Magda Ursache, Risipitorii

Magda Ursache

Risipitorii

Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
Depreciem, depreciem, poate nu mai rămâne nimic. Sub un titlu ambiguu, În silă, dar fără dragoste se poate, europarlamentarul băsesc TRU afirmă de Crăciun, 2017 (25 decembrie, adevărul.ro): „Căci societatea românească nu a cristalizat nicicând şi nu a degajat o  ideologie cu adevărat naţională, o cultură ultimă şi o identitate nenegociabilă.” Iar covârşitorul Patapievici susţine că votul ţăranului a degradat politica României interbelice, mentalul său fiind „arhaic”. „Carurile” (pluralul aparţine filozofului) cu boi pictate de Nicolae Grigorescu i se par temă „răsuflată”, cum ţine să aprecieze pe un canal televizual.
Idealul lui Mircea Eliade? După terminarea Războiului Mondial prim, când se împlinise Unirea Mare, trebuia ca generaţia sa să se jertfească pentru împlinirea spirituală a României: să lupte în alt fel de tranşee, pentru ridicarea ţării. Ca să-l citez pe Petru Ursache, din Prefaţa la antologia Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de mitologie şi etnologie, ed. a II-a, Eikon, 2008, „linia de rezistenţă a generaţiei lui Eliade era «să fim prezenţi în cultură, făcând mai bine decât ceilalţi». Generaţia anterioară voia să facem ca ei, ca europenii; următoarea îşi propunea competiţia.” Numai că de Eliade se lipesc etichete ca  fascist,  şovin, rasist. Spus net: rasiştii nu agreează alte rase. Nu şi Eliade!
În fapt, nazismul a compromis urât ideea de conservare a rasei, a etniei, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ne păstrăm pecetea etnică, aşa cum vor rolerii II (mulţumesc, Paul Goma!), elita de dumping (mulţumesc, Mircea Platon!), care transgresează de la tanc la think tank, de la megafoane sovietice la „megafoane euro-atlantice”, pledând pentru un transnaţional provenit din vechiul internaţional, atunci proletar. Ah, foştii tovarăşi, deveniţi domni, cărora le displace naţionalismul ca salvare a patriei, neamului, statului, lăudând beneficiile regionalizării! O fi greşită ideea lui Eminescu gazetarul: „elementul românesc să rămână cel determinant”, să fie „norma de dezvoltare a ţării”, când elementul autohton se subţiază continuu? Sau clasa politică fără conştiinţă naţională aşează pe prim plan nu interesul pentru naţie, ci interesele proprii, personale, iar noii propagitatori ne mint cu o idilică imagine a UE ( ca altădată „bunăstarea generală” a Ceauşescului), sub direcţia noii ordini: regionalism, multiculturalism, paternalism germanic, cum pune degetul pe multiple răni Mircea Platon, în vol. Elitele şi conştiinţa naţională, cu subtitlul De la naţionalitatea genetică la personalitatea naţională: Despre rolul elitelor în articularea conştiinţei naţionale, Ed. Contemporanul, 2017, 418 pag.
Se vede limpede că reperele absolute (Maiorescu, Eminescu, Iorga, Eliade, Noica, Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Stăniloae, Vintilă Horia) sunt supuse unei intense de-canonizări, iar „publiintelectualii autoelitei”, cum le spune Camelian Propinaţiu, se străduiesc să se promoveze prin supradimensionare. Inşi pe care cultura românească nu putea să-i mai încapă se întrec să constate cât de fragilă, de minoră e cultura noastră, de ţară mică. Numai că nu suntem ţară mică, suntem ţară mijlocie; şi nu avem o cultură minoră, ci mică, pe care o vrem şi mai mică, risipind-o.
Se luptă mult la dezbinarea românilor. Se întreţine harţa continuă între moldoveni şi dâmboviţeni, între moldovlahi şi transilvani, între Banatul bogat şi Moldova săracă (deşi ei, moldovenii au suportat greul plăţilor la ruşi, ”înnăduşirea slavă”).  Centenarul ne găseşte în dezbinare internă maximă, care Centenar e contestat, ca şi Unirea Mare, moment sublim în existenţa noastră etnică. „Elitele” (e pluralul lui Mircea Platon) par a dori nu să articuleze, ci să dezarticuleze conştiinţa naţională, antinaţionalismul fiind cu mult mai agresiv decât naţionalismul progresist. Loaialitatea faţă de neam nu mai e o calitate. Dimpotrivă, mainstream-ul cere să bagi în mintea (redusă) a românului că n-am fi popor , ci populaţie: „Nu e zi de la Dumnezeu (mai degrabă de la Satana, zic eu, Magda U.) în care să nu aud rostită, cu lehamite şi ridicări din umeri, formula «aşa sunt românii»: «leneşi», «hoţi», «neserioşi», «murdari», «buni de nimic».” Şi câţi sâcâiţi de naţie nu adoră serialul Las Fierbinţi, nepierzând nici un episod. Poate pentru că acolo ţăranii toţi nu-s buni de nimic. Nimic. Nimic. Nimic.
Cum să susţii că românii sunt oameni cordiali (asta dacă nu-ţi place cuvântul ospitalier), inteligenţi, (prea) adaptabili, de vreme ce vrei să obţii fonduri de la magnatul american? Interesant de văzut lista cu lucrări finanţate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă. Prima pe listă, Firea românilor, coordonată de Daniel Barbu, Ed. Nemira, 2004.
Mircea Platon caută şi găseşte exemple de intelectuali cu acea „iubire de neam, ideală şi darnică”, pe care şi-o mărturiseşte Sever Dan. I s-a spus – copil – că poporul lui e „laş, fricos, anost, umilit, menit să slujească şi să mai primească o fărâmitură din mila Ungurilor”. Liceanul a fost ofensat de maghiari ca „puturos, opincar, urs”. Apoi, cartea l-a dumirit: „când apucasem la carte mi s-au schimbat cu totul orizonturile.” Aflase şi-i scria fratelui său, în 23 iulie, 1906, că „avem şi noi istoria noastră plină de mândrie”.Martiriul său pentru neam? Arestat în ’47, după înscenarea de la Tămădău, re-arestat în ’50, ca „vaidist”şi „naţional-ţărănist”, eliberat în ’55 de la Sighet, a murit repede, după chinurile puşcăriei.Comandantul Vasile Ciolpan îi găsise la percheziţie crucea făcută din două lemne.L-a bătut în cap cu ea, i-a rupt-o, i-a aruncat-o. Iară noi, noi epigonii, cât de uşor ne debarasăm de marile repere morale!
Pentru Adrian Cioflâncă, Valeriu Gafencu e „erou contrafăcut” (în revista „22” a GDS). Alţi oportunişti ne persuadează să sfârşim odată cu „bravii şi celebrii”. Sacrificiul suprem, pentru a-ţi apăra patria („moartea vitează”), e ridiculizat, ca şi rezistenţa anticomunistă. Poporul român să fie „nedemn şi fără caracter”, de vreme ce a dat atâţia martiri? Mă întreb: domnul Florian conduce un Institut sau un Tribunal neokominternist, de vreme ce, cu agresivitate bolşevicioasă, foloseşte argumentele fostului Tribunal al poporului, condamnându-i la pătimiri postume pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Ţuţea, pe Gyr, pe Crainic... Pentru domnul Florian nu există un cetăţean de onoare ca Vintilă Horia, care, în revista „Meşterul Manole”, la fel ca Mircea Eliade mai devreme, expunea crezul intelectualităţii interbelice: „Noi tindem să realizăm fenomenul invers: inocularea Europei cu ser românesc.”
Aleşii, ca Mircea Vulcănescu, ca Iorga, ca Gh. I. Brătianu, care s-au dedicat neamului (şi nu  consumului de Vinul Cavalerului şi alergatului la volanul bolizilor de lux), oameni întregi, incapabili „de veşnica forfecare a propriului popor” (M. Platon) sunt ca şi scoşi din cărţi. În acel nefast Index librorum prohibitorum proletcult, au figurat Origines et formation de l'unité Roumaine şi O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Gh. I. Brătianu, mort martiric în temniţă. Iar aceste cărţi capitale nu se bucură de un tiraj de 15000 de exemplare ca  În jurul Marii Uniri de la 1918, lucrarea demitificatorului Lucian Boia. Îl mai punem pe Brătianu în mâna elevilor? De ce-am face-o când soluţia ghermanilor e stat federativ? După Boia, am avut parte de „statalitate întârziată”. Ce s-o mai păstrăm?
Mircea Vulcănescu, mort martiric în celula îngheţată, se află încă sub sentinţa „criminal de război”. Neadevăr! Nedreptate strigătoare la cer! Iorga, ucis martiric, e văzut în siajul lui I. Ludo, ca „vulcan care scuipă borş”. De ce? Pentru că nu place spusa lui tăioasă din Lupta pentru limba română, 1906, pe care o citează Mircea Platon: „România să nu fie «statul cârpă al unui popor – zdreanţă care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul».” Şi cum să ne europenizăm cu Doina lui Eminescu, declarată xenofobă, toxică, poluantă, epitete culese de P. Ursache de la detractori. De ce? Pentru că, în absolut toate variantele, Eminescu a păstrat versul „de la Nistru pân' la Tisa”? Nu lipseşte, repet, din niciuna dintre variante, cum subliniază Petru Ursache în prefaţa la ediţia Doina, Timpul, Iaşi, 2000. În cazul ăsta, nu numai poetul, dar România toată  e un cadavru de înghesuit într-un troller căruia trebuie să-i tragem fermoarul, cum propusese un de-sacralizant.
Tot P. Ursache analizează frisonul europenizării, care nu ne-a cuprins de azi – de ieri. Romanticii (generaţia Eminescu) voiau o familie europeană „unită”, pe temei idealist. Se cerea patetic integrarea „de fond şi stil de viaţă” (P. U.) „din Carpaţi în Sicilia,  din Alpi în Pirinei”. Şi mai spune Petru Ursache despre domnitori şi cărturari - movileşti, cantacuzini, cantemiri, brâncoveni – că au trecut prin lumina Italiei „ca la ei acasă”, fără a-şi trata ţara ca pe o bolnavă incurabilă, „altfel” decât ţările normale, aşa cum o fac istoricii „altfel”. Lor nu le mai place cuvântul patrie (spuneţi-i atunci moşie, dar iubirea de moşie e un zid), nu le mai plac cuvinte ca vatră, sat, chit că pe acolo s-a născut veşnicia, nu în satul global planetar. Cât despre ţăran – wow! – el a murit „ca proasta” în războaie, ca să-şi apere, din linia întâi, fâşia de pământ, mica şi marea familie creştină. Iar nouă ni se tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba lui, ca şi cultura lui, tăindu-se predilect firele care-l ţes pe homo sapiens : mitul şi religia.
Mircea Platon cheamă în sprijin „elitele României vechi, de până la 1948 – anul cumplitei Reforme” – pentru că „avem moduri de acţiune, modele de edificare a naţiunii române pe care le ignorăm”. Şi, cu „optimism disperat” (sintagma lui Marian Popa, din interviul luat de Cassian Maria Spiridon în „Convorbiri literare”, nr.5, mai 2000), optimism pe care îl resimt şi eu, notează decis: „România are tot ce trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit” (lucr. cit., pag.9). Vinovată? Pseudo-elita, care îşi face selfie în jurnale, ignorând „potenţialul identitar moştenit”. Ideea naţională trebuie uitată în debaraua cu lucruri inutile, nefuncţionale. Muncă şi merit, formula eminesciană, se aplică oare sub ghinion Iliescu, sub ghinion Constantinescu, sub ghinion Băsescu sau sub molcomul ghinion Iohannis? „Forme fără fond” sau, cum le numea Eminescu, „forme lipsite de cuprins”, avem din abundenţă. Şi tot înapoi la Eminescu trebuie să meargă politicienii care-i nesocotesc spusa : „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Postsocialist, s-au găsit.
 A rebours, Mircea Platon s-a întrebat şi se întreabă ale cui sunt „elitele” astea. Ale cărui popor? „Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”, nemaifiind  „organice”, ci „parazitare şi necinstite”. Nu numai că dau la o parte interesul etnic, dar intră în conflict cu el. Homines novi taie rădăcinile, refuză modelele, sfărâmă statuile, opţiunea pedagogilor de şcoală nouă fiind omul poster, supus la ceea ce sociologul Leo Kuper numeşte „colonizarea minţii” (p. 383).Şi ce face un ins colonizat mental? Îşi denigrează poporul, istoria, cultura. Specific naţional? La el  au dreptul doar naţiunile avansate şi asta  pentru că  ne aflăm în post-naţionalism etnic, aşadar membri ai „naţiunii noţionale, fără popor” (p. 399).
Cum spuneam în altă parte, tânărul eseist a fost acuzat de crypto-fascism; Proust-ul comunismului,Vl.Tismăneanu, care a impus prin Raport viziunea sa nostalgică şi edulcorată asupra stalinismului, l-a persiflat ca pe un soi de „Căpitan”. În criza morală pe care o traversăm, lecţiile de verticalitate sunt înghiţite cu noduri sau violent respinse. Platon s-a văzut ”demascat”, judecat şi condamnat ca reacţionar, conservator, „momit de sloganuri religios-naţionale”; şi colivar, ţinând adică de farfuria cu colivă peste groapa  vechilor naţionalişti „expiraţi”.
„Apostolatul în spiritul etnicului românesc” (formularea lui C. Rădulescu-Motru) a fost lung şi greu, iar M. Platon bine ştie că de-mitizarea elitei adevărate, cu grija trecutului comun, nu-i de-a bună.Că procesul de distrugere întreprins de  risipitorii, deloc puţini,de  patrimoniu nu poate fi stopat, măcar încetinit, decât prin coeziunea celor încă tăcuţi.Tăcuţii cum-se-cade.
Agenţii de dizolvare invită la nation –bulding, adică la de-construcţia şi la re-construcţia naţiunii româneşti, atâta timp cât ea (mai) este.Refuzul lui Mircea Platon e unul ferm.Să-l urmăm.
Magda Ursache

