Un atentat soldat cu 12 morți în redacția unei reviste satirice pariziene, Charlie Hebdo. Evenimentul face parte dintr-un război început imediat după 1990, adică după așa-zisă destrămare a lagărului socialist, de cădere a comunismului. Evenimentul este nu doar excepțional ci și teribil. Mai ales prin consecințele pe termen lung. Nu doar fiindcă sunt 12 victime, dintre care patru sunt caricaturiști excelenți ai acestui periodic, ci fiindcă se încadrează în teribila relație dintre cauze, efecte și victimele colaterale. O să încerc să evoc cauzele și să plâng, în numele dreptului la opinie, moartea unor victime colaterale. Victime care au depășit linia de demarcație simbolică dintre libertatea de opinie și libertatea credinței. Au atacat și batjocorit o religie sub pretextul că aceasta ar fi responsabilă de violențele din lumea arabă. Au confundat o religie cu o ideologie derivată din religie, ca răspuns la atacurile altei ideologii, derivată și ea din religia superiorității Occidentului față de Orient. De fapt aceste violențe au fost efectul acțiunii violente de imixtiune, în acest perimetru geopolitic strategic, al unor armate de intervenție de tip colonial pentru controlul surselor de materii prime.
Criminalii par să fie niște militari sau oricum doi oameni cu pregătire militară de tip guerilla urbană. Calmi, dotați cu o mare putere de foc, rapizi, cunoscători ai terenului și țintei, acționând în numele unei ideologii, nu neapărat a lor, poate doar mercenarii armați ai acestei religii devenită ideologie. Nu mai e vorbă de credință, deși se revendică de la o credință. Răzbunarea atinge niște ziariști care se credeau poate la adăpost, în orice caz îndrituiți să-și bată joc, în numele religiei democrației laice, fără limite, de simbolurile altei credințe, altei religii. Au uitat acești ziariști că ne aflăm în secolul despre care Andre Malraux, care se cunoștea în arte, culturi, propogandă și în revoluții, spusese că va fi un secol religios sau nu va fi deloc.
Au uitat oare acești ziariști că apartenența lor profesională, comunitară sau ideologică, nu-i poate apăra, fiindcă armata care ar trebui să-i apare nu este capabilă, nici la Paris, nici la Bagdad, să cucerească și să controleze un teren care este, pentru localnici, nu doar un teatru de luptă în care dușmanii acționează de la distanță prin dronuri, ci chiar țara lor, patria lor, țărâna care conține praful oaselor unor strămoși.
Față de o astfel de armată de apărare, invadatorii nu credeau că li se va răspunde altcum decât pe același teren, cu mijloace evident mai puțin eficiente decât bombardierele, trupele de șoc și dronurile.
Separarea teoretică dintre confruntarea între militari aparținând unor armate adverse nu mai este demult singura formă acceptată de război. Bătălii desfășurate ca în filme, cu generali în uniforme de gală, aburcați pe o colină de unde observă și comandă manevrele, nu mai există în Europa de prin 1870 încoace. Confruntarea între militari și și militari implică civilii, atât ca forțe integrate sub formă de partizani, cât și ca victime colaterale sau căutate pentru înspâimântarea adversarului, distrugerea solidarității între armată și locuitorii împinși pe câmpurile de luptă ca refugiați.
Nu mai funcționează, deși sunt mereu invocate Legile războiului. Ele erau străvechi reguli derivate din luptele cavalerești sau impuse prin tratative postbelice laborioase de către învingătorii care se temeau că li se vor aplica, la următoarea ciocnire armată, aceleași necruțătoare tratamente precum cele aplicate de ei actualilor învinși.
Suntem în război de câteva decenii și acum, după ce s-a limitat să înainteze dinspre Orient până în Balcani, războiul a ajuns la Paris. Și nu va mai părăsi Occidentul. Cu atât mai rău pentru noi toți. Credeam că noi cei născuți în timpul războiului mondial al doilea, sau la finele acestuia, vom scăpa iar fii și fiicele noastre vor trăi în pace. A fost o iluzie, una dintre multele noastre iluzii.
Dan Culcer
miercuri 7 ianuarie 2015
P.S. Crima politică nu este acceptabilă. Nici cenzura politică sau ideologică. Nici acum, nici în trecut, nici în viitor. Ziariștii, caricaturiștii, universitarii, politicienii, dar și șefii de partide, de armate, de state pot fi victime. Familiile celor morți, îndoliate, nefericite, sunt și ele victime colaterale.
Dar a gândi doar în termeni de victimologie sau de milă creștină nu rezolvă situațiile complicate în care se amestecă criminalii de stat, politicienii fără scrupule, ideologii iresponsabili, niciodată trași la răspunderea pentru efectele de lungă durată ale unor teze și lozinci care se adresează oportunist și electoralist unui prezent perpetuu, fără viitor și fără trecut, adică fără memorie și fără perspectivă.
Tot fără memorie, colegii victimelor, supraviețuitorii, cun se autonumesc, glosează în buclă, autocentrați pe problema crimei politice, a necesității de a asigura libertatea presei, supraviețuirea publicației a cărei redacție a fost decimată. Mai toți cei care au intervenit ieri și azi la radio sau la televiziunea franceză vorbesc doar despre moartea satiriștilor ca despre un fel de culme a tragediei. Deși am petrecut cîteva ore privind programele posturilor Canal Plus, Tf 1, France 2, France 3, nu am auzit pe nimeni să evoce, măcar în treacăt, tragedia popoarelor în numele căreia se ridică acești nebuni și îndobitociți ideologic soldați ai lui Allah, care par a crede că Allah are nevoie de ei ca să fie apărat sau răzbunat. Dacă e atotputernic, precum Dumnezeul creștin, sau precum Jahve al evreilor, ar fi mai în spiritul credinței să-l lase pe cel Înalt să-și pedepsească detractorii cum va fi știind El mai bine.
