Ze'ev (Vladimir) Jabotinsky (1880 - 1940)
Ze'ev Jabotinsky was a Zionist activist, orator, and writer who founded the Betar Movement. He was also a soldier who founded the Jewish Legion during World War I.
Jabotinsky (born October 18, 1880; died August 4, 1940) was born as Vladimir into a middle-class Jewish family in the Russian city of Odessa. At the age of 18, he left Odessa to study law in Italy and Switzerland, where he also served as a foreign correspondent for several wellknown Russian newspapers. His reports and articles were widely read and soon became recognized as one of the brilliant exponents of Russian journalism. All his reports and articles were signed with his literary pseudonym “Altalena.”
Ze'ev returned to Odessa in 1901 where he worked on the editorial staff of Odesskiya Novosti, but the pogrom against the Jews of Kishinev in 1903 spurred Jabotinsky to undertake Zionist activity. Though he admitted that he "no inner contact with Judaism" and never "breathed the atmosphere of Jewish cultural tradition" during his youth, Jabotisnky took a leadership role in organizing selfdefense units and fought for Jewish minority rights in Russia. He then traveled the length and breadth of Russia urging self-defense on the Jewish communities.
Elected as a delegate to the 6th Zionist Congress, Jabotinsky became fascinated by Zionist leader Theodor Herzl and though he voted against Herzl's "Uganda Plan" for a Jewish national home, Ze'ev was totally taken by the fervor of Zionist activists. Over the next few years, Jabotinsky was active in spreading the Hebrew language and culture throughout Russia and soon became the foremost Zionist lecturer and journalist in the country.
Following the outbreak of World War I in 1914, Jabotinsky left for the war-front as a newspaper correspondent with the Moscow liberal daily Russkiya Vedomosti. While in Alexandria, where thousands of Jewish deportees from Palestine were concentrated, he met Joseph Trumpeldor and together they worked for the establishment of the Jewish Legion. Jabotinsky was not interested in the creation of an auxiliary unit, and, upon reaching London, took energetic steps until the final confirmation was received in August 1917 of the creation of the first Jewish Legion. Jabotinsky also served as a Lieutenant and participated in the assault of the Jordan River crossings and the conquest of Esalt in the campaign to free Eretz Israel (Palestine) from Turkish rule. During Passover in 1920, Jabotinsky stood at the head of the Haganah in Jerusalem against Arab riots and was condemned by the British Mandatory Government to 15 years hard labor. Following the public outcry against the verdict, he received amnesty and was released from Acre prison.
After 1921, Jabotinsky served as a member of the Zionist Executive and was one of the founders of “Keren Hayesod.” After a series of policy disagreement on the direction of the Zionist Movement, he seceded and, in 1925, established the Union of ZionistsRevisionists (Hatzohar) which called for the immediate establishment of a Jewish State.
In 1923, the youth movement Betar (Brith Joseph Trumpeldor) was created. The new youth movement aimed at educating its members with a military and nationalistic spirit and Jabotinsky stood at its head. During the years 19281929, he resided in Palestine and edited the Hebrew daily Doar Hayom while, at the same time, undertaking increased political activity. In 1929, he left the country on a lecture tour after which the British administration denied him reentry into the country. From then onwards he lived in the Diaspora until his death.
In 1935, after the Zionist Executive rejected his political program and refused to clearly define that “the aim of Zionism was the establishment of a Jewish state,” Jabotinsky decided to resign from the Zionist Movement. He founded the New Zionist Organization (N.Z.O) to conduct independent political activity for free immigration and the establishment of a Jewish State.
In 1937, the Irgun Tzvai Leumi (I.Z.L) became the military arm of the Jabotinsky movement and he became its commander. The three bodies headed by Jabotinsky, The New Zionist Organization (N.Z.O), the Betar youth movement and the Irgun Tzvai Leumi (I.Z.L) were three extensions of the same movement. The New Zionist Organization was the political arm that maintained contacts with governments and other political factors, Betar educated the youth of the Diaspora for the liberation and building of Eretz Israel and the Irgun Tzvai Leumi (I.Z.L) was the military arm that fought against the enemies of the Zionist enterprise. These bodies cooperated in the organization of Af Al Pi illegal immigration. Within this framework, more than 40 ships sailed from European ports bringing to Eretz Israel tens of thousands of illegal immigrants.
Throughout this period of intense political activity, Jabotinsky continued to write poetry, novels, short stories and articles on politics, social and economic problems. From among his literary creations, The Jewish Legion, Prelude to Delilah (Samson) and The Five, served as an inspiration for Jews of the Diaspora.
Jabotinsky was fluent in many languages and translated into Hebrew some of the best-known classics of world literature.
From 1939 to 1940, Jabotinsky was active in Britain and the United States in the hope of establishing a Jewish army to fight side by side with the Allies against Nazi Germany.
On August 4, 1940, while visiting the Betar camp in New York, he suffered a massive heartattack. In his will he requested that his remains may only be interred in Eretz Israel at the express order of the Hebrew Government of the Jewish State that shall arise. His will was fulfilled by Levi Eshkol, Israel's third Prime Minister. In 1964, Jabotinsky's remains and those of his wife Jeanne were reinterred on Mount Herzl in Jerusalem.
Sources: The Jabotinsky Institute in Israel; Encyclopaedia Judaica. © 2008 The Gale Group. All Rights Reserved
Vladimir Jabotinsky
Traducere automată prin Google
Zidul de Fier
(Noi și arabii)
(1923)
Publicat pentru prima oară în limba rusă sub titlul O Zheleznoi Stene în Rassvyet, 04 noiembrie 1923.
Publicat în limba engleză în Herald evreiesc (Africa de Sud), 26 noiembrie de 1937.
Transcris și revizuită de Lenni Brenner.
Marcate de Einde O'Callaghan pentru REDS - Die Roten.
Spre deosebire de excelenta regula de a ajunge la punctul de imediat, trebuie să începem acest articol cu o introducere personal. Autorul acestor rânduri este considerat a fi un dușman al arabilor, un susținător al expulzării lor, etc. Acest lucru nu este adevărat. Relația mea emoțională la arabi este la fel ca este pentru toate celelalte popoare - indiferență politicos. Relația mea politică se caracterizează prin două principii. În primul rând: expulzarea arabilor din Palestina este absolut imposibil, în orice formă. Nu va fi întotdeauna două națiuni în Palestina - care este destul de bun pentru mine, cu condiția ca evreii să devină cea mai mare parte. În al doilea rând: Sunt mândru să fi fost un membru al grupului care a formulat Programul Helsingfors. Am formulat, nu numai pentru evrei, ci pentru toate popoarele, și baza sa este egalitatea tuturor națiunilor. Sunt pregătit să jure, pentru noi și urmașii noștri, că nu vom distruge acest egalității și nu vom încerca să expulzeze sau oprima arabi. Crezul nostru, ca cititorul poate vedea, este complet liniștit. Dar este absolut o altă problemă în cazul în care va fi posibil să se realizeze obiectivele noastre pasnice prin mijloace pașnice. Acest lucru depinde, nu pe relația noastră cu arabii, ci exclusiv pe relația arabi de a sionismului.
După această introducere pot ajunge acum la punctul. Că arabii din Țara lui Israel ar trebui să vină de bună voie la un acord cu noi este dincolo de toate speranțele și visele în prezent, și în viitorul apropiat. Această convingere interioară a mea nu exprima atat de categoric, din cauza orice doresc spre uimirea fracțiunii moderate în tabără sionist, dar, dimpotrivă, pentru că aș dori să-i salveze de la o astfel spaimă. În afară de cei care au fost practic "orb" încă din copilărie, toate celelalte sioniștii moderate au de mult timp înțeles că nu există nici cea mai mica speranta de vreodată obține acordul arabii din Țara lui Israel a "Palestina" a devenit o țară cu o majoritate evreiască.
Fiecare cititor are o idee despre istoria timpurie a altor țări care au fost soluționate. Vă sugerez că amintesc toate cazurile cunoscute. Dacă el trebuie să încerce să caute, dar o instanță a unei țări stabilit cu acordul celor născuți acolo el nu va reuși. Locuitorii (indiferent dacă acestea sunt sau civilizat sălbatici) au pus întotdeauna o luptă încăpățânată. În plus, modul în care a acționat colonist a avut nici un fel de efect. Spaniolii care au cucerit Mexic si Peru, sau propriile noastre strămoși în zilele lui Iosua Ben Nun-au comportat, s-ar putea spune, ca jefuitori. Dar aceste "exploratori mari," de limba engleză, Scots și olandezii, care au fost primii pionieri reale din America de Nord au fost oameni posedați de un standard etic foarte ridicat; oameni care nu numai că a dorit să lase în pace Redskins, dar ar putea, de asemenea, o muscă; milă oameni care cu toată sinceritatea și inocența crede că, în aceste păduri virgine și câmpii vaste spațiu amplu a fost disponibil atât pentru omul alb și roșu. Dar nativul rezistat atât colonist barbar și civilizat cu același grad de cruzime.
Un alt punct care a avut nici un efect, la toate a fost sau nu a existat suspiciunea că decantor dorit pentru a elimina pe locuitorii din țara sa. Zone vaste din SUA nu conține mai mult de unul sau două milioane de indieni. Locuitorii au luptat coloniștii albi nu de teama că acestea ar putea fi expropriate, ci pur și simplu pentru că nu a existat niciodată un locuitor indigene oriunde sau în orice moment, care a acceptat vreodată soluționarea altora în țara sa. Orice persoane nativ - sa tot același, indiferent că sunt civilizați sau sălbatic - consideră țara lor de origine ca lor națională, de care vor fi întotdeauna complet masterat. Ei nu vor permite în mod voluntar, nu numai un nou stăpân, dar chiar și un nou partener. Și așa este pentru arabi. Compromisuri în încercarea noastră de mijlocul de a ne convinge că arabii sunt un fel de proști, care poate fi pacalit de o formulare moale de obiectivele noastre, sau un trib de grubbers bani care vor abandona naștere dreptul lor de a Palestina pentru câștiguri culturale și economice. Resping categoric această evaluare a arabilor palestinieni. Cultural sunt de 500 de ani în urma noi, spiritual nu au rezistenta nostru sau puterea noastră de voință, dar aceasta epuizează toate diferențele interne. Putem vorbi la fel de mult ca ne-o dorim cu privire la noastre de bune intenții; dar ei înțeleg ca și noi ceea ce nu este bun pentru ei. Ei privesc la Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și adevărat fervoarea că orice Aztec privit Mexic lui sau orice Sioux privit prerie lui. Să cred că arabii vor consimți în mod voluntar la realizarea de sionism în schimbul beneficiilor culturale și economice ne poate conferi pe ele este infantil. Acest fantezie copilărească noastre "Arabo-molestări" vine de la un fel de dispreț pentru poporul arab, de un fel de vedere neîntemeiat de aceasta cursa ca o gloată gata pentru a fi mituit în scopul de a vinde în patria lor pentru o rețea de cale ferată.
Acest punct de vedere este absolut neîntemeiată. Arabii individuale pot fi, probabil, cumpărate de pe, dar acest lucru înseamnă că toate greu arabii din Eretz Israel sunt dispuși să vândă un patriotism care nici măcar Papuans va tranzactiona. Fiecare popor indigene vor rezista coloniști străin, atâta timp cât ei văd nici o speranță de a se debarasarea de pericolul de decontare străine.
Asta este ceea ce arabii din Palestina fac, și ce va persista în a face, atâta timp cât rămâne o scânteie de speranță că solitar vor putea pentru a preveni transformarea "Palestina" în "Țara lui Israel".
Unii dintre noi imaginat că o neînțelegere a avut loc, că, deoarece arabii nu au înțeles intențiile noastre, ne-au opus, dar, dacă ar fi să se clarifice le cum modest și limitat aspirațiile noastre sunt, s-ar întinde apoi brațele lor, în pace. Și aceasta este o eroare care a fost dovedit a fi atât de timp și din nou. Am nevoie de amintesc doar un incident. Trei ani în urmă, în timpul unei vizite aici, Sokolow emis un mare discurs despre acest lucru foarte "neînțelegere", care utilizează limbaj tranșantă a demonstra modul în care extrem de greșită arabii au fost in presupunând că ne-am propus pentru a ține departe proprietatea lor sau le expulza din țară, sau pentru a le suprima. Acest lucru nu a fost cu siguranta acest lucru. Nici nu ne dorim chiar un stat evreiesc. Toate ne-am dorit a fost un reprezentant regim de Liga Națiunilor. Un răspuns la acest discurs a fost publicat în ziarul arab Al Carmel într-un articol al cărui conținut dau aici din memorie, dar eu sunt sigur că este un cont de credincios.
Grandees noastre sioniste sunt inutil perturbate, autorul a scris. Nu există nici o neînțelegere. Ce Sokolow susține, în numele sionismului este adevărată. Dar arabii stiu deja acest lucru. În mod evident, sioniștii de azi nu pot visa de expulzării sau suprimarea arabi, sau chiar de a înființa un stat evreiesc. În mod evident, în această perioadă ei sunt interesati de un singur lucru - că arabii nu interfera cu imigrația evreiască. Mai mult, sioniștii au angajat să controla imigrația, în conformitate cu capacitatea de absorbție economic a țării. Dar arabii au nici o iluzie, deoarece nu există alte condiții permit posibilitatea de a imigrației.
Editorul a hârtiei este chiar dispuși să creadă că capacitatea de absorbție a Eretz Israel este foarte mare, și că este posibil să se stabilească mulți evrei, fără a afecta unul arab. "Doar că este ceea ce sioniștii doresc, și ceea ce arabii nu vor. În acest fel, evreii vor, încetul cu încetul, să devină o majoritate și, ipso facto, un stat evreiesc va fi format și soarta minorității arabe va depinde de bunăvoința iudeilor. Dar nu iudeii a fost ei înșiși, care ne-a spus cum "plăcut" fiind o minoritate a fost? Nu există neînțelegere. Sioniștii doresc un singur lucru - libertatea de imigrare - și este imigrația evreiască care nu vrem ".
Logica angajat de acest editor este atât de simplu și clar că ar trebui să fie învățate pe de rost și să fie o parte esențială a noțiunii noastre de întrebare arabe. Este fără importanță dacă cităm Herzl sau Herbert Samuel a justifica activitățile noastre. Colonizarea în sine are propria sa explicație, integrală și inevitabilă, și înțelese de către fiecare arab și fiecare evreu cu inteligența lui despre el. Colonizarea poate avea doar un singur scop. Pentru arabii palestinieni acest obiectiv este inadmisibilă. Aceasta este în natura lucrurilor. Pentru a schimba că natura este imposibil.
Un plan care pare să atragă mai multe sioniști merge ca aceasta: În cazul în care este imposibil de a obține o aprobare de sionism de arabi palestinieni, atunci acesta trebuie să fie obținute de la arabi din Siria, Irak, Arabia Saudită și, probabil, din Egipt. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, nu ar schimba situația de bază. Nu ar schimba atitudinea arabilor în Țara lui Israel față de noi. Acum șaptezeci de ani, unificarea Italiei sa realizat, cu păstrarea de către Austria a Trent și Trieste. Cu toate acestea, locuitorii acestor orașe nu numai că a refuzat să accepte situația, dar au luptat împotriva Austriei cu vigoare îndoită. Dacă ar fi posibil (și mă îndoiesc acest lucru), pentru a discuta Palestina cu arabii din Bagdad și Mecca ca și cum ar fi fost un fel de mici graniță, imaterial, atunci Palestina ar rămâne în continuare pentru palestinienii nu o graniță, dar locul nașterii lor, centrul și baza de propria lor existență națională. Prin urmare, ar fi necesar să se efectueze pe colonizare împotriva voinței arabilor palestinieni, care este aceeași condiție care există în prezent.
Dar un acord cu arabii din afara Țara lui Israel este, de asemenea o iluzie. Pentru naționaliștii din Bagdad, Mecca și Damasc să fie de acord la o astfel de contribuție scump (de acord să renunțe conservarea caracterului arab de o țară situată în centrul viitorului lor "federație"), ne-ar trebui să le ofere ceva la fel de valoros. Va putem oferi doar două lucruri: fie bani sau asistență politică sau ambele. Dar putem oferi nici. În ceea ce privește banii, este ridicol să credem că ar putea finanța dezvoltarea Irak sau Arabia Saudită, atunci când nu avem suficient pentru țara lui Israel. De zece ori mai iluzorie este asistență politică pentru aspirațiile politice arabe. Seturi naționalismului arab în sine aceleași obiective ca și cele stabilite de naționalism italian înainte 1870 și naționalismul polonez înainte 1918: unitate și independență. Aceste aspirații înseamnă eradicarea orice urmă de influență britanică în Egipt și Irak, expulzarea italienilor din Libia, eliminarea dominației franceze din Siria, Tunisia, Algeria și Maroc. Pentru noi pentru a sprijini o astfel de mișcare ar fi sinucidere și trădare. Dacă vom ignora faptul că Declarația Balfour a fost semnată de către Marea Britanie, nu putem uita că Franța și Italia, de asemenea, a semnat. Nu putem intrigi despre eliminarea Marea Britanie de la Canalul Suez și Golful Persic și eliminarea statului colonial francez și italian asupra teritoriului arab. Un astfel de joc dublu, nu pot fi considerate pe orice cont.
Astfel, putem concluziona că nu putem promite nimic la arabii din Țara lui Israel sau țările arabe. Acordul lor voluntară este iese din discuție. Prin urmare, cei care susțin că un acord cu localnicii este o condiție esențială pentru sionism se poate spune acum "nu" și pleacă de la sionism. Colonizare sionist, chiar și cele mai restrânse, trebuie să fie să înceteze sau efectuate în ciuda voinței populației native. Aceasta colonizare poate, prin urmare, să continue și să dezvolte doar sub protecția unei forțe independent a populației locale - un perete de fier care populația nativă nu se poate rupe prin intermediul. Acest lucru este, in toto, politica noastră față de arabi. Pentru a formula orice alt mod ar fi doar ipocrizie.
Nu numai trebuie să fie acest lucru, este atât dacă am recunosc sau nu. Ce Declarația Balfour și mandatul medie pentru noi? Este vorba de faptul că o putere dezinteresat sa angajat să creeze condiții de securitate, astfel încât populația locală să fie descurajați de la interfereze cu eforturile noastre.
Noi toți, fără excepție, cer în mod constant că această putere și îndeplinească cu strictețe obligațiile care îi revin. În acest sens, nu există diferențe semnificative între "militariști" noștri și a noastră "vegetarieni." Unul prefera un perete de fier de baionete evrei, celălalt propune un zid de fier de baionete britanice, al treilea propune un acord cu Bagdad, și pare să fi mulțumit cu baionetele Bagdad - un gust ciudat și oarecum riscant ", dar cu toții aplaude, zi și noapte, de perete de fier. Ne-ar distruge cauza noastră, dacă ne-am proclamat necesitatea unui acord, și umple mintea obligatorie convingerea că nu avem nevoie de un zid de fier, ci mai degrabă discuții interminabile. O astfel de proclamație ne poate dăuna doar. Prin urmare, este de datoria noastră sacră de a expune o astfel de discuție și să demonstreze că este o capcană și o iluzie.
Două remarci scurte: În primul rând, în cazul în care obiectează că cineva acest punct de vedere este imoral, am răspuns: Nu este adevărat; fie sionismul este moral și doar sau este imoral și nedrept. Dar asta este o întrebare pe care ar trebui să ne-au stabilit înainte de a devenit sioniști. De fapt, ne-am stabilit această întrebare, și în afirmativ.
Noi susținem că sionismul este moral și doar. Si din moment ce este moral și doar, justiția trebuie să se facă, indiferent dacă Iosif sau Simon sau Ivan sau Achmet de acord cu ea sau nu.
Nu există nici o altă moralitate.
Toate acestea nu înseamnă că orice tip de acord este imposibil, doar un acord voluntar este imposibil. Atâta timp cât există o scânteie de speranță că pot scăpa de noi, ei nu vor vinde aceste speranțe, nu pentru orice fel de cuvinte dulci sau bucatele gustoase, deoarece acestea nu sunt o gloată, dar o națiune, poate oarecum zdrențuită, dar încă în viață. Un popor care trăiesc face astfel de concesii enorme asupra problemelor cum ar fatidice numai atunci când nu există nici o speranță stânga. Numai atunci când nu o singură încălcare este vizibil în peretele de fier, numai atunci face grupuri extreme pierde influența lor, și transferurile de influență grupurilor moderate. Numai atunci va veni aceste grupuri moderate la noi cu propuneri de concesii reciproce. Și numai atunci va oferi sugestii pentru moderati compromis în chestiuni practice, cum ar fi o garanție împotriva expulzării sau egalitatea și autonomia națională.
Sunt optimist că acestea vor fi acordate într-adevăr, asigurări satisfăcătoare și că ambele popoare, cum ar fi buni vecini, pot trăi apoi în pace. Dar singura cale de a un astfel de acord este zidul de fier, adică consolidarea în Palestina a unui guvern fără nici un fel de influență arabă, care este de a spune una față de care arabii vor lupta. Cu alte cuvinte, pentru noi singura cale de a un acord, în viitor, este un refuz absolut de orice încercare la o înțelegere acum.
Vladimir Jabotinsky
The Iron Wall
(We and the Arabs)
(1923)
First published in Russian under the title O Zheleznoi Stene in Rassvyet, 4 November 1923.
Published in English in Jewish Herald (South Africa), 26 November 1937.
Transcribed & revised by Lenni Brenner.
Marked up by Einde O’Callaghan for REDS – Die Roten.
Contrary to the excellent rule of getting to the point immediately, I must begin this article with a personal introduction. The author of these lines is considered to be an enemy of the Arabs, a proponent of their expulsion, etc. This is not true. My emotional relationship to the Arabs is the same as it is to all other peoples – polite indifference. My political relationship is characterized by two principles. First: the expulsion of the Arabs from Palestine is absolutely impossible in any form. There will always be two nations in Palestine – which is good enough for me, provided the Jews become the majority. Second: I am proud to have been a member of that group which formulated the Helsingfors Program. We formulated it, not only for Jews, but for all peoples, and its basis is the equality of all nations. I am prepared to swear, for us and our descendants, that we will never destroy this equality and we will never attempt to expel or oppress the Arabs. Our credo, as the reader can see, is completely peaceful. But it is absolutely another matter if it will be possible to achieve our peaceful aims through peaceful means. This depends, not on our relationship with the Arabs, but exclusively on the Arabs’ relationship to Zionism.
After this introduction I can now get to the point. That the Arabs of the Land of Israel should willingly come to an agreement with us is beyond all hopes and dreams at present, and in the foreseeable future. This inner conviction of mine I express so categorically not because of any wish to dismay the moderate faction in the Zionist camp but, on the contrary, because I wish to save them from such dismay. Apart from those who have been virtually “blind” since childhood, all the other moderate Zionists have long since understood that there is not even the slightest hope of ever obtaining the agreement of the Arabs of the Land of Israel to “Palestine” becoming a country with a Jewish majority.
Every reader has some idea of the early history of other countries which have been settled. I suggest that he recall all known instances. If he should attempt to seek but one instance of a country settled with the consent of those born there he will not succeed. The inhabitants (no matter whether they are civilized or savages) have always put up a stubborn fight. Furthermore, how the settler acted had no effect whatsoever. The Spaniards who conquered Mexico and Peru, or our own ancestors in the days of Joshua ben Nun behaved, one might say, like plunderers. But those “great explorers,” the English, Scots and Dutch who were the first real pioneers of North America were people possessed of a very high ethical standard; people who not only wished to leave the redskins at peace but could also pity a fly; people who in all sincerity and innocence believed that in those virgin forests and vast plains ample space was available for both the white and red man. But the native resisted both barbarian and civilized settler with the same degree of cruelty.
Another point which had no effect at all was whether or not there existed a suspicion that the settler wished to remove the inhabitant from his land. The vast areas of the U.S. never contained more than one or two million Indians. The inhabitants fought the white settlers not out of fear that they might be expropriated, but simply because there has never been an indigenous inhabitant anywhere or at any time who has ever accepted the settlement of others in his country. Any native people – its all the same whether they are civilized or savage – views their country as their national home, of which they will always be the complete masters. They will not voluntarily allow, not only a new master, but even a new partner. And so it is for the Arabs. Compromisers in our midst attempt to convince us that the Arabs are some kind of fools who can be tricked by a softened formulation of our goals, or a tribe of money grubbers who will abandon their birth right to Palestine for cultural and economic gains. I flatly reject this assessment of the Palestinian Arabs. Culturally they are 500 years behind us, spiritually they do not have our endurance or our strength of will, but this exhausts all of the internal differences. We can talk as much as we want about our good intentions; but they understand as well as we what is not good for them. They look upon Palestine with the same instinctive love and true fervor that any Aztec looked upon his Mexico or any Sioux looked upon his prairie. To think that the Arabs will voluntarily consent to the realization of Zionism in return for the cultural and economic benefits we can bestow on them is infantile. This childish fantasy of our “Arabo-philes” comes from some kind of contempt for the Arab people, of some kind of unfounded view of this race as a rabble ready to be bribed in order to sell out their homeland for a railroad network.
This view is absolutely groundless. Individual Arabs may perhaps be bought off but this hardly means that all the Arabs in Eretz Israel are willing to sell a patriotism that not even Papuans will trade. Every indigenous people will resist alien settlers as long as they see any hope of ridding themselves of the danger of foreign settlement.
That is what the Arabs in Palestine are doing, and what they will persist in doing as long as there remains a solitary spark of hope that they will be able to prevent the transformation of “Palestine” into the “Land of Israel”.
Some of us imagined that a misunderstanding had occurred, that because the Arabs did not understand our intentions, they opposed us, but, if we were to make clear to them how modest and limited our aspirations are, they would then stretch out their arms in peace. This too is a fallacy that has been proved so time and again. I need recall only one incident. Three years ago, during a visit here, Sokolow delivered a great speech about this very “misunderstanding,” employing trenchant language to prove how grossly mistaken the Arabs were in supposing that we intended to take away their property or expel them from the country, or to suppress them. This was definitely not so. Nor did we even want a Jewish state. All we wanted was a regime representative of the League of Nations. A reply to this speech was published in the Arab paper Al Carmel in an article whose content I give here from memory, but I am sure it is a faithful account.
Our Zionist grandees are unnecessarily perturbed, its author wrote. There is no misunderstanding. What Sokolow claims on behalf of Zionism is true. But the Arabs already know this. Obviously, Zionists today cannot dream of expelling or suppressing the Arabs, or even of setting up a Jewish state. Clearly, in this period they are interested in only one thing – that the Arabs not interfere with Jewish immigration. Further, the Zionists have pledged to control immigration in accordance with the country's absorptive economic capacity. But the Arabs have no illusions, since no other conditions permit the possibility of immigration.
The editor of the paper is even willing to believe that the absorptive capacity of Eretz Israel is very great, and that it is possible to settle many Jews without affecting one Arab. “Just that is what the Zionists want, and what the Arabs do not want. In this way the Jews will, little by little, become a majority and, ipso facto, a Jewish state will be formed and the fate of the Arab minority will depend on the goodwill of the Jews. But was it not the Jews themselves who told us how ‘ pleasant’ being a minority was? No misunderstanding exists. Zionists desire one thing – freedom of immigration – and it is Jewish immigration that we do not want.”
The logic employed by this editor is so simple and clear that it should be learned by heart and be an essential part of our notion of the Arab question. It is of no importance whether we quote Herzl or Herbert Samuel to justify our activities. Colonization itself has its own explanation, integral and inescapable, and understood by every Arab and every Jew with his wits about him. Colonization can have only one goal. For the Palestinian Arabs this goal is inadmissible. This is in the nature of things. To change that nature is impossible.
A plan that seems to attract many Zionists goes like this: If it is impossible to get an endorsement of Zionism by Palestine's Arabs, then it must be obtained from the Arabs of Syria, Iraq, Saudi Arabia and perhaps of Egypt. Even if this were possible, it would not change the basic situation. It would not change the attitude of the Arabs in the Land of Israel towards us. Seventy years ago, the unification of Italy was achieved, with the retention by Austria of Trent and Trieste. However, the inhabitants of those towns not only refused to accept the situation, but they struggled against Austria with redoubled vigor. If it were possible (and I doubt this) to discuss Palestine with the Arabs of Baghdad and Mecca as if it were some kind of small, immaterial borderland, then Palestine would still remain for the Palestinians not a borderland, but their birthplace, the center and basis of their own national existence. Therefore it would be necessary to carry on colonization against the will of the Palestinian Arabs, which is the same condition that exists now.
But an agreement with Arabs outside the Land of Israel is also a delusion. For nationalists in Baghdad, Mecca and Damascus to agree to such an expensive contribution (agreeing to forego preservation of the Arab character of a country located in the center of their future “federation”) we would have to offer them something just as valuable. We can offer only two things: either money or political assistance or both. But we can offer neither. Concerning money, it is ludicrous to think we could finance the development of Iraq or Saudi Arabia, when we do not have enough for the Land of Israel. Ten times more illusionary is political assistance for Arab political aspirations. Arab nationalism sets itself the same aims as those set by Italian nationalism before 1870 and Polish nationalism before 1918: unity and independence. These aspirations mean the eradication of every trace of British influence in Egypt and Iraq, the expulsion of the Italians from Libya, the removal of French domination from Syria, Tunis, Algiers and Morocco. For us to support such a movement would be suicide and treachery. If we disregard the fact that the Balfour Declaration was signed by Britain, we cannot forget that France and Italy also signed it. We cannot intrigue about removing Britain from the Suez Canal and the Persian Gulf and the elimination of French and Italian colonial rule over Arab territory. Such a double game cannot be considered on any account.
Thus we conclude that we cannot promise anything to the Arabs of the Land of Israel or the Arab countries. Their voluntary agreement is out of the question. Hence those who hold that an agreement with the natives is an essential condition for Zionism can now say “no” and depart from Zionism. Zionist colonization, even the most restricted, must either be terminated or carried out in defiance of the will of the native population. This colonization can, therefore, continue and develop only under the protection of a force independent of the local population – an iron wall which the native population cannot break through. This is, in toto, our policy towards the Arabs. To formulate it any other way would only be hypocrisy.
Not only must this be so, it is so whether we admit it or not. What does the Balfour Declaration and the Mandate mean for us? It is the fact that a disinterested power committed itself to create such security conditions that the local population would be deterred from interfering with our efforts.
All of us, without exception, are constantly demanding that this power strictly fulfill its obligations. In this sense, there are no meaningful differences between our “militarists” and our “vegetarians.” One prefers an iron wall of Jewish bayonets, the other proposes an iron wall of British bayonets, the third proposes an agreement with Baghdad, and appears to be satisfied with Baghdad’s bayonets – a strange and somewhat risky taste’ but we all applaud, day and night, the iron wall. We would destroy our cause if we proclaimed the necessity of an agreement, and fill the minds of the Mandatory with the belief that we do not need an iron wall, but rather endless talks. Such a proclamation can only harm us. Therefore it is our sacred duty to expose such talk and prove that it is a snare and a delusion.
Two brief remarks: In the first place, if anyone objects that this point of view is immoral, I answer: It is not true; either Zionism is moral and just or it is immoral and unjust. But that is a question that we should have settled before we became Zionists. Actually we have settled that question, and in the affirmative.
We hold that Zionism is moral and just. And since it is moral and just, justice must be done, no matter whether Joseph or Simon or Ivan or Achmet agree with it or not.
There is no other morality.
All this does not mean that any kind of agreement is impossible, only a voluntary agreement is impossible. As long as there is a spark of hope that they can get rid of us, they will not sell these hopes, not for any kind of sweet words or tasty morsels, because they are not a rabble but a nation, perhaps somewhat tattered, but still living. A living people makes such enormous concessions on such fateful questions only when there is no hope left. Only when not a single breach is visible in the iron wall, only then do extreme groups lose their sway, and influence transfers to moderate groups. Only then would these moderate groups come to us with proposals for mutual concessions. And only then will moderates offer suggestions for compromise on practical questions like a guarantee against expulsion, or equality and national autonomy.
I am optimistic that they will indeed be granted satisfactory assurances and that both peoples, like good neighbors, can then live in peace. But the only path to such an agreement is the iron wall, that is to say the strengthening in Palestine of a government without any kind of Arab influence, that is to say one against which the Arabs will fight. In other words, for us the only path to an agreement in the future is an absolute refusal of any attempts at an agreement now.