Adevărata Europă – Declaraţia de la Paris 2017

Europa ne aparține! Până când?…

«imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare.»

Subtitlul aparține redacției

Adevărata Europă – Declaraţia de la Paris
19 octombrie 2017 de Bogdan Munteanu în revista PERMANENȚE
În urma unei întâlniri comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“. Izvorât dintr-o profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul îşi propune, pe lângă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ. El exprimă un ataşament ferm faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sunt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia).
Prezentăm mai jos un rezumat al amplului document, însoţit de câteva fragmente relevante.
„Europa ne aparţine, iar noi aparţinem Europei“: astfel debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte. De la bun început este scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie, moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi europene, rămânând totodată oarbă faţă de propriile vicii. Complăcându-se într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sunt orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu este nici universală şi nici o comunitate. Patronii acestei false Europe sunt vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori. Sunt incapabili să recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o construiesc. Mai mult, ei sunt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale demnităţii umane pe care –asemenea nouă- o preţuiesc atât de mult. Ei ignoră, sau chiar repudiază, rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală. Cufundaţi în prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice opoziţie. Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei.”
Această concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare de lucruri. De vină nu sunt atât ameninţările exterioare, cât această disoluţie internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna autenticitatea.
“Am ajuns într-o fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europe nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol datorită strânsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor şi reprezentărilor noastre. Naţiunile noastre, cultura noastră comună sunt subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate îi aparţinem.”
Unii critici au crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi ale puncte ale manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă una greşită. Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi şi tradiţii.
După ce evocă necesitatea solidarităţii, a spiritului comunitar şi a participării active, documentul continuă prin accentuarea ideii că adevărata Europă este o comunitate de naţiuni, singura care întruchipează mult dorita unitate în diversitate. Statul-naţiune, prin caracterul său suveran dobândit după emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei. Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu au compromis unitatea noastră culturală. “Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului. Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb, cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg.”
Un alt element esenţial care a modelat adevărata Europă este creştinismul. Evanghelia nu impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene. “Nu este o întâmplare că declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor, infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întâmplă în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre sunt indelebile. Demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine. Adevărata Europă se revendică în acelaşi timp şi de la clasicismul antichităţii greco-romane. “Toţi europenii tind către măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci când vorbesc de progres şi de reforme. Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi respingerea de sine. Europa nu a început odată cu iluminismul. Adevărata Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală, pe care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc.”
În continuarea manifestului, autorii acestuia trag un semnal de alarmă: adevărata Europă este în pericol! Cauza acestei dezrădăcinări este “falsul creştinism” al “drepturilor universale ale omului” promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în numele libertăţii umane. “Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral. Se pretinde a fi o eliberare de toate restricţile: libertatea sexuală, libertatea autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cândva atotputernic. Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste încălcări ale vechilor norme sunt aclamate drept realizări morale nobile, pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare.” Şi totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decât a construit. Libertinajul şi hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la izolare.
În acelaşi timp în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de divertisment. Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale pentru spiritul european: cea a conştiinţei. “Ţinta acestor restricţii nu o constituie obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvântului. Acei politicieni care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt traduşi în justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a statu-quo-ului să devină inacceptabilă. Falsa Europă nu încurajează o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un conformism impus politic.”
Ca formă de manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rând ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decât o deviere utopică de la realitate. Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată în permanenţă o nedreptate. “Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întâlnit doar la sfinţi. Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea patriilor noastre sunt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace, progres şi prosperitate.”
Un alt aspect luat sub lupă îl constituie tehnocraţia. “Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale. Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb. Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga viaţă politică a Europei, susţinând că “nu există alternativă”. Aceasta este tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care suntem confruntaţi.”
În continuare autorii manifestului scot în evidenţă hybrisul găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm la simptome ale unei nevoi mai adânci de solidaritate şi de sentimentul apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal, cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme. De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un partizanat ideologic. Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai procesului de distrugere al culturii noastre.
Instantaneul care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele din ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală faţă de legislaţia locală, părând mai degrabă nişte colonişti decât cetăţeni ai naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii. Globalizarea modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Când sunt contestate, clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decât să se acomodeze cu inevitabilul, adaptându-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este posibil iar a te opune este iraţional. Lucrurile nu pot, nu trebuie să fi altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sunt nostalgici, fapt pentru care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti. Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă.”
După acest diagnostic amar, documentul încearcă aşadar să ne propună şi un remediu. Iar primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie autocunoaşterea teologică. “Pretenţiile universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios, incluzând profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămână în sfera religiei şi nu au ce căuta în politică şi cu atât mai puţin în birocraţia administrativă. Pentru a ne putea recâştiga autonomia politică şi istorică, este imperios necesar să re-secularizăm viaţa publică a Europei. Pentru aceasta trebuie să respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea solidarităţii sociale nu ar fi astfel “în realitate” decât un semn al ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii. E vorba de un limbaj de marketing, un limbaj care mai mult obscurează decât clarifică. Trebuie să redobândim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument sensibil, care se degradează atunci când e folosit pe post de măciucă.”
Următorul pas ar fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei “comunităţi internaţionale”, care în realitate nu este decât departamentul de PR al unei oligarhii.
Mai departe: “Recunoscând caracterul specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea.”
Problema Europei nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei. Un alt simptom al destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei “expertocraţii” care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul exagerat şi reducerea “înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect, demnitate şi mărime de caracter. Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a primatului economicului, conform căreia totul este de vânzare. Statul de drept trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens “tradiţional”) ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul acesteia.
În partea finală a documentului, autorii discută problema fenomenului “populismului”, căruia, deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată pe tradiţii şi valori comune. Iată traducerea integrală a părţii care încheie manifestul.
“Ascensiunea aşa-numitului “populism” stârneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decât de la slogane simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea, recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept “antidemocratic” orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale. Aşa-zisul “populism” este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a “fanatismului de centru”, una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a popoarelor europene.
Respingem afirmaţia după care nu există nicio alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la divertismentul superficial. Pâinea şi circul nu sunt de ajuns. Această alternativă responsabilă este adevărata Europă.
În acest moment îi solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvânt patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care le-am primit în patrimoniul nostru naţional. Ca europeni împărtăşim o moştenire comună iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei.”
Se înţelege că semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite.

La Hongrie et la Pologne contestent le Parlement européen qui exige la relocalisation des « migrants » et des sanctions contre Budapest

23 mai 2017 15 h 07 min·

Vendredi, le premier ministre hongrois Viktor Orbán réagissait aux résolutions adoptées la semaine dernière par le Parlement européen en pointant du doigt une « communauté d’intérêts » au-dessus des partis dont le but est de faire venir en Europe des centaines de milliers d’immigrants chaque année. La veille, le ministre des Affaires étrangères polonais Witold Waszczkowski assurait à son homologue hongrois Péter Szijjártó que Varsovie mettrait son veto aux sanctions contre la Hongrie au titre de l’article 7 du Traité de l’UE.

Le Parlement européen a en effet adopté le mercredi 17 mai une résolution pour demander le lancement d’une procédure de sanction pour atteinte à l’état de droit et à la démocratie (393 voix pour, 221 contre et 64 abstentions). Les députés européens demandent, entre autres choses, « l’abrogation, par le gouvernement hongrois, des lois restreignant les règles pour les demandeurs d’asile et les organisations non gouvernementales ».

La Pologne solidaire de la Hongrie face au Parlement européen

La loi concernant les demandeurs d’asile, entrée en vigueur cette année, permet aux autorités hongroises de maintenir les demandeurs d’asile dans des camps fermés situés à la frontière, où ils sont logés dans des conteneurs habitables, pendant toute la durée de l’examen de leur demande. Elle permet ensuite de les expulser si leur demande est refusée. Les demandeurs d’asile peuvent quitter à tout moment le camp où ils sont logés, mais uniquement à destination de la Serbie. Toute personne ayant franchi illégalement la double clôture frontalière est quant à elle expulsable immédiatement et ne peut plus demander l’asile.

Non à la relocalisation des migrants

Cette loi hongroise ressemble beaucoup à la loi australienne qui a fait ses preuves dans le Pacifique, mais elle est critiquée par le HCR, Haut commissariat de l’ONU aux réfugiés, qui a demandé aux pays européens de ne plus renvoyer les demandeurs d’asile vers la Hongrie en application du règlement de Dublin, et aussi par le Conseil de l’Europe.La Commission européenne a quant à elle engagé une procédure d’infraction contre la Hongrie concernant cette nouvelle législation.

Par ailleurs, au contraire des pratiques hongroises, le jeudi 18 mai le Parlement européen adoptait une autre résolution pour exiger l’accélération de la relocalisation des demandeurs d’asile dans toute l’UE (398 voix pour, 134 voix contre et 41 abstentions – les députés français de la gauche et du centre ainsi que tous les députés LR ont voté pour sauf Nadine Morano ; les députés FN et non inscrits ont voté contre).

La Pologne mettra son veto aux sanctions contre la Hongrie

Le même jour, le ministre de l’Intérieur polonais Mariusz Błaszczak affirmait que la relocalisation des immigrants arrivés illégalement en Europe ne pouvait qu’encourager toujours plus de migrants à tenter leur chance et qu’il fallait mettre en œuvre une politique similaire à celle de l’Australie, c’est-à-dire examiner toutes les demandes d’asile hors d’Europe.

Le lundi 22 mai, Jarosław Kaczyński, le chef du parti Droit et Justice (PiS) qui gouverne en Pologne depuis l’automne 2015, a encore souligné la responsabilité d’Angela Merkel dans la crise migratoire avec sa décision d’ouvrir l’Allemagne à l’afflux d’immigrants en situation irrégulière en 2015. Pour Kaczyński, c’est aujourd’hui à l’Allemagne de supporter seule les conséquences de décisions prises sans consulter ses partenaires européens.

Cette prise de position est sur la même ligne que celle exprimée samedi par le vice-président du Parlement européen, l’Allemand Alexander Graf Lambsdorff, qui a critiqué la politique allemande à faire venir un million d’immigrants sans consulter personne puis d’en appeler à la solidarité des partenaires européens.

Olivier Bault

Asselineau humilie violemment Zemmour & Naullau (12/04/2017)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Diana Johnstone. Des milliardaires, des banquiers et des membres de l'establishment se réjouissent de la victoire d'Emmanuel Macron

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Emmanuel Macron élu président de la France. La fête des vainqueurs.

Des milliardaires, des banquiers et des membres de l'establishment se réjouissent de la victoire d'Emmanuel Macron

Par Diana Johnstone

Mondialisation.ca, 08 mai 2017

Région : Europe

Analyses: Élections en Europe

Le soir du 7 mai, on fait la fête là où l’on est habitué à faire la fête. Le champagne doit couler à flot chez Bernard Arnault, la première fortune de France (et la onzième au monde), propriétaire, entre bien d’autres choses, des journaux Le Parisien, Aujourd’hui en France et Les Echos, tous fervents supporters d’Emmanuel Macron. Où qu’il se trouve, on doit trinquer aussi autour du milliardaire itinérant Patrick Drahi, né au Maroc, binational Franco-Israélien, résidant en Suisse, propriétaire d’un vaste empire de médias et de télécommunications, y compris du symbole même du retournement de veste post-68, le journal Libération, qui a consacré sa couverture à appeler à voter Macron après la fin légale de la campagne.
La liste est longue des milliardaires, des banquiers et des membres de l’establishment qui ont le droit de se réjouir du succès extraordinaire d’un candidat qui a été élu président de la République française en prétendant être un outsider alors que personne dans l’histoire n’a jamais été aussi unanimement soutenu par tous les insiders.
Toutes les ambassades des pays dont les dirigeants se sont ouvertement ingérés dans les élections françaises peuvent être contentes – les Etats-Unis bien sûr, mais aussi l’Allemagne, la Belgique, l’Italie et le Canada, entre autres, qui ont exhorté les Français à faire le bon choix : Macron bien sûr. Tous ces champions de la démocratie occidentale peuvent se réjouir de l’échec de l’ingérence inexistante de la Russie – en effet, accuser les Russes d’ingérence est devenu un divertissement prévisible au moment des élections en Otanie.
En ce qui concerne les Français, l’abstention atteint un niveau record, vu que beaucoup d’électeurs de gauche ne pouvaient voter ni pour un ennemi déclaré du code de travail, ni pour la candidate d’opposition, Marine Le Pen, stigmatisée par tous les bien-pensants comme étant d’« extrême-droite » ou même « fasciste », bien qu’elle n’ait montré aucun signe de fascisme et que son programme soit favorable aux gens à bas revenus et à la paix mondiale. Le mot « fasciste » est magique en France où l’on y est terrorisé à l’idée d’être culpabilisé en lien avec la Seconde Guerre mondiale.
Des sondages indiquent que plus de 40% des électeurs de Macron l’ont choisi uniquement pour “bloquer” le soi-disant danger du vote Le Pen.
D’autres à gauche ont voté pour Macron en disant publiquement qu’ils vont le combattre une fois élu. Bonne chance.
Il peut y avoir des manifestations de rue dans les mois qui viennent, mais elles auront peu d’impact sur la promesse de Macron de démanteler le code du travail par décret et de laisser les travailleurs et les patrons régler les conflits entre eux, à un moment où le pouvoir de ces derniers est renforcé par les délocalisations et où le monde du travail est désorganisé et affaibli par les différents effets de la mondialisation.
Comme l’a dit Jean Bricmont, le président sortant François Hollande mérite le prix Nobel de la manipulation politique. A un moment où lui et son gouvernement étaient si impopulaires que tout le monde attendait l’élection afin de s’en débarrasser, Hollande, avec l’assistance zélée des principaux médias, des banques et des divers oligarques a réussi à promouvoir ce conseiller économique et ministre, qui n’était que récemment connu, en candidat du « changement », ni de gauche ni de droite, une star politique – soutenu par tous les vieux politiciens dont le public veut se débarrasser.
C’est une preuve éclatante du pouvoir de la “communication” dans la société contemporaine, un triomphe de l’industrie de la publicité, des médias de masse et des milliardaires qui les possèdent.
La France était perçue comme le maillon potentiellement faible dans le projet global d’élimination de la souveraineté nationale en faveur d’un règne mondial du capital. Suite à un effort extraordinaire, ce danger est aujourd’hui écarté. Au moins pour le moment.

Diana Johnstone

Paris, 7 Mai, 2017

La source originale de cet article est Mondialisation.ca

Copyright © Diana Johnstone, Mondialisation.ca, 2017

Soutien du système mondialiste à Macron : il n’y a pas d’explication innocente 28 avril 2017 17 h 30 min·

Quand Bernard Madoff se rendit au FBI en 2008, il avoua : « Il n’y a pas d’explication innocente ». Madoff est cet escroc qui a volé 65 milliards de dollars aux investisseurs à l’aide de ce que les Américains nomment une pyramide de Ponzi, qui est une variété de cavalerie : on sert des intérêts fabuleux aux premiers souscripteurs avec le capital fourni par leurs successeurs, et cela marche tant que ça marche, tant que les clients affluent en confiance. La confiance est le vrai capital des escrocs et Madoff n’échappait pas à la règle : c’était un père, mari et oncle modèle, du moins en cultivait-il l’image, pas porté sur le luxe pour un sou, c’était une figure de la SEC, l’autorité de surveillance de la bourse de New York et du NASDAQ. Son système a ainsi tenu 48 ans.
 

Macron a le soutien de la révolution

C’est beaucoup mieux que celui qu’a inauguré François Mitterrand en 1981, qui n’en est qu’à sa trente-sixième année et qui vient de s’effondrer dimanche dernier. La pyramide de Ponzi de notre système politique est aujourd’hui découverte. Cela, non pas à cause des résultats, annoncés (les sondages sont prêts à tout pour fausser la démocratie, y compris à dire la vérité), mais des consignes de vote qui les ont suivis. A part Jacques Cheminade aucun n’a dit explicitement qu’il voterait pour Marine Le Pen. Sans doute Jean-Luc Mélenchon a-t-il provoqué un scandale en n’appelant pas dès le soir du premier tour à voter Macron et en demandant leur avis à ses soutiens, mais cela n’est qu’une comédie. D’une part, soit dans une perspective révolutionnaire, soit simplement pour garder ses chances électorales, il faut que le candidat de la France insoumise paraisse insoumis au système et qu’il envoie donc baller tant la réaction fasciste que les social-traîtres. Mais de l’autre il a pris soin de rappeler qu’il avait toujours combattu le FN, ses principaux lieutenants ont appelés à faire barrage à Marine Le Pen, et les trois options offertes au vote des militants sont : blanc, abstention, ou Macron. Il n’y a donc pas le moindre doute, l’exclusive jetée sur MLP est respectée même par le plus anti-système des candidats du système.
 

Le système contre Marine Le Pen

Sans doute sa mauvaise campagne et sa chute brutale depuis les régionales, relevées par le sociologue Hervé Le Bras, ont-elles mis MLP à l’abri d’un score de 26 à 28 % auquel elle pouvait prétendre sur le papier, donc d’un triomphe menaçant, et cela explique qu’on n’assiste pas pour l’instant à une hystérie anti FN comparable à celle de 2002, où tous les segments de la société française avaient été appelés à protester, y compris les enfants des écoles primaires. Mais la levée de bouclier, si elle n’atteint pas cette ampleur, est cependant générale. Même la conférence des églises de France, si elle ne soutient pas explicitement Emmanuel Macron, dont le « libéralisme » choque quelques éminences roses, met clairement ses ouailles en garde contre MLP, ce qui est tout de même extraordinaire, car, si l’acceptation de l’avortement est une horreur commune au programme des deux candidats, celui d’en Marche est dans son ensemble un manifeste antichrétien.
 

Macron comme Madoff n’a pas d’explication innocente

Pour en revenir à Daniel Madoff, y a-t-il une explication innocente à la consigne unanimement respectée par le système de faire battre Marine Le Pen ? La seule explication invoquée avec quelque vraisemblance est une maxime de vieille politique énoncée par Anatole France, savoir que la république gouverne mal mais se défend bien, et qu’un système en place utilise toutes les armes qu’il trouve pour garder ses places. Ainsi la quatrième république inventa-t-elle le système des apparentements pour éliminer le RPF de De Gaulle « général fasciste ».

C’est un argument séduisant, souvent recevable mais pas en l’espèce : parce que ceux qui appliquent la consigne, au lieu de sauver leur place, la perdent. Ils se suicident politiquement.
 

Fillon la serpillière suicidée sur ordre du système mondialiste

 Le cas Fillon est à cet égard particulièrement pathétique. Traité comme un chien par la presse du système qui traîne sa femme dans la boue, il a mené en apparence une campagne très droitière contre ledit système, dit pis que pendre de son candidat Macron, et, le soir de sa défaite, il a annoncé son soutien à Macron. Ce faisant il n’a pas seulement trahi ses électeurs, bafoué son épouse, mais liquidé les chances des Républicains aux prochaines législatives. Or le cas de Fillon n’est pas isolé. Tous les caciques des Républicains l’imitent, de Juppé, c’était attendu, à Sarkozy, cela a dû heurter ses derniers fidèles. Cela signifie que tout le monde, y compris les retraités et ceux qui affectent d’être durs, doivent obéir à un ordre venu d’en haut.

De plus, Fillon n’est pas un cas isolé dans le temps. Quand il s’agit de faire barrage au FN, on obéit perinde ac cadaver. Non seulement on est aussi docile qu’un cadavre, mais on pousse toujours, si nécessaire, l’obéissance à la consigne jusqu’au suicide.
 

Le soutien de l’entente républicaine à Macron

L’exemple le plus récent est celui des régionales de 2015, ou, pour ne pas laisser le FN remporter de région, le parti socialiste s’est suicidé dans la région du Nord et du Pas de Calais, et dans celle de Provence Alpes Côte d’Azur. Un autre exemple, plus spectaculaire encore, fut le suicide de Jacques Chirac en 1986 : en refusant l’alliance avec le FN et en n’appliquant pas la plate-forme RPR-UDF votée par les militants, il ouvrit un boulevard à Mitterrand qui fut réélu en 1988.

Dans un cas le PS, dans l’autre la droite, ont renoncé à l’existence politique pour l’intérêt supérieur de quelque chose qui les inclut tous deux. Au Front national, on nomme cela l’UMPS ; pour l’ancien premier ministre Manuel Valls qui vient de demander de faire partie de la majorité parlementaire macroniste, il s’agit d’une « entente républicaine », d’une « union nationale ».
 

L’explication de la consigne ne tient pas

Mais, me dira-t-on, là est précisément l’explication innocente du soutien à Emmanuel Macron : l’entente républicaine, l’union nationale, se fait contre le fascisme. Marine Le Pen a ripoliné la façade du FN mais elle reste la fille de son père, la preuve en est que le nouveau président par intérim du parti, Jean-François Jalkh, a dit en 2000 à une chercheuse qui l’a retranscrit dans sa revue qu’il ne croyait pas aux chambres à gaz, etc…

Ici on doit prendre garde à deux choses. La chronologie d’abord : l’exclusion de Le Pen par Chirac, le « cordon sanitaire » autour du FN remonte à 1986, le détail ne survenant qu’en 1987. Autrement dit, le FN a été diabolisé par le détail et non pour le détail. Cela révèle que la raison d’éliminer le FN gît ailleurs. Et que la mise en scène du fascisme n’est qu’une comédie politique destinée à masquer ce fait capital.
 

L’explication de Jospin : l’antifascisme est une comédie

Nous en avons une confirmation sans ambiguïté et sans contestation possible dans la bouche d’un des rares hommes politiques de gauche honnêtes de ces dernières décennies, Lionel Jospin. S’exprimant à l’émission Répliques sur France Culture le 29 septembre 2007, il affirmait : « Pendant tous ces années du mitterrandisme nous n’avons jamais été face à une menace fasciste. Donc tout antifascisme n’était que du théâtre ». Et un peu plus loin il précisait : « Pas de menace fasciste, ni même de parti fasciste ».

On retrouve d’ailleurs la même idée dans une déclaration toute récente du gaulliste Henri Guaino : “Va-t-on encore passer toute l’élection du second tour dans la lutte contre le fascisme? (…) vous avez vu des fascistes quelque part dans cette histoire ? Si on arrêtait de caricaturer ? »
 

Guaino pourfend le système mais s’incline

Cette vieille comédie est donc éventée. Pourtant, le même Guaino dit dans le même paragraphe : « Je ne suis pas favorable aux consignes de vote. (…) Mais si j’avais à en donner une ce serait non à Mme Le Pen mais pas une voix pour M. Macron, a-t-il continué. Jamais personne ne me fera voter Emmanuel Macron. Je suis en désaccord avec tout. Je me bats depuis des années en politique contre ce qu’il incarne, contre ce qu’il représente, contre ce qu’il fait. Qui plus est, il est le candidat, ça n’est pas un hasard, de M. Hollande, il est le candidat de toute la classe politique qui a échoué ».

Voilà qui suggérerait naturellement un soutien plein et entier à Marine Le Pen, souverainiste comme lui. Mais non. Il est contre. Et pourtant il ne croit pas à l’explication par le fascisme.
 

Un soutien sans explication innocente

Alors ? Alors il n’y a pas d’explication innocente au soutien de la droite et des souverainistes à Macron, soit sous la forme explicite, soit par le biais du refus de Marine Le Pen. Il y a donc forcément une explication non innocente, que le système dira conspirationniste ou complotiste, il y a une consigne de vote dont les motifs sont indépendants à la fois de l’intérêt apparent des partis et de l’exigence morale proclamée de s’opposer au fascisme.

Quelle est le mobile de cette consigne ? Quel est l’objet de « l’entente républicaine », de « l’union nationale » préconisée par Valls derrière Macron ? C’est, les éditorialistes commencent à le dire, de promouvoir le « monde ouvert », comprendre mondialiste, qu’appelle de ses vœux George Soros, l’homme des Rothschild, et que représente en France Emmanuel Macron avec le soutien de tout le système contre le « monde fermé » qu’incarne Marine Le Pen quoi qu’elle veuille et quoiqu’elle fasse. Le Front national a été diabolisé, sans doute à l’aide de ses erreurs, mais non pour ses erreurs : pour la simple raison qu’il défendait la cause nationale contre le mondialisme : malgré ses efforts il restera diabolisé tant qu’il la défendra.
 

Pauline Mille

ISLAMIZAREA EUROPEI IN CIFRE

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

 

4 mai 2017

ISLAMIZAREA EUROPEI IN CIFRE

 

Secularismul european e in cautarea unui mesia care sa-l salveze, pe el, Uniunea Europeana, "valorile" europene, "civilizatia" europeana (sau ce a mai ramas din ea), institutiile si structurile ei, si sa-i rezolve acutele probleme politice, economice, demografice, sociale, declinul valoric, pesimismul in crestere al europenilor si neincrederea lor in liderii unionali. Pretinde ca l-a aflat in Emmanuel Macron, francezul de 39 de ani, expert in investitii bancare, dar lipsit de experiente de viata, de experienta politica, inca necopt am putea zice, dar idolatrizat de mass media europeana si americana ca salvatorul Uniunii Europene. Luni, New Yorker a publicat un articol pe acest subiect, comentind ca viitorul Europei depinde de victoria la alegerile prezidentiale de duminica din Franta a lui Emmanuel Macron. [Detalii: http://www.newyorker.com/magazine/2017/05/08/the-future-of-europe-hinges-on-a-face-off-in-france] Pe 24 aprilie Spiegel International a facut la fel, chiar numindu-l pe Macron un "savior", adica "mantuitor".

 

Si asta nu ar trebui sa ne mire, avind in vedere ca secularismul european in mod istoric si-a pus nadajdea in muritori sa-i rezolve problemele. Totdeauna cind a mizat pe un mesia muritor a pierdut, fie ca a fost vorba de un mesia al scularismului de dreapta ori un mesia al secularismului de stanga. Secularismul inca ramine un esec. Dovezile sunt multe si evidente peste tot. In loc de a rezolva problemele curente, Uniunea Europeana isi creaza altele si ramine la fel de neputincioasa sa le rezolve. Date statistice publicate luna trecuta continua sa arate ca din 2008 incoace Uniunea Europeana ramine intr-o criza economica fara predecent dupa 1945. Somajul in Spania inca e de peste 18% iar in Portugalia de 10%. Iar Grecia, Italia si Spania continua sa fie un balast financiar pentru Uniunea Europeana care ii ameninta stabilitatea economica si moneda.

 

Dar poate nici un alt aspect curent al Uniunii Europene nu convinge mai puternic ca secularismul european e un esec incapabil de a contracara problemele cu care se confrunta, ca islamizarea Europei si migratia musulmana masiva in Europa din ultimii ani. Adevarul de fapt e ca oricine va fi ales duminica ca viitor presedinte al Frantei, fie Le Pen fie Macron, nu va putea rezolva problema islamizarii Frantei ori a Europei. Secularismul a facut un pariu cu islamul si l-a pierdut. Ireversibil. Secularismul a ochit crestinimul pentru a-l marginaliza, neutraliza ori chiar anihila. Privind islamul, insa, a adoptat o politica diferita, multiculturalismul, crezind ca musulmanii se vor europeniza, vor imbratisa "valorile" europene si toti vom trai in armonie intr-o Casa Europeana fericita. Vesnic. Dar nu a fost asa, si, foarte probabil nici nu va fi asa. Cifrele privind islamizarea Europei ingrijoreaza si dovedesc ca un drum inapoi e practic imposibil.

 

Islamizarea Europei in cifre

 

Rusia, Franta, Suedia, Germania, Marea Britanie - cinci atacuri teroriste islamiste in cinci tari europene diferite de la inceputul anului. Plus unul in Statele Unite. Multiculturalistii Europei hranesc si faciliteaza extinderea islamismului in Europa. Musulmanii Europei nu trebuie sa devina majoritari in Europa pentru a-i schimba directia. E suficient daca treptat ei islamizeaza orasele ei mari. Londa deja are un primar musulman si, asa cum veti vedea mai jos, e la un pas de islamizare totala. Nice si el e un oras practic musulman, la fel ca jumatate din Bruxelles. Gettourile musulmane din Stockholm, Germania, Danemarca, Paris si alte orase din Franta dovedesc ca Europa e divizata. Europenii vor sa-si traiasca viata separati de musumlani si musulmanii la fel. Separarea acestor grupe pare naturala. Politia nu intervine in gettourile musulmane, iar media europeana nu publica ce se intimpla in zonele off-limits musulmane ale continentului. In gettourile lor, musulmanii aplica legea musulmana in relatiile dintre ei, iar unele tribunale din Marea Britanie accepta si dau forta juridica acestor aranjamente. Unii juristi britanici chiar afirma ca Marea Britanie nu mai e o tara crestina si ca, in consecinta, structura juridica si dreptul britanic trebuie sa se distanteze de radacinile lor crestine si sa adopte o perspectiva multiculturala si diversa privind sistemul de drept britanic. Nu ar fi de mirare daca in viitorul apropiat nu se vor face argumente similare si in Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

 

In Marea Britanie universitatile promoveaza legea islamica. In tot mai multe universitati, musulmanilor li se permite sa stea in amfiteatre segregati pe categorie de sex, femeile de o parte iar barbatii de alta. Ba mai mult, la Queen Mary University of London femeile folosesc o intrare diferita de cea folosita de barbati si nu li se permite sa ridice mina, sa puna intrebari ori sa comenteze la cursuri. La fel ca in Arabia Saudita si Iran. E doar o chestiune de timp pina cind Queen Mary University va trebui sa-si schimbe numele pentru ca ofenseaza musulmanii.

 

Islamizarea Marii Britanii

 

Londra, zic unii musulmani, e mai islamica ca multe tari musulmane, din aceasta cauza ea fiind poreclita Londonistan. Ceea ce nu ar trebui sa surprinda pentru ca de la inceputul Mileniului Trei in Londra s-au inchis 500 de biserici si s-au deschis 423 de moschei. Londonistanul e cladit, se pare, pe ruinele crestinismului londonez. Unele din aceste moschei au fost formate prin restructurarea unor biserici anglicane parasite ori abandonate din lipsa de enoriasi crestini. Numarul crestinilor convertiti la islam in Londra s-a dublat, multi dintre acestia devenind musulmani radicali anti-occidentali si chiar teroristi. Un caz notoriu a fost acela al ambasadorului britanic in Arabia Saudita, Simon Collis, care s-a convertit la islam cu ani in urma. Biserici gigante din Londra au ajuns sa tina slujbe pentru un numar infim de enoriasi, in timp ce moscheele au devenit neincapatoare. Church of San Giorgio poate acomoda la o singura slujba peste 1.200 de enoriasi, dar la slujba nu vin mai mult de 20 de persoane. Confruntati cu astfel de realitati, unii comentatori britanici prezic, in mod justificat, ca islamul va deveni religia majoritara in Marea Britanie in viitorul nu prea indepartat.