Urmăriții, suspectați de a fi autorii crimelor, nu se dau prinși. Sper să nu se întămple așa cum s-a mai întâmplat în alte cazuri de atentatori prezumtivi, ca în urma unui schimb de focuri, toți ipoteticii crminali au fpst uciși și nimeni nu mai poate finaliza printr-un proces public și contraductoriu judecarea și condamnarea adevăraților vinovați. Morții nu mai pot vorbi. Nici victimele, nici ucigașii.
Criminalii par să fie niște militari sau oricum doi oameni cu pregătire militară de tip guerilla urbană. Calmi, dotați cu o mare putere de foc, rapizi, cunoscători ai terenului și țintei, acționând în numele unei ideologii, nu neapărat a lor, poate doar mercenarii armați ai acestei religii devenită ideologie. Nu mai e vorbă de credință, deși se revendică de la o credință. Răzbunarea atinge niște ziariști care se credeau poate la adăpost, în orice caz îndrituiți să-și bată joc, în numele religiei democrației laice, fără limite, de simbolurile altei credințe, altei religii. Au uitat acești ziariști că ne aflăm în secolul despre care Andre Malraux, care se cunoștea în arte, culturi, propogandă și în revoluții, spusese că va fi un secol religios sau nu va fi deloc.
Au uitat oare acești ziariști că apartenența lor profesională, comunitară sau ideologică, nu-i poate apăra, fiindcă armata care ar trebui să-i apare nu este capabilă, nici la Paris, nici la Bagdad, să cucerească și să controleze un teren care este, pentru localnici, nu doar un teatru de luptă în care dușmanii acționează de la distanță prin dronuri, ci chiar țara lor, patria lor, țărâna care conține praful oaselor unor strămoși.
Față de o astfel de armată de apărare, invadatorii nu credeau că li se va răspunde altcum decât pe același teren, cu mijloace evident mai puțin eficiente decât bombardierele, trupele de șoc și dronurile.
Separarea teoretică dintre confruntarea între militari aparținând unor armate adverse nu mai este demult singura formă acceptată de război. Bătălii desfășurate ca în filme, cu generali în uniforme de gală, aburcați pe o colină de unde observă și comandă manevrele, nu mai există în Europa de prin 1870 încoace. Confruntarea între militari și și militari implică civilii, atât ca forțe integrate sub formă de partizani, cât și ca victime colaterale sau căutate pentru înspâimântarea adversarului, distrugerea solidarității între armată și locuitorii împinși pe câmpurile de luptă ca refugiați.
 |
| Desen în memoria victimelor. Război asymetric |
Suntem în război de câteva decenii și acum, după ce s-a limitat să înainteze dinspre Orient până în Balcani, războiul a ajuns la Paris. Și nu va mai părăsi Occidentul. Cu atât mai rău pentru noi toți. Credeam că noi cei născuți în timpul războiului mondial al doilea, sau la finele acestuia, vom scăpa iar fii și fiicele noastre vor trăi în pace. A fost o iluzie, una dintre multele noastre iluzii.
Dan Culcer
miercuri 7 ianuarie 2015
P.S. Crima politică nu este acceptabilă. Nici cenzura politică sau ideologică. Nici acum, nici în trecut, nici în viitor. Ziariștii, caricaturiștii, universitarii, politicienii, dar și șefii de partide, de armate, de state pot fi victime. Familiile celor morți, îndoliate, nefericite, sunt și ele victime colaterale.
Dar a gândi doar în termeni de victimologie sau de milă creștină nu rezolvă situațiile complicate în care se amestecă criminalii de stat, politicienii fără scrupule, ideologii iresponsabili, niciodată trași la răspunderea pentru efectele de lungă durată ale unor teze și lozinci care se adresează oportunist și electoralist unui prezent perpetuu, fără viitor și fără trecut, adică fără memorie și fără perspectivă.
Tot fără memorie, colegii victimelor, supraviețuitorii, cun se autonumesc, glosează în buclă, autocentrați pe problema crimei politice, a necesității de a asigura libertatea presei, supraviețuirea publicației a cărei redacție a fost decimată. Mai toți cei care au intervenit ieri și azi la radio sau la televiziunea franceză vorbesc doar despre moartea satiriștilor ca despre un fel de culme a tragediei. Deși am petrecut cîteva ore privind programele posturilor Canal Plus, Tf 1, France 2, France 3, nu am auzit pe nimeni să evoce, măcar în treacăt, tragedia popoarelor în numele căreia se ridică acești nebuni și îndobitociți ideologic soldați ai lui Allah, care par a crede că Allah are nevoie de ei ca să fie apărat sau răzbunat. Dacă e atotputernic, precum Dumnezeul creștin, sau precum Jahve al evreilor, ar fi mai în spiritul credinței să-l lase pe cel Înalt să-și pedepsească detractorii cum va fi știind El mai bine.
Urmăriții, suspectați de a fi autorii crimelor, nu se dau prinși. Sper să nu se întămple așa cum s-a mai întâmplat în alte cazuri de atentatori prezumtivi, ca în urma unui schimb de focuri, toți ipoteticii crminali au fpst uciși și nimeni nu mai poate finaliza printr-un proces public și contraductoriu judecarea și condamnarea adevăraților vinovați. Morții nu mai pot vorbi. Nici victimele, nici ucigașii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu