Alexandru Racu. Scuze, dar eu nu sunt Charlie!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Este o trducere automată a unui texte semnat de Alexandru Racu. Reproduc originalul mai jos. Cu prietenie, Dan Culcer

As in the aftermath of the initial publication of cartoons ridiculing what the founder of the Muslim religion, and following the tragic events today, I hear all kinds of comments that betrays stupidity, shallowness guilty and therefore an inability to understand the nature of the situation, otherwise very serious (especially if we consider that the recent attacks take place in a European Union that shakes the foundations of the economic crisis and the rise of various radicalism including the extreme right, who are thus given more grist to the mill ) we face.
Comments Gender: these cartoons should amuse, not to stir up hatred or goddess of reason and natural morality dictates to answer all with a cartoon caricature, not with bullets and hatred, and all sorts of poems that like all repeated wise and responsible people who govern us and inform us. In reality, me as a Christian, cartoons discussion amuses me not at all. And the argument that we would naturally dictate morality to answer the caricature of a caricature than all this talk ignores the fact that the parties who speak different languages (and I do not think the Islamist radical is one who is not in decent chip and responsible efforts comprehension and translation), or, more precisely, that what for some is a mere caricature, the other party is blasphemy.
You complain that treats a religious man as a mere caricature caricature, but treat it as blasphemy, actually means to accept the reproach that you dictate to your standards of judgment. That religion tells me to answer blasphemy of God forgive him that he does not know and that another tells him to respond by capital punishment is an indicator that, regardless whether we like it or not, whether it fits or not our imaginary liberal religions are different. Of course, the issue is very complex and in the current context, approaches urechiste (urechiste approach that, at least in my religion, I know better than that of Muslims, abound in the Romanian press whenever the opportunity arises ) are not only awkward, but also dangerous. Religious traditions are not homogeneous and are recorded in historical development paths that intersect without sync, canon law and sacred text hermeneutics are steps that imply otherwise fully contextualization and shades closet foreign jihad (Muslim or Christian that be). In general, those who speak from such events urechist as ahistorical, tolerance and intolerance of Christianity Islam should make a journey through time and try to publish cartoons of Jesus Christ in Calvin's Geneva and see what happens after that (or even in Restoration France, where, after years of slanderous institutionalized and systematic mascarare clergy and faithful Catholics, introduced the death penalty for blasphemy).
Beyond this, the fact is that for any man of common sense, whether believer or agnostic / atheist, a picture like this here is a sample of cretinism deliberately aggressive and offensive, that is an abuse of the freedom of expression, a symptom of degeneration of a civilization no longer able to distinguish between freedom and debauchery (economic, sexual, journalism, media, art, etc.) in addition, it is ridiculous to see how suddenly everyone is beating in the chest the status of non-negotiable value of freedom of expression, that like I live in a civilization which, like all civilizations, it has its prohibitions, some common sense (you are not allowed to post jokes Auschwitz) and other aberrant (you are not allowed to express publicly, at least in some places in the Western world, believe that homosexuality is a sin). As such, it must be said that what now appears our political leaders and opinion leaders is not freedom of expression but "secular" understood as freedom to insult, without any restrictions, sensitivity to people of different religious faiths. That total freedom of offending some (those wicked and reactionaries who believe in God and who can be spared only minor bit exotic multicultural mosaic, not like people who take their faith seriously the claims of universality speech) combined, often with open beak total ban when it comes to others (those who believe in good and progressive human rights). Unfortunately for us all, Muslims come to Europe are irresponsibly provoke the same name ideologies through which Europe was forbidden to build a realistic and responsible relationship with the Muslim world, taking into account the specificities and complexities of theological, cultural and concerning historical relationship between the two civilizations. Finally, this ideological obscurantism spread on a global scale, that the only legitimate social order is one which, on the one hand is based on an obstinate denial of cultural and historical differences, and, on the other hand, seeks to provide a libertatefaţă as much propriety and accountability are likely to lead to a global civil war or a dictatorship to global peace and security for us all.
Finally, God forgive him Charlie, God rest his all those who lost their lives today, but I'd rather be exempt from phrases like "nous sommes tous Charlie" and calls for unity between Christians and liberals without a compass, ie around European values, ie, around the sole European values is nihilistic freedom to denigrate any principle and value from their own tradition and ending with minimal requirements of hospitality, on behalf of pure self-determination.
After all, even though respect for freedom takes (despite the varied historical betrayal of Christianity) the essence of the Gospel message and we like it or not, not all the founders of religions as it relates to freedom (or violence), Christ did said he came into the world to promote freedom of expression but to "bear witness to the truth" (John 18, 37). In other words, if you really divorced freedom of European civilization has chosen to take the path of self-destruction progressive, do not ask me now to take part in the defense of European civilization, because I have nothing to defend. Neutralization liberal state was the one that led to the suppression of religious wars in Western Europe. Axiological neutralization of individuals in the name of freedom of self-determination and self-sufficiency institutional guarantee of the latter will lead to disaster, however. In the meantime, as no Muslim jihadists are all misfits, nor we Europeans are not (yet) all Charlie. The bad news is that our world are increasingly fewer people who are neither Charlie (plus those who identify with its principles) nor jihadists like bin Laden or unbalanced Breivik (plus soft versions of the latter). And, no matter how many I have, on television does not really show up, but eventually the position of the victim of terrorism.
Author: Alexandru Racu

Scuze, dar eu nu sunt Charlie!

ianuarie 8, 2015

Ca şi în perioada ce a urmat publicării iniţiale a caricaturilor ce îl ridiculizau pe fondatorul religiei musulmane, şi în urma evenimentelor tragice de astăzi, aud tot felul de comentarii ce trădează stupizenie, superficialitate vinovată şi deci o incapacitate de a înţelege natura situaţiei, altminteri extrem de grave (mai ales dacă ţinem cont că recentele atacuri au loc într-o Uniune Europeană care se clatină din temelii pe fondul crizei economice şi a ascensiunii diverselor radicalisme, inclusiv cele de extremă dreaptă, cărora li se dă astfel şi mai multă apă la moară), cu care ne confruntăm.

Comentarii de gen: aceste caricaturi ar trebui să amuze, nu să stârnească ura sau, zeiţa raţiune şi morala naturală ne dictează să răspundem la caricatură tot cu o caricatură, nu cu gloanţe şi ură, şi tot felul de poezii d-astea repetate de toţi oamenii înţelepţi şi responsabili care ne guvernează şi ne informează. În realitate, pe mine ca şi creştin, caricaturile in discutie nu mă amuză deloc. Iar teza conform căreia ne-ar dicta morala naturală să răspundem la caricatură cel mult tot cu o caricatură ignoră faptul că aici vorbim de părţi care vorbesc limbaje diferite (şi chiar nu cred că partea islamistă radicală este singura care nu face, în chip decent şi responsabil, eforturi de comprehensiune şi traducere), sau, mai precis, că ceea ce pentru o parte este o simplă caricatură, pentru cealaltă parte este blasfemie.

