din Franta (2,5 milioane) si Italia (2,8 milioane). Este foarte probabil, însa, ca dupa recensamântul din octombrie , din acest an, România îsi va corecta drastic cifra de populatie totala, undeva la un nivel apropiat de 19 milioane de locuitori. Populatia medie a regiunilor de dezvoltare românesti va coborî, în consecinta, la un nivel apropiat de 2,4 milioane, relativ egal cu cel specific Poloniei[2]. Nu încape nicio îndoiala ca structurile traditionale de viata teritoriala au înca semnificatie identitara si social-economica. Desigur, în secolul XXI tinuturi si tari care aveau relevanta puternica în secolele anterioare îsi pierd din semnificatie. Si totusi, traditiile microregionale conteaza si prin ele însele si prin consecintele pe care le pot avea în mobilizarea resurselor pentru dezvoltare.
Întrebarea este cum iei în seama un arhipelag format din multitudine de insule de viata traditionala. Nu este imposibil, pentru ca cea mai buna aproximare a formelor traditionale de organizare teritoriala sunt judetele. Ele au suferit modificari repetate de granite dar, în pofida acestui fapt, continua sa fie unitati teritoriale care nu pot fi ignorate în politicile regionale ale tarii. Judetele nu pot fi nici substituite regiunilor de dezvoltare nici ignorate. În plus, aspect semnificativ, în 1996-1997, când au fost proiectate regiunile de dezvoltare, judetele au fost efectiv folosite ca subunitati , concepute ca regiuni de rang 3 (denumite NUTS3 în Nomenclatorul de Unitati Teritoriale Statistice existent la nivelul Uniunii Europene ). Nu conteaza atât de mult statutul administrativ[3] cu care judetele vor intra în sistemul regionalizarii din România cât asigurarea unei functionalitati specifice pentru acestea. A pune eticheta alba sau neagra pe judet sau pe regiune de dezvoltare este neinspirat, nefundamentat prin argumente. Politicienii invocau foarte frecvent , pâna la dezbaterea pe regionalizare, principiul subsidiaritatii ca modalitate optima de a rezolva probleme de dezvoltare si administratie prin atribuirea unor responsabilitati specifice pe niveluri de competenta centrala, judeteana sau locala. În momentul în care s-a pus efectiv problema unei reorganizari administrative , principiul subsidiaritatii a disparut brusc din vocabularul decidentilor. De ce este asa, e o alta discutie. Ignorarea sistematica a respectivului principiu, în tot arcul politic activ în dezbaterea regionalizarii din România de azi, nu poate fi decât contraproductiva.
| Regiuni de dezvoltare (marcate prin umbrire) și regiuni istorice (marcate prin contur accentuat). Denumirile curente ale regiunilor de dezvoltare sunt înscrise cu litere mari iar posibila lor redenumire, cu conotație istorica, în litere mici. Faptul că, inițial, în Carta Verde a Dezvoltării Regionale s-a folosit o simplă identificare numerică a regiunilor de dezvoltare a fost un simplu procedeu de a lăsa deschisă alegerea numelor lor. Schimbări în acest sens au fost adoptate déjà prin legea 315/204. |
Rezulta, din cele anterior mentionate, ca traditionalismul prin regiuni istorice sau în varianta tinuturilor/tarilor nu poate fi adoptat ca temei pentru regionalizarea de nivel NUTS2 pentru dezvoltare. Regiunile de dezvoltare instituite prin Carta Verde a Dezvoltarii Regionale si prin legea 151/1998 (sau actualizarea ei prin legea 315/204 ) au adoptat o linie de proiectare între cele doua tipuri de traditionalisme de nivel macro- sau micro. Rezultatul acestei optiuni a dus , oare, la unitati teritoriale care nu pot conferi identitate? O simpla inspectare a hartii care suprapune regiunile de dezvoltare peste cele istorice indica în mod clar faptul ca sapte din cele opt unitati instituite în 1998 (regionalizarea ‘98) au identitate istorica bine structurata. Ramâne în discutie numai regiunea Sud-Est.
În pofida grabei cu care a fost etichetata ca regiune artificiala, aceasta are un mare potential identitar prin geografia, istoria si cultura ei. Patru dintre cele sase judete care o compun sunt , prin localizare si traditie, judete ale Dunarii Inferioare/ de Jos – Constanta, Tulcea, Braila si Galati. Dincolo de acest aspect, dar si în legatura cu el, toate cele sase judete componente ale regiunii Sud-Est au în comun faptul de a fi spatii de diversitate culturala[4], fie sub aspect etnic precum judetele dobrogene, fie în calitate de zone de contact între regiuni istorice sau între regiuni geografice. Este o întrebare daca diversitatea culturala si interculturalismul asociat ei nu pot fi o baza de regionalizare eficienta si legitima din punct de vedere social . Personal, cred ca da, si pot fi aduse, într-un alt context, argumente suplimentare în acest sens. Daca vom considera cultura nu numai ca set de valori traditionale ci si de configuratie de valori efectiv traite în viata sociala actuala vom constata ca spatiul regiunilor istorice este puternic diferentiat pe arii culturale[5]. Acestea nu au avut si, foarte probabil, nu vor avea statut administrativ. Cunoasterea lor este importanta, însa, pentru ca dezvoltarea regionala si constructia identitara nu se face numai cu unitati administrative ci si prin proiecte de asocieri voluntare, prin mecanisme care pot integra ariile culturale. În Muntenia, spre exemplu, exista trei astfel de arii culturale ( BL BZ, AG DB PH, CL IL TR GR) iar în Transilvania cinci (CV HG, BV SB, AB HD, CJ MS, BN SJ).
România este o tara puternic diferentiata si sub aspect cultural si ca nivel de dezvoltare. Niciun tip de regionalizare nu va putea sa ia în consideratie ambele categorii de diferentiere daca nu va fi gândit în sistem de subsidiaritate, cu referire la unitati de tip NUTS2 , NUTS3 si , eventual, unitati administrative locale . Acesta ar însemna, cu unitatile teritoriale existente în prezent în România, o structurare pe regiuni de dezvoltare, judete si municipalitati sau grupari de localitati.
În ecuatia regionalizarii, dezvoltarea ramâne tinta iar organizarea administrativa, absorbtia fondurilor europene si asigurarea mecanismelor identitare pot fi considerate ca principale mijloace de atingere a ei. Exista, desigur, interactiuni între toate aceste procese. Niciunul dintre ele, însa, nu reprezinta un dat. Identitatea trebuie conceputa nu numai ca un gen de conditionare istorica ci si ca identificare, ca actiune creativa prin programe de marketing regional care duc si la dezvoltare si la afirmarea apartenentei culturale. Constructia institutionala este coloana de rezistenta în structurarea tuturor acestor procese. Ideea ca poti elimina coruptia sau excesul de costuri administrative daca desenezi mai întâi atlasul regionalizarii nu îsi gaseste sustinere în istoriile relevante pentru schimbari de acest tip.
Tendinta de a merge pe legea efortului minim si în cazul discutat – ”mai amânam descentralizarea”, ”nu discutam aplicat despre reducerea numarului de comune pentru ca acolo avem primarii care ne aduc voturi” , ”separam proiectarea unitatilor regionale de constructia institutional-administrativa” sau ”pastram judetele asa cum sunt, cu toata birocratia lor” – nu poate duce decât la costuri sociale maxime.
[1] Folosesc, nu întâmplător, termenul de identificare în locul celui de identitate, în linie cu argumentarea lui Brubacker ( Brubacker, Rogers and Cooper, Frederick. 2000. Beyond “Identity”, in Theoretical Sociology, 29: 1-47 ) pentru a pune accent pe proces si nu pe stare. Corelativul procesului de dezvoltare este identificarea în mai mare măsură decâtidentitatea. Identitățile sunt foarte importante în procesele de dezvoltare dar nu sunt un dat imuabil. Ele se reconstruiesc în permanență.
[2]Datele pentru comparație sunt luate din European Regional and Urban Statistics Reference Guide, EUROSTAT, EC, 2010.
[3] Experiența poloneză în materie de regionalizare poate fi relevantă pentru construcția instituțională din domeniu în Romania (vezi, spre exemplu, Pawel Churski, Structural funds of the European Union in Poland – experience of the first period of membership ). Județele din România, unități de tip NUTS3 în sistemul UE, corespund celor 66 de subregiuni din Polonia, constituite ca grupuri de districte (powiaty).
[4] Județele din regiunea Sud-Est sunt comparabile, din acest punct de vedere al diversității, cu situații din ariile culturale Brașov-Sibiu , Cluj-Mureș sau Banat.
[3] Experiența poloneză în materie de regionalizare poate fi relevantă pentru construcția instituțională din domeniu în Romania (vezi, spre exemplu, Pawel Churski, Structural funds of the European Union in Poland – experience of the first period of membership ). Județele din România, unități de tip NUTS3 în sistemul UE, corespund celor 66 de subregiuni din Polonia, constituite ca grupuri de districte (powiaty).
[4] Județele din regiunea Sud-Est sunt comparabile, din acest punct de vedere al diversității, cu situații din ariile culturale Brașov-Sibiu , Cluj-Mureș sau Banat.
[5] Dumitru Sandu, Ariile culturale ca matrice de sociabilitate, Sociologie Româneasca, 3-4, 2002. Dimensiunea socioculturală în proiectarea regiunilor de dezvoltare se regăsește prin specificarea unor subregiuni de dezvoltare, suprapuse, în bună măsură, cu ceea ce, anterior lor, fusese delimitat prin conceptul de arie culturală (vezi Carta Verde a Dezvoltării Regionale….., p. 33).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu