„Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu!”
-un dialog de suflet cu Î. P. S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghita -
Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P.S. Ioan Selejan pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthiste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române iar preoţii şi obştiile călugăreşti alungate. La recucerirea Ardealului de Nord Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc iar democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometri şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin Şieu şi am avut ce pomenii la Băsescu şi guvernanţii săi, care bine înţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perine de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne întors spatele cu „nem tudom”! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, Clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată plăcere. După un timp l-am văzut pe I.P.S, împreună cu măicuţă, era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bună voinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, să-l mai îngăduim un timp. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, ne-am privit cu omenie deschisă. Dinainte, de la Bistriţă, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.
- Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasna şi Harghitei ce are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu românesc dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravin sistemelor democratice atât în Europa cât şi în Nord America. Înainte de a trece la întrebări dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie ?
- Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.
- Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă?
- Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste, şi s-a întâmplat astfel că am avut biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu ostili agresivi verbali prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte, am reuşit să închidem porţile şi uşile reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994 , un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă ’’Hristos a înviat’’. Preotul mi-a spus că, la un moment dat, erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte ’’Hristos a înviat’’ Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul biserici, geamuri care apărau de vânt flacăra luminărilor. Urme de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica a fost identificată de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: ’’Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească’’. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum spune Mântuitorul. De aceia spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceia abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioada presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.
- Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat Patriarhia Română? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşi ortodocşi romani din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vă acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul, de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.
- Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: ’’Români, plecaţi de aici’’ şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noi biserici de la Mânăstirea Lainici şi am venit aici, într-o profundă rană românească. Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţă, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis ‚’’Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica aceia de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionali să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani ! În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthistă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină mâine la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”. Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile romanilor plângeau cu copii în braţe în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte au executat ordinul de distrugere a bisericii ce era sufletului credinţei lor…
- În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?
- La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru românii. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.
- Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?
- Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arata ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.
- De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?
- Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.
- Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?
- Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.
- Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate, de treizeci şi cinci de ani, şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personală, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română, din fondurile sale, cât dă la Muntele Atos?
- Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.
- Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthistă ce se continuă, e drept atenuată, sub aripile iredentiste şi segregaţioniste ale unor unguri de azi, meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi ?
- Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan unde vom împărţi credincioşilor câte un tricolor, este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la ele iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.
- Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani.
Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români. Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.
Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu