Descărcaţi ataşamentul iniţial
Bucureşti 13 august 2007
Asupra numărului morţilor din reeducarea „de tip Piteşti”
(1949-1951). O reevaluare 1
Scopul studiului de faţă este de a face o analiză asupra numărului morţilor din reeducarea „de tip Piteşti”2. Interesul nostru este să stabilim care au fost deţinuţii ucişi ca urmare a punerii la lucru de către Securitate, la ordinul conducerii superioare a Partidului Comunist, a dispozitivului de distrugere fizică şi pshică pe care îl reprezintă „demascarea”3.
Pentru început este important să delimităm câmpul analizei, precizând că o investigaţie asupra numărului deţinuţilor morţi în timpul reeducării, dar care nu au trecut prin reeducare şi care, prin urmare, nu sunt o consecinţă directă şi nemijlocită a acesteia, sau a morţilor survenite ca urmare a efectelor fizice şi psihice generate de reeducare asupra deţinuţilor, după stoparea ei, nu intră în economia studiului de faţă, depăşind posibilităţile noastre actuale de analiză4.
Ca surse vom folosi documente ale Securităţii, memorii ale foştilor deţinuţi politici şi interviuri edite şi inedite.
Prima oară am avut acces la documentele Securităţii în perioada 1996-1997, şi vom spune şi în ce condiţii. Nefiind dintre privilegiaţii responsabililor de arhivă, şi în niciun caz ai Serviciului Român de Informaţii – gestionarul dosarelor Securităţii –, pentru accesul la dosare am profitat de precedentul pe care l-a creat obţinerea accesului la documente de către Editura Vremea, în 1995. Servicul Român de Informaţii ne-a eliberat astfel un permis de acces şi ne-a livrat spre studiu dosarul cu numărul 26 979, de la Fondul Penal, intitulat „Ţurcanu şi alţii”, dosar care numără 24 de volume. (Astăzi el este accesibil la CNSAS sub cota: „P” – 1 114.)
Apoi, începând cu 2007, în timpul celui de-al doilea Colegiu al CNSAS, am obţinut accesul la o a doua categorie de dosare. Am primit astfel dosarul cu numărul 25 390 de la Fondul „Penal” al Securităţii (cota CNSAS: „P” – 1 126), care numără 10 volume şi grupează ancheta cadrelor MAI/Securităţii care au fost implicate în reeducare. Această anchetă a Securităţii a avut rolul de a acoperi urmele reeducării, aruncând responsabilitatea conducerii Instituţiei Terorii asupra unei părţi din angajaţii săi (în general de la baza ierarhiei). Faptul s-a petrecut în urma descoperirii parţiale a secretului reeducării, survenită în iulie 1951, după ce deţinutul Ion Simionescu, torturat în lagărul de la Peninsula (la Canalul Dunăre-Marea Neagră) de către echipele „de şoc” ale reeducării, s-a omorât.
În ciuda puternicelor distorsiuni, aceste documente sunt o sursă preţioasă de informaţii, întrucât ascunderea realităţii este însoţită în permanenţă de dezvăluirea ei.
În dosarul nr. 26 979, în partea care priveşte ancheta desfăşurată de Organe între 1951 şi 1953, în vederea procesului care a avut loc în 1954, se află două liste cu morţii din închisorile Piteşti şi Gherla. Ele sunt scrise de mână şi, uneori – în special în cazul celei de la Gherla – numele sunt greu de înţeles.
Mai întâi vom proceda la o expunere a lor aşa cum se prezintă, apoi vom căuta să stabilim ce e adevărat, ce e fals sau dacă şi ce lipseşte din ele.
▪ PITEŞTI
• Nr.
Crt.
• Numele şi prenumele
• Data morţii
• 1.
• Iliescu Vasile
• 30 ianuarie 1950
• 2.
• Şerban Gheorghe
• 12 februarie 1950
• 3.
• Vătăşoiu Gheorghe
• 20 februarie 1950
• 4.
• Bădescu Bazică
• 4 februarie 1950
• 5.
• Ionescu Teofronie
• 21 februarie 1950
• 6.
• Niţă Corneliu
• 28 februarie 1950
• 7.
• Poenaru Hanibal
• 28 februarie 1950
• 8.
• Bogdanovici Alexandru
• 15 aprilie 1950
• 9.
• Bucur Mircea
• 24 aprilie 1950
• 10.
• Neacşa Constantin
• 8 mai 1950
• 11.
• Turtureanu Ion
• 13 aprilie 1950
• 12.
• Cantemir Vasile
• 14 mai 1950
• 13.
• Iosub Mihai
• 29 iulie 1950
• 14.
• Vasilescu Marin
• 30 iulie 1950
• 15.
• Călinescu Nicolae
• 29 august 1950
• 16.
• Pintilie Ioan
• 14 ianuarie 1951
• 17.
• Gavrilescu Eugen
• 26 aprilie 1950
• 18.
• Limberea Paul
• 8 iulie 1951
• 19.
• Balanişcu Chirică
• 4 iulie 1951
▪ GHERLA
• Nr.
Crt.
• Numele şi prenumele
• Data morţii
• 1.
• Moise Aurel
• 25 septembrie 1950
• 2.
• Şimian Mugurel
• 26 septembrie 1950
• 3.
• Tiuţiu Aurel
• 27 septembrie 1950
• 4.
• Crăciun Iosif
• 6 octombrie 1950
• 5.
• Juga Grigore
• 18 octombrie 1950
• 6.
• Macri Radu
• 4 noiembrie 1950
• 7.
• Filderman Iosif
• 9 noiembrie 1950
• 8.
• Enescu M. Aron
• 11 noiembrie 1950
• 9.
• Bal Iosif
• 14 noiembrie 1950
• 10.
• Covaci Veniamin
• 24 noiembrie 1950
• 11.
• Geantă Ion
• 26 noiembrie 1950
• 12.
• Kiş Ştefan
• 2 decembrie 1950
• 13.
• Jidon (?)5 Dumitru
• 7 decembrie 1950
• 14.
• Nicula Ion
• 23 decembrie 1950
• 15.
• Pusca Dumitru
• 2 ianuarie 1951
• 16.
• Manole Traian
• 1 februarie 1951
• 17.
• Ignatov Ioan
• 5 februarie 1951
• 18.
• Rozen Ioan
• 10 februarie 1951
• 19.
• Burtea Toma
• 12 februarie 1951
• 20.
• Boancă Ioan
• 15 februarie 1951
• 21.
• Hristu Pancu
• 18 februarie 1951
• 22.
• Mihăiasa Lascu
• 23 februarie 1951
• 23.
• Beheciu (?) Constantin
• 24 februarie 1951
• 24.
• Aniţei Gheorghe
• 12 martie 1951
• 25.
• Stoieni (?) Ştefan
• 9 aprilie 1951
• 26.
• Pană Aurelian
• 4 mai 1951
• 27.
• Strejar (?) Gheorghe
• 5 mai 1951
• 28.
• Vâjâială Ştefan
• 7 mai 1951
• 29.
• Popescu Petre
• 22 mai 1951
• 30.
• Maronescu (-?)
• 26 mai 1951
• 31.
• Olaru Gheorghe
• 18 iunie 1951
• 32.
• Ianosev Sima
• 10 iulie 1951
• 33.
• Manchiş Victor
• 13 iulie 1951
• 34.
• Radu D. Ion
• 15 iulie 1951
• 35.
• Ozun Ioan
• 19 iulie 1951
• 36.
• Papuc Ioan
• 19 iulie 1951
• 37.
• Toader Ghe[orghe].
• 19 august 1951
• 38.
• Dincă Ion
• 20 august 1951
• 39.
• Cristea Ion
• 3 ianuarie 1952
• 40.
• Sălăjan Pamfil
• 6 ianuarie 1952
• 41.
• Stana Vasile
• 6 ianuarie 1952
• 42.
• Tudose Constantin
• 7 ianuarie 1952
• 43.
• Manu Costea
• 26 ianuarie 1952
• 44.
• Sitco Gligor
• 29 ianuarie 1952
• 45.
• Florescu Constantin
• 7 februarie 1952
• 46
• Weber Andrei
• 18 februarie 1952
• 47.
• Stoianovici Sfetco (?)
• 21 februarie 1952
• 48.
• Covaci Ioan
• 24 februarie 1952
• 49.
• Lungu Ioniţă
• 22 martie 1952
• 50.
• Marghita Iosif
• 3 aprilie 1952
• 51.
• Ionescu C. Constantin
• 22 aprilie 1952
• 52.
• Haru (?) Drogiu (?)
• 28 aprilie 1952
• 53.
• Roşca Dragomir
• 13 iunie 1952
• 54.
• Vulpeş Nicolae
• 16 iunie 1952
• 55.
• Flerescu Vasile
• 7 iulie 1952
• 56.
• Miftode (?) Aurel
• 9 iulie 1952
• 57.
• Singurelu Ion
• 13 iulie 1952
• 58.
• Cetan (?) Ion
• 13 iulie 1952
• 59.
• Marna Ion
• 15 iulie 1952
• 60.
• Leca Niculaie
• 28 iulie 1952
• 61.
• Ivănescu Tache
• 30 iulie 1952
• 62.
• Lajtucă (?) Ştefan
• 31 iulie 1952
Prima listă, cea de la închisoarea Piteşti, conţine nume de morţi din perioada 30 ianuarie 1950-4 iulie 1951, perioadă care corespunde cu cea a reeducării, dat fiind că ea s-a desfăşurat aici în perioada 25 noiembrie 1949-29 august 1951.
Situaţia nu este identică însă în cazul listei cu morţii din închisoarea Gherla, care conţine nume începând cu anul 1950, pentru a continua mult după încheierea reeducării, până în anul 1953, dat fiind că reeducarea s-a desfăşurat aici în perioada septembrie 1950-19 decembrie 19516. Întrucât reeducarea debutează la Gherla în 17 septembrie 1950, iar numele pe anul 1952 pe care lista le conţine au relevanţă pentru analiza noastră – vom arăta în continuare în ce constă aceasta –, vom începe prezentarea ei cu primii morţi care apar după septembrie 1950 şi o vom opri în luna iulie 1952.
Ca remarcă generală, trebuie spus că listele prezente în dosar sunt fotocopii după registrele de evidenţă a deţinuţilor din cele două închisori, ceea ce înseamnă că sunt fiabile, adică ele corespund cu modul în care era ţinută evidenţa morţilor în cele două închisori. Nu trebuie înţeles însă că listele în cauză ar fi şi adevărate, că adică ele ar corespunde cu morţii reali din cele două închisori.
I
În privinţa primei liste, de la închisoarea Piteşti, putem spune că, din cele 19 nume prezentate, 14 reprezintă morţi asupra cărora nu putem emite niciun dubiu. Iată care sunt în ordine cronologică:
(1) Gheorghe Şerban (zis „Sergentul”) a murit pe 10 februarie 1950 la camera 4 Spital. Şi-a luat viaţa aruncându-se prin golul scărilor în timp ce, împreună cu alţi deţinuţi, era dus la baie7. Era la a doua tentativă, de această dată reuşită, care l-a scăpat definitiv de reeducare.
Anunţat, directorul a sosit la faţa locului, unde i-a găsit pe Ioan Marina şi pe sanitarul Ion Cioltar, după care a sunat la Bucureşti, la Serviciul Operativ8. Marcel Hofman, ofiţer în centrala SO, confirmă că directorul l-a sunat pe Nemeş şi că acesta din urmă „era foarte nervos şi chiar contrariat[,] şi a raportat legăturii noastre dela securitate [Gavrilă Birtaş]”9. Pârvu Puiu, secretarul grefei, spune că şi el a fost chemat la faţa locului de prim-gardianul Gheorghe Mândruţă10. În timp ce Dumitrescu aştepta să i se facă legătura, la el în birou au intrat medicul închisorii, Ion Ionescu, secretarul grefei, Puiu Pârvu şi şeful Biroului Operativ, Ioan Marina11. Medicul a fost adus de acasă de primul gardian Mândruţă, la ordinul directorului, deşi era convalescent, întrucât în urmă cu 24 de ore fusese operat12.
În acest punct urmează două relatări pe cât de divergente, pe atât de îndoielnice. Pe de o parte, directorul spune că medicul a căutat să-l liniştească, spunându-i că l-a dezbrăcat pe deţinut de haine, l-a examinat amănunţit şi a constatat că nu are niciun fel de vânătăi. Prin urmare, nu s-ar fi omorât din pricina bătăilor, ci din cauza unui şoc provocat de tratamentul de sifilis pe care medicul i-l administra. Medicul ar fi redactat deja formele de înmormântare, pe care le şi semnase, şi l-a îndemnat pe director să facă acelaşi lucru. Directorul i-ar fi răspuns că până nu vine Iosif Nemeş nu o face. Iar secretarul grefei i-a spus directorului că dacă nu semnează, va semna în locul său, ceea ce ar fi şi făcut. Am redat această relatare, cu totul neverosimilă, doar pentru corectitudine13. Secretarul grefei o respinge cu uşurinţă: „Dacă eu am semnat declaraţia de moarte[,] înseamnă că nu era acolo Directorul Dumitrescu. Eu nu-mi aduc aminte ca Dumitrescu să fi refuzat să semneze actele de înmormântare. În acest caz nu am mers, dar în alte cazuri am mers în biroul lui Dumitrescu şi a semnat actele.”14 Directorul confirmă că era în închisoare, prin urmare a semnat actele de înmormântare. La rândul său, medicul Ionescu susţine: „Le-am spus (...) că nu depinde de mine şi am refuzat să întocmesc formele de înmormântare, deşi Directorul spunea că deţinutul fusese bolnav de lues. Am plecat[,] şi ce s-a petrecut nu ştiu”15. Vom arăta mai jos de ce şi declaraţia acestuia ridică semne de întrebare.
După plecarea celor trei, directorul a obţinut legătura telefonică cu Nemeş, căruia – conform propriei relatări – i-a spus: „Dl. Inspector general[,] veniţi imediat la Piteşti deoarece avem un caz foarte grav. – La aceasta Dl. Nemeş m’a întrebat că [ce] este un caz foarte grav, deoarece are ceva treabă la Bucureşti şi ar vrea să mai întârzie.” Directorul i-a repetat că „este un caz foarte grav” şi, după o oră, şeful SO şi-a făcut apariţia în închisoare. Înştiinţat asupra celor petrecute, Nemeş i-a spus lui Dumitrescu – de faţă cu Gheorghe Ciobanu, Puiu Pârvu şi Ioan Marina – că: „pentru asta sunt eu aşa de speriat[?]” La rîndul său, ofiţerul politic i-a spus directorului: „vede-ţi[,] nu v’am spus eu să nu fi-ţi speriat[?!]”, după care Dumitrescu şi Nemeş au intrat în biroul directorului. La întrebarea lui Nemeş: „şi ce a-ţi făcut[?]”, răspunsul său a fost că i se pare că medicul şi secretarul grefei i-ar fi făcut formele de înmormântare.
Chemat, Puiu Pârvu a fost întrebat şi el ce forme a făcut, răspunzând că: „a anunţat familia deţinutului cu telegramă ca să vie să-l ia, a anunţat Direcţia Generală [a Penitenciarelor] prin raport, însă fără să specifice în raport că bătăile din camera No. 4 ar fi o cauză a sinucider[i] deţinutului, a anunţat Dr. Legist al oraşului Piteşti pe nume tot Ionescu[,] care a venit şi a semnat procesul verbal de constatare a morţi[i] deţinutului şi s’au făcut formele la Ofiţerul stării civile.” Nemeş a conchis: „Bine – însă nu trebuia să anunţaţi familia –[,] iar dacă vine famila să nu-il da-ţi, ci s-i lăsa-ţi să-l vadă pe deţinut la cimintir[,] şi pe viitor dacă se mai întâmplă să mai moară un deţinut politic, să nu-i mai anunţa-ţi familia, dealtfel o să primi-ţi ordin scris în acest sens”.
Totodată, Dumitrescu l-ar fi rugat pe inspector să dea dispoziţii „să nu se mai bată în halul în care se bate deţinuţi[i] (mă refeream la acţiunea de aşa zisă demascare)[,] la care Dl. Nemeş Iosif mi-a răspuns să-şi văd de treaba mea, că în această problemă dânsul dă dispoziţiuni, dânsul răspunde şi eu să nu mă amestec acolo, iar dacă am ceva deosebit [de raportat], am numărul lui de telefon, să-i dau telefon şi să-i raportez ce am de spus[,] şi ca încheere în mod ironic m’a întrebat dacă am ţuică acasă – la răspunsul meu negativ Dl. Nemeş mi-a spus în continuare că – mai bine aşi bea o ţuică ca să mai mă înviorez”16.
