Mondialisation de la pauvreté et nouvel ordre mondial

• 

Mondialisation de la pauvreté et nouvel ordre mondial

Author:

Michel Chossudovsky

ISBN Number:

978-2-921561-83-9

Year:

2003

Pages:

383 pages

Price: $30.00

La première édition de La mondialisation de la pauvreté, de Michel Chossudovsky, publiée en 1998 et traduite en 11 langues, a eu un succès retentissant à travers le monde, permettant à des centaines de milliers de gens de comprendre l’ampleur des conséquences de la mondialisation marchande sur les individus et les sociétés, au Nord comme au Sud. Son auteur propose aujourd’hui une seconde édition mise à jour, augmentée de quelque 150 pages et enrichie de recherches et d’analyses additionnelles, ce qui en fait un ouvrage de brûlante actualité.

Michel Chossudovsky fait le point sur la situation économique et sociale, dégradée jusqu’à l’effondrement par les politiques des institutions financières internationales comme la Banque mondiale et le Fonds monétaire international, dans les pays africains, les pays d’Amérique latine, les pays du Sud-Est asiatique ainsi que dans l’ex-Union soviétique et les Balkans. Il n’oublie pas d’actualiser son analyse de la crise financière en Occident et de la guerre économique qui frappe ses sociétés.

L’auteur inclut en outre des chapitres entièrement nouveaux sur la manipulation des données réelles de la pauvreté mondiale, sur les conséquences des politiques de la Banque mondiale sur les droits des femmes, ainsi que sur la ruine de l’économie paysanne en Éthiopie, la destruction économique de l’Albanie et la recolonisation de la Corée.

Professeur d’économie politique, conférencier prisé sur la scène internationale et conseiller auprès de pays en développement, d’organismes internationaux et des Nations Unies, Michel Chossudovsky est l’auteur d’un second best-seller, Guerre et mondialisation (Écosociété). 

TABLE DES MATIÈRES

Glossaire des sigles
Préface à la seconde édition
Introduction

PREMIÈRE PARTIE La pauvreté mondiale et les réformes macroéconomiques

CHAPITRE PREMIER La mondialisation de la pauvreté
Géopolitique mondiale
Polarisation sociale et concentration de la richesse
La médecine économique du FMI
Un génocide économique
Destruction de l’économie nationale
La dollarisation des prix
La «tiers-mondialisation » de l’ancien bloc de l’Est
Le rôle des institutions internationales
Des droits garantis aux banques et aux sociétés multinationales

CHAPITRE II Des faussetés à l’échelle planétaire
Manipulation des données sur la pauvreté mondiale
La pauvreté établie à un dollar par jour
Les chiffres des Nations unies sur la pauvreté
La pauvreté soumise à deux poids deux mesures
Dissimulation de la réalité

CHAPITRE III Dette et ajustement structurel
Un plan Marshall pour pays riches
«Le FMI à la rescousse des pays pauvres»
«Prêts à l’appui des réformes»
L’augmentation de la dette
Le Programme d’ajustement structurel
Première phase: La stabilisation économique à court terme
Deuxième phase: «Réforme structurelle»
«La lutte contre la pauvreté»
Impact économique de l’ajustement structurel
Les conséquences sociales

CHAPITRE IV La Banque mondiale et les droits des femmes
La perspective de la Banque mondiale
Le droit des femmes à l’éducation est bafoué
Le recouvrement des coûts dans la santé
Les intentions cachées

CHAPITRE V La mondialisation du chômage
Les réformes macroéconomiques favorisent la délocalisation industrielle
L’internationalisation des politiques macroéconomiques
Les conséquences de la surproduction
Le rôle de la révolution scientifique
Une économie de rente
L’appropriation de la plus-value par les non-producteurs
Secteurs mobiles et immobiles
La délocalisation de l’économie des services

DEUXIÈME PARTIE L’Afrique Subsaharienne

CHAPITRE VI Famine et guerre civile en Somalie
Ruine de l’économie et désintégration de l’État

CHAPITRE VII Le génocide économique au Rwanda
La dévaluation
Austérité du budget, gonflement de l’armée
Le financement des dépenses militaires
Les détournements de fonds
Les importations d’armes et de machettes
La «fongibilité des devises»
Nécessité d’annuler une dette odieuse
La responsabilité des bailleurs de fonds
Établissement d’un protectorat américain en Afrique centrale
Militarisation de l’Ouganda
La dette extérieure ougandaise
Le financement des deux parties adverses de la guerre civile
Camouflage d’après-guerre
Dans la foulée de la guerre civile, rétablissement des néfastes réformes économiques du FMI
«Reconstruction et réconciliation» de l’après-guerre
La guerre civile au Congo
Les intérêts miniers américains
Une guerre larvée entre la France et les États-Unis
Établissement d’un protectorat anglo-américain

CHAPITRE VIII Apartheid et néolibéralisme en Afrique australe
Les concessions agricoles au Mozambique
La réforme agraire parrainée par la Banque mondiale

CHAPITRE IX Ruine de l’économie paysanne de l’Éthiopie et destruction de la biodiversité
Crise dans la Corne de l’Afrique
La promesse de «libéraliser» le marché
La ruine de l’économie paysanne
Le blanchiment des excédents de grains génétiquement
modifiés des États-Unis
Biodiversité à vendre
L’impact de la famine

TROISIÈME PARTIE L’Asie

CHAPITRE X Famine et implosion sociale en Inde
La chirurgie économique du FMI
Avec l’appui des possédants locaux
Des millions de ruraux sans terre
Les décès par la faim
Renforcement de l’exploitation de caste
Un budget conçu à Washington
Un gouvernement parallèle

CHAPITRE XI Le Bangladesh sous la tutelle des bailleurs de fonds
Le rôle de la CIA
Installation de la dictature militaire
Démocratie de façade
Mainmise sur les finances publiques
Paysans sans terre
Déversement des surplus céréaliers
Les campagnes surpeuplées
L’industrie du vêtement

CHAPITRE XII Le Viêt-nam, la destruction économique d’après-guerre
La guerre économique
Réinterprétation de l’histoire de la guerre du Viêt-nam
La nouvelle guerre du Viêt-nam
Le remboursement des «mauvaises dettes» du régime de Saïgon
Destruction de l’économie nationale
Exclusion des producteurs nationaux de leur propre marché
L’asphyxie du commerce intérieur
L’effondrement du capital d’État
Effondrement de l’investissement public
Réintégration dans l’empire japonais
La famine
Malnutrition infantile
Le rôle de l’agro-business internationale
Le Viêt-nam: grand exportateur de riz
La concentration de la propriété foncière
La destruction de l’éducation
Effondrement du système de santé
La résurgence des maladies contagieuses

CHAPITRE XIII La Corée colonisée à nouveau
La mission du FMI arrive à Séoul
Rentrée rapide à Washington
«Tordage de bras» durant la course à la présidence
Une loi habilitante adoptée grâce au chantage financier
Réunion des banquiers de Wall Street la veille de Noël
Aucune entrée de capitaux en vertu de l’opération de sauvetage
Le programme macroéconomique
Le démantèlement des chaebols
Wall Street en fête
Main basse sur les banques commerciales coréennes
Le secours de magnats californiens et texans
Capitalistes américains et allemands se partagent les dépouilles
Établissement d’un régime colonial
Réunification et «libre marché»
Coloniser la Corée du Nord

QUATRIÈME PARTIE L’Amérique Latine

CHAPITRE XIV Dette et «démocratie» au Brésil
La stratégie du FMI
La saga de la dette, premier acte: le Plan Collor
Deuxième acte: changement d’équipe
Troisième acte: la destitution du président Collor
Quatrième acte: un sociologue «marxiste» aux Finances
Cinquième acte: la restructuration de la dette commerciale
Épilogue: la gestion de la pauvreté au moindre coût pour les créanciers
Banquiers en campagne contre la faim
La création d’un gouvernement parallèle
Le Brésil victime d’une escroquerie
Resserrement du crédit
Le contexte de l’accord du FMI
Des spéculateurs ravis
De nouvelles initiatives politiques
Wall Street prend en charge la Banque centrale du Brésil
«Dollarisation» de l’Amérique latine

CHAPITRE XV La thérapie de choc au Pérou
Effondrement du système sanitaire
Premier fournisseur de coca
Le programme antidrogue de Washington

CHAPITRE XVI La Bolivie: dette et narcotrafic
La Nouvelle Politique économique
Conséquences économiques et sociales
Conséquences pour l’économie rurale
Le blanchiment de l’argent sale
«L’éradication» de la production de coca
Le narco-État

CINQUIÈME PARTIE L’Ex-Union Soviétique et les Balkans

CHAPITRE XVII Tiers-mondisation de l’ex-Union soviétique
Première phase: «la thérapie de choc» de janvier 1992
Deuxième phase: les réformes du FMI dans l’impasse

CHAPITRE XVIII Démantèlement de la Yougoslavie, recolonisation de la Bosnie-Herzégovine
Une Bosnie néocoloniale
Un peu d’histoire
Markovic s’en va-t-à Washington
La main invisible qui écrase
Réaménagement du cadre législatif
Le programme de faillite
Le largage des travailleurs excédentaires
La politique économique de désintégration
L’«aide» occidentale
Reconstruction et libre marché de l’après-guerre
Reconstruction à la mode coloniale
De la Bosnie au Kosovo
Les richesses minières du Kosovo vendues à vil prix
Établissement d’un État mafieux
N’y a-t-il rien d’autre que le néolibéralisme?

CHAPITRE XIX La destruction économique de l’Albanie
Antécédents de la crise
Les réformes parrainées par le FMI et la Banque mondiale
Une «réussite économique»
Le programme de faillite
La déréglementation financière
La course au trésor
Des industries stratégiques sont mises en vente
Main basse sur l’infrastructure
L’économie grise
La campagne ne répond plus
Le chaos macroéconomique
L’éclosion de maladies endémiques
La criminalisation de l’État
Des armes et des munitions pour la Grande Albanie
Le crime organisé investit dans des affaires légales
Recyclage de l’argent sale vers des créanciers occidentaux
Perspectives socialistes

SIXIÈME PARTIE Le nouvel ordre mondial

CHAPITRE XX La crise financière en Occident
Contexte historique de la crise économique
Changement du paysage financier
Le spéculateur institutionnel
Le krach boursier d’octobre 1997
Instabilité des marchés financiers
L’accumulation de richesses privées
Le gonflement des dettes publiques
L’ajustement structurel en Occident
Politique alternative

CHAPITRE XXI Une guérilla économique
Manipulation du «libre marché»
L’impuissance des banques centrales
Créanciers et spéculateurs
D’où provient l’aide financière du FMI?
Un remède économique de cheval
La déréglementation du mouvement des capitaux
Les spéculateurs se font gestionnaires de la crise
Concentration de la richesse

Bibliographie

Destinul românesc şi mântuirea mecanică de Mircea Platon

Destinul românesc şi mântuirea mecanică

de Mircea Platon

Sursa : http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.fr/2009/10/destinul-romanesc-si-mantuirea-mecanica.html

I

Plimbându-mă într-o seară pe aleile cartierului unde locuiesc în Columbus, Ohio,am fost depăşit de o pereche, un el şi o ea, tineri, frumoşi, destinşi, care a lăsat în urmă oadiere de parfum. Gândul reflex a fost că trebuie să fie din Estul Europei. Americanii nuse parfumează: nu e politically correct Din frântura de conversaţie pe care am surprins-o, am conchis că adierea de parfum venea într-adevăr de dincolo de fosta Cortină de Fier. M-am întrebat de ce est-europenii (slovaci, români, ruşi) pe care îi cunosc aici sunt, îngenere, mai eleganţi decât nord-americanii. M-am întrebat de ce românul (profesor saumuncitor) din S.U.A. se simte mai „normal” decât românul rămas acasă. Pentru unii,răspunsul constă în faptul că, expatriaţi, românii se occidentalizează. Normalitatea econdiţionată de asumarea unei noi identităţi. Ca urmare, tot ce am avea de făcut înRomânia ar fi să ne americanizăm. In masă. Eventual prin ordonanţă de urgenţă. Şi atunci am mirosi cu toţii a... A ce? A nimic. Pentru că. după cum am spus, nord-americanii nu se parfumează. Mirosul de parfum joacă, în aceste împrejurări inodore, rolul de specific naţional. Parfumul e franţuzesc. Dar cocheta lui aplicare e românească. In România, mirosul de parfum nu poate, într-un troleibuz înghesuit sau la coadă la orificiile de ghişeu ale primăriei, să răzbată de sub mirosul de transpiraţie. E, nu doar copleşit, ci chiar substituit de mirosul hăituielii zilnice. Americanizarea ar însemna trecerea de la mirosul de transpiraţie la sentimentul aseptic al fiinţei. Dar românii „americanizaţi” miros a parfum.

Şi asta pentru că nu sunt americanizaţi, ci doar, în contextul societăţii americane, revin la normal. Redevin ei înşişi. Unii desigur devin aseptici. Alţii rămân asudaţi saupierduţi în nirvana duminicală a micilor şi manelelor „de acasă”. Dar mulţi devinnormali: liberi. De ce? Poate pentru că, odată ajuns aici, românul poate fi liber într-unsistem care funcţionează. Dar sistemul de aici funcţionează pentru că e creat de americanipentru americani. Constituţia americană e expresia unei anumite culturi. Instituţiileamericane sunt expresia unei anumite culturi. Democraţia americană e susţinută deanumite tipuri de solidaritate morală, intelectuală, instituţională care fac posibilăfuncţionarea ei. „Modelul” american nu a fost creat prin ucaz, prin import constituţional.Şi de aceea nici nu poate fi exportat cu succes. Pentru că e bazat pe realităţi specificeacestei ţări. E un „adevăr” politic dependent de anumite premise antropologice. De aceeafuncţionează. Iar românii se simt aici liberi pentru că, asemenea multor imigranţi, nu eisunt principalii beneficiari sau principalele „baterii” ale sistemului. Imigranţii scapă, în multe privinţe, grilei de lectură a societăţii americane. Imigranţii sunt sub radar. Sunt, în multe privinţe, nişte excepţii de la regulă. Nu au nici marile beneficii, nici marile poveriale celor care duc sistemul american în spate şi în portofel. Imigranţii au libertateamarginalului.

În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării. Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Şi statul român nu are, de 65 de ani încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăţa de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat care să fie bazat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră. Nu putem funcţiona, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate.

Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic dinRomânia va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe înparagină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile pe care se bazează, pe care le exploatează, din care înfloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred.

Adoptarea silită a unui „sistem” (teologico-politic) străin înseamnă siluireamecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începemsă ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de ajudeca. Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criteriiorganice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentrucă ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. După 65 de ani de lichelism pavlovian, reflex, am ajuns să fim înţelegători cu sistemul şi necruţători cu omul.

Suntem, de exemplu, atei pentru că nu toţi creştinii sau „popii” sunt sfinţi. Şi îi judecăm aspru, în virtutea unor criterii pe care le împrumutăm creştinismului doar ca să le întoarcem împotriva lui. Dacă tot vrei să fii creştin, atunci trebuie să fii sfânt, şi dacă nu eşti - pentru că, nu-i aşa, nimeni nu poate fi şi cei despre care lumea pretinde că sunt sfinţi nu au fost de fapt decât nişte impostori nedemascaţi încă, nişte „evanghelişti” dibaci – atunci mai bine să fii un ateu „onest”. Ateii sunt oameni consumaţi de scrupulul sfinţeniei. La fel sunt şi cei care, de exemplu, nu fac copii pentru că nu le pot „oferi” totul. Ori „designer kids”, ori nimic. Dacă tot nu poţi fi un părinte perfect care să crească nişte copii perfecţi, atunci la ce bun să mai faci copii.

În genere, în România, cu cât eşti mai puţin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să îşi împlinească menirea („destinul” de care vorbeşte Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice. Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Omul, românul, însă, trebuie să fie un înger de ultimă generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie făcut cu delicateţe şi răbdare, în zona omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu lăsăm să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.

II

Un asemenea exemplu de ateism generalizat, de idee că, dacă Gagarin nu 1-a găsit pe Dumnezeu în cosmos şi fostul activist de judeţeană de partid nu 1-a văzut pe Dumnezeu în „popa beţiv” de la biserica din cartier, atunci înseamnă că Dumnezeu nu există şi că tot ce trăieşte în numele lui trebuie stârpit, un asemenea exemplu de logică androidică îl regăsim şi atunci când vine vorba de satul românesc. Numai ce deschizi gura să rosteşti cuvântul „sat”, şi imediat eşti pus la zid şi mitraliat cu acuzaţia de „păşunism”.

Astfel, în repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în recentul volum Măsura vremii: îndemn la normalitate (Bucureşti, 2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului românesc. Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt şi criminal din România se prefac a nu înţelege. Şi, de când Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici şi cu mine am vorbit de satul românesc şi de România profundă, ni se tot spune că satul românesc o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact, domnilor! Satul românesc a amuţit din cauza voastră. Şi trebuie readus la viaţă. Satul românesc e păcătos. Şi de aceea nu trebuie lăsat să moară în păcat. Nu laşi un creştin în păcat pentru că e păcătos. Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit şi l-aţi distrus şi l-aţi măcelărit şi l-aţi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc poate însă deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre.

