Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Mihai Ungheanu, UNIUNEA SCRIITORILOR - MOŞTENITOAREA „CUVÂNTULUI LIBER”

Extras din Holocuastul culturii romîne. Partea a II-a

O istorie a „holocaustului culturii române” nu poate ocoli partici­pa­rea Uniunii Scriitorilor din România la demolarea vechilor tradiţii literare româ­neşti şi a valorilor ei anterioare. Evident, este vorba, în primul rând, de condu­ce­rea acestei uniuni de creaţie şi de privilegiaţii ei. Impli­carea Uniunii Scriito­ri­lor în acţiunea de restituire a operei eminesciene a fost ca şi nulă, deşi o mare parte a veniturilor acestei uniuni de creaţie s-a constituit din reeditarea scrierilor poetului. Pe data de 15 ianuarie 1992, nimeni altul decât preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor, Ştefan Augustin Doinaş, i-a aplicat inegalabilului poet eticheta de „reacţionar”, tot aşa cum o făceau şi comisarii literari ai comunismului român.

Legenda că Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ar fi o organizaţie scriitori­cească, care s-a distins prin poziţia sa repetat şi subliniat antico­mu­nis­tă, a fost instalată şi întreţinută în multe capete din România şi de peste hotare, de „Euro­pa Liberă”. În realitate a fost înfiinţată de oamenii Moscovei şi a făcut politică kominternistă: „Vinovaţi la noi de extremism antiromânesc şi antiuman n-au fost militanţii dreptei ci colaboratorii «Cuvântului liber» şi membrii partidului comu­nist. Acolo era de căutat şi este încă rădăcina răului, nu în reacţiunea pe care răul, în mod normal, psihosomatic, a produs-o” (“Cotidianul”, supliment cultural, 9 decembrie 1991). Această declaraţie a lui Vintilă Horia pune degetul pe una din marile răni ale culturii şi literaturii române, reperată, dar încă neexplicată.

Istoria Uniunii Scriitorilor este, în primul rând, istoria luptei fără scrupule a unei grupări kominterniste (activişti şi literaţi), pentru păstrarea monopolului de tip comunist în literatura română, fie de monopol ideologic, fie de control al pârghiilor vieţii literare sau al mijloacelor financiare. Scopul principal era înde­păr­tarea oricui ar fi putut incomoda în vreun fel planul de lucru al demolării valorilor româneşti. Că lucrurile n-au stat întotdeauna astfel se înţelege, dar faptul nu se datorează conducerilor instalate de partidul comunist (sau cu ajutorul acestuia) la cârma Uniunii Scriitorilor, ci scriitorilor cu vocaţia independenţei profesionale. Colabora­torii „Cuvântului liber”, la care se referă Vintilă Horia, cei stipendiaţi cu banii „ajutorului roşu”, sunt cei care au ocupat posturile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, de la înfiinţarea acesteia până în 1989. Colegi ai lor au ocupat funcţii de decizie politică în cercul cel mai înalt şi mai exclusiv al partidului, la nivel de secretari sau de birou executiv. Uniunea Scriitorilor a fost condusă, de fapt, de oamenii „Cuvântului liber”, care i-au imprimat directiva Moscovei, internaţionalistă şi antiromânească, de care nu a scăpat nici după 1989. Secţia cea mai puternică a acestei uniuni a fost lungă vreme secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, alcătuită, în mare parte, din alogeni, cu roluri de directori de conştiinţă nu numai în revistele literare, ci şi în cele ale partidului comunist şi în universităţile româneşti. Firul roşu al acestei supremaţii ideologice ni-l oferă prezenţa necurmată a lui Ov. S. Crohmălniceanu în toate birourile de condu­cere ale uniunii. Teroarea împotriva scriitorilor români de orientare naţională, mari sau mici, începe încă din toamna lui 1944 şi culminează cu anul 1948, când se înfiinţează Uniunea Scriitorilor. Ea va fi renăscută după 1980 şi relansată agresiv după 1989. În toamna lui 1944, Uniunea Scriitorilor este constrânsă să-şi aleagă un alt preşedinte, Victor Eftimiu, şi dă un comunicat ameninţă­tor la adresa tuturor scriitorilor care au sprijinit războiul antisovietic, răz­boiul anticomunist. Este fatal ca unii scriitori să nu se mai întoarcă în ţară, cum au făcut Aron Cotruş, Mircea Eliade, Vintilă Horia, după cum este la fel de firesc ca alţii să se ascundă pe unde pot, cazul Nichifor Crainic, alţii să fie reduşi la tăcere, Vasile Voiculescu, alţii demişi sau arestaţi. Chiar la începutul lui 1948, înainte de înfiinţarea Uniunii Scriitorilor, ziarul „Scânteia”, de o criminală agresivitate faţă de valorile societăţii româneşti rosteşte o sentinţă de „moarte civilă” la adresa lui Tudor Arghezi, care este scos, astfel, din circuitul public şi profesional. În acest climat, pe un teren curăţat de autorităţi şi prestigii constituite, se înfiinţează Uniunea Scriito­ri­lor, ca organ îndrumat şi controlat direct de partid. Tot în 1948, se înfiin­ţează Fondul literar menit să finanţeze acest proiect de construire a unei literaturi comuniste ruptă de tradiţiile româneşti. Lupta pentru controlul şi distribuirea acestor surse finan­ci­a­re, ca şi a altor facilităţi, a degradat permanent viaţa Uniunii Scriitorilor. Între 1948 şi 1968, conducerile fiind numite, luptele intestine s-au dus, mai ales, la vârf. Între 1968 şi 1990, relativa democratizare a U. S. a dus la extinderea numărului celor antrenaţi în aceste bătălii, încurajate de factorul politic, care prefera divizarea scriitorilor într-o luptă de interese mărunte şi nu într-o luptă de idei. Echipa kominternistă de la „Cuvântul liber” şi-a trimis, după război, în aparatul politic şi propagandistic, următorii oameni: Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Gheorghe Rădulescu, Nicolae Moraru (tot aici trebuie introdus Walter Roman), iar în câmpul literelor şi publicisticii româneşti (mai ales în conducerea Uniunii Scriitorilor) pe Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Radu Popescu, George Macovescu, George Ivaşcu. Când primii conduceau secţia de presă şi propa­gandă a partidului, cei din rândul al doilea acţionau în conducerea U. S., în presa literară şi politică, la universitate. Nucleul de la „Cuvântul liber” s-a îmbogăţit, trecând, după război, la revistele „Viaţa Românească”, „Revista literară”, „Ori­zon­turi”, „Contemporanul”, cu aderenţi de aceeaşi factură: Ov. S. Crohmăl­niceanu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Nina Cassian, Ion Vitner, A. Toma, S. Bratu, Silvian Iosifescu. În timp ce marile figuri literare româneşti erau condam­nate fie la „moarte civilă”, fie la închisoare, fie la o degradare profesională şi publică umilitoare, acest nucleu şi acoliţii lui tipăreau cărţile comandate de partid (“În satul lui Sahia”, „Lazăr de la Rusca”, „Silvester Andrei salvează abatajul”. „}ie-ţi vorbesc, Americă!” etc.), primeau substanţiale premii de stat, ocupau fotoliile academice, călătoreau peste hotare în numele scriitorimii române, dispuneau cu alte cuvinte, de toate beneficiile pe care le puteau oferi Fondul literar şi partidul comunist. A fost o epocă literară sinistră, pe care revista „Flacăra”, urmată după desfiinţare de „Gazeta literară”, a făcut-o şi mai sinistră.

O zvârcolire foarte semnificativă împotriva dictatului ideologic al unei critici literare, confiscată de un grup dictatorial în egală măsură de partid şi de gaşcă, se produce la Congresul scriitorilor din 1956, când Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, G. Călinescu, încearcă o emancipare de sub dictatul ideologic, fiind acuzaţi de inferioritate politică marxistă (lucru foarte periculos atunci), de către Ov. S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, comisarii ideologici ai momentului. Între cuvântările acestui dramatic congres se află şi prima persiflare a poeziei oficiale de comandă (Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu), făcută de A. E. Baconsky, ceea ce întăreşte imaginea unei lupte de idei, antioficioasă. Şi, pentru că literatura are nevoie şi de scriitori, nu numai de îndrumătorii secţiei de critică ai U. S., era nevoie de o publicaţie strict literară, care a fost, în 1958, revista „Lucea­fă­rul”. Simpla ei apariţie spărgea monopolul directorilor de ideolo­gie comu­nis­tă ai literaturii române, fapt pentru care „Luceafărul” a fost etichetată drept o revistă mioritică, legionară, fascistă, antisemită, înainte de apariţie, iar unul din viitorii ei conducători arestat (Aurel Martin). Revista „Luceafărul” a rămas pentru oculta „Cuvân­tu­lui liber”, care monopolizase literatura română după război, o revistă indezi­ra­bi­lă, tocmai datorită carac­terului autentic literar şi românesc al literaturii pe care a tipărit-o şi a scriitorilor pe care i-a lansat prin cenaclul „Nicolae Labiş“. Prin paginile revistei şi prin cenaclu au trecut scriitori, care fac astăzi mândria literaturii române. Comisarii ideologici ai literaturii române au înghiţit greu acest fenomen pe care nu l-au putut domina, făcând din controlul asupra revistei „Luceafărul”, scăpată de sub tutela directivei de la „Cuvântul liber”, raţiunea lor de a fi până în 1990. A fost, în pofida imposi­bilităţii unei polemici de idei explicite, disputa dintre directiva kominternistă postbelică şi încercarea literaturii române de a-şi păstra sau reface un profil propriu. Întreaga echipă kominternistă de la „Cuvântul liber” (din Comitetul Central al P.C.R. Şi din biroul U.S.) şi-a făcut din decapitarea revistei „Luceafă­rul” şi scoaterea lui Eugen Barbu, redactorul ei şef, din republica literelor de comandă, un obiectiv strategic principal. Manipulând o parte a scriitorilor tineri - pentru credibilitate! - operaţia a reuşit în 1968, când formaţia literar-politică al cărei lider era Leonte Răutu, secretar cu propaganda al C. C., reuşeşte să-l îndepăr­te­ze pe Eugen Barbu de la conducerea „Luceafărului”. Era în primul rând o victorie a decedatului „Cuvânt liber” comunist, în care Eugen Jebeleanu tipărise în 1936 un laudativ articol despre ucenicul Nicolae Ceauşescu. Para­doxul este că, în plin moment de liberalizare şi de renăscânde idealuri naţionale, în 1968, facţiunea kominternistă din partidul comunist, colegiul ei vizibil şi invizibil, au reuşit gâtuirea celei mai dinamice şi reprezentative reviste literare din acel moment. În climatul de relativă libertate creat în 1968, Zaharia Stancu, preşedintele U. S., obţine aprobarea de a ţine nu un congres al scriitorilor, ci o Adunare Generală. Scopul personal era de a reuşi realege­rea sa (motiv pentru care a deschis porţile uniunii pentru partizanii săi, bătrâni şi tineri). Scopul ocultei care-l dăduse jos pe Eugen Barbu de la „Luceafărul” era de a-l elimina pe Eugen Barbu şi din conducerea U. S., prin alegeri, ceea ce ar fi confirmat oficialităţilor îndreptăţirea descăunării. Echipa „Cuvântului liber” era în plină operaţie de purificare a instituţiei literare pe care o construise în propriul său profit. Ambele operaţii au reuşit, atât realegerea lui Zaharia Stancu, cât şi eliminarea lui Eugen Barbu. Uniunea Scriitorilor a fost condamnată de aici înainte la o existenţă pur electorală, dominată de interese extraliterare. Căderea lui Eugen Barbu în alegerile din 1968, a fost rezultatul unui rapt. Aşa se face că într-un moment atât de plin de iluzii şi de speranţe, ca acela din 1968, echipa de intelectuali komin­ter­niş­ti din C.C. şi din con­du­ce­rea U. S., a determinat un curs potrivnic vieţii lite­ra­re. Leonte Răutu a fost, de altfel, şi inspiratorul decapitării revistei „Amfi­teatru”, ziarului „Scânteia tineretului”, şi a Editurii pentru literatură, ai căror conducători (Ion Băieşu, Nicolae Dragoş, Ion Bănuţă) sunt destituiţi, pentru liberalism. Discursul lui Nicolae Ceauşescu din Piaţa Palatului, 1968 era folosit ca simplu paravan pentru destituiri culturale brutale. După holocaustul anilor '50, literatura română era, pentru a doua oară, în chiar anul de graţie 1968, jugulată.