Nemeş a intrat apoi în biroul referentului politic, unde a stat de vorbă cu el şi cu Ţurcanu17.
Ioan Marina spune că cel care a anunţat familia deţinutului ucis în demascări a fost directorul. Oricum ar fi, faptul este irelevant, căci secretarul grefei nu ar fi putut acţiona fără un ordin de la director. Şi politicul continuă: „Eu am mers atunci imediat la Tov. Col. Nedelcu şi i[-]am raportat cazul acesta[,] iar tov. Colonel a luat legătură cu Ministerul[,] care a dispus ca să nu se înmormânteze de familie deţinutul. Când a auzit de acest lucru[,] tov. Colonel s-a supărat şi s-a exprimat că Directorul a făcut o mare greşeală şi că îşi va rupe gâtul pe chestia aceasta.”18
Despre mort, sanitarul Ion Cioltar i-a spus lui Nicolae Lăzăroiu că: „acest deţinut urma un tratament de sifilis şi că mai bine că a murit[,] că şi aşa era sifilitic.”19 În urma morţii deţinutului, un procuror din oraş a făcut o anchetă, la fel ca şi lt. Iordache de la Securitate20. „La primul deţinut care s’a sinucis[,] anume Şerban Gheorghe – spune şeful secţiei Spital, Nicolae Lăzăroiu –, am dat declaraţii falşe[,] deoarece mi-a spus atât doctorul Ionescu[,] cât şi Directoru Dumitrescu Alex. că să nu spui în faţa Securităţi[i] că acest deţinut s’a aruncat dela etaj III [I] şi a murit din cauza bătăi[i], ci să declar că a murit că a fost sifilitic.”21 Prin urmare, dacă medicul Ionescu nu a semnat, ca medic al închisorii, actul de deces, de ce l-ar fi instruit pe Lăzăroiu să declare un fals? Totodată, medicul spune că Dumitrescu îl ameninţa că dacă nu va pune un diagnostic care să acopere morţile din demascări „mă va denunţa la securitate şi acolo voi da socoteală pentru orice zi de întârziere a înmormântării.”22 Şi nu spune că ele ar fi fost fără efect.
Într-adevăr, aşa cum îl asigurase Nemeş, după două sau trei zile directorul a primit ordin scris de la DGP, semnat de lt.-col. Marin Constantinescu, „prin care ni se punea în vedere că: să nu mai anunţăm moartea deţinuţilor politici din penitenciar – familiei lor, ci să anunţăm D.G.P[,] care ei vor avea această competenţă de a anunţa la rândul lor familiile în caz de deces al vreunui deţinut politic.”23 La rândul său, Puiu Pârvu, secretarul grefei, confirmă procedura: „eu am semnat acte de înmormântare[,] ca funcţionar[,] în lipsa directorului Penit. Nu s’a anunţat Parchetul[,] pentrucă era deţinut politic. Se anunţa însă D[irecţia]-g[ener]ală a Penit. Cu raport scris pentru fiecare caz în parte. (...) Nu există nici un caz de deces în Penit. pentru ca[re] Dir[ecţia] G[ener]ală a Penit. să nu fie anunţată.”24 Birtaş a aflat imediat de moartea deţinutului prin sistemul de informare paralel, adică pe linia Securităţii Piteşti, de la col. Nedelcu25. De celelalte cazuri de moarte se pare că nu s-a mai interesat.
Conform procedurii legale, la moartea unui deţinut trebuiau anunţate Procuratura şi Medicina Legală, pentru anchetă. Odată cu moartea lui Şerban a fost pus la punct sistemul prin care morţile erau acoperite prin diagnostice false, cazurile de ucidere fiind doar anunţate la DGP pentru evidenţă, iar familiilor le era ascunsă orice informaţie.
(2) Gheorghe Vătăşoiu a murit pe 18 februarie 1950 la camera 4 Spital. Şi-a luat viaţa aruncându-se prin golul scărilor, în timp ce mergea la baie, înainte fiind torturat de Eugen Ţurcanu şi Gheorghe Roşca26. Deţinutul a ales calea către moarte deja testată. Anunţat de primul gardian Gheorghe Mândruţă, după circa 15 minute directorul, care se afla la Tribunalul oraşului, s-a întors la închisoare. Acolo, în prezenţa primului gardian ar avut cu ofiţerul politic următorul schimb de replici: „«Eu = Marina[,] ma-ţi nenorocit[!] – mă duc să mă sinucid şi aici nu mai stau –» – Marina = – «Ce[,] D-le Director[,] vă pare rău de el[?]» – Eu = «Nu este vorba de părere de rău, dar dacă Republica găseşte de cuvi[i]nţă că cineva trebuie să fie condamnat la moarte, apoi o face, însă noi nu avem dreptul să omorâm oameni[i] din penitenciar[.]»– Marina = «Nu mă face-ţi[,] Dl. Director[,] că mă duc şi iau pistolul şi-i împuşc pe toţi (a spus apoi o înjurătură la adres adeţinuţilor din penitenciar)[.]» Eu = [«] Atunci fă D-ta acest lucru[,] că eu plec imediat de aci[.]»”27
Directorul a mers apoi în biroul său, unde a cerut să i se facă legătura cu Iosif Nemeş. Întrucât nu era acolo, i-a transmis să vină urgent la Piteşti, unde „s’a întâmplat ceva foarte grav.”28 Apoi i-a chemat pe medic şi secretarul grefei, cărora le-ar fi ordonat să nu facă formele de înmormântare pentru deţinut, până nu vine cineva din conducerea DGP. Lui Puiu Pârvu i-a dat dispoziţie să facă raport către DGP, în care să anunţe „sinuciderea” deţinutului, fără să indice însă şi motivul. Gardianul Gheorghe Nistor confirmă că directorul era speriat că va intra în puşcărie, motiv pentru care îi certa pe gardieni. Mediciul Ion Ionescu, care era în convalescenţă după operaţie, afirmă că de acea dată ar fi refuzat să meargă la închisoare29. Afirmaţia este însă falsă, întrucât atât directorul, cât şi sanitarul-gardian Ion Cioltar îl situează în închisoare.
După tipic, Marina a mers la Securitatea regională, unde l-a anunţat pe Mihai Nedelcu de moartea deţinutului30. De faţă cu politicul închisorii, şeful Securităţii Piteşti a sunat la cabinetul lui Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, „arătând împrejurările şi cauza pentru care s[-]a aruncat deţinutul dela etaj. Răspunsul D.G.S.P. ştiu că a fost ca deţinutul să nu fie predat familiei[,] ci să fie înmormântat. (...) Nu pot preciza cu cine a vorbit a vorbit [!] D-ul Nedelcu Mihai la telefon[,] din cadrul D.G.S.P.[,] comanda telefonică ştiu [însă] că a fost făcută cu cabinetul directorului general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.”31
A doua zi pe la orele 10.00 a sosit inspectorul general Gheorghe Antipa de la DGSP, însoţit de un căpitan de la Securitatea Piteşti, pe nume Popescu sau Stăncilă, şi medicul legist al oraşului, numit tot Ionescu. A fost formată o comisie de anchetare a cazului, compusă din cei trei, directorul şi medicul Ion M. Ionescu. Au mers în baia închisorii de la subsol, unde se găsea cadavrul, iar medicul închisorii l-a dezbrăcat complet, „fără însă ca să-i scoată şi pantofii”32. Comisia a constatat că trupul deţinutului nu prezenta alte leziuni decât fractura de la baza craniană datorată căzăturii, care i-a cauzat hemoragie cerebrală, după care a mers la locul în care s-a produs decesul. Dumitrescu relatează: „Dl. Antipa Gh. a rămas cu mine puţin mai în urmă şi[,] fără să ne audă ceilalţi, m’a întrebat – Ce se întâmplă în penitenciarul meu, că până acum nu s’au întâmplat astfel de lucruri, la care eu i-am răspuns că deţinutul Şerban C-tin [Gheorghe] face parte din camera 4 spital, iar în această cameră sunt circa 70 deţinuţi care se bat între ei în mod groaznic. Faţă de aceste spuse de mine[,] Dl. Antipa m’a întrebat din nou mirat – Cum se bat? – iar eu i-am răspuns că bătaia este ordonată de Dl. inspector general Nemeş Iosif[,] şi deaceea se bat între ei deţinuţi[i]. Dl. Antipa Gh. atunci mi-a spus foarte speriat – Taci din gură[,] nu-mi mai spune nimic, că dacă este vorba de Nemeş Iosif, atunci ăsta ne pune la punct pe toţi.”33
Inspectorul general şi ofiţerul de la Securitatea Piteşti au fost apoi însoţiţi de director la camera 4 Spital, unde au stat de vorbă cu deţinuţii aflaţi acolo, inclusiv cu Ţurcanu, pe care i-au întrebat despre cauza morţii deţinutului. Ei le-au răspuns că nu-l cunosc, însă presupun că „era puţin săpăcit [zăpăcit]”34. Când au ieşit din cameră, inspectorul l-a întrebat pe director unde sunt deţinuţii bătuţi, pentru că el i-a văzut, la care i-a răspuns că el crede că i-au ascuns. După ce au coborât la baza scării, unde se omorâse deţinutul, inspectorul i-a ordonat directorului să pună plase peste golurile scărilor. Medicul legist şi medicul închisorii au redactat procesul verbal de constatare a morţii, în care au indicat doar efectul, iar nu şi cauza, trecând la diagnostic: „fractura bazei craniene”35 şi precizând că că trupul deţinutului „nu prezintă nici un fel de leziuni sau vânătăi”36. Medicul închisorii i-a fi cerut directorului să semneze şi el procesul verbal de deces, însă acesta ar fi refuzat să o facă înaintea inspectorului, motivând că mr. Gheorghe Antipa, fiind trimis de DGP şi fiind mai mare în grad ca el, „este mai potrivit să-l semenze dînsul, mai ales că eu ştiu că sinuciderea deţinutului nu se datoreşte faptului că era nebun, ci celor ce se întâmplă în camera 4 spital.”37 Inspectorul a semnat actul de deces spunând: „Bine[,] mă! Bine. Hai să semnez. Dacă îmi este mie dat să fac puşcărie, ce să fac[?] – Cum de m’au trimis ei pe mine aci[?]”38 Apoi a semnat şi directorul.
Mr. Gheorge Antipa a plecat la Bucureşti fără să fi făcut anchetă, să fi luat vreo declaraţie sau să-i fi lăsat vreun ordin lui Dumitrescu. Acesta din urmă a mers apoi pe secţia Spital, unde l-ar întrebat pe gardianul Nicolae Lăzăroiu ce s-a întâmplat cu deţinuţii maltrataţi din camera 4 Spital, la care i s-a răspuns: „Dl. Director[,] înainte de a veni D-voastră la camera 4 spital, a fost Dl. Marina Ion sus şi i-a dat ordin lui Ţurcanu Eugen ca să-i ascundă pe deţinuţi[i] bătuţi ori în closet ori su[]pat, lucru ce Ţurcanu a şi făcut.”39 Faptul s-a întâmplat pentru ca mr. Antipa să nu-i vadă pe deţinuţii maltrataţi. Lăzăroiu spune însă, în mod credibil, că deţinuţii au fost mutaţi atât din ordinul directorului, cât şi a politicului40.
După o oră-o oră şi jumătate a venit şi Iosif Nemeş, care a stat mai întâi de vorbă cu ofiţerul politic41. Şeful SO relatează: „Marina mi-a spus că deţinutul s-a sinucis deoarece avea multe de spus. / Eu nu am crezut acest lucru şi mi-am dat seama că deţinutul a făcut acest lucru în urma presiunilor la care a fost supus.”42 După ce directorul i-a raportat lui Nemeş cele întâmplate, conform relatării lui Dumitrescu, şeful SO a spus: „«dă-l dracului pe Antipa – şi pe urmă voi ce a-ţi făcut[?].» I-am raportat apoi că am făcut toate formele de înmormântare[,] şi faţă de aceasta Dl. Nemeş Iosif mi-a spus că: – nu-i pare rău de bandit că a murit, ci de faptul că a înmormântat cu el o serie de lucruri pe care le ştia, – cuvinte ce peste câteva zile mi le-a repetat şi Marina Io[a]n43. / Apoi eu l-am întrebat pe Dl. Nemeş Iosif, dacă Ministerul de Interne cunoaşte aceste lucruri (mă refeream la acţiunea de aşa zisă demascare şi moartea celor doi deţinuţi)[,] la care Dl. Nemeş mi-a răspuns: – «Desigur că Ministerul cunoaşte – doar eu nu le fac de capul meu – O[r] să moară 10 bandiţi[,] şi pentru asta să mă împuşte pe mine partidul că i-am omorât – însă cel puţin ştiu că am terminat cu legionarii» –.”44
Directorul continuă: „În timp ce eu eram în biroul meu cu Dl. Nemeş Iosif şi Marina Io[a]n[,] a mai avut loc următoarea discuţie: Dl. Nemeş Iosif mă întreabă: – «Şi Doctorul legist a fost»? – Eu răspund = «Da[,] a fost;[»] Dl. Nemeş = «Şi ce a făcut»? – Eu = L-a controlat peste tot şi deţinutul nu a avut nici un semn, deci nu a fost bătut. Marina Io[a]n = «A fost bătut[,] însă la tălpi, dar medicii nu i-au scos pantofi[i] din picioare[;] şi chiar dacă îi scoteau pantofi[i] din picioare, nu se mai cunoşteau semnele, deoarece fusese bătut cu câteva zile înainte».”45 Directorul ar insistat din nou ca şeful SO să dea dispoziţii ca deţinuţii să nu mai fie bătuţi într-un asemenea hal, iar acesta din urmă i-a spus că o va face. Apoi, Nemeş l-a trimis pe politic să-l aducă pe Ţurcanu, căruia, de faţă cu directorul i-a spus: „«– Mă – mai temperaţi lucrurile acolo» – la care Ţurcanu i-a răspuns: «D-le inspector general – banditul ăsta (se referea la deţinutul Şerban C-tin [Gheorghe Vătăşoiu]) nu a fost bătut, el din fanatism s’a sinucis»–”46.
Şeful SO s-a adresat apoi directorului, căruia i-a ordonat să ia măsuri urgente de a pune plase metalice în golul scărilor, spunându-i totodată că dacă erau mai vigilenţi deţinutul nu s-ar fi omorât47. În fine, Nemeş a mai vorbit circa 10-15 minute cu referentul politic şi cu Ţurcanu în biroul politicului, a mai stat singur în curtea închisorii aproximativ o jumătate de oră, după care s-a îndreptat către maşină. Directorul l-a însoţit şi ar fi avut cu el următoarea discuţie: „Lângă maşină[,] fiind numai eu şi Dl. Nemeş Iosif[,] l-am întrebat: «dacă a raportat D-lui Director General Baciu Ion cele ce s’au petrecut şi ce se petrece în penitenciarul Piteşti (mă refeream la acţiunea de aşa zisă demascare şi la moartea celor doi deţinuţi) – pentrucă eu[,] aşa cum mi-aţi ordonat[,] nu am raportat nimic în acest sens, deoarece urma să raportaţi D-voastră» – Dl. Nemeş Iosif mi-a răspuns următoarele: – «Sigur că i-am raportat[,] şi să nu faci să raportezi şi tu[,] şi să cadă raportul în mâna altcuiva, că răspunzi cu capul[,] şi şti[i] ce te aşteaptă» –”48 Marina arată care a fost efectul inspecţiei şefului său asupra desfăşurării demascărilor: „Nemeş n-a dat dispoziţiuni ca să se înceteze bătaia definitiv între deţinuţi, ci numai pentru un timp.”49
Ajuns la Bucureşti, Nemeş a raportat, la rândul său, pe cale ierarhică: „Eu am raportat tov. Birtaş verbal şi în scris tot ceiace ştiam, adică că deţinutul s-a sinucis în urma constrîngeriii fizice la care a fost supus de ceilalţi deţinuţi. Birtaş nu a fost surprins[,] deoarece dînsul cunoştea acest lucru înaintea mea, spunîndu-mi chiar că şi tov Pintilie ştie cum şi în ce fel s-a[u] petrecut lucrurile.”50
După două-trei zile, în închisoare a venit col. Mihail Nedelcu, care i-a spus lui Dumitrescu că a primit ordin de la conducerea Securităţii să ancheteze moartea celor doi deţinuţi, după care să raporteze imediat rezultatul. Directorul i-a indicat motivul, „adică bătaia care se practică în camera 4 spital, în acţiunea de aşa zisă demascare”51. Apoi, colonelul i-a spus că vrea să inspecteze Secţia Spital. „Aci[,] Dl. Colonel Nedelcu[,] văzând pe uni[i] deţinuţi cu semne la ochi şi pe faţă[,] a întrebat în general ce s’a întâmplat acolo; la care primul a luat cuvântul deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] spunând următoarele: – «D-le Colonel, bandiţii ăştia (se referea la cei bătuţi)[,] în loc să-şi vadă de treabă şi să-şi execute pedeapsa respectând regulamentul penitenciarului, s’au apucat aicea să se organizeze în mod legionar, motive pentru care administraţia penitenciarului a luat o serie de măsuri de restricţie împotriva nostră, fapt ce ne-a determinat să-i lovim» – În urma celor spuse de Ţurcanu Eugen s’au mai antrenat în discuţie[,] complectându-l şi confirmând cele spuse de Ţurcanu[,] încă o serie de deţinuţi[,] printre care şi cei bătuţi[,] aceştia din urmă spunând că merită într’adevăr această bătaie, recunoscând că sunt vinovaţi de cele ce a afirmat deţinutul Ţurcanu Eugen. La aceasta Dl. Colonel Nedelcu le-a răspuns: – «Măi[,] înţeleg atitudinea voastră, atunci când România ar fi o insulă pe coasta Americi[i], însă când noi suntem vecini cu U.R.S.S[,] şi U.R.S.Seul ne-a scăpat de ocupaţia fascistă, voi[,] în loc să-i mulţumiţi, ave-ţi acţiuni duşmănoase împotriva ei»–. Faţă de cele spuse de Dl. Colonel Nedelcu s’a auzit un răspuns afirmativ din partea majorităţii deţinuţilor, după care Dl. Nedelcu a mai întrebat motivul pentru care deţinuţi[i] Velicu [Vătăşoiu] şi Şerban C-tin [Gheorghe] s’au sinucis, la care a primit un răspuns din partea unui deţinut ce fusese bătut, că respectivi[i] deţinuţi nu fuseseră bătuţi, însă din fanatismul lor de a nu spune administraţiei faptele lor duşmănoase din penitenciar, s’au sinucis.”52 În concluzie, lui Nedelcu i s-a spus ceea ce trebuia – şi ştia că trebuie – să audă.
În biroul său, directorul i-a raportat şefului Securităţii Piteşti „o serie de probleme, în legătură cu acţiunea de aşa zisă demascare, după care l-am întrebat ce să fac în această situaţie, deoarece Dl. inspector general Nemeş Iosif îmi spune mereu că despre această acţiune ştie şi Dl. Jianu Marin, însă eu nu ştiu dacă cele spuse de Dl. Nemeş sunt adevărate. / Dl. Colonel Nedelcu mi-a spus că ce tot mă plâng atâta, că doar Dl. Nemeş ştie el ce face, nu i-a el măsuri cu de la sine putere (...) plecând [col. Nedelcu] mi-a spus că o să raporteze şi el acest lucru D.G.S.S. vreau să mai precizez că cu această ocazie eu i-am mai spus D-lui Colonel Nedelcu că Dl. inspector general Nemeş Iosif mi-a interzis să raportez D.G.P-ului situaţia de fapt din penitenciar cu privire la acţiunea de aşa zisă demascare, lucru ce eu l-am executat.”53
În urma morţii lui Vătăşoiu, un procuror din oraş ar fi făcut o anchetă, la fel ca şi lt. Iordache de la Securitate54. Gardienii au dat declaraţii false, la cererea directorului şi a medicului Ionescu. Demascaţii nu au mai fost scoşi la baie, iar reeducarea „continuă cu [şi] mai multă furie”55.
(3) Teofronie Ionescu a murit pe 21 februarie 1950 la o celulă pe care nu am putut-o încă stabili. Acest deţinut, fost student la Academia Comercială din Bucureşti, intrase în demascări pe data de 6 decembrie 1949, o dată cu prima serie de la camera de detenţie 4 Spital. După „bătaia nesistematică” de început, a fost singurul care a avut curajul şi prezenţa de spirit să spună: „Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne documentăm, să reflectăm şi să virăm spre stînga.”56 Descumpănit, Ţurcanu a bătut în uşă, şi în cameră au intrat directorul Alexandru Dumitrescu şi gardienii.
Când directorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce s-a întâmplat, acesta a răspuns că deţinuţii vor să se reeduce, iar Ionescu îi instigă să se opună. Ionescu a fost bătut de director, iar ceilalţi deţinuţi de către gardienii Sebastian Nistor, Alexandru Georgescu, Florea Dina şi Voicu, cu ciomegele, timp de 15-20 de minute57. În timp ce era bătut şi călcat în picioare de director, Ionescu striga: „Sânt condamnat doi ani, nu sânt condamnat la moarte!” Ca unul care s-a opus reeducării, acest deţinut a fost probabil ucis de către Ţurcanu.
(4) Corneliu Niţă a murit pe 26 februarie 1950, în jurul orei 1.00, la camera 4 Spital58.
El a fost bătut „cel mai mult şi mai groaznic din toată camera”59, „din ordinul D-lui Marina Ioan”60. Toţi deţinuţii din grupul lui Ţurcanu l-au bătut „în manej”, după care Ţurcanu, Coriolan Gherman şi Victor Predescu l-au torturat într-um mod mai metodic. A fost ţinut suspendat, la orizontală, dezbrăcat, şi a fost lovit cu bâtele pe tot corpul. Ţurcanu, care a aflat de la alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că deţinutul ascundea informaţii importante61. L-a lovit în abdomen, întrebându-l ce refuză să declare62. În cele din urmă, torturatul a spus în public că în toamna anului 1944 a participat la împuşcarea unui ostaş sovietic la Bacău, că între 1945 şi 1946 avea intenţia să atenteze la viaţa primului secretar al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi că în aceeaşi perioadă a ascuns împreună cu alţii o anumită cantitate de muniţie a Mişcării Legionare63. Apoi a intrat în comă şi a început să delireze. Îngrijorat, Ţurcanu a cerut părerea foştilor studenţi la medicină dacă torturatul mai putea să fie salvat, însă el începuse deja să elimine sânge pe gură, semn că avea hemoragie internă şi ruptură de ficat. Niţă a murit într-adevăr, corpul său fiind plin de plăgi deschise şi de sufuziuni sanguine. Cadavrul a fost ridicat din cameră de sanitarul Ion Cioltaru, împreună cu alţi doi sau trei gardieni64.
În tot acel timp, referentul politic se uita pe vizetă şi, conform declaraţiei directorului, el a dat ordinul ca deţinutul să fie scos din camera de detenţie. Apoi Marina a trimis după medic, însă era prea târziu. La ordinul politicului, directorul, care locuia la circa 100 m de închisoare, a fost anunţat de moarte abia a doua zi, prin primul gardian Gheorghe Mândruţă. Directorul a mers la camera 1 Infirmerie, unde se găsea cadavrul deţinutului, şi unde sanitarului Cioltar i-a confirmat cele deja relatate. S-a dus apoi în birou, unde i-a telefonat lui Iosif Nemeş, care i-a promis că va veni la închisoare65.
Pe la orele 9.00 medicul a venit la infirmerie, unde se afla cadavrul deţinutului, prilej cu care i-a confirmat directorului că deţinutul „fusese lovit în coastă, care[,] rupându-se[,] i-a perforat ficatul[,] şi astfel a murit. Mi[-]a spus deasemenea cum a fost chemat de Marina noaptea, cum i-a făcut intervenţie deţinutului[,] care totuşi a murit[,] şi a încheiat spunându-mi – că chiar dacă îl împuşcă el nu semnează actele de înmormântare al[e] acestui deţinut, deoarece dacă la ceilalţi doi deţinuţi care s’au sinucis, nefiind bătuţi, a găsit motivări, la acesta nu poate semna, decât numai dacă spune adevărata cauză a morţi[i]. Faţă de toate cele spuse de Dr. Ionescu M. Ion[,] eu i-am răspuns că el să nu facă decât ceeace este legal, pentrucă nimeni nu-l poate forţa să facă altfel[,] şi dacă cineva insistă să facă un lucru nelegal[,] atunci să-i de-a în scris.”66 Mergând spre biroul său, directorul l-a întâlnit pe Marina, pe care l-a întrebat ce s-a întâmplat cu deţinutul şi de ce nu l-a chemat în noaptea în care a murit. „Marina mi-a răspuns oarecum ironic, că ce a făcut a făcut şi că răspunde.”67 Apoi politicul i-a întors spatele şi a plecat la infirmerie, unde a ordonat ca trupul deţinutului să fie dus în baia închisorii de la subsol.
Ion Cioltar relatează episodul de o manieră mult mai credibilă ca cea a directorului. El face însă o confuzie între Marina, ofiţerul politic al închisorii din timpul lui Iosif Nemeş, şi ofiţerii politici din timpul conducerii Securităţii închisorii de către urmaşul lui Tudor Sepeanu: „Ştiu că la cazul de deces al deţinutului care eu l-am scos noaptea din celulă, dr. IONESCU ION a raportat directorului DUMITRESCU ALEXANDRU[,] de faţă fiind lt. MIRCEA M[.] de la biroul inspecţii, lt. TOMA [Mircea] MIHAI[,] locţiitor politic şi slt. JUGĂRU [IAGĂRU] MARIN[,] cum că el nu poate să treacă un diagnostic întrucât murise din bătaie.- / Directorul penitenciarului[,]DUMITRESCU ALEXANDRU[,] i-a răspuns[:] «dacă ţi s’a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare» şi mai apoi i-a spus: «fă ce ştii». În urma acestei discuţii[,] dr. IONESCU ION i-a pus un diagnostic fals.”68 Acesta era „în legătură cu ficatul”69.
Pe la orele 11.00, la închisoare au sosit col. Ion Baciu, şeful DGP, şi lt.-col. Marin Constantinescu, şeful Direcţiei Administrative din aceeaşi instituţie, care au început să inspecteze închisoarea70. Anunţat, directorul, care în acel timp se afla la atelierul de fierărie din spatele închisorii, i-a găsit pe oficiali la camera de detenţie 2 parter, unde stăteau de vorbă cu deţinuţii. Iată relatarea sa: „– Dl. Baciu întreabă pe deţinutul Moroianu: – «Cine te-a lovit la faţă»? (la parter celular în acel timp erau băgaţi deţinuţi care trecuseră prin aşa zisa acţiune de demascare[,] şi datorită faptului că fuseseră bătuţi aveau semne pe faţă – deci camerele pe care le inspecta Dl. Col. Baciu şi Dl. Lt.Col. Constantinescu erau ocupate de astfel de deţinuţi) – Deţinutul Moroianu: – «D-le colonel[,] am alunecat pe ciment[,] şi căzând m’am lovit de pat»–. – Datorită faptului că în acea cameră (No. 2) erau mai mulţi deţinuţi loviţi, cu semne pe faţă, Dl. Colonel Baciu[,] în mod ironic, a început să-i întrebe pe fiecare în parte (pe cei cu semne pe faţă)[,] fără ca să le dea timp să răspundă, dacă şi ei au alunecat pe ciment şi s’au lovit de pat[,] şi apoi[,] tot ironic[,] se întoarse spre Dl. Lt.Col. Constantinescu spunând: – «Nu mai frecaţi şi voi atâta cimentul ăsta[,] că o să cădeţi şi o să vă rupeţi gâtul».– După felul ironic cum a întrebat cele de mai sus pe deţinuţi[,] şi după felul şi mai ironic cum le-a făcut recomandarea deţinuţilor în legătură cu frecarea cimentului, cuvinte cu care ş[i]’a încetat discuţia râzând, mi-am dat seama că Dl. Colonel Baciu Ion şi Dl. Lt.col. Constantinescu, ştiu de ce erau loviţi deţinuţii.”71
În acel moment, Baciu a dat cu ochii de director, pe care l-a luat deoparte: „Dl. Col. Baciu: «Mă[,] ce se întâmplă aci»? – Eu: – «Cum[,] nu ştiţi[?]! – Dl. Col. Baciu: «Nu ştiu nimic»– Eu: – «Cum nu ştiţi nimic, că Dl. inspector general Nemeş Iosif mi-a spus să nu vă raportez eu, că să nu cadă raportul în mâna altcuiva[,] şi că vă raportează dânsul tot ce se petrece aci»– Dl. Col. Baciu: – «Nu mi-a raportat nimic»!– Eu: – «Aici se petrec lucruri mari[,] Dl. Colonel, a fost şi Dl inspector general Antipa Gh., nici dânsul nu v’a raportat»?– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Atunci permiteţi-mi să vă raportez eu»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă[,] că-mi raportezi când mergem în biroul tău»– (...) Ajunşi în biroul meu, între mine[,] Dl. Col. Baciu Ion şi Dl. Lt.Col. Constantinescu Marin a avut loc următoarea discuţie: Dl. Col. Baciu: – «Ce se întâmplă aici[,] mă»?– Eu: – «Dl. director general[,] aci se întâmplă lucruri mari, aci mor deţinuţii, am în penitenciar unul mort de azinoapte, vă rog să merge-ţi să-l vede-ţi»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă. Da dece mor»?72– Eu: – «Din bătaie»– Dl. Col. Baciu: – «Da cine îi bate»?– Eu: – «Se bat între ei»– şi în continuare i-am povestit acţiunea de aşa zisă demascare, care se efectua în penitenciarul Piteşti din ordinul Dl. inspector general Nemeş Iosif. / La o altă întrebare a Dl. Col. Baciu[,] care se referea la ce fel de demascări se fac în penitenciar, eu i-am răspuns următoarele: – [«]D-le colonel[,] nu ştiu ce fel de demascări se fac, însă ştiu că se scriu mii de coli de hârtie în urma bătăilor ce se petrec acolo»–. Dl. Colonel Baciu mă întreabă: – «Şi ce se scrie»?–. Eu: – «Dl. director general[,] eu nu ştiu ce se scrie, însă ştiu că tot acest material, se duce de către Marina Io[a]n la Bucureşti D-lui inspector general Nemeş Iosif.» –”73
Baciu ar fi schimbat apoi discuţia, întrebându-l pe director ce deţinuţi au murit. După ce i-a spus, acesta din urmă l-a întrebat, la rândul său, dacă Gheorghe Antipa nu i-a raportat. „– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Cum se poate să nu vă raporteze[?]. Dealtfel[,] aşa cum v’am mai spus, unul este mort în penitenciar, astă noapte (...) Vă rog să merge-ţi să-l vedeţi. Eu nu ştiu ce să mai fac în atare situaţie»–. Dl. Col. Baciu: – «Lasă[,] că lucrurile le lămurim noi la Bucureşti»– Şi cu aceasta s-a încheiat în mod brusc discuţia cu mine.”, fără ca cei doi „să-mi mai spună ceva sau să-mi dea vreun ordin”74
În tot acel timp, lt.-col. Marin Constantinescu nu a scos nici un cuvânt. Directorul era îngrijorat nu doar pentru că nu primise vreun ordin de la superiorii săi direcţi pe linia penitenciarelor, ci şi pentru că nu ştia ce să facă cu mortul. Lui Mihai Mircea, viitorul înlocuitor al lui Marina, directorul i-a relatat altfel episodul inspecţiei inopinate a lui Baciu: „Mi-a spus de un caz[:] cînd un deţinut era mort în urma bătăilor[,] s-a nimerit să vină în control fostul director al penitenciarelor[,] BACIU ION[,] care însă nu a văzut deţinutul mort deoarece l-au ascuns în baia penitenciarului.”75 Informaţia este convergentă cu relatarea lui Baciu, care afirmă că directorul nu i-a arătat niciun mort. Baciu, care am văzut că nu era deloc inocent în materie de demascări, a văzut şi deţinuţii bătuţi scoşi de la 4 Spital, însă a refuzat să inspecteze camera centrală a demascărilor. Cu acelaşi prilej, conform relatării şefului DGP directorul i-a spus că „este recrutat de bir. de inspecţii ca agent [şi] că împreună cu cei dela bir[oul] de inspecţii au organizat acţiunea de demascare.”76
După circa două ore a sosit Iosif Nemeş, care înainte de toate a stat de vorbă cu referentul politic circa un sfert de oră77. Când a ieşit de la Marina, pe hol, inspectorul l-a întrebat pe director ce s-a întâmplat, „la care eu i-am răspuns, că lucrurile sunt extraordinar de grave, primind răspuns dela Dl. Nemeş că într’adevăr lucrurile au mers prea departe”78. Apoi discuţia a continuat în biroul directorului: „– Dl. Nemeş: «A fost Baciu pe aci?» –. Eu: – «Da. A fost.»– Dl. Nemeş: «Şi ce a făcut»?– Eu: – [«]A fost în penitenciar[,] la parter[,] în aripa celular[,] la camera 2».–– Dl. Nemeş: «Ştiu. Mi-a spus Marina că a făcut spirite cu deţinuţi[i]. Nu-i nimic[,] merg eu la Bucureşti şi îi arăt eu să se mai amestece în probleme ce nu-l privesc. Tu i-ai raportat ceva (se referea la demascări)?»– Eu: – «D-le inspector general, nu i-am raportat»–. Dl. Nemeş: «Sigur»?– Eu: – «Da. Sigur.».– Dl. Nemeş: «Bine ai făcut!».... şi apoi[,] referindu-se la mort (Oroveanu) [Corneliu Niţă] Dl. Nemeş mă întreabă: – «Doctorul ce zice[?]»–. Eu: – «Nu ştiu. Nici n’am vorbit cu el»– Dl. Nemeş: «El (doctorul) este aci»?– Eu: – «Da. Este.»– Dl. Nemeş: «Ia chiamă-l încoace»–.”79
Directorul l-a chemat pe medic, pe care l-a introdus în biroul în care se afla şeful SO. După circa 10 minute, când a ieşit, Dumitrescu l-a întrebat ce a făcut. Acesta i-a răspuns că: „ce să facă, trebue să-l înmormânteze”80 pe deţinut. Directorul a intrat apoi din nou în birou: „Aici l-am găsit pe Dl. Nemeş Iosif manifestând o stare de nervozitate. Cu toate acestea[,] m’am adresat din nou cu rugămintea la Dl. Nemeş să dea ordin să se încetez[e] cu bătaia, la care Dl. Nemeş mi-a dat ordin să-l chem pe Marina Io[a]n şi pe deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] ceeace eu am şi făcut. (...) s’a început următoarea discuţie: – «Dl. Nemeş: – «Uite mă[,] Ţurcanule, trebuie oprită neapărat bătaia, pentrucă lucrurile au mers prea departe, voi nu a-ţi fost destul de vigilenţi şi bandiţi[i] şi[-]au făcut de cap[,] şi acum o să schimbăm metoda... . ... o să le daţi cărţi să citească la cei care şi’au făcut demascarea, iar la ceilalţi nu, ca să se deosebească regimul»81.... şi apoi adresându-se mie – «D-le director[,] vei pune biblioteca la dispoziţia lui Marina să aleagă cărţile».... şi apoi către Marina –«Să ai grije ca broşurile ce le alegi să aibă un caracter educativ[,] adică; din experienţa U.R.S.S., din lupta clasei muncitoare din ţara noastră etc.», .... apoi iarăşi către Ţurcanu – «Şi dacă pe ici[,] pe colo mai este nevoe să se dea câte o palmă, asta însă cu mare grije, dar asta nu însemnează că munca trebue să sisteze (se referea la acţiunea de aşa zisă demascare)[,] voi vă continuaţi mai departe acţiunea, însă nu mai folosiţi metoda bătăi[i] în masă»–.”82 Apoi Nemeş, Marina şi Ţurcanu au continuat discuţia în biroul politicului preţ de alt sfert de oră.
