George Pruteanu. Despre ŢIGANI și despre RELIGIE în școală.

DESPRE ŢIGANI ŞI DESPRE RELIGIE ÎN ŞCOALĂ
(Curentul, 28 feb. 2008)

Ţigani sau romi? Cuvîntul rom e de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă "om, persoană". Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan). Motivaţia de atunci era foarte similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie deşteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte. Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci "daci" sau "vlahi"?! În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = "ţara briţilor, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania = "ţara maurilor", deci România = rom + ania = "ţara romilor". E incorect. Se creează o falsă direcţionare. După cum incorectă a fost acceptarea, din acelaşi motiv, a schimbării prescurtării pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul la ROMa, la romanitate, la latinitate - noi suntem o parte din ceea ce se numeşte "Romania", adică teritoriul impregnat de civilizaţia şi limba Romei Antice), în ROU (din franţuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugerează nimic necunoscătorului şi care naşte întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt românesc să se realizeze din... franceză? Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu "filtrarea" folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ş.a.m.d. Zeci de cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C. Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim, 1998). În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de "incorectitudine politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan, se corijează repede: "pardon, rom!". Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii. Religia în şcoală Religia e o componentă de anvergură a universului spiritual al omului, deci e de neconceput absenţa ei din spaţiul formator care e şcoala. O imensă parte din cultura umanităţii (literară, filosofică, muzicală, grafică: pictură/sculptură), din toate epocile, e întemeiată pe relaţia dintre om şi Transcendenţă. Nenumărate cărţi, simfonii, tablouri, statui, de azi sau de ieri, conţin direct sau indirect trimiteri la zona Sacrului (personaje, locuri, spuse, acţiuni). Un tînăr care iese din liceu fără a avea habar cine e Iov sau Moise, Ioan Botezătorul sau Maria Magdalena, ce semnifică Iona sau Abel şi Cain, Mahomet sau Buddha, Tao sau Allah - nu e decît un (neo)barbar, un om incomplet, o fiinţă străină de o vibraţie care fascinează de mii de ani sufletul omenesc. Eu văd locul religiei în şcoala românească pe două paliere: unul al informării echidistante, exhaustive (desigur, sumar, şi de-a lungul anilor) şi celălalt, al educaţiei religioase propriu-zise. Pentru primul palier, consider că e absolut necesară o materie obligatorie numită Religiile lumii, în care să fie prezentate, cu imparţialitate ştiinţifică, cele cîteva mari religii ale omenirii de azi, sub toate aspectele. Vor fi expuse (treptat, în diverşi ani de studiu) miturile fondatoare ale acelor religii, personajele esenţiale, istoria pe scurt, practici, rituri, sărbători, simboluri, clădiri/monumente semnificative, mari personalităţi etc. Elevul va avea, astfel, un tablou al diversităţii credinţelor religioase şi va fi ferit de dogmatism. Va şti, putem spune, pe ce lume trăieşte. Pentru celălalt palier, e de dorit existenţa unor ore opţionale (pînă la 14 ani, pe baza deciziei părinţilor; după 14 ani, pe decizia elevului) de Educaţie religioasă (catehizare), departajate (conform opţiunilor existente) pe culte/confesiuni: ortodoxă, catolică, adventistă, baptistă, protestantă, luterană, mozaică, islamică etc. Pe cei dornici să afle care e situaţia învăţămîntului religios în celelalte ţări ale Europei, îi îndrum pe saitul meu, unde vor găsi un tabel (www.pruteanu.ro/9ultima/religie-in-scoala.htm), pe care spaţiul mă împiedică să-l reproduc aici. George PRUTEANU www.pruteanu.ro georgepruteanu@yahoo.com