 

Birmingham e al doilea oras ca marime al Marii Britanii. Panorama orasului e dominata de minaretele moscheelor. Se estimeaza ca in 2020 numarul musulmanilor care merg la moeschei in Marea Britanie va fi de 683.000 iar al crestinilor care merg la biserica de 679.000. Demografia tine si ea partea musulmanilor. Jumatate din musulmanii Marii Britanii sunt sub 25 de ani, in timp ce un sfert din crestinii britanici au peste 65 de ani. In 20 de ani mai multi musulmani vor merge la moschei decit crestini la biserica. Intre 2012 si 2014 numarul britanicilor care se identifica ca fiind anglicani a scazut de la 21% la 17% din populatie, adica cu 1,7 milioane de persoane. In aceasi perioda de timp, numarul musulmanilor in Marea Britanie a crescut cu un milion. In 2015 cel mai comun  nume masculin in Marea Britanie a fost Mohammed. 15,8% din populatia orasului Manchester e musulmana, 21,8% in Birmingham, si 24,7% in Bradford. Comform sondajelor de opinie, o treime din musulmani declara ca nu se simt "britanici". Londra deasemenea e orasul cu cele mai multe tribunale musulmane din Europa. [Detalii statistice aditionale privind islamizarea Marii Britanii pot fi citite aici: https://www.gatestoneinstitute.org/10124/london-mosques-churches]

 

Islamizarea Europei

 

Saptamina trecuta au fost emise date statistice privind migratia musulmana in Europa in ultimii ani. Atit in 2015 cit si in 2016 aproximativ 1,5 milioane de migranti musulmani au intrat in Uniunea Europeana. In 2016, Uniunea Europeana a acordat azil la 710.400 de musulmani, iar in 2015 la 333.350. 405.600 dintre ei sunt sirieni, 65.800 iraqieni, si 61.800 afgani. Peste 70% dintre azilantii sirieni au primit azil in Germania. In contrast, in 2016 Statele Unite a primit 84.995 de refugiati, 39.000 dintre ei din tari musulmane, iar restul din alte tari. Crestinii africani au alcatuit al doilea grup de refugiati, majoritatea dintre ei, 16.370, provenind din Republica Democrata Congo. [Detalii: https://www.usatoday.com/story/news/world/2017/04/26/europe-took-asylum-seekers-last-year/100922906/]

 

Criza civilizatiei occidentale?

 

David Brooks e unul din comentatorii de elita de la New York Times. Pe 21 aprilie a publicat un comentariu indraznet care lamenteaza criza civilizatiei occidentale, cauzata atit de factori externi dar mai ales interni. [Articolul: https://www.nytimes.com/2017/04/21/opinion/the-crisis-of-western-civ.html?ref=opinion] Occidentalii, zice el, si-au pierdut increderea in valorile occidentale, in istoria lor, in trecutul lor, in Magna Carta, Epoca Luminilor, Renasterea, Epoca Credintei, in Declaratia Drepturilor Omului din 1789, in Rousseau, Kant, Hegel. Responsabili pentru acest declin, zice el, sunt profesorii universitari occidentali care dispretuiesc civilziatia occidentala, si istoricii si academicienii revizionisti care pur si simplu  nu mai vad nimic pozitiv in civilizatia occidentala, fie prezenta fie trecuta. Cursurile de istorie a civlizatiei occidentale, obligatorii in universitatile americane pina nu de mult, au devenit optionale, dar si radicale si anti-occidentale. Istoria civilizatiei occidentale este, pentru profesorii occidentali, o istorie a asupririi civilizatiilor ne-occidentale de catre occidentali. Brooks afirma ca "the whole idea of Western civilization is assumed to be reactionary and oppressive". ("Intreaga notiune a civilizatiei occidentale e presupusa a fi reactionara si asupritoare") La fel, credinta in civilizatia occidentala s-a prabusit. In cuvintele lui Brooks, "the faith in the West collapsed from within. It's amazing how slow people have been to rise to defend it". ("Credinta in Occident s-a prabusit din interior. E uimitor cit de lenti au fost cei care au sarit in apararea ei")

 

Criza si falimentul multiculturalismului

 

Nici unde in Europa nu sunt mai vizibile criza si falimentul multiculturalismului decit in Germania. Iar dovada cea mai palpabila e comportamentul electoral al turcilor din Germania in referendumul constitutional turc a lunii trecute. In Germania traiesc 1,5 milioane de turci cu dreptul de a vota in alegerile din Turcia. 63% dintre cei care au votat in referend au votat pentru modificarile constitutionale propuse de Recep Tyyip Erdogan, revizuiri care, zic comentatorii, ii vor creste atributiile si puterile prezidentiale si il vor transforma intr-un sultan modern. Surprinde, pentru ca, in contrast, in Turcia procentul celor care au votat pentru modificarile constitutionale a fost de doar 51,4%. Cum a fost asta posibil, se intreaba comentatorii? La urma urmelor turcii care au votat pentru reformele lui Erdogan au crescut in Germania, multi s-au nascut acolo, au fost educati acolo, au trait intre germani, intr-o tara democrata si o cultura democrata.

 

Rapunsul e simplu - turcii Germaniei, la fel ca toti musulmanii Europei, nu se integreaza in tarile in care traiesc. De ce nu? Pentru ca integrarea lor nu a fost un obiectiv al politicii puterilor europene. Musulmanii au ajuns in Germania ca "oaspeti", invitati sa lucreze in fabricile germane pe vremea miracolului economic german dintre 1961 si 1973. Germanii i-au tratat pe musulmani ca pe niste "oaspeti", anticipind ca dupa citiva ani ei se vor intoarce in Turcia. Dar nu a fost asa. Iar oamenii de buna credinta care atunci, si de atunci pina azi, au atras atentia ca lipsa de interes a musulmanilor in a se integra in civilizatia europeana va deveni o problema pentru viitor, au fost etichetati ca fiind xenofobi si rasisti. Elita seculara si "toleranta" a Europei sfarsitului de Secol XX a creat o problema iremediabila pentru europenii inceputului Secolului XXI, una pe care nici Merkel, nici May, nici Macron, nici Le Pen, si nici un mesia secular, nu o vor putea rezolva. Ironic, asta pare a fi pedeapsa secularismului care a cautat cu orice pret sa distruga crestinismul, doar sa fie si el distrus la rindul lui de o alta religie, una care, insa, cauta si distrugerea crestinismului. [Oferim comentariul unui jurnalist german privind falimentul multiculturalismului in Germania: https://www.nytimes.com/2017/04/21/opinion/why-german-turks-voted-for-the-autocrat-far-away.html?ref=opinion&_r=0]

 

SITUL AFR. PORNOGRAFIA RANESTE

 

Vizitati situl antipornografie AFR www.PornografiaRaneste.ro in numar cit mai mare si deveniti prietenii nostri pe site. De cind a fost lansat la inceputul anului trecut, pe site am postat zeci de articole, studii, materiale video si marturii. Continuati deasemenea sa vizitati si situl antiprostitutie AFR http://www.antiprostitutie.ro/category/stiri/.

 

VRETI SA FITI INFORMATI?

 

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

 

FACETI-NE CUNOSCUTI!

 

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim. 

 

ANUNTURI 

 

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

 

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

 

This message was sent to romaniapresse@gmail.com from: Alianta Familiilor din Romania | office@alianta-familiilor.ro | Alianta Familiilor din Romania | Str. Zmeica nr. 12, sector 4 | Bucuresti, N/A N/A, Romania

Email Marketing by

Manage Your Subscription