A-i reproşa unui om religios că nu tratează caricatura ca pe o simplă caricatură, ci o tratează ca pe o blasfemie, înseamnă de fapt să-i reproşezi că nu acceptă să-i dictezi tu lui standardele tale de judecată. Că mie religia îmi spune să răspund la blasfemie cu iartă-l Doamne că n-o şti ce face şi că altuia îi spune să răspundă prin aplicarea pedepsei capitale e un indicator al faptului că, independent dacă ne place sau nu, dacă asta se încadrează sau nu în imaginarul nostru liberal, religiile sunt diferite. Desigur, chestiunea este foarte complexă, iar în contextual actual, abordările urechiste (abordări urechiste care, cel puţin în cazul religiei mele, pe care o cunosc mult mai bine decât pe cea a musulmanilor, abundă în presa românească ori de câte ori se iveşte ocazia) nu sunt doar jenante ci şi periculoase. Tradiţiile religioase nu sunt omogene şi sunt înscrise în trasee de evoluţie istorică care se intersectează fără să se sincronizeze, dreptul canonic şi hermeneutica textului sacru sunt demersuri ce comportă contextualizări şi nuanţe altminteri pe deplin străine jihadistului de debara (că o fi musulman sau creştin). În general, cei care în urma unor astfel de evenimente vorbesc urechist, întrucât anistoric, de toleranţa creştinismului şi intoleranţa Islamului, ar trebui să facă o călătorie în timp şi să încerce să publice caricaturi cu Iisus Hristos în Geneva lui Calvin şi să vadă ce păţesc după aia (sau chiar în Franţa Restauraţiei, unde, după ani de zile de blasfemiere instituţionalizată şi mascarare sistematică a clerului şi credincioşilor catolici, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru blasfemie).

Dincolo de aceste aspecte, cert este că pentru orice om de bun simţ, fie el credincios sau agnostic/ateu, o imagine precum aceasta de aici reprezintă o mostră de cretinism agresiv şi în mod deliberat ofensator, adică un mod de a abuza de libertatea de exprimare, un simptom de degenerare al unei civilizaţii incapabile să mai facă distincţia dintre libertate şi destrăbălare (economică, sexuală, publicistică, mediatică, artistică, ş.a.m.d.) În plus, este ridicol să vezi cum dintr-odată toată lumea se bate în piept cu statutul de valoare nenegociabilă al libertăţii de exprimare, asta de parcă n-am trăi într-o civilizaţie care, ca toate civilizaţiile, îşi are interdicţiile ei, unele dintre ele de bun simţ (n-ai voie să publici glume cu Auschwitz), iar altele aberante (n-ai voie să-ţi exprimi public, cel puţin în anumite locuri din lumea occidentală, părerea că homosexualitatea este un păcat). Ca atare, trebuie spus că, ceea ce apără acum liderii noştri politici şi liderii de opinie nu este libertatea de exprimare ci “laicitatea” înţeleasă ca libertate de a insulta, fără niciun fel de restricţii, sensibilitatea religioasă a oamenilor de diferite religii şi confesiuni. Adică libertatea totală de a-i ofensa pe unii (ăia răi şi reacţionari care cred în Dumnezeu şi care pot fi menajaţi doar ca părticică minoritar exotică a mozaicului multicultural, nicidecum ca oameni care îşi iau în serios credinţa ca discurs cu pretenţii de universalitate) combinată, deseori, cu interdicţia totală de a deschide pliscul când vine vorba de alţii (ăia buni şi progresişti care cred în drepturile omului). Din nefericire pentru noi toţi, musulmanii veniţi în Europa sunt întărâtaţi în mod iresponsabil în numele aceleiaşi ideologii datorită căreia Europei i-a fost interzis să-şi construiască o relaţie realistă şi responsabilă cu lumea musulmană, care să ţină cont de specificităţile şi complexităţile teologice, culturale şi istorice ce privesc raportul dintre cele două civilizaţii. În cele din urmă, acest obscurantism ideologic propagat la scară planetară, conform căruia singura ordine socială legitimă este cea care, pe de o parte se bazează pe o negare obstinată a diferenţelor cultural-istorice, iar, pe de altă parte, caută să asigure o cât mai mare libertatefaţă de decenţă şi responsabilitate, riscă să ducă fie la un război civil global, fie la o dictatură globală pentru liniştea şi siguranţa noastră a tuturor.

În fine, Dumnezeu să-l ierte pe Charlie, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei care şi-au pierdut astăzi viaţa, dar aş prefera să fiu scutit de fraze de gen “nous sommes tous Charlie” şi de apeluri la unitate, între creştini şi liberali fără busolă, în jurul valorilor europene adică, altfel spus, în jurul unicei valori europene care este libertatea nihilistă de a denigra orice principiu şi valoare, începând cu propria tradiţie şi terminând cu exigenţele minimale ale ospitalităţii, în numele autodeterminării pure. 

În definitiv, chiar dacă respectul faţă de libertate ţine (în ciuda variilor trădări istorice ale creştinătăţii) de esenţa mesajului Evanghelic şi, că ne place sau nu, nu toţi întemeietorii de religii se raportează la fel la libertate (sau la violenţă), Hristos n-a spus că a venit în lume ca să promoveze libertatea de exprimare ci ca să “mărturisească despre Adevăr” (Ioan 18, 37). Cu alte cuvinte, dacă divorţând libertatea de adevăr civilizaţia europeană a ales să ia calea autodistrugerii progresive, să nu mi se ceară acum să iau parte la apărarea civilizaţiei europene, deoarece nu am ce să apăr. Neutralizarea liberală a statului a fost cea care a dus la curmarea războaielor religioase din Europa occidentală. Neutralizarea axiologică a indivizilor în numele libertăţii de autodeterminare şi a autosuficienţei garantării instituţionale a acesteia din urmă ne va duce însă la dezastru. Până una-alta, aşa cum nici musulmanii nu sunt cu toţii jihadişti dezaxaţi, nici noi, europenii, nu suntem (încă) cu toţii Charlie. Partea proastă pentru lumea noastră este că suntem din ce în ce mai puţini cei care nu suntem nici Charlie (plus cei care se identifică cu principiile sale), nici jihadişti dezaxaţi gen bin Laden sau Breivik (plus versiunile mai soft ale acestora din urmă). Şi, oricât de mulţi am fi, la televizor nu prea apărem, decât eventual în postura de vicitme ale terorismului.

Autor: Alexandru Racu

Maria Diana Popescu, AgeroPornografie, teroare, laicitate fără limite, dispreţ faţă de alte culte şi planuri secrete

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

EDITORIAL AGERO

Pornografie, teroare, laicitate fără limite, dispreţ faţă de alte culte şi planuri secrete

Maria Diana Popescu, Agero

Tabloidul Hamburger Morgenpost, care a publicat caricaturi ale profetului Mahomed din revista satirică franceză Charlie Hebdo, a fost ţinta unui atac cu dispozitiv incendiar, anunţă AFP. Incidentul a avut loc la ora 2 în dimineaţa zilei de 11 ianuarie, ora locală. Potrivit RT, două persoane, identificate rapid, au aruncat cu „pietre şi un dispozitiv incendiar printr-o fereastră” a clădirii ziarului german, declanşînd un incendiu care a fost stins imediat, a declarat un purtător de cuvînt al poliţiei. Două camere au fost avariate. Nu au fost răniţi, pentru că nu se afla nimeni în clădire la ora aceea. „Este adevărat. În această noapte a avut loc un atac asupra ziarului nostru”, a scris pe Twitter Hamburger Morgenpost.  Mulţi nebuni vor să pară eroi, dar se vindecă repede. Am văzut şi eu caricaturile la adresa Profetului Mahomed şi sînt oripilată de pornografia oribilă folosită de jurnaliştii francezi. Astfel de desene pornografice care produc silă, furie şi dezgust nu ar fi trebuit să ia contact cu privirile publicului de pe glob niciodată. Pentru simplul fapt că sînt exprimări pornografice care ţin de o patologie violentă şi nu ironie în artă.  Am condamnat şi condamn cu vehemenţă pornografia din artă, literatură, film şi din orice manifestare publică. Sînt total împotriva oricăror exprimări publice care aduc atingere demnităţii şi credinţelor umane! Cred doar că am un simţ al moralei, al bunului gust şi sensibilitatea care nu trebuie să-i lipsească nici unui jurnalist, indiferent de ţara de origine.

Caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo sînt exact genul de mîzgălituri pe care obsedaţii-sexual le fac pe pereţii WC-urilor

Sînt total împotriva actelor de violenţă asupra semenilor, împotriva crimei organizate, împotriva terorismului, dar un anume echilibru susţinut de o cauză dreaptă, mă obligă să-mi spun părerea în calitate de modest cronicar de artă şi literatură, şi trebuie să reţinem odată pentru totdeauna că libertatea noastră, a presei, începe şi se termină acolo unde începe libertatea altor semeni, iar exprimările publice care ţin de estetica urîtului, a imoralei şi pornografiei trebuie oprite. Sîntem înecaţi cu forţa în prostia, misoginismul, decăderea morală, dezmăţul şi vulgaritatea altora! Nu merităm asemenea decadenţe oferite privirii sub denumirea de ironie sau artă instituţionalizată! Nu sîntem în aşa hal de degradare pentru a accepta degradarea umorului ca gen literar şi  a spune că aceasta este artă! Caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo sînt exact genul de mîzgălituri pe care obsedaţii-sexual le fac pe pereţii WC-urilor, unde nu-i vede nimeni, cu deosebirea că aici e vorba de jurnalişti de profesie, care în numele artei au pus în pagini exhibări mizerabile, care au făcut înconjurul lumii. Dreptul de a aproba copierea articolelor prezentate AGERO aparţine deţinătorilor de copy-right (autorul/autoarea) care trebuie contactaţi şi informaţi în timp util. Orice preluare de texte din AGERO (presă, televiziune, radio, net) fără aprobarea autorilor și precizarea sursei AGERO intră sub incidenţa legii dreptului de autor. Redifuzarea preluării prin alte medii (presă, televiziune, radio, net) trebuie să indice pe mai departe autorul şi AGERO ca sursă originală. - Director şi editor-şef, Lucian Hetco. Elena Udrea arată cu degetul şi înspre Cristina Trăilă, pe care ar fi denunţat-o în partid pentru că ar fi favorizat firmele lui Cocoş în licitaţiile pe bani europeni. În campania electorală au fost ţinute la secret toate mîrşăviile aflate acum şi neaflate, pentru că figurile mafiote jucau şi joacă încă şotronul cu ameninţările şi şantajul. Odată ce D.N.A. a început să le salte de acasă cu duba pe cucoanele care se delectau cu retrocedările ilegale de la A.N.R.P., pedeliştii au început să aibă fibrilaţii şi se vor turna între ei.

Ura faţă de alte naţiuni, fanatismul etnic, religios sau ideologic, sînt extrem de dăunătoare şi antiumane

Din păcate, şi regret nespus, jurnaliştii au fost victima propriilor „opere” pornografice. Iată marile rateuri ale globalizării, multiculturalismului şi democraţiei fără limite, mult prea de stînga, mult prea anti-religioase! Eu militez pentru echilibru, pace şi înţelegere între naţiuni. Trebuie să existe un echilibru perfect între securitate şi libertate. Din păcate, democraţiile occidentale au ajuns într-un mare impas! Întreaga planetă trăieşte o stare endemică de război civil înarmat. Atacurile teroriste din Franţa sînt un duş rece peste puterile Europei. Şi nu numai. Să subliniem cu două linii faptul că ura faţă de alte naţiuni, fanatismul etnic, religios sau ideologic, sînt extrem de dăunătoare şi antiumane.  S-au auzit tot felul de comentarii şi teorii ale conspiraţiei cu privire la atacurile teroriste din Franţa, mass-media din întreaga lume manifestînd o frenezie apocaliptică în transmiterea informaţiilor din zonele atacate de terorişti. Dar prea puţini s-au gîndit sau, poate, se tem să vorbească despre cîteva aspecte extrem de importante care au dat naştere unui sentiment antioccidental: atacurile teroriste vin pe fondul  unor inegalităţi sociale între naţiuni, pe fondul cucerii unor state şi al exploatării bogăţiilor lor, iar celulele teroriste care acţionează în diverse colţuri ale lumii sînt copiii „Primăverilor arabe”, copiii „democratizării” prin forţă armată a ţărilor arabe libere. N-ar trebui ignorate intervenţiile Franţei în Libia şi Mali, dar şi faptul că Occidentul vrea cu tot dinadinsul să impună o laicitate fără limite. Şi o libertate la fel. Printr-o propagandă agresivă face eforturi considerabile pentru înlocuirea sistemului religios cu unul laic, extrem de permisiv unor manifestări comportamentale radicale, unor orientări sexuale deviante, ele însele, atentate asupra moralităţii tradiţionale şi familiei creştine, cum ar fi organizaţia Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T. - lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transexuali). Să ne amintim că Parlamentul francez a aprobat în 2013 căsătoriile civile pentru cuplurile de homosexuali, facînd din Franţa a 14-a ţară din lume care recunoaşte căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Iată cum civilizaţia occidentală a implementat omenirii mari stricăciuni.

Francezii şi englezii ar trebui să-şi mai modereze sarcasmul vetust şi dispreţul lor faţă de alte naţiuni şi culte religioase

În acest moment  asistăm la o schimbare de paradigme: teroriştii nu mai călătoresc cu avionul spre locul vizat,  ci sînt  racolaţi chiar dintre cetăţenii ţărilor adoptive.  Cred tot mai mult că atentatele  de la Paris au şi ele o regie de Oscar, menită să unească naţiunile împotriva islamismului. Timpul foarte mare pînă la prinderea teroriştilor (48 de ore), cei nouăzeci de mii de luptători francezi incapabili să-i găsească, dar şi alte indicii: buletinul uitat în maşină - la ce i-ar fi folosit teroristului buletinul în timpul atacului?, şi culoarea oglinzilor maşinii folosite de terorişti, vorbesc de la sine. Numai un om crud s-ar bucura de atacurile teroriste şi de moartea unor nevinovaţi. Regret nespus pierderea de vieţi omeneşti. Mă declar solidară cu familiile celor dispăruţi, însă, francezii ar trebui să-şi mai modereze sarcasmul vetust şi dispreţul lor faţă de alte naţiuni  şi culte religioase, decît cel practicat la ei, „operele de artă” ale celor de la „Charlie Hebdo” fiind edificatoare.   Ar trebui să înţeleagă că valorile civilizatoare nu sînt cele impuse de marile puteri, ci acelea pe care naţiunile le moştenesc de la înaintaşi. Ca o concluzie: Ar fi o eroare să credem că măcelul de la redacţia Charlie Hebdo a fost provocat de caricaturile deloc onorabile la adresa Profetului. Experţii în anti-terorism ai site-ului de intelligence Debka spun că locul atacului a fost ales dintr-un calcul rece: centrul unei mari capitale europene, pentru a şoca Occidentul, şi la sediul unei redacţii, pentru a provoca o reacţie masivă de solidaritate a presei din toată lumea, şi, implicit, de a supra-mediatiza acţiunea.

„Primăverile eliberatoare”, blănuri de oaie pentru doctorate în terorism

Prin similitudine, să ne amintim că umoriştii emisiunii „Les Guignols d’info” - Canal Plus Franţa au făcut repetate ironii la adresa românilor, lezînd sentimentul naţional şi bunul simţ al românilor: „sportul naţional în România”, spuneau aceştia, „nu este fotbalul, ci cerşitul; romanii au păduchi, iar Bucureşti înseamnă coş de gunoi”. Ştiu că inteligenţa lor e dată la minim, pentru că le vine din afara, mai cu seama de la noi, dar noi am fost răbdători cu ei şi nu ne-am mîniat. Pentru că ei nu sînt cu nimic superiori naţiunii române. Naţiunea română a fost şi de rîsul nerod al umoristului francez Jonathan Lambert, cu toate că  spiritualitatea românească a dat Europei, fără să cerşească, aşa cum am fost acuzaţi, destule capete luminate pe care se reazemă istoria continentului şi a omenirii. Sînt impardonabile atitudinile premeditate ale francezilor şi dispreţul faţă de alte naţiuni şi faţă de poporul român. Lambert a vrut să-l linguşească, să-l perie pe realizatorul Laurent Ruquier pentru că l-a invitat în emisiune. Spunîndu-i că-i aduce salutul suprem, a executat „salutul românesc”, cu mîna întinsă, precum cerşetorii şi rostind replica „S’il vous plait, Messieurs, Mesdames!”. Laurent Ruquier a continuat reprezentaţia, replicînd: „O să ne trezim cu Ambasada României pe cap”. Un alt actor francez, pe numele său, Jamel Debbouze, invitat la o emisiune a postului de radio „Rire et Chansons”, a afirmat că echipa de fotbal a Franţei ar trebui să aibă un căpitan român, care ar cerşi într-un mod plăcut : „Va rog, daţi-mi mingea (...) ca am doi copii acasă”. Deci, cine a amalgamat bunul mers al statelor lumii, încît au creat găuri negre care au înghiţit milioane de vieţi omeneşti? În numele democraţiei, cucerirea naţiunilor prin tot felul de „primăveri eliberatoare de suveranitate şi bogăţii”  şi prin îndatorare va fi declarată, mîine, poimîine,  filosofie, ştiinţă, artă şi cultură universală, iar miliţienii lumii capitaliste, preocupaţi, oricît ar costa, doar să îmbrace, funcţie de interese, cîte o blană de oaie,  vor obţine doctorate în terorism.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Radu Golban. Fundamentalismul islamic și cultul bocitulului în UE

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Sursa http://m.ziuanews.ro/editorial/fundamentalismul-islamic-i-cultul-bocitulului-in-ue-140988

Fundamentalismul islamic și cultul bocitulului în UE

Postat la: 11.01.2015 16:18 | Scris de: ZIUA NEWS

Un serial de caricaturi blasfemiatoare şi o replică atroce și condamnabilă cutremură Europa. Cu acest act terorist, însă, ipocrizia lumii occidentale şi-a descoperit numitorul comun: apărarea dreptului la opinie. De la bocitul arhaic pe malul Dâmboviţei până la solidaritatea selectivă faţă de victime politice, sub forma de slalom uriaş printre cadavrele din Orientul Mijlociu până în Ucraina, Europa ne indică în ciuda altor probleme mult mai persistente, nucleul dur al unităţii. O adevărată solidaritate a pixului în numele dreptului la exprimare încearcă să cucerească inimile europenilor, sugerându-le că adevărata provocare nu este coaja de pâine uscată din farfuria lor, ci dreptul de a visa la un curcan umplut, alias valori europene.

Îngrămădeala persoanelor publice din ţară la bocit cu tot arsenalul de batiste şi lumânări s-ar înscrie perfect în seria spectacolului „Români au talent". În sfârșit putem, cot la cot cu Europa, înjura un adversar comun, simțindu-ne prin analizele de risc terorist și pe la noi o platoșă a libertății. Supralicitarea lacrimilor merge mână în mână cu supraestimarea rolului de moluscă al Bucureștiului în acest conflict și vine pe un val al făţărniciei care este de natură să instrumentalizeze politic victimele umane ale atacurilor islamiste. Ce ar fi Parisul duminică, 11 ianuarie, dacă nu ar participa și Domnul Președinte Klaus Iohannis. Dacă spiritul de fraternizare electorală al diasporei exprimat recent la alegeri a rămas în viață, atunci în mod sigur comunitatea românească din Franța va fi portdrapelul manifestației pentru libertatea pixului. Putem fi mândri că am dovedit faţă de atacurile de la Paris cel mai mare grad de afecţiune și batiste pe cap de locuitor din Europa.

Sperăm ca sub aspectul de redistribuire socială pe care îl asigură jelitul profesional al babelor, pentru aşi completa pensia printr-o normă plină la cimitir, să ne cadă şi nouă o mărgică de Europa în poală, semnându-ne în toate cărţile de condoleanţe? Dorim, cu pixul în mână să ne transformăm în nişte conchistadori pentru apărarea libertăţii de opinie? Jalnic când nu ai după ce bea apă, să aperi ceva de care oricum, nu ai pe deplin parte. Cred că apărarea dreptului la opinie în România este un lucru necesar chiar fără un pericol fundamentalist musulman. Şi mai tragic ar fi schimbul de paradigmă care s-ar petrece stilizându-l pe Domnul George Maior în primul caricaturist sau lector al ţării.

Duplicitatea bătrânului continent faţă de victimele unor agresiuni armate, în funcţie de oportunităţile sau preferințele politice este de natură să atragă dispreţ şi să decimeze credibilitatea Europei în lume. Până a ajunge să apărăm valori sau să oferim din oficiu deja carne de tun pentru a ne face plăcuți, trebuie să lămurim niște aspecte. Sângele din Donetsk sau Fâșia Gaza are acelaşi miros dulceag şi pătează hainele şi suflete doar la fel ca şi cel vărsat la Paris. Chiar dacă nu se pune problema să pierdem din grandoarea nației, precum riscă să-o piardă Franța ca națiune dezbinata, noi traducem liber „Grande Nation" cu a ne da grande. Șansa României în lume este fie de a renunța la poalele de bocitoare, fie de a le fâlfâi pentru orice cauză umanitară ca să se vadă și lenjeria roșie.

Indiferent cât de violent sau eficient va răspunde Europa la actele teroriste islamiste, noi trebuie să ne păstrăm calmul și să clădim pe vechile relații cordiale cu lumea islamică. A ne înrola în alianța ipocriților, ne va transforma într-o țintă vie a unui conflict care nu ne aparține. Riscul pentru noi este ca pe un val de militarism să mai pierdem o generație și să triem pentru achiziția costisitoare de tunuri mai eficient bolnavii săpând gropi și tineretul îmbrăcându-l în uniforme spoliate. Mai întâi să depășim duplicitatea la noi acasă, decât să ne asigurăm simpatia cuvenită unui Patrocle pentru lătratul la Înalta Poartă a vestului.

Radu Golban

Charlie-Hebdo, islamophobie à la française et "néo-doriotisme" Omar Benderra et Houria Bouteldja

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Charlie-Hebdo, islamophobie à la française et "néo-doriotisme"
Omar Benderra et Houria Bouteldja

23 février 2006
Article en PDF :

Le racisme existe-t-il seulement au sein de l'extrême droite française ? Ou à gauche aussi ? Dans les annés 30, une partie de la gauche française dériva vers l'antisémitisme. Le retour ?
LES HABITS NEUFS DU DORIOTISME
par Omar Benderra, Houria Bouteldja
jeudi 23 février 2006 - Oumma.com

Mon fils, vois-tu ces deux ou trois imbéciles qui tiennent le monde entre leurs mains.
Et, qui, dans leur extrême suffisance, se croient au-dessus de tous ?

N’en tiens pas compte ; dans leur candide ignorance

Ils appellent hérétiques tous ceux qui ne sont pas des ânes.

Omar Khayyâm, Les Rubbaiyates.

Contrairement à une idée reçue, le racisme en France n’est pas le monopole de l’extrême droite. Il est aussi, sous toutes ses formes, une partie significative du patrimoine politique récent - et des non-dits actuels ¬ de la gauche française. C’est ce que montre l’histoire de ses formations politiques, dès le congrès de Tours en 1920 (date de la création du Parti communiste français). Ce phénomène, perceptible au PCF et dans certaines organisations dites d’extrême gauche, est très prégnant au Parti socialiste. Il peine à se masquer derrière les grandes déclarations de fraternité récurrentes ou par la cooptation d’individus d’origine arabe pour servir de faire-valoir.

Les dérives racistes d’une certaine gauche française

Sur la question du racisme, certains courants de la gauche française, en terme d’héritage et de pratique actuelle, n’ont rien à envier aux conservateurs. Pour des formations se réclamant d’idéologies progressistes et humanistes, le constat est consternant. L’évolution récente, plus ou moins graduelle, vers les positions les plus réactionnaires du spectre politique est également une caractéristique remarquable de franges significatives du courant principal de la gauche française incarné aujourd’hui par le Parti socialiste. De tradition nationaliste, au sens le plus étroit du terme, celles-ci se réfèrent naturellement, en évitant de le proclamer ouvertement, davantage aux théories bellicistes et racistes d’un Jules Guesde qu’à l’internationalisme pacifiste de Jean Jaurès.

A une époque où les caricatures racistes fleurissaient sans susciter de réprobation, dans les années qui précédèrent la Seconde Guerre mondiale, l’incarnation historique de cette dérive a été Jacques Doriot. De la SFIO puis du PCF, il a évolué vers la droite nationaliste (PPF), pour finir dans la collaboration pure et simple avec le nazisme . Dans les années 1930, le doriotisme a constitué en France un véritable courant politique.

Plus près de nous, les leaders de la SFIO Guy Mollet et Max Lejeune, dont les portraits ornent encore les murs de certaines permanences du Parti Socialiste Français, ont été les exécuteurs sans âme d’une politique de guerre coloniale en Algérie, de compromission avec les puissances d’argent et les franges suprématistes de l’extrême droite.

Aujourd’hui, les mêmes inclinations national-populistes caractérisent un certain nombre d’acteurs de la gauche française, violemment anti-droits de l’homme, anti-arabes et anti-musulmans : ils reprennent en chœur un discours islamophobe qui ressemble à s’y méprendre à un antisémitisme de substitution. En effet, certains des cadres représentatifs de cette mouvance tiennent un discours voisin de celui de leurs notoires prédécesseurs des années 1930 et 1950, en utilisant parfois les mêmes formulations . Entre nationalisme myope, nostalgie de la grandeur perdue, racisme et détestation compulsive de l’islam, les proximités avec le discours antisémite sont plus qu’incidentes : il suffit seulement de remplacer juif par islam...

L’idéologie néo-doriotiste de cette gauche réactionnaire semble notamment véhiculée par une partie de la rédaction de l’hebdomadaire satirique Charlie-Hebdo. A l’origine non-conformiste et anti-bourgeois, ce périodique qui a révélé assez rapidement un antiféminisme vulgaire, se veut aujourd’hui le porte-voix décomplexé du discours islamophobe. Cette ligne éditoriale se fondant, selon ses auteurs, sur l’anticléricalisme traditionnel de la gauche française. Animé notamment par des figures vieillissantes de l’anarchisme soft de Mai 68, Charlie-Hebdo semble rechercher une seconde jeunesse en chassant sur les terres balisées et gratifiantes de la guerre contre les musulmans.

Pour ce périodique et nombre de chroniqueurs institutionnels de gauche, la réaction des « arabo-musulmans » aux caricatures anti-musulmanes publiées par un quotidien danois en septembre 2005 (et particulièrement relayées depuis) ne s’explique que par les tropismes fondamentalistes et les réflexes de repli identitaire fondé sur le religieux. Selon ces plumes inspirées, l’Islam, en panne d’aggiornamento, ne serait qu’une religion sclérosée pratiquée par des populations frustes et intolérantes, viscéralement hostiles à toute remise en cause d’une dogmatique médiévale, et imperméables à la modernité laïque et républicaine. Pour ces dessinateurs de presse, il s’agirait de hisser ces masses barbues et voilées vers la modernité en acceptant, comme pour les autres croyances, la dérision du sacré au nom de la liberté d’expression. Charlie-Hebdo se présente ainsi en tant qu’héritier, en ligne directe, des tenants de la « mission civilisatrice », venus éclairer les barbaresques d’Afrique du Nord. Avec les résultats qu’on sait.

Pour ces journalistes le contexte politique n’existe pas. Quid du discours globalisant sur l’islam, l’islamisme, le terrorisme islamiste, les Arabes, les attentats suicides, le foulard islamique... ? Des romans, essais, articles de journaux, émissions de télévision qui, par dizaines, s’évertuent de manière obsessionnelle à présenter de l’Islam et des musulmans l’image la plus repoussante possible ? Silence complet : de cela, il n’est jamais question.

En réalité, et tous les « basanés » le ressentent au quotidien, par ce bombardement médiatique multiforme, par glissements sémantiques successifs et par « tranquille » extension, tout ce qui est arabo-musulman se confond peu à peu dans une totalité stigmatisée car obscurantiste, menaçante, offensive, inassimilable, ontologiquement hostile à la France, à sa République, à l’Occident.

Tout ce qui peut nourrir la haine et renforcer la méfiance est entretenu jusqu’à la peur paranoïaque que l’on souhaite visiblement installer dans l’opinion. Exagéré ? Alors, pour ne prendre que deux exemples récents, comment interpréter ces campagnes de presse lancées sur la base de mensonges grossiers et de théâtralisation : l’agression sadique par des « jeunes » de banlieue sur une jeune mère de famille « blanche » dans le RER D en 2004, l’attaque du train Nice-Marseille en janvier 2006 par des « hordes de jeunes » voyous déchaînés ?

Au cours des émeutes qui ont agité les banlieues françaises en octobre et novembre 2005, tous les poncifs du discours de l’apartheid, les pires clichés racistes ont été entendus (« la faute à l’islam, la polygamie, les réseaux islamistes en action... ») et reproduits avec complaisance sur une large échelle.

Le terreau historique de l’islamophobie à la française

La société française n’est pas majoritairement raciste. C’est tout à son honneur, car elle est constamment travaillée au corps par des courants idéologiques et politiques qui le sont indubitablement. Cette réelle ouverture d’esprit de la majorité des Français contraste singulièrement avec celle des médias et d’une partie des élites politiques qui ont fait de l’Arabe, du Noir et d’une manière générale du musulman l’ennemi sournois investissant subrepticement les murs de la République.

Il n’est pas surprenant qu’un livre aussi remarquable que L’Islam imaginaire de Thomas Deltombe (La Découverte, septembre 2005) ait été délibérément ignoré par la plupart des médias qui « font l’opinion ». C’est qu’il détaille avec minutie, informations à l’appui, comment s’est fabriqué, depuis trente ans, une représentation men-songère de l’Islam et des musulmans à la télévision. L’art de la propagande ayant évolué, on prend garde d’éviter que l’objet désigné à la vindicte soit nommé collectivement et identifié globalement - la ficelle serait dangereusement grossière et trop visible. La mise à l’index est, au contraire, effectuée sur le registre de l’ellipse. Deltombe rappelle ainsi comment tout documentaire sur l’islam ou sur les banlieues est sempiternellement précédé d’appels sentencieux à « éviter les amalgames », à ne pas confondre la « majorité musulmane » sage et silencieuse et une minorité d’excités.

Après quoi, tout aussi sempiternellement... En avant les amalgames ! Il ne sera donc question que d’« intégristes », de « radicaux » et même de « jeunes » (sans autre précision, mais tous comprennent qu’il s’agit de jeunes Arabes des ghettos suburbains), lesquels, par association et par répétition dans le discours dominant, apparaissent comme une totalité indistincte, relevant d’une religion fanatique, globalement hostile et radicalement « non-intégrable ». Cette « réalité » fabriquée - constamment réitérée - fonde et entretient l’angoisse de l’opinion devant l’altérité adverse de l’islam et des Arabes, perçue comme absolument indissoluble dans la collectivité nationale.

Le terreau historique dans lequel l’islamophobie à la française plonge ses racines est très riche : de la fort longue colonisation de l’Algérie (la plus ancienne de toutes les puissances coloniales occidentales après celles du Portugal) et ses profonds traumatismes non-dits et non-réglés, à la présence durable en « métropole » de diver-ses populations de nationalité française mais d’origine « coloniale » qui fournissent le gros du contingent des exclus, en passant par les images dominantes du conflit israélo-palestinien où, au nom d’une neutralité de façade, bourreaux et victimes d’un ordre colonial sont renvoyés dos à dos - sans omettre le soutien déclaré des plus éminents représentants de la République française, de droite comme de gauche, aux despotismes arabes les plus sanglants.

Ces références contemporaines sont adossées à une sorte de fatras pseudo-historique où Charles Martel, les croisades et la prise de la Smala d’Abdelkader forment les soubassements d’un système de représentation d’une France mythique, à la pointe du combat contre le dragon musulman. Des marqueurs qui révèlent les strates d’une tradition arabophobe et antimusulmane formant le socle référentiel tacite du discours du mépris et de l’exclusion.

Jusqu’où conduira l’obsession anti-islamiste ?

Aujourd’hui, maints contempteurs d’Arabes dissimulent leur racisme derrière le pro-blème supposé de l’archaïsme islamiste, son intolérance générique et de son inca-pacité à accepter les normes modernes de la laïcité républicaine. La révolte des jeu-nes ne relèverait donc pas, cas unique, de l’explication sociologique et économique : ils se sont révoltés parce qu’ils seraient musulmans !

Les fondements idéologiques du racisme anti-arabe, omniprésents, rarement évoqués, expliquent le fait que l’affaire des caricatures soit présentée comme un événement isolé, un coup de tonnerre islamiste dans le ciel d’été de l’expression libre, n’ayant de singulier que l’ampleur des réactions qu’elle a suscitées. Ces réactions « disproportionnées », dégagées de tout contexte, relèveraient donc de l’irrationnel et ne traduiraient que l’émotion de croyants fanatisés devant un pur blasphème, une atteinte à un symbole sacré. Elles se situeraient donc en contradiction frontale avec des valeurs occidentales réputées consubstantielles à la francité et, depuis quelques temps, à l’« européanité », notamment la laïcité, l’égalité des sexes, la démocratie, le droit et aujourd’hui la liberté d’expression.

Toutes valeurs de la civilisation moderne implicitement déniées - car essentiellement étrangères - à l’Islam et, par extension « naturelle », à ceux qui procèdent, de près ou de loin, de l’arc culturel arabo-musulman.

Pour mémoire, ce sont là clairement énoncés, les arguments opposés par les milieux, de droite et de gauche, qui refusent l’adhésion de la Turquie à l’Union européenne. L’apparente superposition du religieux et du politique dans le continuum arabo-musulman est insupportable pour les défenseurs d’une laïcité intolérante. Souvent sincères, mais ayant du monde une vision déformée par le prisme du franco-centrisme, ils croient percevoir dans cet apparent mélange des genres dans la situation politique très différente des pays arabo-musulmans, caractérisée par l’étouffement des libertés et l’interdiction de l’expression politique, les prémisses d’un ordre théologique du monde. De fait, il y a peu à voir, et c’est le moins qu’on puisse dire, entre la situation politique française et celle prévalant dans les dictatures arabes. Il y a lieu de souligner, bien que ce ne soit pas l’objet de cette contribution, que la manipulation du religieux à des fins politiciennes est le fait, d’abord de régimes liberticides qui ont entretenu toutes les régressions pour conforter l’emprise sur des sociétés écrasées. Il s’agit donc là d’un rapprochement, à tous points de vue, rigoureusement invalide.

Bien sûr, comparaison n’est pas raison, et bien des différences nous séparent - heureusement - de la conjoncture politique des années 1930. Nombre de ceux qui, à gauche, sont embarqués dans la croisade furieuse contre le « social-islamisme » ou l’« islamo-fascisme » (et leurs complices « islamo-gauchistes ») protesteront d’ailleurs, sûrement sincèrement, qu’il n’y a aucun racisme anti-arabe dans leur en-gagement. Mais ce qu’ils ne voient pas, c’est que leur obsession anti-islamiste relève de la même posture psychologique et politique que l’obsession anticommuniste et nationaliste de Doriot hier. Et qu’à force de s’inscrire de plus en plus nettement dans le courant médiatique et politique dominant, celui qui met tout en œuvre pour que la prophétie du « choc des civilisations » se réalise effectivement, ils se rapprochent de plus en plus des positions des néoconservateurs américains en Irak ou des colons israéliens dans les territoires occupés. Comme le précurseur Jacques Doriot, une partie de la gauche française, par arabophobie et par aveuglement idéologique, semble dériver irrésistiblement vers la collaboration active avec les courants les plus rétrogrades, fascisants, de l’ultralibéralisme mondialisé.

Houria Bouteldja
Indigène de la République

Omar Benderra
Indigène de la République

Droits de reproduction et de diffusion réservés © Oumma.com

Pentru o perspectivă diferită asupra lumii contemporane. Surse

Pentru o perspectivă diferită asupra lumii contemporane, Vă rog să consultați și aceste surse care nu intră în rețelele presei controlate de sistem, în speranța că vă pot interesa. Opiniile mele nu sunt coincidente cu cele expuse de aceste surse, pe care le recomand doar pentru a sparge monopolul presei oficiale. Cu prietenie, Dan Culcer

Clap 36
Comite Valmy.org
Geostrategie.com
Le collectif contre-révolutionnaire
Le Siecle
Les Amis d’Alain de Benoist
Michel Collon
Observatoire de l’Europe
Protectionnisme
ReOpen911.info
Réseau Voltaire
Scriptoblog
Voxnr

Alain Soral
Comprendre l’Empire

ER TV Dailymotion
ER TV YouTube


Revues
Eléments
Faits & Documents
Rébellion

International
Al-Manar
France-Irak-Actualité
Hugo Chávez - Site français de soutien
Hugo Chávez - Site Officiel
La Voix de la Russie
Pro Russia
Radio francophone iranienne
Ria Novosti

UN 11-SEPTEMBRE FRANÇAIS ? Qui a commandité l’attentat contre Charlie Hebdo ? par Thierry Meyssan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

UN 11-SEPTEMBRE FRANÇAIS ?

Qui a commandité l’attentat contre Charlie Hebdo ?
par Thierry Meyssan

Alors que de nombreux Français réagissent à l’attentat commis contre Charlie Hebdo en dénonçant l’islamisme et en manifestant dans les rues, Thierry Meyssan souligne que l’interprétation jihadiste est impossible. Alors qu’il aurait tout intérêt à dénoncer lui aussi une opération d’Al-Qaïda ou de Daesh, il envisage une autre hypothèse, beaucoup plus dangereuse.
RÉSEAU VOLTAIRE INTERNATIONAL | DAMAS (SYRIE) | 7 JANVIER 2015

Dans ce reportage, France 24 a coupé la vidéo pour que l’on ne voit pas les assaillants exécuter un policier au sol.
Le 7 janvier 2015, un commando a fait irruption, à Paris, dans les locaux de Charlie Hebdo et a assassiné 12 personnes. 4 autres victimes sont toujours dans un état grave.
Sur les vidéos, on entend les assaillants crier « Allah Akbar ! », puis qu’ils ont « vengé Mahomet ». Un témoin, la dessinatrice Coco, a affirmé qu’ils se réclamaient d’al-Qaïda. Il n’en a fallu pas plus pour que de nombreux Français dénoncent un attentat islamiste.
Or, cette hypothèse est illogique.
La mission de ce commando n’a pas de lien avec l’idéologie jihadiste
En effet, des membres ou des sympathisants des Frères musulmans, d’al-Qaïda ou de Daesh ne se seraient pas contentés de tuer des dessinateurs athées, ils auraient d’abord détruit les archives du journal sous leurs yeux, sur le modèle de ce qu’ils ont fait dans la totalité de leurs actions au Maghreb et au Levant. Pour des jihadistes, le premier devoir c’est de détruire les objets qui, selon eux, offensent Dieu, puis de punir les « ennemis de Dieu ».
De même, ils ne se seraient pas immédiatement repliés, fuyant la police, sans avoir achevé leur mission. Ils auraient au contraire terminé leur mission, dussent-ils mourir sur place.
Par ailleurs, les vidéos et certains témoignages montrent que les assaillants sont des professionnels. Ils avaient l’habitude de manier leurs armes et n’ont tiré qu’à bon escient. Ils n’étaient pas vêtus à la mode des jihadistes, mais comme des commandos militaires.

La manière dont ils ont exécuté au sol un policier blessé, qui ne représentait aucun danger pour eux, atteste que leur mission n’était pas de « venger Mahomet » de l’humour gras de Charlie Hebdo.

La vidéo censurée par les TV françaises
Cette opération vise à créer le début d’une guerre civile
Le fait que les assaillants parlent bien le français, et qu’ils soient probablement Français, ne permet pas de conclure que cet attentat est un épisode franco-français. Au contraire, le fait qu’ils soient professionnels contraint à les distinguer de possibles commanditaires. Et rien ne prouve que ces derniers soient des Français.

C’est un réflexe normal, mais intellectuellement erroné, de considérer lorsque l’on vient d’être attaqué que l’on connaît ses agresseurs. C’est le plus logique lorsqu’il s’agit de criminalité normale, mais c’est faux lorsqu’il s’agit de politique internationale.
Les commanditaires de cet attentat savaient qu’il provoquerait une fracture entre les Français musulmans et les Français non-musulmans. Charlie Hebdo s’était spécialisé dans des provocations anti-musulmanes et la plupart des musulmans de France en ont été directement ou indirectement victimes. Si les musulmans de France condamneront sans aucun doute cet attentat, il leur sera difficile d’éprouver autant de peine pour les victimes que les lecteurs du journal. Cette situation sera perçue par certains comme une complicité avec les meurtriers.

C’est pourquoi, plutôt que de considérer cet attentat extrêmement meurtrier comme une vengeance islamiste contre le journal qui publia les caricatures de Mahomet et multiplia les "unes" anti-musulmanes, il serait plus logique d’envisager qu’il soit le premier épisode d’un processus visant à créer une situation de guerre civile.
La stratégie du « choc des civilisation » a été conçue à Tel-Aviv et à Washington

L’idéologie et la stratégie des Frères musulmans, d’Al-Qaïda et de Daesh ne préconise pas de créer de guerre civile en « Occident », mais au contraire de la créer en « Orient » et de séparer hermétiquement les deux mondes. Jamais Saïd Qotb, ni aucun de ses successeurs, n’ont appelé à provoquer d’affrontement entre les musulmans et les non-musulmans chez ces derniers.
Au contraire, la stratégie du « choc des civilisations » a été formulée par Bernard Lewis pour le Conseil de sécurité nationale états-unien, puis vulgarisée par Samuel Huntington non plus comme une stratégie de conquête, mais comme une situation prévisible [1]. Elle visait à persuader les populations membres de l’Otan d’un affrontement inévitable qui prit préventivement la forme de la « guerre au terrorisme ».

Ce n’est pas au Caire, à Riyad ou à Kaboul que l’on prône le « choc des civilisations », mais à Washington et à Tel-Aviv.

Les commanditaires de l’attentat contreCharlie Hebdo n’ont pas cherché à satisfaire des jihadistes ou des talibans, mais des néo-conservateurs ou des faucons libéraux.
N’oublions pas les précédents historiques

Nous devons nous souvenir qu’au cours des dernières années, nous avons vu les services spéciaux états-uniens ou de l’Otan
tester en France les effets dévastateurs de certaines drogues sur des populations civiles [2] ;
soutenir l’OAS pour tenter d’assassiner le président Charles De Gaulle [3] ;
procéder à des attentats sous faux drapeau, contre des civils, dans plusieurs États membres de l’Otan [4].
Nous devons nous souvenir que, depuis le démembrement de la Yougoslavie, l’état-major états-unien a expérimenté et mis en pratique dans de très nombreux pays sa stratégie des « combats de chiens ». Elle consiste à tuer des membres de la communauté majoritaire, puis des membres des minorités en renvoyant les responsabilités dos-à-dos jusqu’à ce que chacun soit convaincu d’être en danger de mort. C’est de cette manière que Washington a provoqué la guerre civile aussi bien en Yougoslavie que dernièrement en Ukraine [5].
Les Français seraient bien avisés de se souvenir également que ce ne sont pas eux qui ont pris l’initiative de la lutte contre les jihadistes revenant de Syrie et d’Irak. À ce jour d’ailleurs, aucun d’entre eux n’a commis le moindre attentat en France, le cas de Mehdi Nemmouche n’étant pas celui d’un terroriste solitaire, mais d’un agent chargé d’exécuter à Bruxelles deux agents du Mossad [6] [7]. C’est Washington qui a convoqué, le 6 février 2014, les ministres de l’Intérieur de l’Allemagne, des États-Unis, de la France (M. Valls s’est fait représenter), de l’Italie, de la Pologne et du Royaume-Uni pour faire du retour des jihadistes européens une question de Sécurité nationale [8]. Ce n’est qu’après cette réunion que la presse française a abordé ce sujet, puis que les autorités ont commencé à réagir.
John Kerry s’est exprimé pour la première fois en français pour adresser un message aux Français. Il dénonce une attaque contre la liberté d’expression (alors que son pays n’a cessé depuis 1995 de bombarder et de détruire les télévisions qui lui faisaient ombrage en Yougoslavie, en Afghanistan, en Irak et en Libye) et célèbre la lutte contre l’obscurantisme.

Nous ignorons qui a commandité cette opération professionnelle contre Charlie Hebdo, mais nous ne devrions pas nous emballer. Nous devrions considérer toutes les hypothèses et admettre, qu’à ce stade, son but le plus probable est de nous diviser ; et ses commanditaires les plus probables sont à Washington.
Thierry Meyssan

[1] « La "Guerre des civilisations" », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 4 juin 2004.

[2] « Quand la CIA menait des expériences sur des cobayes français », par Hank P. Albarelli Jr., Réseau Voltaire, 16 mars 2010.

[3] « Quand le stay-behind voulait remplacer De Gaulle », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 10 septembre 2001.

[4] « Les Armées Secrètes de l’OTAN », par Daniele Ganser, éd. Demi-Lune. Disponible par chapitre sur le site du Réseau Voltaire.

[5] « Le représentant adjoint de l’ONU en Afghanistan est relevé de ses fonctions », „Kann Washington zu gleicher Zeit drei Regierungen stürzen ?“, von Thierry Meyssan, Übersetzung Horst Frohlich, Al-Watan (Syrien), Voltaire Netzwerk, 23. Februar 2014.

[6] « L’affaire Nemmouche et les services secrets atlantistes », par Thierry Meyssan, Al-Watan (Syrie), Réseau Voltaire, 9 juin 2014.

[7] On objectera les affaires Khaled Kelkal (1995) et Mohammed Mehra (2012). Deux cas de « loups solitaires » liés à des jihadistes ; mais ni à la Syrie, ni à l’Irak. Malheureusement, tous deux furent exécutés en opération par les Forces de l’ordre de sorte qu’il est impossible de vérifier les théories officielles.

[8] « La Syrie devient "question de sécurité intérieure" aux USA et dans l’UE », Réseau Voltaire, 8 février 2014.
Thierry Meyssan

Consultant politique, président-fondateur du Réseau Voltaire et de la conférence Axis for Peace. Dernier ouvrage en français : L’Effroyable imposture : Tome 2, Manipulations et désinformations (éd. JP Bertand, 2007). CompteTwitter officiel.

Réseau Voltaire International

Voltaire, édition internationale

Attentat à Charlie Hebdo

Attentat à Charlie Hebdo

Articles sous licence creative commons
Vous pouvez reproduire librement les articles du Réseau Voltaire à condition de citer la source et de ne pas les modifier ni les utiliser à des fins commerciales (licence CC BY-NC-ND).
Source : « Qui a commandité l’attentat contre Charlie Hebdo ? », par Thierry Meyssan,Réseau Voltaire, 7 janvier 2015,www.voltairenet.org/article186408.html

Un atentat soldat cu 12 morți în redacția unei reviste satirice pariziene, Charlie Hebdo.

Un atentat soldat cu 12 morți în redacția unei reviste satirice pariziene, Charlie Hebdo. Evenimentul face parte dintr-un război început imediat după 1990, adică după așa-zisă destrămare a lagărului socialist, de cădere a comunismului. Evenimentul este nu doar excepțional ci și teribil. Mai ales prin consecințele pe termen lung. Nu doar fiindcă sunt 12 victime, dintre care patru sunt caricaturiști excelenți ai acestui periodic, ci fiindcă se încadrează în teribila relație dintre cauze, efecte și victimele colaterale. O să încerc să evoc cauzele și să plâng, în numele dreptului la opinie, moartea unor victime colaterale. Victime care au depășit linia de demarcație simbolică dintre libertatea de opinie și libertatea credinței. Au atacat și batjocorit o religie sub pretextul că aceasta ar fi responsabilă de violențele din lumea arabă. Au confundat o religie cu o ideologie derivată din religie, ca răspuns la atacurile altei ideologii, derivată și ea din religia superiorității Occidentului față de Orient. De fapt aceste violențe au fost efectul acțiunii violente de imixtiune, în acest perimetru geopolitic strategic, al unor armate de intervenție de tip colonial pentru controlul surselor de materii prime.
Criminalii par să fie niște militari sau oricum doi oameni cu pregătire militară de tip guerilla urbană. Calmi, dotați cu o mare putere de foc, rapizi, cunoscători ai terenului și țintei, acționând în numele unei ideologii, nu neapărat a lor, poate doar mercenarii armați ai acestei religii devenită ideologie. Nu mai e vorbă de credință, deși se revendică de la o credință. Răzbunarea atinge niște ziariști care se credeau poate la adăpost, în orice caz îndrituiți să-și bată joc, în numele religiei democrației laice, fără limite, de simbolurile altei credințe, altei religii. Au uitat acești ziariști că ne aflăm în secolul despre care Andre Malraux, care se cunoștea în arte, culturi, propogandă și în revoluții, spusese că va fi un secol religios sau nu va fi deloc.
Au uitat oare acești ziariști că apartenența lor profesională, comunitară sau ideologică, nu-i poate apăra, fiindcă armata care ar trebui să-i apare nu este capabilă, nici la Paris, nici la Bagdad, să cucerească și să controleze un teren care este, pentru localnici, nu doar un teatru de luptă în care dușmanii acționează de la distanță prin dronuri, ci chiar țara lor, patria lor, țărâna care conține praful oaselor unor strămoși.
Față de o astfel de armată de apărare, invadatorii nu credeau că li se va răspunde altcum decât pe același teren, cu mijloace evident mai puțin eficiente decât bombardierele, trupele de șoc și dronurile.
Separarea teoretică dintre confruntarea între militari aparținând unor armate adverse nu mai este demult singura formă acceptată de război. Bătălii desfășurate ca în filme, cu generali în uniforme de gală, aburcați pe o colină de unde observă și comandă manevrele, nu mai există în Europa de prin 1870 încoace. Confruntarea între militari și și militari implică civilii, atât ca forțe integrate sub formă de partizani, cât și ca victime colaterale sau căutate pentru înspâimântarea adversarului, distrugerea solidarității între armată și locuitorii împinși pe câmpurile de luptă ca refugiați.

Desen în memoria victimelor. Război asymetric

Nu mai funcționează, deși sunt mereu invocate Legile războiului. Ele erau străvechi reguli derivate din luptele cavalerești sau impuse prin tratative postbelice laborioase de către învingătorii care se temeau că li se vor aplica, la următoarea ciocnire armată, aceleași necruțătoare tratamente precum cele aplicate de ei actualilor învinși.
Suntem în război de câteva decenii și acum, după ce s-a limitat să înainteze dinspre Orient până în Balcani, războiul a ajuns la Paris. Și nu va mai părăsi Occidentul. Cu atât mai rău pentru noi toți. Credeam că noi cei născuți în timpul războiului mondial al doilea, sau la finele acestuia, vom scăpa iar fii și fiicele noastre vor trăi în pace. A fost o iluzie, una dintre multele noastre iluzii.
Dan Culcer
miercuri 7 ianuarie 2015

P.S. Crima politică nu este acceptabilă. Nici cenzura politică sau ideologică. Nici acum, nici în trecut, nici în viitor. Ziariștii, caricaturiștii, universitarii, politicienii, dar și șefii de partide, de armate, de state pot fi victime. Familiile celor morți, îndoliate, nefericite, sunt și ele victime colaterale.
Dar a gândi doar în termeni de victimologie sau de milă creștină nu rezolvă situațiile complicate în care se amestecă criminalii de stat, politicienii fără scrupule, ideologii iresponsabili, niciodată trași la răspunderea pentru efectele de lungă durată ale unor teze și lozinci care se adresează oportunist și electoralist unui prezent perpetuu, fără viitor și fără trecut, adică fără memorie și fără perspectivă.
Tot fără memorie, colegii victimelor, supraviețuitorii, cun se autonumesc, glosează în buclă, autocentrați pe problema crimei politice, a necesității de a asigura libertatea presei, supraviețuirea publicației a cărei redacție a fost decimată. Mai toți cei care au intervenit ieri și azi la radio sau la televiziunea franceză vorbesc doar despre moartea satiriștilor ca despre un fel de culme a tragediei. Deși am petrecut cîteva ore privind programele posturilor Canal Plus, Tf 1, France 2, France 3, nu am auzit pe nimeni să evoce, măcar în treacăt, tragedia popoarelor în numele căreia se ridică acești nebuni și îndobitociți ideologic soldați ai lui Allah, care par a crede că Allah are nevoie de ei ca să fie apărat sau răzbunat. Dacă e atotputernic, precum Dumnezeul creștin, sau precum Jahve al evreilor, ar fi mai în spiritul credinței să-l lase pe cel Înalt să-și pedepsească detractorii cum va fi știind El mai bine.
Urmăriții, suspectați de a fi autorii crimelor, nu se dau prinși. Sper să nu se întămple așa cum s-a mai întâmplat în alte cazuri de atentatori prezumtivi, ca în urma unui schimb de focuri, toți ipoteticii crminali au fpst uciși și nimeni nu mai poate finaliza printr-un proces public și contraductoriu judecarea și condamnarea adevăraților vinovați. Morții nu mai pot vorbi. Nici victimele, nici ucigașii.