Noica_despre_reinventareaEuropei

Noica_despre_reinventareaEuropei/9 iunie 2009/ 11120car.

 

III.Centenar Constantin Noica (1909-1987)

Isabela Vasiliu-Scraba

Noica despre reinventarea Europei

 

Motto: “Idealul european a devenit nu perfecţia câştigată prin meditaţie, umilinţă şi iubire, ci forţa egoistă, forţă câştigată prin toate ingeniozităţile raţiunii, prin acumularea bogăţiilor şi prin luptă, adică prin ură” (Alex. Busuioceanu)

 

Pentru Constantin Noica, secolul XXI n-ar urma să fie foarte diferit de secolul XX, ceva îndreptări ale omenirii fiind de aşteptat pentru secolul XXII. O părere cumva similară exprimase si jurnalistul Theodor Cazaban. După autorul romanului Parages (Paris, Gallimard. 1963), “secolul XXI sera antifascist et coquin”. Ceea ce s-a văzut cu prisosinţă la etichetarea nedreaptă şi înverşunarea de două decenii împotriva lui Noica si a prietenului său de o viaţă, Mircea Eliade, realizată de cei incapabili de a le urmări gândirea filozofică, de “neo-prostovani de toate culorile” (D. Culcer). Sensul convergent al opiniilor lui Th. Cazban şi Noica reiese din textul scris de Noica la moartea lui Eliade, cuprinzând afirmaţia explicită că secolul XX, este un “veac care şi-a nesocotit glasurile” (Urma paşilor săi, în vol. Istoricitate şi eternitate, 1989). Este aici o aluzie la asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a atâtor creatori români martirizaţi în temniţele lui Nikolski. Vulcănescu, în tinereţe prieten cu Eliade şi Noica fusese un gânditor religios de mare deschidere către semeni, un democrat ca atâţia alţii acuzat pe nedrept a fi fost “fascist”, după cum puşcăriaşul  Vasile Voiculescu (mort la câtva timp după graţierea din 1964) ispăşise după gratii vina imaginară de a fi scris poezie “obscurantistă” din perspectiva materialismului propagat de ocupantul sovietic al României ciuntite.

 

Prin 1978 Noica fusese ceva mai optimist: “Cred că secolul XXI va fi unul al regăsirii spiritualităţii, după ce secolul XIX a fost unul al istorismului, iar secolul XX al ştiinţei” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 62). Dar secolul ştiinţei a fost şi secolul în care Erza Pound a întruchipat poezia de după gratii din Occident, poezie care nu trebuia memorată şi pentru care nu s-a întrat în temnită, cum s-a întâmplat în Europa de Est cu poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, scrisă după gratii de Radu Gyr. Secolul XX care şi-a nesocotit creatorii de geniu, “se sperie acum [1986] de urmările propriei nesăbuinţe” (C. Noica). Sigur, aceasta era o viziune milenaristă, de sfârşit de lume rău alcătuită, care nu s-a confirmat, din naturala stratificare a valorilor lipsite de consistenţă în vârfurile grămezilor de condeieri. 

 

Prietenului său Cioran, Noica îi scria pe 6 sept. 1980 că nutreşte speranţa unei reinventări a Europei. Nepărăsind scepticismul său de toate zilele, Cioran i-a replicat: “De loin, cette perspective est concevable; non de pres” (Cioran, 22 dec. 1980). Apoi plasează creativitatea filozofică a lui Noica într-o enclavă a Europei care a regăsit spiritualitatea pierdută: “Vu d’ici, Păltinişul paraît la derniere survivance de Paradis”. Împrejurimile Sibiului îi evocă în amintire copilăria sa. Ideea Paradisului în care Noica “reinventează Europa” de dinainte de înstăpânirea “logosului matematic”  apare îmbinată la Emil Cioran cu ideea pedepsirii celui care (plecat din Mărginime) a încetat de foarte tânăr să privească împrejur cu uimire, să perceapă lumea din interiorul ei: “Je suis bien puni d’avoir voulu a tout prix m’en eloigner”. Sigur, este aici topită şi suferinţa desţărării împreună cu imaginea exuberanţei culturale a perioadei “Criterionului” unde vorbitorul cel mai strălucit fusese profesorul lor de metafizică, figură păstrată vie în memoria lui Cioran, care prin anii şaizeci încă îi mai povestea lui Ierunca (v. Jurnal) două ceasuri întregi despre Nae Ionescu.

 

Europa “untului”, rezultată din dezvoltarea unilaterală a “logosului matematic” şi a instituţiilor economico-financiare, era dispreţuită de la Păltiniş de Constantin Noica, şi de la Paris de Emil Cioran. Desigur nu datorită austerităţii vieţii pe care o duceau. Si nici din “anti-europenism”, cum s-au repezit să susţină “turnătorii reciclaţi” şi campionii hermeneutizărilor în cifru politic, bine răsplăţiti de ideologii comunismului.

 

Folosind un stil subversiv spre a nu trezi suspiciuni cenzurii, Constantin Noica (1909-1987)  scria despre Europa contemporană Încheiere la o cultură ce nu se încheie. A fost ultimul său articol. El a apărut în “România literară” (an XX, 15 oct.1987, nr. 42, p.19). Titlul indică domeniul filozofiei culturii, “încheierea” fiind concluzia unei meditaţii despre sensul culturii europene de la Galilei şi Leonardo încoace. Filozoful intrat după anii de detenţie politică pe “uşa din dos” a culturii comuniste (şi apoi marginalizat până la moarte) a rezumat povestea Europei interesat de “logos-ul istoric”, una din căile abandonate prin “limitarea” interesului contemporan la cunoaşterea ştiinţifică. De pe poziţia celui care participă la cultura europeană, Noica a desemnat tipul de cunoaştere propriu ştiinţei prin accentuarea “formalismului matematic”. In meditaţia sa asupra desfăşurării spiritului european în timpul liniar al istoriei, Noica subliniază rolul Bizanţului la cultura europeană.

 

Iată cât de sintetic exprimă acestă opinie pe care o împărtăşea profesorul Nae Ionescu studenţilor săi. Constantin Noica, filozoful care n-a avut parte de o carieră didactică, întrucât era considerat nepotrivit pentru învăţământul românesc de după reforma rusească din 1948,  începe povestea Europei regăsind platonismul “participării” în eikon-ul care a dat “icoana” bizantină. Următorul moment edificator al Europei ar fi fost unitatea latinei medievale din care s-au diferenţiat în epoca Reformei limbile europene, studiate de lingvistica secolului XIX.

 

Dar acelaşi secol este şi secolul naţiunilor. Bătut, ţinut iarna în frig şi înfometat după gratii pe motive politico-ideologice, Constantin Noica aflase pe propria-i piele că “naţionalismele” nu sînt pe placul comuniştilor internaţionalişti de la cenzură, de ex. Ion Ianoşi, ajuns “una din instanţele ultime ale culturii noastre” (Noica, iulie 1980). De aceea foloseşte spre camuflarea ideilor sale un limbaj abstract.

 

El scrie despre “sistemele autonome de valori”, centrate pe logos-uri diferite ca rostire, care “tind, într-o cultură [europeană] împlinită, să capete autonomie”.  Apoi, făcând trimitere la Mircea Eliade care susţinea că orice creaţie o reface pe cea originală a lumii,  introduce ideea de “subsisteme de valori cu matematica în frunte” care aspiră şi ele la autonomie.

 

Aşa s-ar fi instituit domnia logos-ului matematic. Acesta, în ciuda formalismului său ce-l face să semene cu o umbră, a ajuns a  prinde “realitate”  instituindu-se ca “model cultural”. Dar, semnificativ pentru spiritul european (adică pentru acea cultură autentică nedesprinsă de “real”, de creaţia lui Dumnezeu)  este faptul că “nu se sperie de eşecuri”. Chiar într-o cultură eminamente ştiinţifică, mai apar oameni de ştiinţă, precum marele istoric al religiilor devenit profesor la Divinity School. Abandonarea spiritului umanist nu a fost atât de radicală încât să nu mai apară la graniţa dintre ştiinţă şi religie un creator de anvergura lui Eliade.

 

In cultura americană participând la formalismul matematic, Mircea Eliade ar fi fost un “Cristo-for”, ca purtător al creştinismului cosmic românesc. Istoricii religiilor au vorbit de o “eră Eliade” fiindcă, după Noica, între “mandarinii” reprezentanţi ai mediilor academice occidentale, Eliade făcea figură de “salvator”.

 

Aşadar adevărata cultură a aflat de mult calea de a se sustrage istoricităţii: Nu devenind “planetară” fiindcă ideea de cultură planetară nu se poate susţine, ci în luptă cu zeii (C. Noica), sau prin situarea omului de cultură “în orizontul misterului şi întru revelarea lui” . Am preluat pecetea gândirii blagiene, exprimând mai puţin agonic menirea celor care vor “reinventa Europa”. Cum bine se ştie, pe Blaga, “veacul XX care şi-a nesocotit glasurile” l-a trecut pe linie moartă, având grijă, prin mercenarii ocupantului sovietic al României ciuntite, a-şi manifesta dezacordul cu ideea ca un scriitor fără drept de semnătură să primească Premiul Nobel.

 

Filozoful de la Păltiniş vorbea de lupta lui Zeus care-l înfrânge pe Cronos, timpul devorator. In articolul scris cu puţin înainte de marea trecere, exprimarea lui Noica este extrem de sibilinică. Cititorul este rătăcit în vastele “unităţi sintetice” ale gramaticilor generative care “eliberate de sub tutela naturii încep a gândi, a vorbi şi a sta de vorbă cu zeii”. Asemenea “vorbire cu zeii” îşi capătă dezlegarea la citirea eseului despre cei şapte paşi ai lui Buddha în care sintetizase în 1983 parcursul spiritual eliadesc. La un moment dat Noica întră în dialog cu Eliade, observând că, în plan speculativ, efervescenţa creatoare a ştiinţei poate fi comparată cu retragerea zeilor vechi care fac locul celor tineri: “legile abstracte ale cunoaşterii se retrag în cercul lor şi se prefac în dii otiosi” exasperaţi de a fi pe punctul “de-a fi înlocuiţi cu zei mai tineri” (C. Noica, în vol. Istoricitate şi eternitate, Bucureşti, 1989, p.241). Revenirea din sfera purei speculaţii este marcată limpede: “să lăsăm fiecare viziune [a ştiinţei şi a filozofiei religiilor] cu adevărul ei” (op. cit.).

 

Ceea ce înseamnă că pretenţia ştiinţei de a dezlega misterele lumii deocamdată s-a redus la înlocuirea unor ipoteze cu altele, detronând teorii vechi prin teorii noi într-o pură devenire. Cu aceasta Noica se întoarce la viziunea filozofului religiilor care, în jurnalul său, notase odată cu regret că minţile cele mai promiţătoare se îndreaptă în cea de-a doua jumătate a secolului XX spre domeniul ştiinţei, lăsând disciplinele umaniste pe seama unor inşi mai puţin dăruiţi.

 

In opinia lui Noica, “vorbirea cu zeii”  ar cere un alt timp decât timpul liniar al devenirii întru devenire pe care se petrec “desfăşurările logice” şi devenirile fără “săvârşire” din timpul extazului, acele deveniri individuale care nu ajung să fie “întru fiinţă” pentru că nu lasă urme în plan cultural (cum spune despre propriul fiu Răzvan devenit Rafail).

 

Un alt prilej de abatere de la înţelesul livrat printre rânduri îl aduce şi precizarea că spre a ajunge la zei, “sistemele autonome de valori” au nevoie de timp: “nu atât un timp al extazului sau un timp pur al desfăşurărilor logice, ci timpul real, timpul istoric. Să se poată înfrânge timpul cu el cu tot? Cultura europeană a arătat că se poate” (C. Noica, Încheiere la o cultură ce nu se încheie). E drept că optimismul filozofului marginalizat de ideologii materialismului dialectic implica o amânare de un secol: “N-am nici o îndoială că omenirea va ştii să se redreseze, chiar dacă nu va reuşi în secolul XXI” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 180). In opinia filozofului de la Păltiniş, afirmaţia că “Dumnezeu a murit” mergea mână în mână cu presupunerea că spirtualitatea (“devenirea întru fiinţă”) poate dispărea, cum poate dispărea şi viaţa, şi raţiunea. Dar “Dumnezeu n-a murit încă”, preciza Constantin Noica (p.98) încrezător în reinventarea Europei.