Uniunea Scriitorilor se repolitizează sub mâna vechilor comisari ideo­lo­­gici. Apar, de aceea, însă mari nemulţumiri, gesturi de respingere, rezistenţe şi chiar gesturi de dizidenţă, primele şi singurele autentice. Aşa se face că Dumitru }epeneag, Paul Goma, Nicolae Breban devin persoane indezirabile pentru par­ti­dul comunist, care le pregăteşte excomunicarea, în complicitate cu conduce­rea U.S. Anul 1972 a fost fatal pentru viaţa literară românească. Partidul comu­nist nu-i doreşte pe Goma, pe }epeneag, pe Breban la tribuna Adunării Generale a scriitorilor! Rezultatul este că s-a căzut la un compromis cu reprezentanţii U. S. pentru ca aceştia să renunţe la ideea Adunării Generale şi să convoace o confe­rinţă cu delegaţi, care să garanteze absenţa tuturor scriitorilor indezirabili de la conferinţă. Condu­ce­rea U. S. a acceptat cinica propunere realizând, de fapt, un troc: în schimbul eliminării prin fraudă a celor trei indezirabili, gruparea „Cuvântului liber” de la U. S. putea să-şi elimine şi ea adversarii direcţi. Frauda s-a operat în alegeri şi cele două părţi au fost satisfăcute: lui Goma, }epeneag, Breban li s-a barat accesul la tribuna scriitoricească, dar de acelaşi baraj ilicit s-au lovit şi adversarii kominternului literar. S-a găsit chiar un girant moral (C. Chiriţă), care a declarat în „Scânteia” că alegerile au fost inspirate şi corecte şi că n-au lăsat pe dinafară nici un scriitor de valoare! Era un neadevăr sfruntat, pentru susţinerea căruia C. Chiriţă a fost gratificat, după oportu­nis­tele declaraţii, cu funcţia de secretar general al U. S., funcţie fără precedent până atunci. Aşa s-a operat prima mare scindare a scriitorimii române. Datorită ei, o bună parte a acesteia (Eugen Barbu, A. Păunescu, Ion Lăncrănjan etc.) n-a mai avut acces la o tribună scriitoricească din 1972 până `n 1989. Frauda electorală devenise o meto­dă în viaţa U. S., sub ochii complici ai secţiei de presă a partidului. În loc să fie scoasă de sub incidenţa factorului politic, U. S. a fost expusă acestuia: George Macovescu, ministru de externe, vechi colaborator al „Cuvântului liber”, devine vicepreşedinte al U. S. şi preşedinte al Asociaţiei bucureştene de scriitori, în timp ce G. Ivaşcu trece director la „România literară”. Fosta echipă de ilegalişti de la „Cuvântul liber” se masează în conducerea U. S. pentru un viitor asalt politic. Ea câştigă pe aceeaşi cale, sub privirea complice a unor factori de partid, alegerile Conferinţei scriitorilor din 1977, când George Macovescu devine preşedinte. Uniunea Scriitorilor, are pentru prima dată un preşedinte provenind de la „Cu­vân­tul liber”. Literatura română, viaţa literară, Uniunea Scriitorilor devin poli­go­nul politic al fostei formaţii pro­mo­s­co­vite de la „Cuvântul liber”. La o plenară a partidului (1977) este executat, ca în vremurile negrului dogmatism, romanul „Bunavestire” de Nicolae Breban, pentru ca, în anul 1979, să fie descalificat profesional Eugen Barbu. În birou şi Consiliu se mai aflau Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Radu Popescu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Crohmălniceanu, iar la „România literară” G. Ivaşcu. În acelaşi timp, organul teoretic al C. C., „Era socialistă”, era condus de Ştefan Voicu, „Editura Politică” de Walter Roman, trustul publicaţiilor pentru străinătate de Nicolae Moraru. În aparatul superior de partid se aflau Leonte Răutu, Petre Lupu, Gogu Rădulescu, Mihai Florescu, Ghizela Vass. Scopul acestei grupări era însă strict politic: eliminarea din C. C. a lui Eugen Barbu. Ostilitatea activă cu care aceşti urmaşi ai „Cuvântului liber” au tratat marele exil literar românesc, ca agent dinamic al scindării forţelor creatoare, caracterizează de la un cap la altul existenţa nucleului kominternist care a monopolizat viaţa literară.

Viaţa literară se convulsionează, se precipită. În scopul de a feri pe viitor Uniunea Scriitorilor de aceste convulsii politice distrugătoare pentru literatura română, mai mulţi scriitori au, în 1980, o audienţă colectivă la Nicolae Ceauşescu unde cer eliminarea manevrelor electorale din viaţa literară, pledând pentru o Adunare Generală a Scriitorilor. O Adunare Gene­ra­lă a Scriitorilor însemna garanţia eliminării minorităţii kominterniste din conducerea U. S. Un alt grup de scriitori, introdus ca factor de presiune, la în­ce­­putul lui 1981, la acelaşi Ceauşes­cu, reuşeşte să răstoarne acest rezultat: Adu­narea Generală este transformată din nou în Conferinţă, ceea ce a însem­nat, de fapt, garantarea prin complicitatea constituită cu factorul politic a ace­leiaşi conduceri U. S. Mai ales esenţa acestei chestiuni o ocolesc sau o defor­mează cei care vorbesc despre audienţa din 1980, evitând s-o pome­neas­că pe cea din 1981. O Adunare Generală a Scriitorilor ar fi normalizat viaţa literară, constituind sfârşitul unei dominaţii literare întemeiată pe „Cu­vântul liber” şi pe un articol scris de Eugen Jebeleanu despre ucenicul Cea­u­şescu. Dar cum Adunarea Generală însemna moartea acestui grup abu­ziv şi nociv, s-a făcut totul împotriva ei. Aşa că la Aduna­rea Generală a Scrii­­torilor pe oraşul Bucureşti (1981), când scriitorii au vo­tat în unanimitate pentru Adunarea Generală, George Macovescu şi Dumi­tru Necşoiu (repre­zen­tantul municipiu­lui de partid Bucureşti) au refuzat să comunice oficia­li­tă­ţilor rezultatul votului, sfidând voinţa majorităţii. Confe­rin­ţa pe ţară care a urmat a fost dezastruoasă pentru falsificatorii voinţei scrii­torimii: delegaţii aleşi pe sprânceană n-au fost în stare să decidă decât 40 de membri ai Con­si­liu­lui, din 90. Se confirma astfel necesitatea unei Adu­nări Generale. În ase­me­nea cazuri se votează din nou, sau se anulează ale­gerile. Vinovaţii de acest eşec au găsit însă soluţia nelegitimă de a intro­duce în Consiliu persoane care nu întruniseră numărul statutar de voturi. Consiliul U. S. din 1981 este un Consiliu fără legitimitate statutară, miluit de Ceauşescu, dar cei numiţi de el au primit, din nou, fără scrupul, din mâinile puterii oficiale, girul de a dirija şi exploata U. S. aşa cum o doreau.

Fondul real al legendei U.S. `l dă complicitatea conducerii ei cu con­du­ce­rea de partid. Cei care au pledat pentru o Adunare Generală au fost pre­zen­taţi apoi drept răi colegi care vor să desfiinţeze U.S. În şedinţele de Con­si­liu s-a făcut totul pentru ca ei să fie marginalizaţi sau destituiţi şi să li se ră­pească orice drept de viaţă literară. (O stenogramă tipărită de „România Mare” a înfăţişat tipul de denunţ politic pe care-l foloseau în consiliul U.S., la adresa colegilor lor, cei care ulterior au ţinut să se intituleze dizidenţi.) Fondurile au fost mânuite în interesul exclusiv al grupării aflate la comandă, sub formă de ajutoare, împrumuturi, plecări peste hotare (de preferinţă Occi­den­tul), premii literare. Acestea se dădeau prin rotaţie: cine lua premiu anul acesta, prezida anul următor şi dădea celui care-l miluise şi aşa mai departe. S-au făcut călătorii particulare peste hotare din banii tuturor scriitorilor, în timp ce unii membri ai U.S. se zbăteau în mari dificultăţi financiare. S-a ob­ţi­nut şi performanţa, demnă de Ilf şi Petrov, ca o întreagă redacţie de revistă, „Secolul 20”, să primească salarii ani de zile fără să-şi scoată publicaţia pen­tru care era plătită. În plus această fraudă a fost împopoţonată cu titlul de opoziţie anticomunistă! Valoarea împrumu­tu­ri­lor acordate unor scriitori se poate evalua şi după faptul că mai mulţi dintre cei expatriaţi (Ion Caraion, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Ion Negoiţescu, Ben Corlaciu etc.) au lăsat în urmă datorii, fiecare, de sute de mii de lei. Aceşti bani nu vor mai fi recu­pe­raţi niciodată, ca şi alţii care au fost cheltuiţi în neştire după 1990. Cererea lui Adrian Marino (“Jurnalul literar”, 1990) de a se tipări în presă lista celor care au cheltuit şi risipit banii Uniunii Scriitorilor îşi avea temeiul ei. Fa­li­men­tul postdecembrist al U. S., care este şi falimentul dizidenţei române, a fost recunoscut şi într-o şedinţă de consiliu, unde aproape toţi vorbitorii au ce­rut demisia lui Mircea Dinescu, con­si­derat vinovat pentru dezastrul în care se află, organizatoric, financiar, publicistic, profesional moral fosta Uniune a Scriitorilor. Legenda se spulberă de la sine.

Ce se mai poate spune despre o Uniune a Scriitorilor din România al cărui preşedinte de oroare îl taxează în faţa a milioane de telespectatori pe Eminescu, Poetul Naţional, drept „reacţionar”, ca în cele mai bune vremuri ale kominternului? Ca orice prăsilă kominternistă, dizidenţa română, care a jurat pe Gogu Rădulescu, cepexistul, este fundamental antieminesciană. Istoria Uniunii Scriitorilor rămâne datorită nucleului kominternist, activ şi lucrativ, unul din cele mai triste capitole ale ocupaţiei comuniste, întârziate în România şi după 1989, şi ale holocaustului culturii române.

Fenomenul rezistenţei literare româneşti postbelice, care există şi merită a i se scrie istoria s-a desfăşurat adesea în afara Uniunii Scriitorilor şi, de multe ori, în conflict cu Uniunea Scriitorilor. O uniune de scriitori români care se legiti­mea­ză prin atacuri la Eminescu se defineşte singură ca drept un fenomen ilegitim.