Nu e de ajuns să vă umpleţi burdihanele cu „cârnaţi de Pleşcoi”. Trebuie salvaţi oamenii care fac acei câmaţi de Pleşcoi. Nu puteţi fi şi cu ţăranii în sicriu (morţi, alcoolici, săraci lipiţi pământului sau fugiţi în Europa), şi cu buzele unse. Nu puteţi să continuaţi să vindeţi „suflete moarte” ca să aveţi bani de „cârnaţi de Pleşcoi”. Nu puteţi continua să „levitaţi” peste peisajul „idilic” românesc cu preţul vânzării lui către multinaţionale, „dezvoltatori” şi alţi paraziţi globali. Şi nu puteţi să rezolvaţi problema nici declarând moartea retroactivă a ţăranului român, aşa cum face un neoconservator care scria recent următoarele:

„E un fapt (si din pricina acestui fapt prefer sa mă numesc neoconservator si nu paleoconservator) acela ca satele romaneşti sunt departe de idealul pasunismelor teoreticienilor de ieri si de astăzi. In satele romaneşti se bea, in satele romaneşti se omoară cu toporul, in satele romaneşti se violează. In satele romaneşti credinţa in Dumnezeu este putina, in satele romaneşti cârciuma este unicul stabiliment social frecventat. Departe de a fi idilic, ţăranul roman este doar murdar, agresiv, beţiv si redus intelectual (...) Mitul „României profunde” rurale este la fel de periculos ca orice alt mit politic lipsit de consistenta pragmatica. De fapt este un mit teoretizat la universităţi si biblioteci din mari oraşe (eventual de prin California), predicat de actori ce cunosc mai bine Parisul decât judeţul Ialomiţa, dar care propun romanilor ceva ce aceştia nu au avut niciodată: o Românie mirobolant creştina, pe „picior de plai, pe-o gura de rai”. Aceşti teoreticieni sunt aceiaşi oameni care prefera sa vadă in boemia erotico-socialisto-atee a lui Eminescu un model, ignorând cu frica confruntarea cu sondarea realităţii făcuta de un conservator creştin precum I.L. Caragiale (...) Ah! Si nu mai imi spuneţi ca vinovaţi de mizeria de la tara sunt comuniştii. Comuniştii sunt vinovaţi de mizeria din oraşe, sunt cei ce au distrus abia incropita societate urbana umplând oraşele cu ţărani proletarizaţi. Ţăranul a fost la fel tot timpul. Citiţi măcar Răscoala lui Liviu Rebreanu - sa vedeţi acolo viol! Au fost la fel poate de dinainte de Burebista, care, săracul, a incercat sa scape pe strămoşii noştri de boala care ii distruge si acum: băutura. Ţăranii au fost la fel si in timpul lui Mihai Viteazul, care a trebuit sa ii lege de glie ca sa lupte pentru o neatârnare pe care ei nu o intelegeau...”

Autorul rândurilor de mai sus e mai celebru pentru fidelitatea canină faţă de Vladimir Tismăneanu decât pentru vreo idee pertinentă şi/sau originală. Aşadar nu ştiu în ce măsură ideile domniei-sale despre rolul comunismului în distrugerea satului românesc sunt influenţate de mentorul domniei-sale. Mie, unuia, ura şi dispreţul arătate poporului român de neoconservatorul cu pricina mi-au amintit de paginile lui H.R. Patapievici din Politice („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”) Dacă exasperarea unui popor faţă de oligarhia cinică şi coruptă care îl stăpâneşte e denunţată drept „ură” şi asimilată „antisemitismului” (!), manifestarea urii faţă de neamul românesc e considerată, bag seama, un adevărat rit de trecere către „lumea bună”, către lumea celor pentru care simpla existenţă a unui om de caracter e un afront personal. După cum spunea un cititor anonim, dacă literatura rusă a ieşit din „Mantaua” lui Gogol, neoliberalii/neoconservatorii români par a fi ieşit din (sau rămas în) „fecala” lui Patapievici. Şi atunci de ce să ne mirăm că doar departe de elita dezlănţuită pot şi românii să miroasă a parfum?

De Paul Florea - Rost- Miturile TOXICE ale dreptei romanesti

Miturile TOXICE ale dreptei romanesti

autor: FrontPress 25.05.2013

Constantinopol, marţi, 29 mai 1453. Giustiniani, comandantul genovezilor, omul în care romeii îşi puseseră toate speranţele, este rănit grav şi părăseşte câmpul de luptă. Turcii reuşesc să pătrundă printr-o breşă din ziduri şi năvălesc în oraş. Dar, în mod ciudat, apărătorii nu încearcă să îi respingă, ci fug disperaţi către centrul urbei, lăsând cale liberă otomanilor. De ce au avut astfel de comportament sinucigaş? Pentru că o veche profeţie, nu se ştie a cui, spunea că atunci când duşmanii vor pătrunde în Oraş, nu vor putea trece dincolo de Coloana lui Constantin cel Mare, în care se afla pironul sfânt cu care a fost ţintuit Mântuitorul pe cruce. Legenda spunea că atunci o să apară un viteaz de o statură impresionantă, cu o sabie imensă, care îi va pune pe duşmani pe fugă. Şi toţi constantinopolitanii s-au bulucit în jurul coloanei, aşteptând viteazul care nu a mai apărut. Era, din păcate, doar un mit. Un mit toxic.

Au şi miturile folosul lor. Motivează, însufleţesc, dar mai ales retează scurt orice discuţie. Magister dixit şi cu asta basta. Părinţii fondatori ai Americii au statut de semizei, cel puţin, şi oricine încearcă blasfemia de a reforma ceva e lovit scurt peste gură – părinţii fondatori nu au intenţionat niciodată asta. Cum să interzici omului să îşi cumpere lunar câte un Kalaşnikov dacă părinţii fondatori au vrut astfel? Dar măcar aceste mituri reuşesc să impună axiomele unui sistem de valori. Şi, cum ziceam, motivează. Miturile dreptei româneşti au, din păcate, efect contrar, paralizant şi somnifer.

Mitul 1 – DREAPTA ROMÂNEASCĂ NU EXISTĂ

O, ba există! Există şi a existat întotdeauna. Doar că nu este pe gustul alegătorului. Oferta politică este vastă şi variată, de la dreapta stângace până la extrema dreaptă, iar aceste partide beneficiază de notorietate, infrastructură, experienţă şi programe politice. Ca să nu mai spun ce oameni incredibili fac parte din aceste partide, eroi coborâţi din cărţile de istorie. Cei ce doresc să pună umărul la reformarea dreptei ar putea să se înregimenteze în aceste partide, dacă ar fi să enumăr doar PNŢCD şi Totul pentru Ţară.

Ce repede ar putea să avanseze în structurile de partid un tânăr dinamic şi entuziast, mai ales că rotaţia cadrelor se realizează de acum în mod natural şi accelerat. Ce să-i faci, vârsta. De ce nu se înghesuie tinerii în aceste partide? Pentru că tinerii sunt pragmatici şi nu vor să se asocieze cu branduri perimate sau chiar negative. Cum de au ajuns aceste branduri să fie considerate astfel nici nu mai contează. Ocupantul sovietic, presa ostilă, Sergiu Nicolaescu, masoneria, Europa – lista e lungă şi irelevantă pentru alegători. Nu e vina celor din aceste partide (nu 100%) că lucrurile stau cum stau, dar viaţa e nedreaptă şi politica e cam curvă.

Mitul 2 – OMUL PROVIDENŢIAL

Chiar nu ştiu de unde apare acest mit, cert este că îl tot aud de o vreme încoace. Domnul va ridica pentru acest neam un conducător drept şi bun şi el va veni din Bucovina. Pe ce se bazează acestă profeţie nu am habar. Cine l-a promis pe acest salvator mesianic pe care îl aşteptăm cu toţii? Cert este că, din vreme în vreme, bunul Dumnezeu se milostivea şi trimitea în ţară un Conducător – Horea, Vladimirescu, Iancu, Căpitanul – care reuşea cumva să ridice norodul.

Dar conducătorii au un mare dezavantaj: sunt şi ei oameni şi sunt şi ei muritori. Totul se termină scurt, cu o trădare în dulcele stil românesc şi o trimitere în lumea drepţilor a celui ce cutezase să viseze pentru o clipă la curajul unui popor. Care popor se liniştea subit şi comenta doct în berărie – l-au omorât pe Căpitan? Nasol! Asta e frate, morţii cu morţii, viii cu viii, noi să fim sănătoşi şi când ne-o fi mai rău să ne fie ca acum. Hai noroc şi să ne dea Domnul un Conducător să ne călăuzească.

Mitul3 – CINE NU E CU NOI E ÎMPOTIVA NOASTRĂ

Boală veche pe meleagurile astea. Cuziştii îi aşteptau cu măciucile pe legionari, care nu îi puteau suporta pe criminalii de ţărănişti, care la rândul lor nici nu stăteau de vorbă cu ciocoii de liberali. Abia a încercat bietul Puric să vină cu o idee proprie despre construcţia unei biserici că l-au şi lapidat scurt, în piaţă publică, pe motiv de şorţuleţ. Doamne fereşte să sugereze cineva ceva despre învăţarea din greşelile trecutului. Care greşeli, alo, noi suntem infailibili, pentru că e sfântă cauza noastră. Cum să ne aliem noi cu ĂIA? Ne dezbinăm înainte măcar de a ne aşeza la masă.

Mitul 4 – NU TREBUIE SĂ LUPTĂM CU ARMELE ADVERSARULUI

Armele sunt folosite cu un scop. Sunt eficiente. Îţi atingi ţelul mult mai repede, cu pierderi mai mici şi resurse mai puţine. Încercaţi să convingeţi un reprezenatnt al dreptei de necesitatea marketingului politic, al folosirii mass media sau de utilitatea unui spin doctor. Te va privi cu uimire şi ură, de parcă ai fi fluierat în biserică la sfinţirea darurilor. Noi nu facem de-astea, lupta noastră este sfântă şi soldatul român cu pieptul de aramă şi-a apărat ţara la Mărăşeşti. Câteodată chiar stau şi mă gândesc dacă dreapta vrea cu adevărat să ajungă în Parlament, să schimbe ceva, sau vrea doar să îşi liniştească o conştiinţă ruşinată.

Mitul 5 – ROMÂNUL SUFERĂ PE NEDREPT

Şi abia aşteaptă ca să ridice cineva steagul că toată suflarea se va ridica într-o clipă. Românul nu suferă. Îi e bine aşa cum e, mai munceşte în Europa, se mai distrează cu un mic şi o manea, mai fură un cablu de la CFR. Ce îl tot bateţi la cap cu demnitatea naţională şi cu pierderea suveranităţii, pe el îl deranjează că nu are voie să intre pe stadion cu fumigene, să le dea la cap ticăloşilor de jandarmi. Într-o ţară de asistaţi social vreţi să vorbiţi de iniţiativă privată?

Suferă pe nedrept? Când un milion de suflete nevinovate au fost sfârtecate în pântecele mamei? Citiţi anuarul statistic şi va veţi îngrozi. Românii nu ştiu altă metodă de contraceptie decât crima. Ştiţi unde e conducătorul profetic care să ne scoată la liman? Zace sfârtecat prin latrina din fundul curţii, ucis de cea care ar fi trebuit să îl apere cu preţul vieţii. Sufletele lor strigă către Domnul. Cum să avem altfel de conducători decât cei pe care îi merităm?

Ce e de făcut

De dat cu piatra şi de criticat e tare uşor, e sportul nostru naţional. Haideţi să vedem ce putem să construim!

Până nu vom înţelege că starea noastră naţională e oglinda fidelă a sufletului fiecăruia dintre noi, nu vom schimba nimic. Trebuie întâi sa ne plângem fărădelegile şi să facem pace cu Domnul. Până când ne limităm doar la o o soluţie politică, nu vom fi diferiţi de constantinopolitanii care şi-au pus încrederea în ajutorul papsitaş şi nu în ajutorul de la Dumnezeu. Glasul muezinului răsună acum peste bisericile lor.

Cum să avem pretenţia ca să ne urmeze tineretul când nu-i oferim nimic, ci îi cerem iar şi iar câte ceva: votul, munca, sacrificiul? Pe cine să urmeze când nu le oferim modele? Şi cum ajungem la sufletul lor când pe toate canalele de comunicare li se toarnă în inimi desfrâu şi crimă, mândrie şi şmecherie?

E vremea să aruncăm peste bord toate miturile şi să începem să ne privim critic în oglindă. Şi apoi să privim în jur. Nu e nevoie să inventăm roata, soluţiile există deja pe la vecini. Trebuie să înfiinţăm o mişcare de renaştere naţională după mecanismul (nu şi ideologia) gărzilor maghiare sau Chryssi Avghi. Or, dacă vă strâng în spate aceste exemple, după modelul cercetaşilor, al străjerilor, al gărzilor patriotice, sau guardiei civile. Avem nevoie de un cadru care să ofere românului senzaţia de apartenenţă şi camaraderie, al unui scop comun şi a încrederii pe care ţi-o dă prezenţa unui salvamar care te poate scoate din belea. O organizaţie pentru tineri, care să îi înveţe bazele autoapărării, ale deprinderii unor tehnici vitale pentru supravieţuire, ale unor meşteşuguri care le vor fi utile în viaţa de zi de zi.

Ce ne opreşte să începem cu lucruri mai uşoare, precum tabere pentru copiii de la sate, care nu au văzut vreodată marea, case de ajutor reciproc pentru membrii şi simpatizanţii aflaţi la ananghie, reţele de întrajutorare pentru cei ce au nevoie de medicamete vitale, grupuri de suport pentru mamele singure, meditaţii gratuite pentru copiii cu probleme la şcoală sau măcar o după-amiază petrecută alinând singurătatea unui bătrân uitat la azil.

De ce nu putem să construim un grup de jurişti şi avocaţi care să îi repezinte pro-bono pe cei umiliţi, care să ne apere onoarea de români şi de creştini în faţă blasfemiilor din mass media? Un grup inspirat de Liga Anti Defăimare.

Ce ne opreşte să facem patrule de voluntari care să asigure siguranţa oamenilor din mijloacele de transport şi din cartierele periculoase?

Cheia este munca benevolă şi implicarea reală. Un like pe facebook nu ţine de foame unui copil sărman. Fiecare trebuie să îşi aducă talantul, să ajute măcar cu ore de muncă, măcar cu o idee, măcar cu o rugăciune fierbinte.

Trebuie să îi ajutăm pe cei bătrâni şi cei suferinzi, pe cei sărmani şi pe cei umiliţi, trebuie să le fim speranţă şi ocrotire. Să dăm fără să ni se ceară, să ajutăm fără să aşteptăm măcar mulţumire. Să arătăm prin dragostea noastră că suntem ucenici ai Mântuitorului. Şi abia atunci vom avea obrazul să le cerem votul. Hristos a înviat!

De Paul Florea - Rost

SOCIETATEA CIVILĂ CERE RELUAREA PROCESULUI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIE

De Rost Online

2 iulie 2013

0 Comentarii

Noi, asociatiile, fundatiile, coalitiile civice, platformele civice si grupurile civice informale initiatoare si contributoare la dezbaterea „Procesul de revizuire a Constitutiei Romaniei: inceput, desfasurare, viitor”, care a avut lor miercuri, 26 iunie 2013, in Sala Constantin Stere din incinta Palatului Parlamentului, cu participarea a putin peste 1% din efectivul total al parlamentarilor Romaniei si a domnului Todor Arpad, membru al echipei coordonatoare a Forumului Constitutional si reprezentant al acestuia in cadrul Comisiei parlamentare comune de modificare a Constitutiei, in prezenta TVR, a DC News si a Agerpres am luat act de modul defectuos in care s-a desfasurat pana in prezent procesul de reforma constitutionala.

Organizarea Forumului Constitutional a fost lipsita de transparenta, s-a incercat si in parte s-a reusit prin metode diverse impiedicarea participarii unei importante parti a societatii civile la lucrarile acestui organism de consultare.

La randul sau, Raportul Forumului Constitutional a omis o parte din propunerile facute, a prezentat eronat lista participantilor si pozitiile exprimate la unele sesiuni, a tratat in mod inegal propunerile primite in functie de afinitatile ideologice si personale ale membrilor echipei coordonatoare.

Nu in ultimul rand, principalii coordonatori ai Forumului Constitutional s-au autodesemnat ca reprezentanti ai acestuia in cadrul Comisiei parlamentare comune pentru modificarea Constitutiei, desi ar fi trebuit, asa cum se si anuntase, sa aiba loc o runda de alegeri in acest sens.

Suntem in curs de a compila numeroasele propuneri ale societatii civile dezavantajate de felul in care s-au desfasurat lucrurile in Forumul Constitutional si vom pune in circulatie un material cat mai cuprinzator.

Nici activitatea ulterioara a Comisiei parlamentare comune de modificare a Constitutiei nu o putem aprecia ca fiind perfecta. Membrii acesteia au ignorat sau au respins majoritatea propunerilor primite in mod direct din partea societatii civile. Comisia a lucrat intr-o foarte mare graba, urmarind cu prioritate o agenda a oamenilor politici, care nu este neaparat si agenda societatii romanesti.

Prin urmare, am adoptat Declaratia Comuna pe care o adresam Camerelor Parlamentului, celor doua Comisii juridice din cadrul acestora si Forumului Constitutional si pe care o atasam prezentului comunicat, si prin care

CEREM

1. Constituirea Camerelor Parlamentului ca Adunare Constituanta si declansarea procesului de elaborare si adoptare a unei noi Constitutii, care sa raspunda cu adevarat nevoilor societatii romanesti sub toate aspectele, sa garanteze in justul sens al acestui cuvant drepturile omului si sa asigure un optim echilibru statal.

2. Sa se reia de la zero consultarea societatii civile si a populatiei in general prin intermediul unui nou Forum Constitutional, coordonat de aceasta data de persoane din aparatul tehnic al celor doua Camere ale Parlamentului, fara delegarea catre un ONG cu agenda si simpatii proprii.

3. Desemnarea reprezentantilor societatii civile in Comisia parlamentara comuna de redactare a noii Constitutii sa se faca pe baza unui proces electoral cu participarea organismelor societatii civile active in cadrul noului Forum Constitutional.

4. Timpul alocat fiecarei etape in redactarea si adoptarea noii Constitutii – consultarea societatii civile si a cetatenilor in cadrul Forumului Constitutional, lucrarile Comisiei parlamentare comune de redactate a noii Constitutii, dezbaterea proiectului in cadrul Comisiilor juridice ale celor doua Camere, discutarea proiectului de Constitutie in plenul Adunarii Constituante etc.- sa nu fie limitat decat de mentinerea unui ritm rezonabil de lucru, astfel incat sa se realizeze o opera profunda si temeinica, pe termen lung, fara introducerea unor factori de presiune care nu au nicio legatura cu procesul de constructie constitutionala.

Semnează:

Asociatia de Informare pentru Regatul României 

Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei

  

Asociaţia România Vie

  

Alianţa CIVICĂ

Fundaţia Iuliu MANIU-Ion MIHALACHE

Forumul Civic pentru Responsabilitate Politică

  

Asociatia Internationala pentru Drepturile Omului

  

Asociatia Femeilor din Romania

  

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

  

ASOCIATIA PRO VITA- FILIALA BUCURESTI

 

Asociatia Dati-mi Romania inapoi!

Asociatia Promemoria

Asociatia Romania Fara Ei

(sustine numai punctele 2-4)

Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni

  

ASOCIATIA VOCEA SCHIMBARII

(sustine numai punctele 2-4)

  

Fundatia ISBASOIU

Asociatia Falticeni Cultural

Asociaţia Generala a Românilor uniţi, Greco-Catolici (AGRU)

  

Asociatia ROST

  

Fundatia Corneliu COPOSU

  

Grupul pentru Salvarea Rosiei Montane din cadrul ACADEMIEI DE studii ECONOMICE

  

Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie

Asociatia 21 Decembrie

Institutul Fratii Golescu pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni

Platforma Civică ACTIUNEA 2012

  

Asociatia pentru Proprietatea Privata

Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni

Asociaţia Onoare şi Patrie

  

Asociatia Traditia Militara

  

Asociaţia Pro Iniţiativa 

GRUPUL DE DIALOG SOCIAL SI CIVIC DIN ROMANIA

Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” - Ediţia a XXXIII-a

Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” - Ediţia a XXXIII-a

Autor: Acad. Alexandru Surdu • Rubrica: Repere Academice • Mai 2013  

Între  9 şi 11 mai 2013 s-a desfăşurat la Alba Iulia şi Lancrăm o serie de manifestări tradiţionale dedicate lui Lucian Blaga. La deschiderea oficială a festivalului au participat oficialităţile cele mai importante din zonă: preşedintele Consiliului Judeţean şi Primarul. Ei au garantat continuarea sprijinului, indiferent de orientarea lor politică trecută, prezentă şi viitoare, a oricăror acţiuni culturale referitoare la memoria marelui cetăţean al Lancrămului. Ceea ce este demn de toată lauda, mai ales că au trecut, iată, 33 de ani de când am participat, o parte dintre cei care au mai rămas, la acest festival.

În cuvântul său, Eugeniu Nistor, Directorul Editurii „Ardealul” din Târgu Mureş, specialist în filosofia lui Lucian Blaga, ne-a amintit că unul dintre primii participanţi la aceste festivităţi a fost filosoful Constantin Noica. El a vorbit atunci, cum a făcut-o de altfel mereu, despre meritele deosebite ale filosofului din Lancrăm, folosind adesea şi sintagma de „cel mai mare filosof român“.

Atitudinea lui Noica are un istoric. În tinereţe el a participat, pentru prima şi ultima dată, la un concurs pentru ocuparea unui post în învăţământul universitar, mai precis la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A pierdut concursul, spre folosul său, va zice Noica mai târziu, deoarece postul de profesor l-ar fi obligat la anumite cursuri, mai ales cu profil teologic, şi i-ar fi îngrădit libertatea. Pe atunci însă gândea altfel, iar nereuşita l-a întristat. Toate au trecut şi Noica a cumulat o mulţime de alte necazuri mult mai grave, dar n-a putut să uite niciodată faptul că singurul din comisia de concurs care l-a susţinut fără nicio rezervă a fost Lucian Blaga. O culme a recunoştinţei peste timp a fost aceea spre sfârşitul vieţii lui Noica, în străinătate, când i s-a oferit traducerea şi publicarea unei lucrări în cinci limbi de circulaţie mondială. Noica a refuzat în favoarea lui Lucian Blaga pe care îl considera cel mai reprezentativ pentru filosofia românească.

Oricum, în anii ‘80, Noica a reuşit să-l convingă pe tânărul Eugeniu Nistor să urmeze facultatea de filosofie, să facă o lucrare de licenţă despre filosofia lui Blaga, să-şi dea doctoratul cu o teză tot despre Blaga, să fie premiat la Academia Română pentru o carte despre acelaşi autor şi, anul trecut, să obţină, tot din partea Academiei Române, primul Premiu special de filosofie „Lucian Blaga”.

Un animator deosebit al festivalului internaţional din Lancrăm a fost şi a rămas scriitorul Ion Mărginean, care a şi moderat deschiderea festivalului şi prezentarea cărţilor legate de numele lui Blaga. Cu această ocazie, Acad. Alexandru Surdu, Preşedintele Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, a prezentat propunerea Secţiei pentru acordarea Premiului special de Filosofie „Lucian Blaga” pe anul 2013. Propunerea s-a referit la Profesorul Universitar Doctor Iulian Boldea, decan al Facultăţii de Litere de la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, pentru lucrarea Lucian Blaga. Discurs poetic şi discurs filosofic. Interpretări critice, Editura „Ardealul”, Târgu Mureş, 2013, elaborată în colaborare cu Eugeniu Nistor.

Ca şi Mihai Eminescu, Blaga a fost poet şi filosof, la al doilea fiind mai greu de spus care dintre aceştia, poetul sau filosoful, a fost prioritar. La amândoi însă poezia a fost impregnată filosofic, iar filosofia a fost adesea exprimată poetic, ceea ce nu înseamnă însă că planurile ar putera fi confundate. Maiorescu zicea că recunoaşte orice poezie scrisă de Mihai Eminescu după încărcătura ei filosofică şi nu după subiect sau tematică. Despre Blaga ar fi spus ceva asemănător în privinţa poeziei. Filosofia lui însă are o dublă tentă poetică, şi prin tematică şi prin formă. În Schiţa unei autoprezentări filosofice, Blaga însuşi se consideră iniţiatorul introducerii în filosofie a unui stil poetic de prezentare, ilustrativă fiind lucrarea Spaţiul mioritic. Numai că la Blaga filosofia în genere are şi ca obiectiv studiul artei, în mod prioritar, şi al culturii, în mod special.

O temă aparte a cărţii o constituie modalitatea poetică a lui Blaga de a se reda pe sine însuşi, de a-şi profila chipul său autentic, felul său de a fi şi de a simţi, astfel încât se consideră că unele dintre poeziile sale sunt un fel de „autoportrete lirice“. Ce se petrece însă în filosofie? Aici pare mai greu să considerăm că Blaga se exprimă pe sine, deşi o face uneori. Nostalgia plaiurilor natale fiind în mod firesc mai mult a sa decât a românilor în genere şi, cu atât mai puţin, a migratorilor de toate soiurile, printre care, din păcate, încep să se numere şi românii.

Întâmplarea a făcut ca una dintre comunicările susţinute la Casa Memorială „Lucian Blaga” să se refere la descendenţa poetului din părinţi macedo-români veniţi în Imperiul Austriac din Albania şi stabiliţi iniţial în cartierul numit „În greci” al Sibiului. Or, Blaga n-a avut niciodată nostalgia plaiurilor albaneze şi nici a arnăuţilor iliri cu care au convieţuit strămoşii săi în preajma cetăţii de poveste a Moscopolei. Dar aceasta înseamnă că „spaţiul matrice” este mai degrabă o matrice individuală a fiecăruia în parte, iar cel „mioritic” mai mult al poetului nostru. Cu toate acestea, dând glas propriilor sale sentimente, ale „sinelui său poetic”, Lucian Blaga, cu măiestria sa de poet şi filosof, a reuşit să ne exprime, cel puţin unora dintre noi românii, propriile noastre simţăminte de oameni ai acestui pământ (terra), simţămintele de terrani, de locuitori aisatului, căruia Blaga i-a şi adus elogiul în discursul de recepţie la Academie Română.

Nici românii însă n-au fost mai prejos şi, iată, astăzi, cel puţin românii din Lancrăm, împreună cu reprezentanţii Academiei Române, i-au adus al treizecişitreilea elogiu poetului şi filosofului Lucian Blaga.

Despre Basarabia sub genericul „Basarabia e Romania” cu reprezentantii de vaza ai organizatiei „Actiunea 2012”.

Mult stimati colegi si prieteni,

Alaturat gasiti o exceptionala inregistrare la TVR1 privind Basarabia sub genericul „Basarabia e Romania” cu reprezentantii de vaza ai organizatiei „Actiunea 2012”.

Deoarece initiativa legislativa care se pregateste, sustinuta deja de 116 parlamentari romani, poate fi semnata doar de cetateni romani cu domiciliul in Romania, este in primul rand de datoria romanilor din Romania pentru a sustine aceasta civica initiativa.

Cu deosebit respect,
Valeriu Dulgheru

http://www.tvrplus.ro/editie-dreptul-la-replica-113336
27 iunie 2013

Dialog de la egal la egal

Din ce în ce mai des presa internaţională relatează incidente neplăcute în care sunt implicaţi români sau firme româneşti. Câteodată, aceste informaţii se dovedesc total eronate. Se dau dezminţiri sau nu, se fac rectificări sau nu, dar impresia negativă rămâne. Fie că trăim în ţară sau afară, aceste lucruri ne afectează, motiv pentru care suntem mereu interesaţi să aflăm orice informaţie în acest sens. 

Din dorinţa ca dialogul cu ceilalţi să se poarte de la egal la egal, Marian Voicu aduce săptămânal „Dreptul la replică” la TVR Internaţional. El este gazda unui talk-show cu diverşi invitaţi, despre cele mai actuale ştiri. 

Programul va fi transmis live, astfel încât telespectatorii pot intra în legătură directă pentru a-şi exprima opiniile sau pentru a veni cu informaţii suplimentare pe marginea subiectelor abordate.

TVR International


Dreptul la replică


27 iun 2013



< Înapoi în prima pagină


Dreptul la replică
35499 vizualizari



Platforma Civică ACȚIUNEA 2012 a strâns peste 40.000 de semnatilde;turi în campania "Aducem Basarabia acasatilde;”. Cele peste 30 de ONG-uri membre ale platformei au lansat o iniţiativatilde; legislativatilde; care are sprijiinul a 116 parlamentari. Dar cât de popularatilde; este de fapt mişcarea unionistatilde; şi care sunt şansele ca