Roata vremii: Mihai Sin. Cautând, înca, speranța

Vă rog să citiți acest text semnat de Mihai Sin, în revista Asymetria, selectat de mine, cu îndoliata ocazie a despărțirii de autor, decedat la 6 mai 2014. Cu prietenie, Dan Culcer

Roata vremii: Mihai Sin. Cautând, înca, speranta Publicat la 20 November 2012 în Asymetria

Când “turma” e prea obosită şi descurajată, “păstorul” trebuie să-i insufle curaj, să-i înalţe trăirile şi să-i readucă speranţa. Nu e vorba de “regie”, ci de har.  Căutând, încă, speranța Cioran spunea undeva că Dumnezeu îi datorează multe lui Bach. Nu este chiar o exprimare paradoxală, chiar dacăea îi aparține “scepticului de serviciu”, cum l-a numit Petre Țuțea. Și nu e vorba de o blasfemie, pentru că mi se pare limpede că, în acest caz, Cioran nu intenționează în nici un fel să aducă vreo “atingere” lui Dumnezeu, ci să-l elogieze pe Bach, un elogiu, e drept, cu totul neobișnuit. Căci ce laudă, ce onoare mai mare i se poate aduce unui om, unui muritor, decât aceea că Dumnezeu i-ar “datora” ceva? De altfel, “scepticul” Cioran, despre care n-am de unde să știu dacă a fost sau nu mântuit, iconoclastul prin excelență, a avut, poate, mai degrabă structura unui mistic, poate chiar a unui mare mistic. M-ar tenta să scriu într-o bună zi un eseu în care să argumentez că marii iconoclaști au structura unor mistici “refuzați”, a unor “îngeri căzuți”. în cazul lui Cioran, există fără îndoială o nevoie de absolut, care nu are cum sa fie “satisfăcută” sau măcar potolită nici de “disperare”, nici de “singurătate”și “amăgiri” sau, cu atât mai puțin, de “descompunere”. Orgoliul și chiar vanitatea lui juvenilă, manifestate prin nonconformism exacerbat și iconoclastie, s-au transformat prea repede în “metodă”, filosoful român trăitor la Paris devenind cu vremea ”sclavul” propriilor concepte atât de șocante cândva. Chiar dacă nu agreez un anumit tip de speculații, nu pot să nu mă gândesc că, dacă ar fi rămas in România, gândirea și viziunea sa ar fi evoluat altfel, poate chiar spre mistică, după cum spuneam. Căci ar fi trecut prin alt tip de experiențe, pușcăria politică nu l-ar fi ocolit și, dacă ar fi scăpat cu viață, o viziune de tip Steinhardt, dacă pot spune astfel, i-ar fi fost mult mai aproape. Așa însă, Franța postbelică, dominată de toate iconoclastiile și de existențialismul tuturor disperărilor, chiar și a celor fără obiect, devenite, aproape obligatoriu, “mode” literare și filosofice, dar și “modele” de gândire, s-a dovedit a fi un teren prea favorabil pentru tânărul rebel român. Cioran rămâne însă Cioran, cu biografia sa de “etern student”, chiriaș al unei mansarde pariziene și, firește, nu-mi propun să-l transform în altceva decât este. îmi mențin însă părerea că, de la un moment dat, el a scris și cu gândul la reacțiile unei părți a intelectualității franceze, mare amatoare de “insurgențe” spirituale. Revenind la Bach, firește că Dumnezeu nu îi datorează nimic, cum nu datorează ceva vreunui om. Afirmația lui Cioran se cere deci a fi transferată asupra oamenilor, care au unitățile lor de măsură, mai mult strâmbe decât drepte, atunci când se pronunță asupra unor foarte mari valori, adevărați “zei” spirituali. într-adevăr, ce-i datorează oamenii lui Bach? Printre atâtea altele, Bach ne învață, de atâtea generații, ce înseamnă trăire și iubire mistică, fervoare și frenezie religioasă, o înțelegere sensibilă a dumnezeirii, venerarea și adorarea Gloriei eterne, fără a da semne de oboseală, de saturație si plictis omenesc sau, fie-mi iertată o expresie venită din cotloanele istoriei noastre, de sastiseală. Mereu egal cu sine, cel puțin în aparență, Bach se menține la o altitudine spirituală incredibilă și de neatins pentru omul obișnuit, fără ca muzica lui să devină vreo clipă egolatră sau arogantă, distant inițiatică sau chiar disprețuitoare față de lumea colcăitoare de jos sau mulțumită ca după un festin cu zeii, suficientă sieși. Menținerea la o astfel de altitudine poate obosi, poate să aducă o anumită monotonie, cu atât mai mult cu cât muzica lui Bach pare lipsită de “relief”, de căderi și suișuri spectaculoase. “Căderile” sale par să însemne doar câțiva pași înapoi sau în jos, pentru a contempla Cerul cu o fervoare și iubire sporite, deodată împrospătate de o forță și mai mare a trăirilor. Căci la Bach trăirea înseamnăaproape totul, cu infinita ei gamă de nuanțe, cu resursele ei nebănuite și atât de surprinzătoare, încât ne putem întreba dacă știm cu adevărat ce înseamnă “trăire” și cum poate fi ea înțeleasă. De la Bach – la noi, cei cărora nu ni s-a dat să avem astfel de trăiri.   Mergând de-a lungul anilor la slujba din Noaptea învierii, am putut să observ cât de mult înseamnă trăirea, cât de sensibile pot fi diferențele de la o comunitate de credincioși la alta și de la un preot la altul. ”Sceneta” învierii Mântuitorului e aceeaşi, desfăşurată după un anumit ”tipic”, cel puţin la ortodocşi, dar cât de diferite pot fi trăirile, cât de mult contează harul preotului! Timp de mai mulţi ani, am mers la înviere la o bisericuţă dintr-un orăşel transilvan, şi am putut să observ cum, în anumiţi ani, oamenii mi s-au părut mai obosiţi si mai ”somnoroşi” ca de obicei, obosiţi de viaţă, de griji, de aşteptări şi speranţe înşelate, de un Timp ce-i loveşte sau îi macină implacabil şi pe care nu-l mai înţeleg, pentru că mulţi nu mai înţeleg ce se întâmplă cu ei. Din păcate, numărul tinerilor cu sau fără căpătâi care vin la înviere doar ca să se hârjonească, să bea, să fumeze şi să înjure, pare să fi crescut. ”Corul” vocilor a cântat stins, formal, fiecare pe ”legea lui”, extraordinarele acorduri ”Christos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le” fiind, uneori, parcă lipsite de acea forţă a speranţei, a unei Nădejdi româneşti care era evidentă în timpul regimului comunist, cu toată supravegherea credincioşilor de către „Organ”. N-a apărut, ca altădată, acea atmosferă de înălţare, de comuniune sufletească şi solidaritate, de Speranţă întru Domnul nostru Iisus Christos. Când “turma” e prea obosită şi descurajată, “păstorul” trebuie să-i insufle curaj, să-i înalţe trăirile şi să-i readucă speranţa. Nu e vorba de “regie”, ci de har.   Dar “păstorii” noştri sunt şi ei oameni şi pot fi ei înşişi obosiţi, lipsiţi de “trăire” şi marcaţi de rutina slujbei. Suntem îndemnaţi adesea, din direcţii uneori foarte diferite, să iubim cu adevărat. Dar putem avea uneori revelaţia căiubirea adevărată, iubirea mistică e încă o noţiune îndepărtată şi prea abstractă pentru noi, ca o dimensiune încănecunoscută şi pe care doar încercăm să o explorăm.  Mihai Sin