În urma ordinului lui Nemeş, medicul i-a făcut deţinutului formele de înmormântare, trecînd la diagnostic: „mort de moarte naturală[,] suferind de Hepatită”83. Directorul afimă că nu s-a făcut nici un proces-verbal de deces, iar el nu a semnat nimic, de formalităţile înmormântării ocupându-se medicul84. Faptul nu este însă credibil, întrucât pentru înmormântare era necesară semnătura lui.
La rândul său, Nemeş a informat pe cale ierarhică: „Imediat am raportat şi acest caz la M.A.I., adică lui Birtaş, care mi-a spus că asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi o să se mai întîmple. Dealtfel[,] această chestiune o cunoştea M.A.I., atît tov. Pintilie, cît şi Nicolschi[,] şi sunt sigur că şi Teohari Georgescu. Cred deasemeni – sunt sigur chiar, că şi pe linia ministerului se aflase înainte chiar ca eu să raportez. Deduc acest lucru deoarece cînd am venit şi am raportat lui Birtaş, acesta cunoştea. (...) Nu am primit nici un fel de instrucţiune cum să duc munca pe viitor[,] şi nici nu mi-a reproşat cineva de felul cum am muncit. Din contră[,] am observat o mulţumire, că vin materiale bogate şi bune.”85
Pentru a „justifica”86 crima, în aceeaşi zi Ţurcanu le-a cerut deţinuţilor care făceau parte din comitetul de demascare – Gheorghe Roşca, Vasile Puşcaşu, Iosif Staer şi Ion Petrica (cel din urmă fiind cooptat recent) – să dea declaraţii scrise asupra informaţiilor pe care Corneliu Niţă le ascundea87. În aceeaşi zi, camera de demascare a fost „dizolvată”, iar deţinuţii au fost transferaţi în alte camere în funcţie de pedepsele pe care le aveau, inclusiv Ţurcanu88. Nemeş confirmă ordinul: „am dat ordin lui Marina să oprească metoda folosită şi să izoleze pe deţinuţi pînă la noui ordine. (...) Practic, deţinuţii au fost izolaţi, interzicîndu-se bătaia. Activitatea de culegere de informaţii trebuia făcută numai prin informatori. Am făcut acest lucru pentru a se stabili dacă metoda este bună sau nu[,] în care scop am întocmit şi un raport pe care l-am predat tov. Birtaş. La acest raport am făcut şi unele propuneri privitoare la schimbarea metodei[,] pentru a nu se mai ajunge la bătăi, sau alte acte de teroare. (...) Nu s-a luat nici o măsură. Nimeni nu mi-a spus dacă bine am procedat sau nu şi nici nu mi-a indicat vreo altă metodă.”89 Intenţia de schimbare a metodei nu este confirmată prin nimic, ea având un rol pur justificativ.
După inspecţia sa, Baciu l-a trimis pe Epaminionda Tomorug, şeful Serviciului Medical din DGP, în inspecţie90. Directorul spune că şeful DGP era îngrijorat de faptul că „din cauza bătăi[i], s[-]a[u] consumat, pansamente şi medicamente foarte multe”91. Tomorug le-a spus directorului şi medicului Ionescu: „Dacă este vorba de Serv. Inspecţii[,] nu se poate discuta nimic, singurul lucru ce trebue făcut de D-ta [–] se adresează Dr. Ionescu M. Ioan [–] ieste să nu pregeţi şi să ai cât mai multă grije să nu mai ai morţi, de medicamente nu vei duce lipsă şi să-mi ceri ori ce fel de medicamente îţi trebue, chiar prin telefon[,] dacă este caz urgent şi-ţi lipseşte medicamentul[,] că ţi-l trimit.”92
În perioada respectivă demascările nu au încetat, ci doar ritmul bătăilor şi torturilor de masă a fost încetinit. Mai mult, referentul politic şi Ţurcanu au cerut aprobarea directorului pentru a face demascări individuale la camera 3 Spital. Ceea ce s-a şi petrecut, de altfel, fapt confirmat lui Dumitrescu de gardianul Nicolae Lăzăroiu. După ce erau demascaţi individual, deţinuţii îşi scriau demascările în faţa lui Ţurcanu la fosta cameră de baie93.
(5) Hanibal Cornel Poenaru a murit pe 28 februarie 1950 la infirmerie, după ce fusese torturat la camera 4 Spital. A fost bătut timp de câteva zile de Ţurcanu, până ce a început să scuipe sânge. În cele din urmă, a făcut o complicaţie la plămâni şi a căzut grav bolnav. Mutat după câteva săptămâni la infirmerie, a sfârşit prin a muri94.
(6) Ion Turtureanu a murit pe 13 aprilie 1950, la camera 4 Spital.
Între 25 martie şi 17 aprilie directorul a fost în concediu medical, fiind bolnav la pat, la conducerea administrativă a închisorii rămânând contabilul Dumitru Florea95. Într-o dimineaţă de la începutul lunii aprilie, la orele 7.00, la director acasă a venit primul gardian Gheorghe Mândruţă. Conform lui Dumitrescu, acesta i-a raportat: „«Astă noapte s’a produs o nouă încăerare în camera 4 spital, unde a mai fost omorât un deţinut»–. Atunci eu i-am răspuns – «Treaba voastră»– În urma acestui răspuns al meu, gardianul Mândruţă Gh. mi-a spus că ce este el vinovat, că doar eu ştiu ce face ăsta (se referea la Marina) acolo, până la urmă o să ne bage pe toţi în puşcărie.”96
Pe la orele 8.30 la director acasă a venit şi ofiţerul politic, „care după ce mi-a vorbit şi el despre deţinutul ce murise, eu i-am răspuns că îl interesează personal, amintindu-i că Dl. inspector general Nemeş Iosif îi dăsuse în faţa mea ordine destul de clare cu privire la încetarea bătăilor deţinuţilor, spunându-i deasemeni că îşi face de cap. Atunci Marina Io[a]n mi-a spus următoarele: – «Acum am făcut-o, am făcut-o, necazul mai mare este că Dr. Ionescu M. Ion refuză să-i facă formele de înmormântare ale deţinutului[,] şi deaceea vă întreb, pot să trimit la D-voastră pe Dr. Ionescu M. Ion pentru a discuta cu el în acest sens»?– / Eu i-am spus să nu-l trimită, deoarece eu nu i-am dat ordin Dr. Ionescu M. Ion să facă astfel de ilegalităţi nici atunci când eram în penitenciar, dar acum când lipseam.”97
La circa o jumătate de oră de la plecarea politicului, acasă la director a venit, în fine, medicul Ion Ionescu, care, după ce l-a întrebat dacă ştie ce s-a întâmplat în închisoare în noaptea trecută, a spus: „– «Ne bagă ăştia (se referea la Marina I. şi la Dl. Nemeş Iosif) în puşcărie».”98 Dumitrescu i-ar fi răspuns că nimeni nu-l poate obliga să facă ceva ilegal, şi că părerea lui este să facă formele legale indicând cauza reală a morţii deţinutului. A doua zi directorul a aflat de la primul gardian Gheorghe Mândruţă, care a venit la el acasă, că deţinutul a fost înmormântat, iar medicul a semnat actul de deces. După cum spune politicul, în această perioadă medicul Ion Ionescu a redactat certificatele medicale de deces cu diagnostice false, cu rol de a acoperi crimele. El a făcut-o la ordinele lui Iosif Nemeş, Alexandru Dumitrescu şi a lui însuşioan99. Cu acel prilej, Iosif Nemeş nu a mai venit la închisoare. Dumitrescu nu-şi aduce aminte numele deţinutului ucis. În perioada în care directorul a fost în concediu medical au murit doi deţinuţi: Ion Turtureanu, pe 13 aprilie şi Alexandru Bogdanovici, pe 15 aprilie. Probabil că este vorba de primul dintre ei100. După ce a fost bătut, cu siguranţă în cap, Turtureanu a fost postat cu capul în faţa geamului deschis, şi a sfârşit prin a muri din cauza unei menimgite TBC101.
(7) Alexandru Bogdanovici a murit pe 15 aprilie 1950 la camera 2 „corecţie”.
În perioada de dinaintea morţii era foarte slăbit şi nu mai putea să-şi reţină fecalele până la ieşirea tuturor deţinuţilor la veceu102. La 1 martie i s-a permis să trimită acasă o carte poştală, în care cerea câteva articole de îmbrăcăminte103. Va fi ultimul semn de viaţă primit de familie. Vasile Puşcaşu îşi bătea joc de el, îl înjura, brusca şi bătea, lovindu-l peste faţă şi peste picioare. În restul timpului era ţinut sub tensiune. Dat fiind că mânca puţin şi nu mai putea digera alimentele, în 10-14 zile a slăbit foarte mult şi nu mai putea să-şi ţină echilibrul. În plus, avea o tuse cavernoasă, vocea îi era răguşită şi începuse să aibă halucinaţii. În acea stare a fost dus la vizita medicală de către gardianul şef al secţiei. La infirmerie a fost consultat de medic. Totodată, directorul l-a întrebat ce are şi a discutat şi cu Ionescu asupra stării lui, însă nu a făcut nimic ca să-l salveze104.
După o zi sau două, Bogdanovici a fost adus înapoi la camera 2 „corecţie”, unde Vasile Puşcaşu l-a întâmpinat cu cuvintele: „Ce, credeai că scapi de noi?”105 Starea sa de sănătate devenea din ce în ce mai proastă, având o enterită care se manifesta prin diaree permanentă, scaune frecvente şi câteodată sanguinolente, care arătau că nu mai digera alimentele. Puşcaşu nu-l lăsa să bea apă şi îl forţa să mănânce106. Un fost student la medicină conchide: „Era evident pentru oricine [pe de o parte] că organismul lui pierzând multă apă (prin scaunele diareice) are nevoie să primească apă[,] şi pe de altă parte că mâncarea, care era în general o ciorbă de fasole sau arpacaş, alimente care nu se digeră uşor, – nu făcea de cât [decât] să-i forţeze aparatul digestiv extrem de slăbit şi să-i înrăutăţească şi mai rău starea, organismul nefolosind nimic din alimentele care treceau nedigerate, neutilizate[,] prin el. Era evident că Puşcaşu în mod conştient şi voit înrăutăţea starea lui Bogdanovici şi îl împingea la moarte.”107 În timpul cât Bogdanovici se afla în acea stare, medicul Ionescu şi sanitarul Cioltar au venit în cameră. Bogdanovici le-a arătat halul în care se găsea, precizându-le că nu era lăsat să bea apă şi că era forţat să mănânce. Îşi dădea seama că se găsea într-o situaţie gravă, tocmai pentru că fusese transferat la infirmerie. În privinţa scoaterii sale de la infirmerie, medicul nu a spus nimic; în fapt, el făcuse tot ceea ce putea face ca să-l salveze –, ordinul venind cu siguranţă de la vârful ierarhiei Securităţii. Ionescu le-a reproşat însă deţinuţilor reeducatori că i-au îngreunat viaţa unui deţinut grav bolnav şi a dat dispoziţii la bucătărie să i se prăjească felii de pâine108.
În zilele următoare, Puşcaşu i-a aplicat lui Bogdanovici acelaşi „tratament”, continuând să-l oblige să-şi mănânce, în etape, toată mâncarea. El motiva că bolnavul nu se putea reface dacă nu mânca. Bogdanovici primea felii de pâine prăjită, iar Puşcaşu nu îl mai teroriza sub pretextul scaunelor şi a incontinenţei, dat fiind că din cauza slăbiciunii el nu se mai putea ridica. A găsit însă un alt pretext: deseori Bogdanovici cădea într-un somn letargic – întotdeauna noaptea, însă de multe ori şi în timpul zilei – şi „scotea un fel de sforăituri şi horcăieli sonore şi stranii”109. De fiecare dată când auzea zgomotele respective, el îl trezea pe bolnav, apoi îl înjura, brutaliza şi, câteodată, îl lovea peste picioare. Când nu se mai obosea să-l scuture, Puşcaşu îl punea pe un altul să-l trezească, mulţumindu-se să-l înjure. „Pentru Bogdanovici groaza de Puşcaşu V[asile]. era un coşmar continuu.”110 În acel timp, Ţurcanu se interesa de starea lui Bogdanovici, bătându-şi joc de el şi întrebând: „cum se simte Şurică?”111 Puşcaşu îi răspundea, în acelaşi fel, că o duce bine. Ceilalţi reeducaţi din cameră nu au contribuit activ la moartea lui Bogdanovici, nici chiar Gheorghe Roşca, un deţinut care nu a făcut decât să-l dubleze pe Puşcaşu „prin vorbe şi atitudini”112.
Moartea lui Bogdanovici s-a petrecut pe 15 aprilie 1950, când Vasile Puşcaşu şi Mihai Jianu l-au transferat la infirmerie113. Deşi Puşcaşu afirmă că în momentul transferului bolnavul îşi revenise, de fapt el mort114. Deţinutul iniţiator al reeducării de la Suceava fost ucis prin izolare şi tortură permanente. A fost singurul de la închisoarea Piteşti care nu şi-a făcut – nici în public, nici în faţa comitetului – „demascarea din interior”. Uciderea lui a avut loc din două motive. În primul rând, pentru că responsabilii reeducării au considerat că a trădat reeducarea de la Suceava şi, în al doilea rînd, şi fapt mai important, întrucât el cunoştea „legături[le] oficiale”115 ale deţinuţilor implicaţi în reeducare. Era printre puţinii în măsură să deţină informaţii revelatoare despre înalţii oficiali ai Partidului şi Securităţii care au dat ordinele începerii şi desfăşurării acţiunii. Dată fiind situaţia sa, a scris mult la propria „demascare” în perioada ianuarie-martie 1950, atât în faţa lui Ţurcanu, cât şi a administraţiei (directorul şi ofiţerul politic). Ţurcanu a fost cel care a transmis şi pus în aplicare ordinul de ucidere a lui Bogdanovici, aşa cum arată Puşcaşu, executantul ordinului116. Ţurcanu l-a liniştit pe acesta din urmă spunându-i: „chestiunea este cunoscută sus”117 şi că dacă va avea loc vreo anchetă, nu va fi făcut responsabil, amintindu-i totodată pe cea desfăşurată după moartea lui Gheorghe Vătăşoiu.
În dosarul publicat de Mihai Rădulescu există o mulţime de vise notate de mama lui Alexandru, Agafia Bogdanovici, în perioada 19 septembrie 1949-30 martie 1952118. Toate, îl înfăţişază, invariabil, ca venind acasă, ori pe mamă şi soră (de care era cel mai ataşat) vizitându-l la închisoare. Faptul scuteşte de orice explicaţie privitoare la chinurile mamei şi dorinţele ei. Alteori, când pleca pentru mai mult timp de-acasă, mama îi lasă bilete, ca în cel datat 1 martie 1952: „la 3 Martie se va [sic!] împlini 2 ani de când am primit de la tine, dragul meu copil, ultima c. p. şi fiind [că] trăiesc numai cu speranţa, scriu aceste rânduri, în caz de se va primi de la tine veşti [sic!] în timpul absenţei mele de acasă, să nu fii îngrijorat dacă pe pachetul [nostru] nu va fi scrisul meu.”119 În fine, visele mamei trădează neliniştile cu privire la soarta fiului: „În noaptea de 30/III Martie 1952 [l-] am visat pe Şurenca că a fost copil în faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. (...) Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne, Doamne, arată-mi ce e cu el! Unde e? Am să ajung să-l văd???”120
Auzind zvonul că fratele său ar fi murit, Nina Bogdanovici (devenită Uricariu) s-a dus la Piteşti, unde, la Primărie, în 13 august 1953 i s-a eliberat certificatul de deces121. La „cauza morţii” nu era indicat nimic.
(8) Eugen Gavrilescu a murit pe 25 aprilie 1950 la camera 1 Spital122. Făcea parte dintr-un grup de circa 15 deţinuţi transferaţi pe 23 martie în acea cameră pentru a trece prin demascare123.
(9) Vasile (Lică) Cantemir a murit pe 14 mai 1950, la o celulă pe care nu am putut încă să o stabilim. Nu cunoaştem nici condiţiile în care a fost omorât. Ştim însă că după ce a trecut prin demascări, pe data de 30 decembrie 1949 a fost transferat de la camera 4 Spital, la camera 3 „Biserică”, la parter124, unde a făcut parte din comitetul de demascare împreună cu: Adrian Prisăcaru, Maximilian Sobolevschi şi Virgil Bordeianu125. Probabil că a fost depistat că a ascuns date importante şi din acest motiv a fost ucis.
(10) Chirică Balanişcu a murit pe 4 iulie 1951 la infirmerie, după ce fusese torturat ultima dată la camera 2 parter126.
A fost bătut în cap până a făcut meningită TBC. A intrat în demascări o dată cu cea de-a treia serie de la camera 4 Spital, în 19 ianuarie 1950. În perioada imediat următoare, a încercat să se sinucidă, însă fără succes127. În cazul său fusese pus în practică, după toate probabilităţile, un ordin de condamnare la moarte, dat fiind că înainte de începerea demascărilor, în august 1949, le propusese unor colegi de detenţie să se organizeze politic, pe grupuri, după modelul organizaţiilor legionare128.
(11) Paul Limberea a murit pe 8 iulie 1951, probabil la infirmerie. În urma torturilor a făcut pneumotorax spontan, sfârşind prin a se sufoca129. În dreptul diagnosticului a fost trecut: „tuberculoză pulmonară”130.
(12) Mihai Iosub, a murit pe 29 iulie 1950, probabil la camera 3 „Biserică”. În această cameră a fost torturat începând cu luna februarie 1950, fiind transferat de la secţia „muncă silnică” pentru a confirma, în demascări, dacă deţinutul Cornel Niţă a împuşcat, înainte de arestare, la Bacău, un militar sovietic131. În urma bătăilor s-a îmbolnăvit de inimă, apoi a făcut o complicaţie şi a sfârşit prin a muri.
(13) Ioan (Ionică) Pintilie a murit pe 14 ianuarie 1951 la infirmerie, după ce a fost torturat la camera 3 subsol, la secţia „muncă silnică”. A fost bătut în cap până când a înebunit132. În această stare, a început să-i înjure pe reeducaţi în română şi franceză, alternând înjurăturile cu hohote de râs. Fiind convinşi că simulează nebunia, reeducaţii au continuat să-l bată până când n-a mai mişcat. Ridicat din cameră, a murit puţin mai târziu la infirmerie133.
Şase dintre numele prezente în listă reprezintă morţi asupra cărora se pot emite dubii, căci nu sunt indicaţi, ca atare, în niciuna din sursele de care dispunem. Iată-i în ordine cronologică:
(14) Vasile Iliescu, mort pe 30 ianuarie 1950. Dat fiind că este primul mort, iar despre el sursele nu ne spun nimic, nu excludem complet posibilitatea să fi încetat din viaţă din alte cauze decât reeducarea. Pe de altă parte – spre deosebire de lista de la Gherla –, cea cu morţii de la închisoarea Piteşti nu conţine alte nume decât cele din demascare.
(15) Bazică Bădescu, mort pe 4 februarie 1950;
(16) Mircea Bucur, mort pe 24 aprilie 1950;
(17) Constantin Neacşa, mort pe 8 mai 1950;
(18) Marin Vasilescu, mort pe 30 iulie 1950134;
(19) Nicolae Călinescu, mort pe 29 august 1950.
Precizăm că nu am găsit nici o informaţie care să ateste că vreunul din cei cinci ar fi supravieţuit după datele indicate. Şi, întrucât o analiză ştiinţifică se bazează pe principiul contestării, considerăm că este vorba de morţi reali. De altfel – aşa cum vom vedea şi din analiza listei morţilor de la Gherla –, Securitatea nu poate fi suspectată în niciun caz de inserarea de morţi fictivi în statisticile sale, ci numai de ascunderea lor.
Cu privire la datele din listă, se cuvin însă câteva corecţii şi precizări:
Vasile Iliescu a murit pe 28 ianuarie 1950, 30 ianuarie reprezentând data înregistrării;
Gheorghe Vătăşoiu, a murit pe 18 februarie 1950, dar a fost înregistrat pe 20 februarie;
Gheorghe Şerban a murit, în realitate, pe 10 februarie 1950, însă a fost înregistrat pe 12 februarie;
Corneliu Niţă a murit pe 26 februarie 1950, însă a fost înregistrat pe 28 februarie;
Eugen Gavrilescu a murit pe 25 aprilie 1950, iar data de 26 aprilie, indicată în listă, reprezintă ziua în care a fost înregistrat.
Nicolae Călinescu din listă nu trebuie confundat cu un alt Nicolae Călinescu, şi el deţinut la Piteşti în perioada reeducării. Că este vorba de doi deţinuţi cu acelaşi nume, se poate deduce din faptul că primul a murit pe 29 august 1950, dată la care celălalt se afla la închisoarea Gherla, fiind transferat acolo pe 8 iunie, împreună cu primul lot de deţinuţi trimişi de Securitate în vederea extinderii reeducării. În plus, deşi mutilat fizic şi psihic, acesta din urmă nu doar că a supravieţuit reeducării, ci a şi scris două cărţi autobiografice despre suferinţele sale şi ale altora, încetând din viaţă în anul 1993135.
Întrucât nu am întâlnit acest nume în demascări, presupunem că este vorba despre un deţinut trimis special de Securitate la Piteşti pentru a i se smulge informaţii, ştiut fiind că în vara anului 1950 nu aveau loc demascări de masă. Demascările de la secţia „corecţie” erau încheiate, cele de la secţiile „temniţă grea” şi „muncă silnică” fiind în pregătire. Ţurcanu făcea atunci demascări individuale sub directa supraveghere a directorului Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerilor de Securitate de la Biroul Inspecţii, Mihai Mircea şi Marin Iagăru.
Lista nu este însă, în mod cert, completă. În interogatoriile sale, Ţurcanu indică alte două nume:
(20) Mircea Cucu, trecut prin demascare la camera 4 Spital începând cu 25 decembrie 1949136. Conform lui Maximilian Sobolevschi, o sursă interesată însă, şi care nu este confirmată, el ar fi murit la Târgu Ocna137. A fost bătut crunt peste plămâni, în special de Adrian Prisăcaru, pentru că îl ura personal, după care a făcut o gravă hemoptizie. A murit după cinci luni, în mai-iunie 1950.
(21) Constantin (sau Gheorghe) Nistor, trecut prin demascare în ianuarie-februarie 1950138. Faptul că nici noi nu avem informaţii despre aceste persoane după perioadele indicate, ne îndreptăţeşte să credem că este vorba despre morţi reali.
Totodată, Marin Iagăru, ofiţer BI la Piteşti, vorbeşte de un alt deţinut căruia nu-i reţine numele:
(22) Neidentificat. În primăvara anului 1951, în închisoare au fost aduşi noi deţinuţi pentru a fi trecuţi prin demascări. După perioada de informare, respectivii – care probabil intuiseră sau aflaseră ceva despre demascări – au încercat să-l prindă pe Ţurcanu şi să-l bată. Rezultatul: unul dintre cei trecuţi prin demascare va fi ucis139. Nu avem niciun indiciu despre numele lui, probabil pentru că deţinuţii în cauză nu erau înregistraţi în actele penitenciarului.
II
În privinţa listei morţilor din închisoarea Gherla lucrurile sunt mai complicate, din două motive.
Primul motiv: întrucât nu avem nici o certitudine că o bună parte din numele prezentate au o legătură directă cu demascările şi reeducările de acolo. Demascările din Gherla încep, într-adevăr, în septembrie 1950, dar nu putem afirma fără greş că o parte din morţi se datorează dispozitivului de distrugere fizică şi psihică pus la lucru în reeducare. De altfel, mortalitatea avea un ritm mai ridicat decât în penitenciarul Piteşti, dat fiind că deţinuţii – cu excepţia foştilor elevi şi studenţi transferaţi acolo – erau mult mai în vârstă, deci mai vulnerabili în faţa regimului dur de detenţie. Pe de altă parte, reeducarea a avut propriul său ritm, s-a dezvoltat în mod treptat, pentru a atinge apogeul în perioada decembrie-martie 1951, când a dat şi cei mai mulţi morţi.
Al doilea motiv: întrucât lista este, în mod evident, parţială – la fel ca şi în cazul celei de la Piteşti – dar, spre deosebire de cea din urmă, conţine o suită de date care sunt în mod frapant false.
Iată numele de morţi pe care le putem reţine ca certe, în ordine cronologică:
(23) Petre Popescu a murit pe 22 mai 1951, orele 20.00, la infirmerie, după ce a fost torturat la camera 102.
A fost transferat în cameră în martie 1951140. Fusese condamnat la 20 de ani „muncă silnică” în procesul de „spionaj” intentat Legaţiei Franceze din Bucureşti. În urma unei discuţii, deţinutul i-a spus lui Alexandru Popa că este inginer, şi nu simplu electrician, aşa cum declarase şi cum figura în actele penitenciarului, „şi că în chestiunea spionajului legaţiei franceze, securitatea a reuşit să aresteze doar firele periferice ale acestei reţele, iar nucleul central a rămas nearestat.”141
A fost suficient ca să fie avut în vedere pentru a fi trecut prin demascare. Mai întâi însă a trecut prin faţa comisiei de triere a deţinuţilor din închisoare pentru şantierele de muncă, din care făceau parte: col. Ludovic Czeller, inspector în MAI, cpt. Constantin Gheorghiu, directorul închisorii şi medicul Viorel Bărbos. Alexandru Popa, care se afla şi el în biroul celularului unde lucra comisia, avea sarcina să noteze deţinuţii apţi de muncă. În timp ce Petre Popescu se dezbrăca pentru a fi consultat de medic, el a clipit de trei ori din ochi. Medicul i-a dat avizul de plecare, însă deţinutul a fost oprit în penitenciar de director, care avea nevoie de un electrician la ateliere. Viorel Bărbos afirmă că: „Deţinutul ŞIMONCA IULIU m-a rugat ca să-i fac lui POPESCU PETRE un serviciu, adică în momentul cînd va veni la vizita medicală, subsemnatul să accept ca acesta să-i aprob [!] să meargă la canal[,] şi pentru a putea să-l recunosc mai repede şi să nu mă leg de mîna acestuia care este accidentată[,] şi în felul acesta să nu-l resping, am stabilit cu ŞIMONCA IULIU ca în momentul cînd POPESCU PETRE vine la vizita medicală, acesta să clipească de trei ori din ochi, lucru pe care acesta l-a făcut, iar subsemnatul i-am dat avizul de plecare.”142 Pare să fi fost vorba de o provocare, întrucât Iuliu Şimonca era informator al ofiţerului politic.
După episodul respectiv, Alexandru Popa a scris o notă informativă pe care i-a dat-o lui Gheorghe Sucigan, şeful Biroului Inspecţii din închisoare, prin intermediul lui Constantin P. Ionescu, în care arăta că deţinutul deţinea informaţii importante cu privire la spionajul Legaţiei Franceze. Apoi, cu siguranţă la ordinul ofiţerului, Petre Popescu a fost izolat la camera 102, unde conducerea demascărilor îi aparţinea lui Ioan Cerbu. Înainte de a-l izola însă, Alexandru Popa a vorbit cu Cerbu pentru a-i transmite informaţiile pe care le deţinea asupra deţinutului şi, de asemenea, pentru a-i cere să observe dacă repetă clipitul din ochi. Ioan Cerbu i-a comunicat apoi că în momentul în care deţinutul a intrat în camera de detenţie a clipit din ochi de trei ori.
În timpul perioadei de informare, Petre Popescu a spus că nu ştie nimic cu privire la spionajul Lagaţiei Franceze. Deşi a fost bătut apoi de Ioan Cerbu, Grigore Romanescu, Tudor Păcuraru, Aurel Şindilaru şi Alexandru Popa, ei nu au reuşit să-i smulgă vreo informaţie143. Moartea deţinutului a fost cauzată de Alexandru Popa care, nemulţumit că demascatul nu vrea să declare nicio persoană, l-a bătut la piept cu un picior de prici, fapt care l-a adus în situaţia de a nu mai putea mânca.
Dat fiind că Popescu a fost grav bătut – avea echimoze şi edeme pe tot corpul şi nu mai putea să mănânce – Aristotel Popescu i-a injectat tonice cardiace şi urotropină. Apoi – la cererea lui Alexandru Popa – Aristotel Popescu şi Dumitru Ungureanu l-au transportat, pe targă, la infirmerie144. Deţinutul a fost văzut de medicul Viorel Bărbos, care l-a întrebat dacă a fost bătut, şi de sanitarul Vasile Mocodeanu. Cu toate acestea, el a făcut un erizipel şi, după o săptămână, a murit. În urma ordinului transmis de Alexandru Popa, Aristotel Popescu a înlocuită vechea fişă medicală a mortului, cu scopul de a acoperi adevărata cauză a decesului, scriind că deţinutul suferea de inimă, ficat şi rinichi. Informaţiile strânse în timpul perioadei de informare au fost transcrise pe hârtie de sac după moartea sa145.
(24) Ion Dincă a murit pe 20 august 1951, orele 2,00, la camera 101.
Torturat de Vichentie Murărescu, Vasile Puşcaşu, Alexandru Popa, Mihai Livinschi şi Ion Stoian, el avea edeme şi vânătăi pe tot corpul, nu putea să mai urineze şi delira. Alexandru Popa l-a chemat pe Aristotel Popescu, care i-a injectat tonice pentru miocard şi urotropină. După amiază, Alexandru Popa, Vasile Puşcaşu, Constantin P. Ionescu şi Mihai Livinschi au discutat dacă este cazul să-l transfere la infirmerie, pe scurt: dacă deţinutul mai poate fi salvat sau nu. Însă în timpul discuţiilor, deţinutul a murit146. Constantin Avădăni, ofiţer la Biroul Inspecţii, relatează: „Pentru a ascunde fapta aceasta gravă[,] deţinutul Ionescu P. Constantin a venit la mine şi mi-a raportat faptul că deţinutul Dincă Ion a murit[,] întrebându-mă totodată ce să facă cu el? La care eu am răspuns enervat că: «după cum l[-]a[u] omorît[,] aşa să se descurce cu el, şi vor fi traşi la răspundere pentru acest lucru.» / În urma acestei convorbiri deţinutul Ionescu C-tin s’a adresat unui deţinut medic[, cu] care împreună au falsificat diagnosticul[,] ascunzând «adevărata cauză a morţii».”147
Medicul Viorel Bărbos relatează că în aceeaşi zi s-a dus „în pod împreună cu [V]ERDEŞ ION să reparăm ceasul[,] şi atunci miliţianul VĂŞCAN AUGUSTIN îl anunţă pe LIVINSCHI ŞTEFAN [Mihai,] iar acesta a fugit în pod,[;] urcîndu-mă şi eu în pod[,] am văzut cadavrul lui DINCĂ ION[,] care era camuflat acolo, iar mai tîrziu a fost adus la imfirmerie. / După ce am descoperit acest cadavru în pod, m-am dus la [directorul] GHEORGHIU CONSTANTIN şi i-am spus[,] iar acesta [s-]a făcut că nu cunoaşte nimic, spunîndu-mi că va merge la biroul inspecţiei pentru a se interesa de cele aflate dela subsemnatul.”148
În ziua următoare, Aristotel Popescu a înlocuit vechea fişă medicală a mortului, care conţinea diagnosticul „sănătos”149, cu o alta, în care a scris că torturatul suferea de inimă, rinichi şi plămâni. Moartea respectivă a declanşat furia medicului, singurul îndrituit să redacteze actul de deces150, supărat că „bolnavii mor pe celular şi [el] nu e anunţat”151. În plus, dat fiind că în aceeaşi zi a murit un alt deţinut – Gheorghe Toader –, Vasile Puşcaşu şi Mihai Livinschi au mers la morga penitenciarului însoţiţi de gardianul Augustin Văşcan, pentru a înlocui cadavrele152. Moartea lui Gheorghe Toader fusese constatată de către medic, care făcuse şi formalităţile pentru înhumare.
Ioan Dincă a fost omorât pentru că a spus că „nu va vorbi decât în faţa organelor de stat”153. Constantin Avădănii afirmă că nu a raportat nimănui despre uciderea deţinutului, „fiindu-mi frică de a nu fi tras la răspundere[,] deoarece eram conştient că se dăduse ordin din partea «Serv. Inspecţii» să nu se mai bată, în penitenciare[,] şi credeam că mă vor acuza de faptul că nu am respectat ordinul şi aş fi dat dispoziţie de a se mai bate.”154 Afirmaţia este falsă tocmai pentru că un asemenea ordin nu a fost nicicând dat. Există totuşi un sâmbure de adevăr: după moartea deţinutului Ion Simionescu de la Canal, Securitatea a ordonat ofiţerilor politici din închisori şi lagăre să tempereze, pentru o perioadă, ritmul bătăilor şi torturilor.
(25) Aurel Tiuţiu, mort pe 27 septembrie 1950;
(26) Iosif Filderman, mort pe 9 noiembrie 1950;
(27) Constantin Beheciu (?), mort pe 24 februarie 1951;
(28) Ion Cristea, mort pe 3 ianuarie 1952;
(29) Iosif Marghita, mort pe 3 aprilie 1952;
(30) Constantin C. Ionescu, mort pe 22 aprilie 1952.
În listă, trei date sunt false. Iată-le în ordine:
(28) Ion Cristea a murit pe 7 octombrie 1950, orele 8.00, la camera 90 – după ce fusese torturat la camera 102 de către reeducaţii conduşi de Ioan Cerbu –, şi nu pe 3 ianuarie 1952, aşa cum am văzut că apare în listă.
Pe 17 septembrie 1950, când s-a instituit izolarea prealabilă începutului demascărilor, la camera 102 au fost transferaţi 15 reeducaţi155 şi doi deţinuţi muncitori, Ion Cristea şi Vasile Seilă156. Timp de zece zile au desfăşurat activitate legionară fictivă. Demascările vor fi conduse de Ioan Cerbu, ajutat de Ion Voin şi Gheorghe Clinciu157. În acest timp, sub pretextul asistenţei medicale, Ioan Cerbu a fost scos din cameră de sublocotenenţii Constantin Avădăni şi Gheorghe Sucigan, cu scopul de a le raporta informaţiile strânse în timpul izolării.
Pe 27 septembrie, Ion Voin a fost scos din cameră de Alexandru Popa şi Alexandru Matei, pentru a-i transmite ordinul de a-i trece pe cei doi deţinuţi prin „şoc”. Au fost constituite două „colective de bătaie”. Astfel, Ion Voin a vorbit cu Vasile Păvăloaie, Tiberiu Beşchia, Gheorghe Clinciu, Ilie Ocneriu, Mircea Nicoară şi Gheorghe Ungheanu, în vederea demascării lui Ion Cristea, iar Ioan Cerbu a vorbit cu Ovidiu Munteanu, Iancu Gane, Vasile Duşmanu, Gheorghe Plop şi Decebal Tudorică, în vederea demascării lui Vasile Seilă. În aceeaşi seară, după „numărătoare”, cei doi deţinuţi au fost bătuţi. În continuare, au fost bătuţi şi torturaţi circa şapte zile. Noaptea au fost constrânşi să stea în picioare, cu mâinile ridicate, iar ziua împiedicaţi să adoarmă. În plus, Ion Voin şi Ioan Cerbu i-au lovit cu pumnii şi palmele la faţă, ca să-i oblige să mănânce mâncarea suprasaturată cu sare, pe care le-a dat-o Alexandru Popa.
Reeducaţii au scos date cu privire la circa 30 de persoane din judeţul Caraş, informaţii care în octombrie 1950 au fost scrise de Ion Voin pe hârtie de sac. Apoi, pe 6 septembrie, cei doi demascaţi au fost transferaţi de Mihai Lazăr, gardianul şef al secţiei, şi de Alexandru Popa, la camera de detenţie 90 unde, în cele din urmă, Ion Cristea – deţinut fără condamnare (lagărist) – a murit.
După omorârea deţinutului, Alexandru Matei i-a spus lui Ion Voin că, în timpul nopţii, a fost chemat de Gheorghe Sucigan, care era nervos şi l-a certat158. Viorel Bărbos relatează şi el: „A doua zi dimineaţă [pe 7 octombrie 1950 – n. n.] sanitarul [Vasile Mocodeanu] îmi raportează că peste noapte a fost adus alt mort[,] tot în aceeaşi situaţie[,] care a fost transportat de el la camera mortuară.- / Ducându-mă să-l văd[,] am observat şi la acesta leziuni, vânătăi pe corp[,] provocate din lovire repetată.” 159 Apoi i-a trecut un diagnostic fals. „După acest caz am început să mă interesez printre deţinuţi de ce boli suferise deţinutul în decursul vieţii lui[,] şi după aceasta puneam un diagnostic falş, arătând ultima boală de care suferise mai înainte[,] şi nici decum că murise din cauza bătăii. / – După cazul cu Dâmb[u] Vasile [Ion Cristea], cazurile mortale nici nu le mai aduceau la infirmerie, ci erau scoase de către miliţieni[i] de serviciu[,] care erau de gardă la etajul [III] şi băgau pe deţinuţi[i] morţi direct în camera mortuară a penitenciarului, dupăce se făcea închiderea penitenciarului. / – Aceşti miliţieni care erau de gardă îl anunţa[u] pe sanitarul Mocodeanu Vasile, a doua zi de dimineaţă, iar acesta pregătea formele de înregistrare pentru a se putea scoate dela Sfatul Popular autorizaţia de înmormântare. / – Înainte de a pleca[,] sanitarul Mocodeanu[,] pentru a scoate autorizaţia de înmormântare trebuia să aibă trecut pe certificatul de deces cauza morţi[i,] şi atunci venea Mocodeanu V. la subsemnatul pentru a[-]i semna certificatul de deces[,] unde trebuia pus şi diagnosticul. / – Înainte de a[-]i pune diagnosticul celui omorât[,] fără a[-]l mai vedea pe mort[,] şi din cele spuse de Mocodeanu V. sau de legionari[i] studenţi medici din echipa sanitară, care mă informa[u] de diferitele boli de care suferiseră acei deţinuţi[,] şi în felul acesta[,] în cele mai multe cazuri am pus [la] cauza morţi[i] că acei deţinuţi au avut o «afecţiune cardiacă»[,] adică boală de inimă. / În nici un caz nu am pus niciodată adevărata cauză a morţi[i], adică [faptul că au murit din] băta[i]e, deoarece atunci era nevoie de autopsie[,] şi se sesiza[u] organele în drept. / Punând acest diagnostic falş, numai era nevoie de autopsie[,] şi în felul acesta acţiunea dusă de către banda de legionari din penitenciar a fost camuflată. / Precizez că începând cu cazul deţinutului Dâmbu Vasile [Ion Cristea], toţi deţinuţi[i] care erau omorîţi pe celularul etajului III, erau duşi direct la camera mortuară a penitenciarului[,] şi nu mai cunosc precis numele lor, deoarece subsemnatul, numai semnam actul de deces[,] şi în felul acesta nu-mi pot aduce aminte de toate numele şi pronumele a acelor deţinuţi care au fost omorâţi pe celularul etajului III (trei). Dar se poate găsi în registrul de decese al penitenciarului Gherla, deoarece au fost trecuţi atât de către subsemnatul[,] cât şi de Mocodeanu V.[,] acei deţinuţi care au fost omorâţi pe celular[,] în acest registru[,] şi de unde se poate identifica numele şi pronumele lor, deoarece toţi aceia care au fost omorâţi din bătaie au numele şi pronumele subliniat[,] iar în dreptul fiecărui deţinut, este observaţia făcută «ne internat»[,] ce-a [!] ce înseamnă că a murit pe celular[,] la etajul III[,] din cauza bătăi[i] lor.”160
Tot Viorel Bărbos relatează: „Întrebând sanitarul ce e misterul în cazurile care ar fi provocat moartea lor [lui Vasile Dâmbu şi Ion Cristea], mi-a răspuns din partea lui că biroul inspecţii este în măsură să ne informeze mai precis, în special pe mine, sanitarul MENDEANU161 [Mocodeanu] fiind informat[,] dar mi-a dat relaţii foarte sumare, că la etajul III este organizată camere [!] în care se bate[,] şi se bat deţinuţii ei între ei, pe motive politice[,] sub patrimoniul162 [patronajul] lui SUCEGAN şi AVĂDANEI. Menţionând că e bine că se bat şi se omoară ei, numai miliţienii să nu le facă ceva deţinuţilor.- / Mergând la SUCEGAN pentru a cere lămuriri în vederea întocmirii actelor de înmormântare, mi-a spus ca să trec un diagnostic, de preferinţă boală de inimă, deoarece nu mă interesează ce se petrece la [etajul] trei, răspunzând ei de tot. În urma acestui răspuns şi a acestor informaţii, am redactat actele respective[,] şi sub cererea grefei[,] care avea nevoie de respectivul buletin pentru a anunţa decesul direcţiei.”163
(29) Iosif Marghita a murit în perioada septembrie-decembrie 1951, probabil la camera 101, iar nu pe 3 aprilie 1952.
(30) Constantin C. Ionescu a murit în perioada mai-decembrie 1951, probabil la camera 103, şi nu pe 22 aprilie 1952. Fost maior originar din Oltenia, a făcut parte din grupul de partizani ai colonelului Vasile Popa, care opera în jurul localităţii Turnu Severin. El nu trebuie confundat cu Constantin P. Ionescu, şi el deţinut la Gherla în aceeaşi perioadă, deţinut informator-şef (rezident) în închisoare.
Trei dintre morţi ridică semne de întrebare asupra datei:
(25) Aurel Tiuţiu ar fi murit, conform medicului închisorii, în luna ianuarie sau martie 1951 la infirmerie, iar nu pe 27 septembrie 1950. După ce l-a consultat, medicul a constatat că are urme de lovire pe tot corpul, din care i s-a şi tras moartea164. Medicul, care ne livrează informaţia, nu avea o bună memorie a datelor, la fel cum spune şi că după luna octombrie 1950 nu mai ţine minte cu precizie numele deţinuţilor ucişi. În mod similar, nu vedem de ce Securitatea închisorii ar fi devansat data morţii deţinutului. Cu toate acestea, el este mai aproape de data morţii faţă cu cea furnizată de documentul oficial, căci, în realitate, este vorba de o greşeală de transcriere, întrucât deţinutul a murit un an mai târziu, pe 28 septembrie 1951165.
(26) Iosif Filderman ar fi murit în luna august 1951, iar nu pe 9 noiembrie 1950, din pricina bătăilor şi torturilor din demascare166. Înainte de a muri a fost consultat de medic, care a constatat că se află într-o stare foarte gravă din cauza loviturilor pe care le avea pe corp. Deşi suferea de inimă, nu a murit decât în urma bătăilor şi torturilor. Era considerat „vîrf reacţionar”167. După cum am spus deja, medicul, care ne livrează informaţia, nu avea o bună memorie a datelor, la fel cum spune şi că după luna octombrie 1950 nu mai ţine minte cu precizie numele deţinuţilor ucişi. În mod similar, nu vedem de ce Securitatea închisorii ar fi devansat data morţii deţinutului. Pentru aceste motive, credităm data indicată în document.
(27) Constantin Beheciu (?) ar fi murit în luna august sau octombrie 1951, din pricina bătăilor şi torturilor din demascare, iar nu pe 24 februarie 1951, cum apare în listă168. Medicul, care l-a consultat, a constatat că avea TBC pulmonar în stare gravă, înainte de a fi torturat având o formă uşoară. Pentru aceleaşi motive ca în cazurile precedente, credităm data indicată în document.
Privind aceste nume, ne putem da repede seama că lista nu cuprinde o serie de morţi pe care îi putem stabili din sursele accesibile. Ei sunt în număr de cinci. Iată-i în ordine cronologică:
(31) Vasile Dâmbu a murit pe 6 octombrie 1950, orele 20.00, la camera de detenţie 103.
A fost transferat în cameră în aceeaşi zi, împreună cu Ion Pangrate. Aristotel Popescu a fost chemat de Alexandru Popa, care i-a spus cum să procedeze în demascarea deţinuţilor, fără a-i trece prin perioada de informare. Au fost bătuţi cu picioarele de la priciuri peste tot corpul şi, drept consecinţă, cinci ore după transferarea lor, Vasile Dâmbu a murit fără să-i fie smulsă vreo informaţie, iar Ion Pangrate şi-a pierdut cunoştinţa.
Dâmbu a fost maltratat „fără nici un menajament” de Aristotel Popescu, Nichifor Vereşmonteanu, Mihai Niţulescu, Constantin Craiu, Gheorghe Soroiu, Adrian Lupescu, Traian Blaga şi Gheorghe Burcu, „aşa că nu se putea să scape”169. Reeducaţii au bătut în uşă, după care au sosit sublocotenentul Gheorghe Sucigan şi sanitarul Vasile Mocodeanu. Mortul a fost scos într-o pătură de către Aristotel Popescu, Traian Blaga, Gheorghe Soroiu şi Adrian Lupescu, şi transportat la parter. Acolo, şeful Biroului Inspecţii a spus „că suntem nebuni – doi morţi în aceeaşi[i] zi (mai târziu aflu că murise şi Cristea Ion la camera 102) şi că noi vrem să aflăm totul dintr-o dată[?!]”170 După ce Aristotel Popescu s-a întors în camera de detenţie, Mihai Niţulescu i-a spus: „nu trebue să ai nici o grije[,] doar eu am vorbit cu dl. Sublocotenent şi mi-a spus că să-i batem [pe deţinuţi] până i-am lăsa laţi jos.”171, fapt confirmat de Adrian Lupescu care, înainte de bătaie, a vorbit cu Alexandru Matei.
Viorel Bărbos relatează şi el: „Era într’o seară după închidere când a fost adus cu targa la infirmerie un bolnav, aşa am fost anunţat, dar în momentul când l-am văzut nu am avut decât să-i constat moartea, [care survenise] cu câteva ore înainte.”172 Deţinutul a fost „ţinut în celular până după ora închiderii.”173 „Întorcând cadavrul pe spate[,] am văzut nişte leziuni, cari ar putea fi cauzate din lovirea cu corpuri contondente dure”174 „şi o vânătaie în dreptul inimii. Întrebând pe SUCEGAN cine e şi cum a murit, a căutat foarte încurcat să spună că nu ştie felul în care a murit, probabil din bătaie. După spusele lui[,] fără ca să mă lămurească mai departe. În ceiace priveşte întocmirea certificatului de moarte, la fel[,] am recurs la el [Gheorge Sucigan] pentru mă ajuta în redactarea lui şi a diagnosticului, spunându-mi că sub nici un motiv să nu trec că ar fi murit din bătaie, să caut un diagnostic, de preferinţă boală de inimă, pentru a motiva moartea lui.”175
Într-un alt loc, Viorel Bărbos afirmă că i-a spus lui Gheorghe Sucigan că, întrucât deţinutul a murit din cauza bătăilor, va trebui să i se facă autopsie. Ofiţerul i-a răspuns că fiind medic, ştie ce are de făcut. Văzând că şeful Biroului inspecţii nu îi spune ce să facă, medicul s-a consultat cu sanitarul, care i-a spus că „pe celularul dela etajul III se duce o «muncă de lămurire» printre legionari să se lase de legionarism, şi că aceşti legionari se bat ei între ei[,] şi se vede că se şi omoară între ei. În continuare mi-a spus că [e] bine că se bat ei între ei[,] şi nu-i bate personalul administraţiei, că atunci ar avea ce vorbi cetăţenii din afară” şi că „un diagnostic se găseşte”176. Medicul i-a pus un diagnostic fals, i-a trecut numele în registrul de decese, i l-a subliniat şi la observaţii a scris: „nu a fost internat în infirmerie”177.
(32) Dumitru Radovan178, a murit pe 18 noiembrie 1950, orele 9.00, la camera de detenţie 104, unde a fost introdus de Cristian Paul Şerbănescu179.
Înainte a fost bătut însă la camera de detenţie 106 de către Octavian Grama şi, în special, de Cristian Paul Şerbănescu, care l-a apucat de umeri şi l-a lovit cu genunchii în piept şi în stomac până ce, plin de sânge, şi-a pierdut cunoştinţa. În timp ce era bătut de cei doi, în cameră au intrat Alexandru Popa şi Gheorghe Bărgăoanu. Cristian Paul Şerbănescu le-a cerut celor din urmă să-i dea demascatului să bea apă şi să se spele de sânge. După ce deţinutul s-a spălat, Cristian Paul Şerbănescu l-a trimis pe gardianul Augustin Văşcan să-l bată şi el, apoi l-a izolat la camera 104.
Acolo Mihai Livinschi, care era planton pe secţia etajului III, le-a cerut membrilor comitetului să-l ţină în picioare până seara, când se va întoarce. La orele 18.00, deţinutul a fost lovit de Mihai Livinschi cu pumnii în piept şi la faţă, iar Cornel Popovici l-a lovit cu bâta la fese şi cu palmele peste faţă. În plus, acesta din urmă nu l-a lăsat să doarmă în timpul nopţii. Dimineaţa, deţinutul a murit. Apoi, în cameră a venit „o persoană în civil de la administraţie” – cu siguranţă un inspector – care a întrebat de ce a murit deţinutul. Livinschi i-a răspuns că era bolnav de inimă.
Motivul bătăii a fost că „adusese injurii la adresa lui LENIN şi STALIN.”180 Alexandru Popa l-a întrebat pe Octavian Grama, de la camera 106, care dintre reeducaţi l-a omorât, însă acesta din urmă i-a replicat: „ce, eu l-am omorît? L-au omorît cei dela 104[,] şi în definitiv ce[,] ţi-e milă de el[?]. A fost un bandit. Eu fac ce-mi dictează conştiinţa mea. Ce-o să-mi facă, altă condamnare n’o să-mi dea[!].”181 Alexandru Popa i-a întrebat şi pe Mihai Livinschi şi Gheorghe Bărgăoanu dacă ei l-au ucis pe deţinut, însă şi aceştia au negat182.
(33) Ioan Tâmpa a murit pe 1 decembrie 1950, orele 6.00, la camera 102, în urma loviturilor grave aplicate de către reeducaţii conduşi de Ion Voin183.
La sfârşitul lunii noiembrie 1950, la camera 102 au fost transferaţi Filip Oprea, Artenie Colibaba şi Ioan Tâmpa. După o săptămână de falsă organizare legionară, ei au fost trecuţi prin „şoc”. Ultimii doi au fost bătuţi de grupul lui Ion Voin. Artenie Colibaba a fost bătut în special de Aurel Şindilaru, care îl cunoştea de dinainte de arestare. Ioan Tâmpa, care fusese ajutorul şefului Corpului Muncitoresc Legionar din Timişoara, a refuzat să-şi facă demascarea. A fost bătut grav de Ioan Cerbu, de Ion Voin, care l-a împiedicat să doarmă timp de trei zile, şi de Petre Ţăranu, care l-a lovit cu pumnul în zona inimii şi i-a fracturat o coastă. L-au mai bătut următorii: Liviu Boeru, Gheorghe C. Popescu, Ghorghe Plop şi alţi doi reeducaţi. De asemenea, a fost bătut cu centura de gardianul Dănilă Niki, care i-a spus: „banditule[,] nu vrei să spui legionarii de afară[?]”184.
Demascatul a dat informaţii cu privire la circa 50 de persoane, date care au fost transcrise pe hârtie de sac. După o săptămână de bătăi şi torturi, a fost adus în pragul morţii. Văzând că starea sa este gravă, reeducaţii au bătut în uşă. Augustin Văşcan a deschis uşa, după care a închis-o imediat. Gardianul Dănilă Niki l-a chemat apoi pe medicul Viorel Bărbos, care i-a făcut o injecţie, însă fără nici un efect. Când au văzut că deţinutul a murit, reeducaţii au bătut din nou în uşă, însă gardianul nu a scos mortul decât dimineaţa, înainte de „deschidere”, când Gheorghe Bărgăoanu şi Mihai Livinschi l-au transportat la morgă. Comitetul de demascare şi reeducare, din care făcea parte Ioan Cerbu, era condus de Ion Voin. Ei erau ajutaţi de Aurel Predescu şi Aurel Şindilaru185.
În decembrie 1950, în urma morţii deţinutului, Gheorghe Sucigan l-a chemat la raport pe Aristotel Popescu pentru a-i spune că „dacă mai moare încă un om[,] vom fi condamnaţi pentru omor”186, cerându-i să însoţească bătaia cu epuizarea fizică şi psihică, obligaţia de a bea apă suprasaturată cu sare şi împiedicarea demascaţilor să doarmă187.
(34) Andrei Dumitru188 (zis „Iorgu”, zis „Cioabă”) a murit, conform înregistrării oficiale, pe 12 decembrie 1950, orele 5.00, la camera de detenţie 98, în urma loviturilor grave aplicate la piept şi la spate de Vasile Puşcaşu, Vichentie Murărescu şi Grigore Romanescu189. Nu era un deţinut politic, ci unul de drept comun, transferat disciplinar de la închisoarea Dej şi introdus în camera de detenţie 98 de Gheorghe Sucigan.
În decembrie 1950, şeful BI a venit pe secţia etajului III, unde i-a ordonat lui Alexandru Popa să-i scoată din camera lor de detenţie pe Vasile Puşcaşu, Vichentie Murărescu şi Grigore Romanescu, după care să vină cu toţii în camera plantoanelor. Acolo, Gheorghe Sucigan i s-a adresat lui Vasile Puşcaşu pentru a-i spune că în camera lor va introduce, ca să fie bătut, un deţinut de drept comun transferat disciplinar, pentru „rebeliune”, de la închisoarea Dej. El a precizat că „acest deţinut este foarte înrăit şi recalcitrant”190, şi l-a întrebat dacă mai are nevoie de cineva ca să-l ajute. Puşcaşu i-a răspuns că nu, după care ofiţerul i-a cerut „să-l bată «bine» pe acest deţinut, pentru a-l «înmuia»: «îi dai câte un pumn de să-l urci în pod... f... dumnezeu mamei lui de bandit[!]»”191. La Gherla, deţinuţilor care mureau li se ducea bagajul în podul clădirii.
Gheorghe Sucigan relatează: „acesta [Andrei Dumitru] nu a fost izolat pentru a se obţine dela el informaţii, ci pentru faptul că era un rebel, fiind transferat disciplinar dela penitenciarul Dej[,] şi în penitenciarul Gherla el a început să facă acelaş[i] lucru ca la penitenciarul Dej[,] în urma cărui fapt directorul GHEORGHIU C-TIN mi-a dat ordin să fie izolat împreună cu studenţii pentru a-l învăţa minte, unde acesta a fost bătut, datorită cărui fapt a decedat.”192 Menţionăm că Tudor Sepeanu, şeful Serviciului Inspecţii, îi interzisese directorului să se amestece în chestiunile privind demascarea.
A rămas stabilit ca şeful BI să le transmită celorlalţi, prin Alexandru Popa, ziua începerii bătăilor. Într-o seară, Vasile Puşcaşu, ajutat de Vichentie Murărescu şi Grigore Romanescu, a început să-l bată pe Andrei Dumitru, sub pretextul că le-a furat pâinea, scuipa în hârdăul cu apă şi l-a numit pe Puşcaşu „butuc”193. Cei trei l-au bătut extrem de grav.
Augustin Văşcan declară: „Într’o zi am observat la camera 97, am văzut un deţinut, el era venit dela Dej, era ţigan, era legat la mâini şi în gură avea o cârpă. / Eu am raportat tov. slt. SUCEGAN şi AVĂDANEI[, însă] au spus[:«] lasă-l[,] că e bandit mare[»]. Eu am închis uşa şi l-am lăsat. Noaptea a murit.”194 „Înainte de deschidere eu am asistat când l-au scos afară din cameră şi l-au dus la drept comun. Cine l-a dus[,] asta nu ştiu, ştie [în schimb] Livinschi. / Dimineaţa am raportat tov. slt. AVĂDANEI[, care] a spus că dacă a murit, nu-i poate da sănătate.”195 După cum vom vedea, politicul reproducea o formulă auzită de la şeful său, Tudor Sepeanu.
În seara zilei de 11 decembrie deţinutul a fost, deci, ucis. Înainte de a muri însă, el a fost bătut şi de Cristian Paul Şerbănescu196. Când Alexandru Popa i-a comunicat lui Gheorghe Sucigan că deţinutul a murit, acesta din urmă i-a răspuns: „dă-l în p... m..., nu-i mare pagubă, un bandit mai puţin[!]”197. La orele 4.00 dimineaţa, cadavrul a fost scos din camera de detenţie de Vasile Puşcaşu, Gheorghe Bărgăoanu şi Mihai Livinschi, în prezenţa gardianului Augustin Văşcan198. Moartea a fost constatată de Dumitru Ungureanu, deţinut reeducat care făcea parte din echipa sanitară, care i-a pus un diagnostic fals ca să acopere crima199. După moartea deţinutului, Cristian Paul Şerbănescu, care îl cunoscuse înainte de arestare, la Bucureşti, i-a spus lui Alexandru Popa: „mai bine că a murit, ăsta mă cunoştea şi oricând îmi putea trimite un cartuş”200. Acest deţinut nu figurează în statistică, întrucât a fost trecut la dreptul comun.
(35) Garofil Dimciu a murit pe 12 decembrie 1950, orele 11.00, la infirmeria de izolare, unde a fost transportat de Dumitru Ungureanu. A fost trecut prin demascare la camera 98, condusă de Vasile Puşcaşu – unde a fost torturat de Vasile Puşcaşu, Vichentie Murărescu şi Grigore Romanescu – şi la camera 101. În aceasta din urmă, după loviturile de pumn aplicate la cutia craniană de către Gheorghe C. Popescu, deţinutul a căzut cu capul de mozaic. Apoi a făcut o comoţie cerebrală, a intrat în comă şi câteva zile mai târziu a murit201.
(36) Ilarie Rusu a murit la sfârşitul lunii august 1951 la infirmeria de izolare, după ce a fost torturat la camera 104202.
Asupra unui număr de alţi trei deţinuţi se pot emite dubii:
(37) Aurelian Pană, după ce ar fost torturat în camerele de demascare, pe data de 3 mai 1951 a fost transferat, în comă, la infirmerie. Anterior făcuse o pneumonie, însă, fiind corpolent, Viorel Bărbos spune că nu putea să moară din acea cauză, ci din pricina bătăilor şi torturilor. Medicul a încercat, fără succes, să-l salveze, administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la bolnav, pe motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul lui.”203. A doua zi însă, pe 4 mai 1951, deţinutul a murit. Era considerat „vîrf reacţionar”204.
Din contră, Augustin Văşcan, şeful secţiei etajului III, spune că acest deţinut „n’a fost băgat să-l bată[,] l-au adus bolnav dela etajul II la infirmerie.”205 Prin urmare, el nici nu s-ar fi aflat pe etajul unde aveau loc demascările.
(38) Petre Dungă ar fost omorât prin luna noiembrie 1950, medicul trecându-i pe actul de deces un diagnostic fals206. Informaţia este însă prea sumară pentru a avea certitudinea că el a murit din pricina demascărilor.
(39) Năstase Munteanu ar fi murit la infirmerie, în luna august sau septembrie 1951, din pricina bătăilor şi torturilor din demascare207. Medicul, care l-a consultat, a constatat că are TBC pulmonar în stare gravă, deşi avusese şi înainte de bătăi şi torturi o formă uşoară. În acest caz, cel care stârneşte dubii este chiar numele, căci nu am auzit de un deţinut chemat astfel.
În fine, vom indica uciderea lui (40) Pamfil Sălăgeanu (Sălăjeanu) de către ofiţerul politic de la închisoarea Gherla, Constantin Avădăni, în relatarea medicului Viorel Bărbos:
„În luna decembrie[,] ziua 28[,] anul 1951[,] în timp ce mergeam împreună cu AVĂDANEI CONSTANTIN la lustragiu[,] în curtea penitenciarului[,] în acel timp venea şi bucătarul cu proba de mîncare dela regim (POPA AUGUSTIN[),] şi după ce subsemnatul am gustat mîncare[a], atunci şi AVĂDANEI CONSTANTIN a gustat din mîncare şi i-a spus bucătarului să meargă să-l caute pe lustragiu, deoarece [acesta] nu era la locul unde erau periile. Între timp[,] AVĂDANEI CONSTANTIN mă întreabă dacă SĂLĂGEANU [PAMFIL] mai tuşeşte, la care eu îi răspund că da. Atunci AVĂDANEI spune, [«]lasă[,] că nu va mai tuşi[»].- / În timp ce bucătarul era plecat[,] iar eu eram mai departe de AVĂDANEI, la circa patru metri[,] şi mă uitam spre celular, la un moment dat am văzut pe AVĂDANEI CONSTANTIN cînd a turnat în mîncarea de regim pe care a lăsat-o bucătarul pe un geam orb, un praf alb dintr-un cornet alb.- / Cînd bucătarul a venit înapoi, AVĂDANEI CONSTANTIN i-a spus acestuia să ia mîncarea şi să i-o ducă lui SĂLĂGEANU PAMFIL, cu menţiunea ca bucătarul să nu guşte din mîncare.- / A doua zi, luni, VEREŞ GRIGORE îmi raportează că SĂLĂGEANU are dureri gastrice[,] şi m-am dus şi l-am consultat. Am constatat că are dureri la stomac şi starea lui s-a înrăutăţit. Atunci SĂLĂGEANU îmi spune că se simte prost de duminecă[,] de cînd a mîncat din mîncarea pe care o mai avea încă pe masă. Atît SĂLĂGEANU PAMFIL[,] cît şi DAMASCHIN ŞTEFAN îmi spune (!) că mîncarea a fost trimeasă de către AVĂDANEI CONSTANTIN, şi că ar fi pus ceva în mîncare.- / Pentru a mă convinge[,] atunci m-am uitat în mîncare şi nu am constatat nimic, spunîndu-i lui SĂLĂGEANU că îi este rău din cauza sulfamidelor pe care le-a luat în cantitate mai mare de cum era indicat. Mergînd la infirmerie[,] am trimis prin VEREŞ GRIGORE medicamentele calmante[,] şi totodată [i-am spus] să aibe grije de SĂLĂGEANU[,] deoarece subsemnatul am plecat la Cluj şi apoi la Seini.- / Întorcîndu-mă dela Seini pe data de 3 ianuarie 1952[,] VEREŞ GRIGORE îmi raportează că SĂLĂGEANU PAMFIL a murit[,] şi atunci l-am întrebat de ce a murit, iar acesta mi-a spus că SĂLĂGEANU a murit intoxicat cu sulfamide[,] şi pete roşii avea pe corp.- / După cîteva zile a venit AVĂDANEI CONSTANTIN şi m-a întrebat de ce a murit SĂLĂGEANU PAMFIL, iar subsemnatul i-am răspuns că a murit intoxicat de medicamente.- / Menţionez că în momentul cînd AVĂDANEI CONSTANTIN m-a întrebat de ce a murit SĂLĂGEANU, era foarte roşu la faţă şi avea o figură de vinovat.-”208
Ignorăm care au fost motivele pentru care Pamfil Sălăgeanu a fost ucis prin otrăvire de politic. Faptul este cu atât mai bizar cu cât acest deţinut, fost elev, a fost pregătit ca informator de Alexandru Popa. A fost selectat în urma unei discuţii avute la camera de detenţie 84, când fostul elev i-a spus că înainte de arestare, la Iaşi, a fost informator al maiorului de Securitate Cec. Pe atunci, era dirijat să dea informaţii asupra unei organizaţii subversive care activa în jurul mănăstirilor din nordul Moldovei şi, cu acea ocazie, a livrat Securităţii un şapirograf şi manifeste ale organizaţiei. Pentru a-l atrage, Alexandru Popa i-a dat un costum de haine pe care îl avea de la un deţinut eliberat, Cornel Bododel, un un set de lenjerie de corp şi o pereche de pantofi. Apoi l-a plasat ca informator la infirmerie, cu scopul de a-l supraveghea pe medicul Viorel Bărbos. De asemenea, l-a însărcinat să observe toate posibilităţile de contact cu exteriorul şi să-i raporteze de fiecare dată când descoperă o asemenea ocazie. Era deci un reeducat care făcea parte din echipa sanitară, structură care strângea informaţii într-un mod sofisticat, fiind, desigur, şi informator al Biroului Inspecţii209.
Deţinutul a a fost ucis deci între 28 decembrie 1951 şi 3 ianuarie 1952, data indicată în listă, de 6 ianuarie 1952, fiind probabil cea când a fost înregistrat.
Motivaţia unei răzbunări personale a ofiţerului politic este îndoielnică, dat fiind că relatarea medicului – inculpat în acelaşi proces, al cadrelor MAI, din 1956-1957 implicate în reeducare – nu a avut nicio urmare asupra lui Constantin Avădăni. El nu a fost anchetat cu privire la crimă, deşi linia politică a anchetei căuta să dovedească faptul că reeducarea era rezultatul unor acţiuni personale ale ofiţerilor BI. Ar fi fost, deci, un caz foarte util montajului juridic. În consecinţă, nu putem decât înlătura o asemenea ipoteză, fără însă a putea spune mai multe despre natura crimei, care a avut cu siguranţă un substrat politic.
Acest caz este unul la limită, date fiind criteriile definirii crimelor din reeducare pe care le-am expus la începutul acestui studiu (cel temporal: perioada 25 noiembrie 1949-19 decembrie 1951 şi cel spaţial: producerea în timpul reeducării).
Absenţele din listă pe care le-am remarcat se datorează – la fel ca şi pentru cea de la Piteşti – încercării de camuflare prin neînscrierea morţilor în registrul de evidenţă a deceselor de către cei care au condus şi pus în practică dispozitivul reeducării, între care mai importanţi sunt: ofiţerii de Securitate ai Biroului Inspecţii, Gheorghe Sucigan şi Constantin Avădăni, şi directorul Constantin Gheorghiu. Iar datele false se explică prin încercarea de camuflare prin datarea lor ulterioară, operaţie efectuată după începerea anchetei asupra grupului de reeducatori în frunte cu Ţurcanu, care a avut loc în urma transferării lor la Jilava, din 19 decembrie 1951.
Ce ştim despre celelalte penitenciare în care dispozitivul reeducării a fost pus la lucru sau doar s-a încercat constituirea lui? Începând de aici lucrurile se complică în mod sensibil, întrucât nu conţine nici o altă listă cu morţi, ci doar câteva indicii. Faptul se explică prin aceea că, în dosarele de Securitate la care facem trimitere, poliţia politică era preocupată de camuflarea situaţiei că Partidul Comunist, prin Organele sale, coordona întreaga acţiune.
La închisoarea Braşov – unde în primăvara anului 1950 conducerea MAI şi/sau a Securităţii a decis aplicarea primei faze a demascării, cea în care erau scoase de la deţinuţi, prin teroare, informaţiile din afara penitenciarului, numită „demascarea exterioară” – nu s-a înregistrat niciun mort. Reeducaţii transferaţi de Securitatea închisorilor au fost Maximilian Sobolevschi şi Adrian Prisăcaru.
La închisoarea-sanatoriu pentru bolnavii de TBC de la Târgu Ocna, deşi au murit foarte mulţi deţinuţi, niciuna din morţi nu se datorează celor două tentative de reeducare din iulie 1950 şi, respectiv, aprilie-mai 1951, în timpul cărora, sub conducerea ofiţerului politic Augustin Şleam, actori principali au fost reeducaţii Alexandru Munteanu, Nutti Pătrăşcanu şi Vasile Badale.
Pentru lagărul de la Peninsula cunoaştem numele unui singur mort. Pe data de 10 iulie 1951 a fost împuşcat (41) Ion Simionescu210.
Iată cum s-a petrecut moartea lui. Sub pretextul că un deţinut din brigada 18 l-a lovit pe pontatorul Pompiliu Lie, acesta şi brigadierul Ion Bogdănescu au mers la comandantul lagărului, Georgescu, căruia i-au spus că deţinuţii „sînt recalcitranţi şi nu muncesc”211. Apoi au indicat deţinuţii de la care voiau să obţină informaţii şi care trebuiau, „cu această ocazie[,] să fie bătuţi mai tare”212. Cu aprobarea comandantului, 14 sau 15 deţinuţi din brigada 18, indicaţi de Pompiliu Lie, au fost aduşi în brigada 14, „unde deja se făcuse pregătirea de către BOGDĂNESCU”213 şi bătuţi timp de aproape două ore. Motivaţia a fost că „lovind un pontator [deţinuţii] lovesc un reprezentant al administraţiei, deci lovesc în administraţie”214. La bătaie au participat toţi pontatorii şi brigadierii: Maximilian Sobolevschi, Constantin Sofronie, Simion Enăchescu, Octavian Văideanu, Pompiliu Lie, Ion Lupaşcu, Ion Bogdănescu, Ştefan Roseanu, Ion Petrica şi alţi deţinuţi reeducaţi ca: Adrian Prisăcaru, Ilie Ţăranu şi Gheorghe Soroiu215. După ce au fost bătuţi, deţinuţilor li s-a cerut să-şi facă demascarea în public, iar în zilele următoare, seara, după întoarcerea de pe şantier, erau duşi într-o cameră a brigadierilor şi pontatorilor unde-şi scriau declaraţiile. După câteva zile de la demascare, unul dintre bătuţii grav, Ion Simionescu216, într-o după-amiază, părăsind cordonul de deţinuţi de pe şantierul de cărămidărie, a fost împuşcat mortal de un soldat din pază. Iată cum relatează moartea sa unul dintre colegii de detenţie: „[Simionescu] A fost tot aşa şi el, (bătut) la spate, şi nu putea să mai meargă. Şi-atunci era obligat să meargă la muncă, şi de(h), luasem un par, aşa, şi mergeam. Şi eu l-am dus împreună cu altu’. El stătea pă lemnu-ăla şi noi îl duceam cât puteam. Când oboseam, îl mai luau alţii, că el nu putea să mai meargă, săracu’. Şi pân’ la urmă […] a murit, (au) făcut o groapă undeva şi l-au aruncat acolo.”217
Iată şi relatarea unuia dintre deţinuţii reeducaţi care au luat parte la maltratarea sa: „El a fost foarte chinuit la noi în brigadă, Simionescu, foarte chinuit. Aşa. A fost bătut, a fost schingiuit, a fost ţinut în inaniţie – nu-i dădea mâncare. Şi-asta venea, toate ordinele venea(u) de la Bogdănescu, de la brigadier, de la brigadă. Şi (îi) făcea duşuri reci, îi făcea apă fiartă – l-a şi opărit de multe ori –, şi îl izolase complet. Şi-atuncea el probabil – era şi bătrân, avea 67 de ani – cel bătrân s-a gândit să termine cu viaţa asta. […] Şi probabil că doctoru’ Simionescu, distrus şi nenorocit, şi scârbit dă viaţă şi dă asta, într-o dimineaţă, am ajuns doar pă şantier, […] el a plecat încolo, să (se) ducă la … şi-a intrat în sârmă. Şi-am auzit două-mpuşcături. [...] Şi-a tras, şi la un moment dat l-a omorât acolo. / Şi l-a adus acolo-ntre noi, ne-a pus cu burta la pământ, a venit – a telefonat imediat la lagăr, la Peninsulă –, a venit comandantu’ c-o maşină, cu toţi ăia, cu vreo 3-4-5 inşi acoloşa. Şi-a-nceput să ne explice că ăştia sânt bandiţi, că trebuie să moară, că nu ne pare rău absolut dăloc, ăştia nu trebuie să mai trăiască, c-au făcut aşa ceva, că v-au făcut aşa, că v-a(u) distrus pă voi şi pă tineret, şi a(u) distrus ţărănimea şi a(u) distrus cutare şi … Şi aşa s-a terminat cu doctoru’ Simionescu.
Ăsta, caporalu’ – care avea obligaţia prin lege să îl previe pă Simionescu sau să tragă foc dă avertisment – el a tras direct în doctoru’ Simionescu. Şi-a fost decorat, a avut o permisie, i s-a mărit şi alocaţia – că ei aveau şi alocaţie de pază – şi-a fost şi-acasă vreo 3-4 săptămâni.”218
La închisoarea Ocnele Mari nu cunoaştem decât un singur mort în reeducare, (42) Ilie Boia, ucis în 1951, la o dată pe care nu am putut-o încă stabili.
Asupra sursei informaţiei se pot emite dubii, căci Virgil Mateiaş, cel care ne-o livrează, deşi trecut el însuşi prin reeducare în aceeaşi perioadă, nu o are din proprie experienţă, ci a aflat-o mai târziu de la alţi deţinuţi. Conform lui Mateiaş, Ilie Boia a fost ucis la camera 12 de către grupul de reeducaţi din care făceau parte: Grigore (Gore) Ştefănescu, Ion Samson, Constantin Gemeniuc, Liviu Vlădoianu şi Mihai Strungaru219.
Având în vedere analiza pe care am făcut-o, lista deţinuţilor posibil ucişi în reeducare cuprinde un număr total de 42 de deţinuţi (37 dintre ei fiind morţi siguri), dintre care 22 la închisoarea Piteşti, 18 la închisoarea Gherla şi câte unul în lagărele de la Peninsula şi Ocnele Mari.
Lista se prezintă de următoarea manieră:
Nr.
Crt.
Numele şi prenumele
Data morţii
Locul
1.
Balanişcu Chirică
4 iulie 1951
Piteşti
2.
Bădescu Bazică
4 februarie 1950
Piteşti
3
Beheciu (?) Constantin
24 februarie 1951
Gherla
4.
Bogdanovici Alexandru
15 aprilie 1950
Piteşti
5.
Boia Ilie
1951
Ocnele Mari
6.
Bucur Mircea
24 aprilie 1950
Piteşti
7
Cantemir Vasile (Lică)
14 mai 1950
Piteşti
8
Călinescu Nicolae
29 august 1950
Piteşti
9
Cucu Mircea
ianuarie 1950
Piteşti
10
Cristea Ion
7 octombrie 1950
Gherla
11
Dâmbu Vasile
6 octombrie 1950
Gherla
12
Dimciu Garofil
12 decembrie 1950
Gherla
13
Dincă Ioan
20 august 1951
Gherla
14
Dumitru Andrei (Iorgu, Cioabă)
12 decembrie 1950
Gherla
15
Dungă Petre
cca. noiembrie 1950
Gherla
16
Filderman Iosif
9 noiembrie 1950
Gherla
17
Gavrilescu Eugen
25 aprilie 1950
Piteşti
18
Iliescu Vasile
28 ianuarie 1950
Piteşti
19
Ionescu C. Constantin
mai-decembrie 1951
Gherla
20
Ionescu Teofronie
21 februarie 1950
Piteşti
21
Iosub Mihai
29 iulie 1950
Piteşti
22
Limberea Paul
8 iulie 1951
Piteşti
23
Marghita Iosif
septembrie-decembrie 1951
Gherla
24
Munteanu Năstase
august-septembrie 1951
Gherla
25
Neacşa Constantin
8 mai 1950
Piteşti
26
Nistor Constantin (Gheorghe?)
februarie 1950
Piteşti
27
Niţă Corneliu
26 februarie 1950
Piteşti
28
Pană Aurelian
4 mai 1951
Gherla
29
Pintilie Ioan (Ionică)
14 ianuarie 1951
Piteşti
30
Poenaru Hanibal Cornel
28 februarie 1950
Piteşti
31
Popescu Petre
22 mai 1951
Gherla
32
Radovan Dumitru
18 noiembrie 1950
Gherla
33
Rusu Ion
sfârşit de august 1951
Gherla
34
Sălăgeanu (Sălăjeanu) Pamfil
28 decembrie-1951-3 ianuarie 1952
Gherla
35
Simionescu Ion
10 iulie 1951
Peninsula
36
Şerban Gheorghe (zis „Sergentul”)
10 februarie 1950
Piteşti
37
Tâmpa Ioan
1 decembrie 1950
Gherla
38
Tiuţiu Aurel
28 septembrie 1951
Gherla
39
Turtureanu Ion
13 aprilie 1950
Piteşti
40
Vasilescu Marin
30 iulie 1950
Piteşti
41
Vătăşoiu Gheorghe
18 februarie 1950
Piteşti
42
neidentificat
primăvara 1951
Piteşti
Tudor Sepeanu, şeful Biroului Inspecţii (Securitatea închisorilor) între mai 1950 şi martie 1951, în faza de maximă dezvoltare a reeducării, exprima sugestiv care era politica oficială a Partidului/Securităţii în privinţa reeducării: „dacă moare cineva[,] lasă moară.”220; „lasă[-]i dracului să moară[!]”221; „Dă-i în mă[-]sa, mi se rupe în paişpe dacă moare.”222; sau: „Ei[,] şi ce dacă au murit[?]. Morţii cu morţii, vii cu vii[!].”223 El se făcea astfel ecoul ordinelor primite de la vârful Partidului Comunist prin ierarhia Securităţii, la fel cum am văzut că şi subalternii săi le reproduceau maşinal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu