Cuvîntare în Senat:
CUVÎNT LA DEZBATEREA MOŢIUNII PRM
(în legătură cu Legea Administraţiei Publice Locale - utilizarea limbii minorităţilor)
19 februarie 2001
Domnule preşedinte, domnule prim-ministru, stimate colege senatoare, stimaţi colegi senatori,
N-am fost niciodată pentru meci. Nu am fost nici odată pentru înfruntare. Vreau să încep cu o vorbă prietenoasă. Am să citez dintr-un om politic important al României - care a fost citat aici de rău. Eu am să-l citez de bine, deşi el stă, din bronz fiind, cu spatele la Senat (pentru martiriul pe care l-a suferit merita o statuie mai de Doamne-ajută). Acest om spunea, în 1918, cînd s-a făcut România Mare, că: „Noi, care am vărsat lacrimi văzînd limba noastră scoasă din şcoli, biserici, justiţie, nu o vom lua altora. Nu vom lua putinţa vieţii de la alţii" , spunea Maniu. Am vrut să încep cu el în spiritul unei mîini întinse, cum întotdeauna am făcut, şi cu Marko Bela şi cu Verestoy, pe care i-am considerat parteneri de dialog, adversari ca de şah, nu duşmani şi nu oameni de înfrînt: oameni cu care negociez „la sînge”, oameni care pot să fie antipatici, dar care sunt parteneri încă o mie de ani de dialog.
Vreau să vă spun că, pregătindu-mă pentru această intervenţie, mi-am trecut încă o dată în revistă convinge rile. Mi-am dat seama că este o chestiune aprig de importantă. Am vrut să revăd cum stă chestiunea aceasta din punctul de vedere istoric. Ei bine, nu e nimic nou sub soare. Nu acum s-a descoperit chestiunea aceasta. Bănuiesc că foarte mulţi dintre dumneavoastră ştiu că exact în aceşti termeni s-a pus problema în Tratatul cu Ungaria, semnat de cel care este acum preşedintele Senatului şi care, pe atunci era prim-ministru. Vă citez, cuvînt cu cuvînt textul art. 15 din Tratatul cu Ungaria, făcînd parte din Legea nr. 113 din 10 octombrie 1996: „Părţile contractante vor asigura condiţiile care să facă posibilă folosirea şi a limbii materne în relaţiile cu autorităţile locale”. Aşadar, nu e vorba de o conjunctură, nu e vorba numai de un răspuns la presiuni ale „Europei”.
Merg mai departe. Această chestiune n-a început în anul 2001, nici în '96, nici în '89, ci mult mai dinainte - şi chiar în exact aceeaşi termeni. Este o pro blemă veche şi o problemă lată. Adică are dimensiuni în timp şi în spaţiu.
Încerc să vă readuc în memorie, cît mai repede cu putinţă, cîteva aspecte privitoare la această tradiţie legislativă românească în problema care mă frămîntă şi mă doare. Pentru că, fac o paranteză acum, pe mine - ca şi pe cei din P.R.M., ca şi pe cei din P.D.S.R., ca şi pe unii din P.N.L - mă doare foarte serios de limba română. Ea este batjocorită infam la mai toate posturile de televiziune. Este vorbită porceşte, este vorbită scîrbos, libidinos, într-un stil jalnic, într-un stil mult inferior limbii de lemn a comuniştilor. Aceea era o limbă plicticoasă, asta este o limbă greţoasă. Mă doare şi faptul că este obijduită şi ostraci zată în unele zone ale ţării, cum sunt judeţele Harghita şi Covasna. Da, este! Această problemă a fost şi a actualului prim-ministru, este şi a P.R.M.-ului şi este a P.D.S.R.-ului în primul rînd. Şi bănuiesc - aş vrea să fiu convins - că scene de groază, oribile, cum au putut „înghiţi" miniştri ai P.N.Ţ.-C.D.-ului, cum a fost acel Opriş (cu care s-a discutat... în maşină, nu voiau să-l primească înăuntru, era „străin"!), nu se vor repeta sub guvernul Năstase.
Corneliu Vadim Tudor (din sală): S-au repetat!
George-Mihail Pruteanu: Nu ştiam, Corneliu Vadim Tudor!
Corneliu Vadim Tudor (din sală): Secretarul de stat Tănase şi şoferul lui au fost cazaţi în acelaşi pat.
George-Mihail Pruteanu: Nu cade un obuz în aceeaşi groapă a doua oară. Aşa ceva nu se poate! E nevoie de „mînă forte" şi nimic din această lege, despre care discutăm acum, nimic din această lege să nu îngăduie abuzurile acelea, de împingere în afară a limbii române, ba chiar şi a românilor, prin diverse şicane, de către extremişti, de către inflamaţii din U.D.M.R.
Iată o Hotărîre a Consiliului de Miniştri - deci, text cu valoare de lege - din 1938: „Orice membru minoritar din consiliile comunale se poate exprima în dezbaterile acestor consilii în limba sa maternă". E adevărat însă - trebuie să vedem şi faţa şi reversul - că imediat se adăuga la pasajul pe care l-am citat: „Procesele-verbale despre şedinţele acestor consilii se vor redacta în limba română". Mai departe, din aceeaşi Hotărîre a Consiliului de Miniştri din 1 august 1938: „Cetăţenii minoritari care nu posedă încă limba statului pot înainta primăriilor locale cereri şi în limba maternă". Deci, exact ce discutăm noi acum. Dar, din nou spun, să vedem în dialectica lor lucrurile: în acelaşi art. 14 din Hotărîrea pe care o citez, se adăuga expres: „În acest caz cererile vor fi întotdeauna întovărăşite de o traducere certificată în limba română". De unde am citat asta? Din acest cărţoi, care este unul din patru scoase chiar de cel care este prim-ministru, referitoare la drepturile persoane lor aparţinînd minorităţilor naţionale, o antologie de texte. Deci, în orice caz, această lege nu că „emană" - fiindcă nu este creaţia dumnealui - dar vine, totuşi, de la un om care ştie de spre ce e vorba. Măcar atît putem să-i concedem.
Mergem mai departe, în timp. Ce scria într-o lege din 6 februarie 1945, Legea 86 pentru statutul naţionalităţilor minoritare? Aceea era şi mai pre cisă. Acolo apare un procent bine precizat şi anume cel de... ascultaţi! Art. 10: „Autorităţile comunale şi judeţene care au competenţă teritorială asupra unui district admini strativ în care, potrivit ultimului recensămînt, numărul cetăţenilor de limbă maternă comună, alta decît cea română, este de cel puţin 30% din totalul locuitorilor ace lui district, sunt obligate: a) a accepta orice fel de scripte din partea locuitorilor ce formează cota de 30% în limba lor maternă” şi - sar unele prevederi - punctul d) „în consiliile comunale şi judeţene ale unor asemenea districte, membrii aleşi sau de drept ai naţionalităţilor de 30% vor putea lua cuvîntul în limba lor maternă". Iată, deci, că nu sunt noutăţi nici problema aceasta a abordării relaţiilor cu administraţia teritorială în limba minorităţii, nici procentul în sine. Filosofia legii nu aici este. Nu avem temeiuri filosofice să afirmăm că dacă sunt 30% maghiari acolo, e bună legea, dar dacă sunt numai 20%, nu e bună. Nu aici e buba. Buba e - voi reveni şi în partea a doua a intervenţiei mele - în normele metodologice, în ce înseamnă acel „folosirea limbii”.
Am aruncat o privire înspre Vest. Ce am văzut acolo? Am văzut Ungaria. Cum rezolvă Ungaria chestia asta? Are vreo lege? Are. Legea nr. ... (ezit puţin pentru că e scrisă cu cifre latine) 77, privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice din Ungaria, adoptată la 7 iulie 1993. Există în această lege un capitol intitulat chiar „folosirea limbii". Ungurii sunt migăloşi. La art. 52 alin. 2 scrie aşa: „în corpul constituit al reprezentanţilor autoguvernării locale reprezentantul minorităţii îşi poate folosi şi limba maternă. Dacă intervenţia s-a făcut în limba unei minorităţi, textul în limba maghiară al intervenţiei sau un rezumat al acesteia tre buie anexat la procesul-verbal al şedinţei". Am citat şi am subliniat cu vocea aceste pasaje pentru că - aşa cum spune un dicton: „Diavolul stă în amănunte" - problema vitală a legii e în felul cum se va aplica şi anume, în mult necesarele norme metodologice. Şi din legislaţia românească, din care am citat rapid, şi din cea ungurească se observă că s-a mers pînă la introducerea acestor norme chiar în corpul legii. Noi urmează s-o facem ulterior. Adică să răspundem la întrebarea: ce înseamnă „folosirea"? Că Istvan stă de vorbă în ungureşte cu Ferenc în Odorhei la ghişeu e normal. „N-are rost să interzici ceea ce nu poţi să împiedici”. N-o să stea un poliţist acolo să-i pîndească să vorbească româneşte. Că vine Istvan amărîtu' şi înaintează o cerere în ungureşte, iarăşi mi se pare firesc. Ce să facă? El n-are ce mînca - şi o să-şi tocmească traducător?! Din momentul, însă, cînd această petiţie, această hîrtie a necăjitului ăluia devine document oficial şi pleacă la un eşalon superior, aici încep să spun: „Ia să vedem cum fac ungurii, ia să vedem cum au făcut românii cu ani şi ani în urmă, cînd nu era tranziţie şi nici nu ne «pisa» Europa”. Şi mai zic, apăsat: pentru asemenea situaţii e nevoie de precizări metodologice: ce se poate şi ce nu se poate redacta în româneşte. Ne-a asigurat prim-ministrul, aici, acum, că actele vor fi numai în româneşte. Deja sunt pe jumătate liniştit. Mă teroriza, îmi dădea coşmar - nu glumesc, chiar dacă sună bombastic - gîndul că vor fi un fel de formulare la Odorhei şi alt fel de formulare la Bacău. E de neadmis - şi în clipa cînd un P.D.S.R. nebun ar inventa aşa ceva, mi-aş da demisia şi aş fugi pînă m-aş opri în Australia. Să fie un fel de formulare la Odorhei şi altele la Bacău. Un fel de diplome la Miercurea-Ciuc şi alte diplome la Iaşi. Nu se poate treaba asta, fiindcă, într-adevăr, nu suntem un stat binaţional şi nu trebuie să se întîmple aşa ceva.
În moţiunea sa, P.R.M. aduce ca argument introducerea, asimilarea mai rapidă a legislaţiei europene. E o formulă elegantă, izvodită din elocvenţa lui Corneliu Vadim Tudor. Dar nu este asta grija principală. Este credinţa mea şi mi-o exprim colegial. Nu asta este grija - şi, pe voi, ca şi pe mine, ca si pe foarte mulţi colegi din P.D.S.R., ne doare altă chestiune, cea a respectării statutului de limbă oficială a limbii române, inebranlabil*. Cuiul lui Pepelea în legea de care discutăm e expresia „folosirea limbii materne în Administraţie". Această expresie poate acoperi totul sau nimic. „Folosirea” poate să însemne bagatela aceea de conversaţie pe care o evocam mai-nainte, dar poate să însemne şi uzurpare, sfidare, separatism. Chiar prim-ministrul a insinuat aici, în spirit diplomatic, grija privitoare la cele două teritorii fierbinţi româneşti - ca să nu zic trei, să introduc şi Tîrgu-Mureş: Harghita, Covasna şi Tîrgu-Mureş. Avem argumente să introducem acolo „zdrenţuita" - la ora actuală - autoritate a statului. S-o introducem nezdrenţuită, s-o introducem fermă, ca un fel de dictatură (ca să zic aşa) a legii. (A folosit şeful Partidului România Mare această expresie, dar nu sunt un plagiator, o folosisem şi eu înaintea lui, pot dovedi cu texte publicate, aşa încît să facem parte dreaptă egală fiecare şi să trăim ca fraţi).
Oameni buni, daţi-mi voie să mai adaug două vorbuliţe. Un cărturar, cum este Constantin Rădulescu-Motru, în Revista de filosofie din aprilie-iunie 1930, într-un studiu intitulat Problema minorităţilor în România şi rolul intelectualilor, scria: „Un mare număr de intelectuali români şi maghiari fac încă strajă naţionalismului orgolios". El îl opunea naţionalismului liniştit şi cumpătat. Şi aici, daţi-mi voie, domnule Gheorghe Frunda, să vă spun că şi eu sunt naţionalist şi cred că mulţi colegi de-ai mei sunt naţionalişti. Naţionalismul, ca şi socialis mul, ca şi creştin-democraţia sunt nişte concepte care, în sine, nu au nimic rău şi sunt respectabile. Iată o lucrare despre doctrine politice în care naţionalismul este tratat cu foarte mult respect. Vă rog nu mai folosiţi „naţionalismul” ca pe un cuvînt de oprobriu, ca şi cum ar fi fascism sau aşa ceva! Naţionalismul este ceva foarte nobil, dar el poate degenera în sangvinar, în bestialitate, după cum poate să genereze mari opere cărturăreşti - şi n-am să mai citez lista marilor nume, marilor cariatide ale spiritului românesc, care mai toţi au fost naţionalişti, de la Eminescu, P.P. Carp, Maiorescu, Goga, Iorga, Petre Pandrea şi mulţi alţii.
Iată, deci, ce observa, în studiul respectiv, Rădulescu-Motru: „Un mare număr de intelectuali români şi maghiari fac încă strajă naţionalismului orgolios. Românii consideră ca o ştirbire a suveranităţii naţionale stipulaţiile tratatelor care prevăd protecţia minorităţilor, iar maghiarii consideră aceleaşi stipulaţii ca o încurajare a revendicărilor lor politice". Ai zice că e scris în 2001, deşi fraza e din 1930. „Pentru unii şi pentru alţii cultura este în serviciul orgoliului. Poate fi între ei o împăcare?” se întreba Rădulescu-Motru. Şi continua: „Cu greu, dar nu imposibil. Împăcarea o va aduce treptat diminuarea numărului acelora care au făcut pînă acum straja naţionalismului orgolios”. Astea fiind zise, domnule preşedinte şi domnule prim-ministru, stimate colege şi stimaţi colegi, vă propun să fim cu ochii în patru şi să punem „sula în coaste" Guvernului să elaboreze iute, mintenaş, normele metodologice care să prevadă punct cu punct, „mărunt-mărunt” - cum spunea Tudor Muşatescu - „ca măraru'”, ce se poate în ungureşte şi ce nu se poate.
În rest, să fim cu ochii în optsprezece spre Harghita şi Covasna, unde şi eu am fost şi am fost dat afară dintr-o prefectură, unde şi Adrian Năstase a fost şi ce a văzut l-a îngrozit, şi pe unde ar trebui să mai trecem cu regularitate, în fiecare zi!
Mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
Am votat "abţinere". V. "ciorna" acestui cuvînt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu