Vitalia Pavlicenco — o româncă de nădejde

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer 

Sursa http://www.pavlicenco.md/2013/10/27/pe-29-octombrie-2013-implinesc-varsta-de-60-de-ani-si-pentru-ca/#more-17507

Unioniștii sunt cei mai mari și, de fapt, adevărații eurointegriști. Pentru că, prin Unirea imediată cu România, când se spune și că 500 de mii de basarabeni au deja cetățenia română și, deci, sunt cetățeni europeni, noi am deveni imediat parte a spațiului euroatlantic.

Alături de primul filmuleț este scurtul meu discurs la Marșul de la București pentru Basarabia, unde am expus poziția Consiliului Unirii, ce sprijină deschiderea Uniunii Europene față de Republica Moldova, prin parafarea, la Vilnius, a unor acorduri ce ne-ar decantona de pe orbita Rusiei, eveniment după care clasa politică de la Chișinău ar trebui imediat să înceapă demersurile și lupta, în interior și în exterior, pentru reunificarea celor două state românești.

http://youtu.be/FRftyT4KAQQ

Dar pentru aceasta, guvernanții ar trebui să stie și să dorească unirea și consolidarea părții de societate proeuropeană. Nu să urmărească doar scopuri egoiste, electorale, oneroase, mai temându-se – este adevărat – și de simpatizanții comuniștilor, dezamăgiți de ”dermocrați”. Comuniștii cu care aceștia au cochetat, păcătuit, intrat în cârdășii murdare, în loc să îi bage la pușcărie pentru cum ne-au distrus 14 ani (1994-1998 si 2000-2009). ( La Marșul de la București, am sprijinit Vilniusul, cu Unirea imediată după aceasta)

Vitalia Pavlicenco

Pe 29 octombrie 2013 împlinesc vârsta de 60 de ani. 
Și pentru că, de mai multe ori, pe acest blog, mi s-a solicitat - mai frumos sau mai puțin frumos – să scriu despre mine și despre ce am făcut (mă rog) în această viață, am decis să o fac. Totuna, mai tîrziu și altă dată nu va mai fi nevoie… După 40 de ani, probabil, nu mai e mare bucurie nicio aniversare, dar după 60 – nici atât. Dar asta e… 141Sunt considerată persoană publică, am fost de două ori parlamentară și rotunjesc pe 29 octombrie 2013 o vârsta mai tristă, dar care nu mă face mai inactivă. Sunt al șaptelea an președinte al Partidului Național Liberal, am luptat mereu pentru democrație, justiție și libertatea de exprimare, oricare ar fi fost poziția socială și profesională deținută. Am crescut fără tată, pentru că Victor Vangheli (născut în a.1928 în s.Grinăuți, jud.Bălți) a fost asasinat (pe 26 iunie 1953), la vârsta de numai 24 de ani, în condiții suspecte, cu patru luni înainte de nașterea mea. El a fost profesor de matematici și istorie la școala din sat. Mama, Agafia Vangheli (născută Bordeniuc în s.Aluniș, jud.Bălți), a obținut studii de pedagogie la Iași, în perioada interbelică, și a fost directoarea școlii din s.Grinăuți, fiind învățătoare de clasele primare, la început, apoi predând limba română (atunci numită „moldovenească”) și limba franceză. Mama a fost și învățătoarea scriitorului pentru copii Spiridon Vangheli, care i-a purtat respectul toată viața. Scriitorul a învățat la liceul din Bălți împreună cu tata. Ambii părinți au obținut studii incomplete la ”Institutul învățătoresc” din Bălți, neîncheindu-le pentru că tatăl Victor a murit, iar mama a rămas cu două fiice, una de cinci ani și cu mine, mezina, în brațe. Din câte mi-a povestit când am crescut mai mare, mama a stat în concediu de maternitate două săptămâni, bunica paternă purtându-mă o perioadă la școală ca mama să îmi dea piept. Născută pe 29 octombrie 1953, am mers la școala de opt ani din sat la vârsta de 6 ani, pe care am absolvit-o cu eminență, citind de la patru ani și cunoscând cărțile din biblioteca școlii. Apoi am mers să învăț în clasa a IX-a și a X-a la școala din satul vecin, Pelinia, pe care am absolvit-o medaliată cu aur în a.1970. Am devenit, în același an, prima studentă a Universității de stat din Chișinău, pentru că, pe 1 august 1970, în jurul orei 10.00 deja susținusem, ca medaliată, pe nota maximă primul examen la Facultatea de Limbi Străine, Secțiunea Franceza. vitalia pavlicenco (33)Am absolvit cu note maxime Facultatea și mi-am început cariera profesională în 1977, ca redactor-stilizator la Editura ”Știința” a Academiei de Științe, revista ”Limba și Literatura Moldovenească”. În anul următor, 1978, am devenit doctorandă la fără frecvență la Institutul de Limbă și Literatură al AȘ, Secțiunea Istoria Limbii și Dialectologia, sub conducerea doctorului în științe Rubin Udler. Am pregătit, discutat și obținut aprobarea pentru susținerea tezei de doctor în filologie în termenul de patru ani, susținând pe notă maximă examenele de minimum, însă fără a fi susținut imediat teza, deoarece a intervenit o pauză în redesemnarea membrilor Comisiei pentru Susținerea tezelor de doctor, din cauza deceselor, la mică distanță, ale mai multor membri ai acesteia, a cărei nouă componență trebuia confirmată, de fiece dată, la Moscova. În anul 1985 devin angajată ca traducător-simultanist în Secția Traduceri a Agenției Telegrafice de Informații, filială a TASS, Secțiune codusă de regretatul lingvist și publicist Valentin Mândâcanu, care a deschis calea luptei pentru limba română corectă, cu statut de limbă oficială. Ulterior, după 1989, am preluat conducerea acestei secții, Valentin Mândâcanu fiind ales deputat. În anul 1987, am susținut, fără niciun vot împotrivă (ceea ce se întâmpla mai rar în regimul sovietic), teza de doctor în filologie la Academia de Științe. În perioada luptei pentru limba de stat și grafia latină, de la sfârșitul anilor 80, am adunat semnături pentru adoptarea acestor decizii în una dintre instituțiile principale de propagandă sovietică – ATEM și am scris o serie de articole în presa republicană pentru promovarea acestor decizii de importanță fundamentală pentru identitatea națională a populației din Republica Moldova în cadrul Mișcării de Renaștere Națională, ce au culminat cu proclamarea Independenței la 27 August 1991, fapt pentru care am fost persecutată la instituția în care activam. 67Am redactat și pregătit pentru tipar în două limbi (română și rusă) stenogramele ședințelor Parlamentului ce au culminat cu adoptarea grafiei latine pentru limba de stat în Republica Moldova și a statutului ei de limbă de stat. Împreună cu publicistul și lingvistul Vlad Pohilă, am editat (dedicând mamelor noastre, care ne-au învățat alfabetul latin), cu două zile înainte de adoptarea respectivelor decizii istorice, broșura ”Să citim, să scriem cu litere latine”, care a servit drept prim-manual în perioada de tranziție la alfabetul latin. După proclamarea Independenței, am contribuit la fondarea, dezvoltarea și promovarea Agenției Naționale de Presă ”Moldova-press”, care și-a început activitatea peste două luni de la creare, prin aducerea în Republica Moldova a fluxurilor mai multor agenții, cea mai importantă fiind Rompres, din România, acesta fiind și cea care a ajutat și logistic ”Moldova-Press”, acțiune sprijinită intens și cu toată deschiderea de către premierul Mircea Druc și de Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu. Am condus, ca prim-adjunct al directorului general, agenția ”Moldova-press”, în perioada grea a războiului de la Nistru, asigurând, inclusiv prin deplasarea în zona de luptă împreună cu ziariști străini sau mergând pentru a culege informații la fața locului despre acțiunile de luptă, pentru oglindirea obiectivă a evenimentelor. Din 1994 devin, prin votul Consiliul Național al Congresului Democrat Unit (ulterior – Partidul Forțelor Democarice), redactor-șef al publicației ”Mesagerul”, mijloc de presă al acestei formațiuni politice democratice, proromânești și proeuropene, de opoziție, publicație care, timp de patru ani, cât am condus-o, a avut cel mai mare tiraj în Republica Moldova, între 20-24 mii de abonați, promovând valorile democratice, naționale, luptând pentru demolarea guvernărilor antinaționale și arătând exemplul pozitiv al României pe calea avansării prin schimbările din societate, în pagina Între Est și Vest. Ca deputat în două legislaturi – 1998-2001 și 2005-2009 -, am fost un parlamentar foarte activ, cu poziție civică și politică în lupta contra forțelor retrograde, antieuropene și antinaționale, printre realizări fiind: - am câștigat procese la Curtea Constituțională împotriva legilor adoptate de guvernanții comuniști - am înregistrat un număr-record de interpelări la adresa instituților statului în legătură cu nedreptățile comise la adresa cetățenilor și cu diferite fărădelegi - am înaintat inițiative legislative legat de ieșirea din CSI, discutate în plenul Parlamentului, precum și de anularea unor documente fundamentale ce împiedică retragerea trupelor ruse din R.Moldova și reglementarea problemei tansnistrene (rezilierea Acordului de încetare a focului în 1992 și a Memorandumului din 1997 privind Transnistria) - am obținut, cu două zile înainte de summitul OSCE de la Istanbul, în noiembrie 1999, în calitate de membru al delegației Republicii Moldova la AP NATO, la sesiunea de toamnă a acesteia, cu sprijinul congresmanilor americani, o Rezoluție fundamentală privind retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse din Republica Moldova și Georgia - am fost un membru activ al Comisiei parlamentare pentru dialogul parlamentar cu autoproclamata republică nistreană - în calitate de vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și al Comisiei pentru securitatea statului și ordinea publică, am făcut parte din grupurile parlamentare de redactare a declarațiilor și legilor importante comune - în calitate de vicepreședinte al Comisiei buget și finanțe, am făcut parte din mai multe comisii pentru verificarea activității Băncii Naționale, Ministerului Finanțelor - am făcut o multitudine de declarații politice legat de cele mai importante evenimente și priorități politice și de activitatea decidenților - am adresat apeluri pentru promovarea unei justiții independente, inclusiv coordonatorilor Programului ”Provocările Mileniului” al SUA - am participat, mulți ani la rând, la Forumul economic de la Krynica, unde am promovat interesul național de modernizare și europenizare a Republicii Moldova și aspirația de refacere a unității naționale românești, pentru binele și al Vestului - am beneficiat de cunoștințe în cadrul diferitelor programe americane si europene pentru promovarea necesității adoptării Legii Lustrației, care ar asigura o reprezentare parlamentară și guvernamentală neșantajabilă în Republica Moldova - am cerut, repetat, membrilor Legislativului, să accepte imperativul unei Legi a Lustrației, pentru purificarea politicii și asigurarea independenței forțelor politice în luarea deciziilor, fără amestec din afară - a câștigat un proces împotriva Serviciului de grăniceri, care m-a împiedicat să traversez de câteva ori, fără motiv, în regim comunist, după anul 2001, frontiera cu Româțnia, ca măsură de persecutare pentru critica permanentă la adresa PCRM - am pregătit și promovat pentru semnare, în rîndurile deputaților, două proiecte de legi constituționale, privind modificarea art.11 și art.13 din Constituția Republicii Moldova, pentru a face posibilă aderarea statului la NATO și pentru redenumirea limbii oficiale în română - am cerut constant, sub regim comunist, deconspirarea marilor scheme frauduloase de jaf al societății, a cerut, în Parlamentul cu o majoritate comunistă, crearea a două comisii speciale din experți independenți, care să analizeze starea sănătății mintale a Președintelui comunist Vladimir Voronin și legalitatea averii Familiei Voronin - l-am chemat în judecată pe Președintele Voronin (dosarul e la CEDO) pentru denigrare și calomniere, la care s-a dedat, abuzând de calitatea de Președinte al statului - sunt prinre puținii, dacă nu unicul deputat care a cerut Serviciului de Informații și Securitate să facă public orice dosar existent în această instituție pe numele Vitalia Pavlicenco și am primit răspuns, la o zi după solicitarea acestui lucru, în plin regim comunist, când instituțiile statului erau subordonate dictatorului, că nu există la SIS dosar sau alte materiale documentare pe numele Vitalia Pavlicenco. În calitate de președinte al formațiunii de opoziție Partidul Național Liberal, am luptat pentru ințelegerea corectă a noțiunilor ”libertate a exprimării” și ”pluralism politic și de opinii”, câștigând în instanțele naționale două procese fundamentale pentru interpretarea adecvată a prevederilor Constituției, în spiritul Declarației de Independență și al art.10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, punând punct, prin implicarea oportună și a Curții Constituționale, dilemei constituționalității discuțiilor despre eventualitatea unificării celor două state românești. Am reușit, în ultimii doi ani, și ca unul dintre coordonatorii Consiliului Unirii, să reaprindem, inclusiv prin Marșuri de demnitate românească și unioniste, flacăra speranței refacerii unității naționale românești. În calitate de adjunct al directorului general al Uniunii Industriașilor și Antreprenorilor din Republica Moldova și de coordonator de proiecte la Grupul editorial ”Litera”, activând în spațiul nonguvernamental și privat, am promovat valorile unei societăți bazate pe inițiativa privată și libera concurență, care creează o economie ca fundament pentru o sferă socială, culturală și spirituală dezvoltată. În calitate de unul dintre coordonatorii Consiliului Mondial Român pentru Basarabia, am încercat să menținem speranța regăsirii tuturor românilor într-un stat, cooperând cu români de-ai noștri de peste hotare, cu dor și durere pentru România noastră dragă și pentru Basarabia. În calitate de membru al grupurilor de cooperare interparlamentară moldo-română, moldo-spaniolă, moldo-elenă și moldo-germană, am promovat aspirațiile populației Republicii Moldova de a se alinia familiei europene. În calitate de fost vicepreședinte al Uniunii Jurnaliștilor, am promovat ferm libertatea de exprimare, ca fundament al avansării societății și respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului. În anul 2004 am fost decorată de Statul Român cu Ordinul Național al României ”Pentru Merit”, în Grad de Comandor. Vitalia PAVLICENCO Alte materiale pe blog despre viața mea: http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/in-cautarea-parintilor%E2%80%A6/ http://www.pavlicenco.md/2010/05/08/grinautiul-meu-natal-are-un-monument-dedicat-eroilor-reintregirii-neamului/ http://www.pavlicenco.md/2010/05/09/grinautiul-meu-natal-are-un-monument-dedicat-eroilor-reintregirii-neamului-2/
Și pentru că … Publicat la 27 octombrie 2013; 557 afişări; 

"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat" Interviu cu Matei Cazacu

Observator cultural, Nr. 435 / 3-9 octombrie 2013

"Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat"

Interviu cu Matei Cazacu
 
Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu.







Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?

Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.



L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?

Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.


Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă



Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?

Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă.



Basarab este o poreclă?

Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.



Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?

Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.



Cine v-a reproşat?

Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.


Numele de Basarab era o poreclă



Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?

Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.



Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?

Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.



Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?

Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.



Negru Vodă se suprapune cu Basarab?

Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.



Unde e complicaţia?

Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.



E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?

Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor. Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure... Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă. Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.


Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?




În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?

Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.



Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?

Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagină la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul, colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal, Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.



Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?

Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.



Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?

Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.


Mai sînt şi alte teorii elucubrante



Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?

Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.



Ce fel de modă?

Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.



Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?

Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?



Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?

Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.



Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon, cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?

Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

Interviu realizat de Ovidiu Şimonca

Inginer geofizician Andrei Costin Victor : Roşia Montană - un cartof prea fierbinte

Inginer geofizician Andrei Costin Victor :

Roşia Montană - un cartof prea fierbinte

Acasă » Actualitate

http://www.cotidianul.ro/rosia-montana-un-cartof-prea-fierbinte-224922/

• Ne iau aurul. Ne lasă cianurile! Ne umilesc!
• Distrug viitorul munţilor Apuseni!
• Vrem un alt viitor pentru minerii Ţării Moţilor!

Autorul, Andrei Costin Victor, 51 ani, inginer geolog (geofizician), din familie de geologi, a executat lucrări de prospecţiune radiometrică (spectrometrie gama) în Roşia Montană în 1989, pentru Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice. „Am crescut printre minerii si taranii moţi între anii 1973 şi 1994 şi cred cu convingere că merită un viitor mai bun. Consider că proiectul companiei RMGC este un CARITAS international la bursa miniera de la Toronto. Daca este aplicat, este distrugător pentru patrimoniu, otrăvitor pentru Apuseni, păgubos pentru România, nesimţit cu localnicii, greşit din punct de vedere ingineresc şi... INUTIL. Deoarece există în apropiere alte trei zăcăminte de aur-argint, mult mai bogate, exploatabile mult mai ecologic, în subteran timp de peste 100 de ani. În viitorul apropiat, cu investiţiile necesare, 2 000 de mineri din zonă vor munci la Roşia Poieni, la 4 kilometri de Roşia Montană, la CUPRUMIN Abrud, companie de stat rentabilă, alaturi de cei 460 de oameni angajaţi în prezent. Aceasta dacă nu cumva unii politicieni şi functionari hoţi nu vor jefui şi această companie.

AURUL MOŞILOR – În judeţul Alba, în zona Roşia Montană – Bucium apar două tipuri de zăcăminte: cele de aur-argint (Au-Ag) şi cele de cupru-aur (Cu-Au). Zăcămintele de tip Au-Ag pot fi exploatate fie prin cianurare, metodă ieftină şi toxică, sau prin flotaţie, metoda clasică aplicată aici de decenii, de patru ori mai scumpă decât cianurarea, care recuperează majoritatea metalelor din zăcământ şi este radical mai puţin poluantă. Zăcămintele de tip Cu-Au, preum cel de la Roşia Poieni, pot fi exploatate numai prin metoda flotaţiei. Cianurarea nu funcţionează în cazul zăcămintelor cuprifere.

Filoanele şi volburile, părţile bogate ale zăcămintelor de Au-Ag din zona Roşia Montană-Bucium au fost exploatate de 2 000 de ani până la epuizare. Au ramas aproape de suprafaţă numai părţile foarte sărace (sute de milioane de tone de minereu cu conţinuturi între 1.4 si 0.6 g/t Au).

PROIECTUL DEVASTATOR – În1995, s-a semnat proiectul de acord de asociere dintre compania minieră canadiană Gabriel Resources (care deţine acum 81% din acţiuni) controlată de Frank (fost Vasile) Timiş (acum, probabil cel mai bogat român) şi actualul Minvest de la Deva (19% din acţiuni), proprietatea statului roman, sub numele Roşia Montană Gold Corporation (RMGC). Localnicii îi spun, pe scurt, Gold-ul. La scurt timp după ce s-au asociat, (oficial numai pentru reprocesarea prin cianurare a nisipului steril rămas la uzina de flotatie de la Gura Roşiei), au anunţat la Bursa minieră din Vancouver că ei au descoperit cel mai mare şi mai nou zăcământ de aur din Europa. Atât de nou... încat era exploatat încă din vremea Imperiului Roman. Pe baza acestui anunţ, Gold-ul a început să vândă acţiuni şi a elaborat un proiect de exploatare monumental, de mii de pagini. Acesta prevede exploatarea la suprafaţă, în 4 cariere, a 169 000 000 de tone de rocă, foarte puţin mineralizată (în 13 ani câte 13 000 000t/an) şi tratarea minereului cu cianură de sodiu, numai pentru extragerea aurului şi argintului. Munţii vulcanici Cîrnic, Cetate şi zonele ţarina-Orlea şi Jig, de lângă satul Roşia Montană ar fi distruse, ca şi cei 7 000 de metri de galerii romane intercalate printre alte zeci de mii de galerii medievale şi moderne, săpate aici. Galeriile antice sunt săpate în cele mai bogate zone ale zăcământului (aproximativ 1g Au/t), pe care Gold-ul ar vrea să le dinamiteze de la începutul exploatarii.

UN MUNTE DE PATRIMONIU – Galeriile antice reprezintă în sine un unicat mondial, cel mai mare şi mai divers complex de lucrări miniere din vremea romanilor, vechi de peste 1 800 de ani. Gold-ul a finanţat, conform obligaţiilor legale, lucrări de arheologie minieră, cu specialişti români, francezi şi englezi, pentru a descoperi obiectele antice şi artefactele care trebuie conservate. Scopul era de a obţine „descărcarea de sarcină arheologică”, adică autorizaţia de distrugere din partea Ministrului Culturii. Descoperirile efectuate au arătat că munca arheologilor este departe de a fi încheiată: se pare că în zonă ar exista indicii ale unei activităţi miniere mai vechi decât cea din perioada romanilor, din anul 169. Se afirmă că raportul de activitate a unei echipe britanice a fost „pus la secret”. Nu ştim ce au gasit, însă un lucru este clar: GALERIILE SUNT ELE ÎNSELE „OBIECTE DE PATRIMONIU”, ca de altfel întregul munte Cârnic în care sunt săpate. Amenajate cu fonduri guvernamentale şi europene, aceste galerii ar constitui o atracţie importantă pentru turismul cultural mondial, putând aduce zeci de mii de turişti anual, ceea ce ar însemna multe locuri de muncă pentru localnici. Peisajul magnific al zonei, alături de micile lacuri de acumulare din sat, contribuie la conturarea unui obiectiv turistic unic în Europa.

De aceea, situl Roşia Montană a fost ales anul acesta de către Fundaţia Europa Nova, fundaţie cu 5 000 000 membri, printre „cele şapte monumente şi situri de patrimoniu din Europa, aflate în cel mai mare pericol, din Europa”, din 40 de alte situri de mare importanţă. Este un lucru foarte important, deoarece Banca Europeană de Investiţii şi Banca Consiliului Europei sunt gata să susţină financiar restaurarea celor şapte situri selectate, pentru a le amenaja în scopul cercetării şi dezvoltării turismului cultural. La Roşia Montană vor putea finanţa, la cererea Ministerului Culturii, reecologizarea zonei, afectată de o poluare istorică, consolidarea localităţilor istorice, reabilitarea minelor, amenajarea galeriilor antice şi punerea în valoare a vechilor meşteşuguri locale. Asta dacă Roşia nu va fi distrusă de proiectul Gold-ului! Deoarece mai mulţi miniştri ai Culturii au autorizat, cu excepţia lui Atila Korodi, „descărcarea de sarcină arheologică”, dând astfel undă verde distrugerii marelui sit minier antic al României.

PĂCATUL ORIGINAR – Acest proiect faraonic presupune deschiderea a patru cariere – pâlnii de peste 200 m adâncime şi 800–900m diametru –, utilizarea a 20 000kg de exploziv pe zi, distrugerea totală a doi munţi şi transformarea unei întregi văi într-un lac cu cianură. Dar acest proiect are un defect fundamental, un păcat originar. Pare sa fie un mare CARITAS international. A fost gândit pentru a scoate bani din tranzacţii bursiere şi nu pentru a exploata minereu în mod raţional. Este „la modă”, arată exact ca marile proiecte miniere foarte rentabile pentru investitori din Africa sau din deşerturile celor două Americi. Cariere uriaşe care exploatează anual peste 10 milioane de tone de minereu aurifer foarte sărac, prelucrat în uzine de cianurare. Scot repede şi ieftin doar aurul şi argintul şi aruncă celelalte metale şi minerale utile în „groapa cu cianuri”, unde timp de multe zeci de ani de acum înainte nu se va mai putea recicla nimic. Acest tip de exploatare ar epuiza în 10–20 de ani un zăcământ şi apoi compania ar putea pleca, lăsând în urmă un dezastru ecologic. Proiectul RMGC afirmă ca ar ecologiza la sfarsit zona, dar poate actiona si după metoda „muşcă şi fugi”, declarand falimentul. Este tipul de exploatare ieftină şi rapidă, cu profit maxim, în care acţionarii mici şi mari de la Bursa din Toronto sunt obişnuiţi să investească. Dar aceasta este o investiţie proastă.

APARE CARTOFUL FIERBINTE – Odată ce statul român, reprezentat de Minvest Deva a semnat proiectul de asociere, RMGC a fost listată la bursă si mulţi investitori s-au grăbit să cumpere acţiuni. Astfel a început să circule ca un CARTOF FIERBINTE pachetul de acţiuni ale companiei care promova un proiect inoportun, cu deficienţe fundamentale. Primul care a „pasat” acest cartof altora a fost chiar creatorul său, miliardarul de origine română Frank Timiş. Acesta a vândut toate acţiunile sale în anul 2007. Un semn clar că nici el nu mai credea în succesul financiar al proiectului, nu-l interesa exploatarea aurului, ci doar speculaţiile bursiere. Prin Balkan Petroleum a cumparat Rafo Onesti. A speculat în anii următori alte două zăcăminte de petrol, mult supraevaluate, din Grecia şi Africa, deţinând 11% din compania Regal Petroleum. După ce a făcut avere, a finanţat descoperirea unui zăcământ uriaş de fier pe continentul negru, în Guinea Bissau.

Acţiunile Gold-ului au fost vândute şi cumpărate de către al doilea mare acţionar, Newmont, o companie minieră gigant. Alte acţiuni au fost cumpărate de companii financiare cu reputaţie uneori dubioasă, sau de către persoane extrem de bogate care speculează pachete masive de acţiuni. Prin influentarea evenimentelor din Romania, ei produc cresteri ale pretului actiunilor, vand cu profit, apoi genereaza informatii negative, valoarea actiunilor scade si cumpara ieftin alt pachet de actiuni. Castiga din nimic bani multi. La ora actuală, Gold-ul a vândut acţiuni de aproximativ două miliarde de dolari, bani pe care acţionarii îi vor înapoi cu o dobândă cât mai mare. Toate acestea pe seama aurului moţilor, exploatat cu cianuri.

Cartoful frige tot mai rău, miliardele de dolari fiind investite într-un proiect megaloman, nesigur, greşit din punct de vedere ingineresc şi extrem de greşit conceput din punct de vedere strategic, de la bun început. Sau, mai degrabă, de la rău început.

BOMBĂ ECOLOGICĂ – Cianurarea în mediu bazic consumă 11 milioane de kg de cianură de sodiu pe an, mobilizează din rocă metale grele şi arsen, apoi formează cianuri metalice, compuşi din sulf şi cianură (tiocianuri) şi alte substanţe toxice care, potrivit preşedintelui Academiei Române, chimistul Ionel Haiduc, otrăvesc mediul timp de peste 60 de ani, chiar dacă cianurile propriu-zise se pot neutraliza. Resturile de la cianurare şi de la amalgamarea finală cu mercur a aurului şi a argintului ar urma să fie vărsate într-un iaz de decantare, un lac de baraj, proiectat pe valea Corna, la 3 km în amonte de oraşul Abrud (6 000 de locuitori). Acest iaz de decantare, o veritabilă BOMBĂ ECOLOGICĂ, ce ar îneca satul Corna, aflat la doar 1,5 km de Roşia Montană, ar urma să aibă 8 km lungime, 363 de hectare şi o capacitate de 240 000 000 de tone de substanţe toxice. Geofizicianul Justin Andrei a descoperit pe fundul acestuia, perpendicular pe valea Corna 19 falii deschise, 19 fracturi cu izvoare de apă. Au mai fost descoperite şi două alunecări de teren dă către geologii de la Institutul Geologic al României. Prin aceste fracturi sau falii, substanţele toxice din iaz s-ar infiltra în apele de adâncime, imposibil de ecologizat ulterior. O falie trece chiar pe sub barajul de anrocamente (din bolovani, cu „miez” de argilă) şi apare chiar în proiectul RMGC din anul 2006, în studiul elaborat de Ipromin. Malul stâng al văii Corna este compus din 80% gresii permeabile. Chiar dacă ar izola fundul iazului cu geomembrane şi cu argilă, alunecările de teren ar rupe aceste ecrane de protecţie. Apoi, singura argilă plastică, moale, izolatoare, se găseşte departe, la nord de Alba Iulia. Acoperirea fundului iazului de 363 hectare cu numai 2m de argila plastica ar necesita aducerea a 13. 5 milioane de tone de la 70 -80km distanta. Nu le convine.

ALTE CARIERE PROIECTATE ÎN SECRET – Diferenţa mare dintre capacitatea iazului de 240 Mt (megatone) şi producţia însumată pe 13 ani a carierelor proiectate la Roşia Montană, de 169 Mt, sugerează că RMGC intenţionează să exploateze şi alte obiective miniere, nedeclarate publicului din Romania. Dna Afrodita Iorgulescu, de la ASE, a aflat despre comunicarile din Bulgaria ale geologilor RMGC din Romania privind planurile de extindere ale Gold-ului. Agenţia Naţională de Resuse Minerale, ANRM cunoaste succesiunea planurilor de exploatare din zonă. După Roşia Montană, Gold-ul vrea să escaveze zona Bucium-Rodu şi muntele Frasin, care începe lângă primăria din comuna Bucium, la SE de Roşia Montană. Resturile sărace ale acestui zăcământ vechi, exploatat încă din Antichitate, cu rezerve de doar 40% din cel de la Roşia Montană ar fi cianurate, iar sterilul toxic ar fi aruncat tot în „bomba ecologică”, giganticul iaz de decantare de la Corna. Un al treilea obiectiv şi singurul curat, care nu se pretează pentru cianurare, este zăcământul de Cu-Au (porphyry-copper) de la Bucium-Tarniţa (descoperit de Justin Andrei, în 1973), care este concesionat direct de Gabriel Resources. Niciunul dintre aceste proiecte nu a fost anunţat de ANRM sau de RMGC opiniei publice. Chiar şi aşa, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu exploatează Bucium-Tarniţa fără cianuri, ci vor sa înceapă prin distrugerea şi cianurarea zăcămintelor din satele Roşia Montană şi Bucium-Rodu – muntele Frasin?

CE NU A REUşIT GOLD-ul SĂ DESCOPERE – Escavarea unei cantităţi uriaşe de rocă mineralizată, tratarea ei cu cianură, care este o metodă ieftină pentru ei şi foarte poluantă pentru noi, nu este cel mai rău lucru al acestui proiect deja greşit din punct de vedere ingineresc. Mai grav este că geologii de la Gabriel Resources nu au căutat noi rezerve de minereu bogat. Exploatarea în masă a întregii rezerve de minereu în cariere-gigant s-ar justifica oarecum doar dacă nu ar mai fi nimic altceva de exploatat. Ceea ce, după cum vom arăta, nu este cazul.

AURUL „ÎNGROPAT” – Inginerul geofizician Justin Andrei, 79 ani, tatăl meu, fost director ştiinţific vreme de 10 ani al Institutului Geologic al României, lucrează din 1960 în zona munţilor Apuseni. Prin valorificarea vechilor hărţi miniere, a măsurătorilor geofizice (gravimetrice) şi geochimice existente, a pus în evidenţă în ianuarie 2012 doi subvulcani, două corpuri de roci vulcanice îngropate la aproximativ 200 m, în vecinătatea zăcămintelor care au avut minereu bogat: munţii Cetate de la Roşia Montană şi Frasin de la Bucium-şasa. Geologii de la RMGC, destul de slabi prospectori, nu au văzut aceşti subvulcani ascunşi, pentru că nu au ştiut să interpreteze datele geofizice pe care le aveau şi ei, iar realizatorii proiectului nu au angajat geofizicieni, pentru a face economie.

Conform uzanţelor, noile descoperiri au fost comunicate public cu ocazia Simpozionului de Geologie Economică de la Brad, din septembrie 2012. Subvulcanii descoperiţi de Justin Andrei au, probabil, zăcăminte cu filoane şi volburi bogate, cu conţinuturi de zeci de ori mai mari decât resturile rămase neexploatate la suprafaţă, propuse spre extracţie de proiectul RMGC. Un al treilea corp de roci vulcanice, potenţial bogat mineralizate, de foarte mari dimensiuni, este situat între comunele Bucium şi Roşia. Aceste roci vulcanice au şanse să fie bogat mineralizate, deoarece sunt „virgine”, nu au fost cunoscute şi nici exploatate anterior. În mod obligatoriu, necesită o cercetare şi o prospecţiune geochimică şi geofizică, urmată de o explorare detaliată cu foraje şi galerii, studii şi analize chimice şi mineralogice, ceea ce ar creea sute de locuri de muncă şi pentru oamenii din Roşia Montană, timp de 5–10 ani doar în faza de explorare. După localizarea lor precisă, mineralizaţiile bogate pot fi exploatate selectiv, în subteran, fără a deranja semnificativ suprafaţa solului, iar minereul bogat, posibil cu conţinuturi de peste 30g/t Au poate fi extras în mod rentabil prin flotaţie sau prin alte metode moderne, curate, precum separarea în câmp electrostatic sau dizolvarea în tiosulfat de sodiu. Ar da locuri de munca pentru peste 100 de ani. Fără cianuri.

Menţionez că experimentatul geolog a decoperit in Muntii Apuseni alte opt zăcăminte de Cu-Au în anii 1970 – 1986 şi a colaborat la descoperirea altor şase, totalizând miliarde de tone de minereu. Stie ce spune.

Să ne imaginăm că minereul foarte sărac pe care proiectul Gabriel Resources vrea să-l exploateze în carieră, la suprafaţă, se aseamănă cu o curte pavată cu pietriş, unde ar fi răspândite, printre pietricele, un sac de grăunţe de grâu, iar minereul bogat din adâncime, îl asemuim cu alţi trei saci cu grâu îngropaţi la marginea curţii. Ce este raţional? Să cerni pietrişul de pe sute de metri pătraţi distrugând pavajul curţii sau să dezgropi sacii îngropaţi? Ar fi interesant să ne întrebăm...

SABOTAJ – În plus, unul dintre corpurile de roci vulcanice, potenţial bogat mineralizate, situat lângă muntele Cetate, se află sub perimetrul uzinei de cianurare proiectate de RMGC. Construirea acesteia AR BLOCA ACCESUL la acest zăcământ de Au-Ag. Iazul proiectat la Corna ar inunda cu substanţe toxice orice lucrări miniere subterane, ar sabota săparea oricăror galerii care ar începe exploatarea acestui zăcământ.

PRIMA DEVASTARE – În mijlocul vârfului muntelui Cetate, romanii au exploatat, într-o primă carieră, câteva zeci de mii de tone de minereu moale şi bogat. Stâncile dure, cu conţinuturi mai mici de aur au rămas în relief în jur, asemenea unor ziduri de cetate, de unde şi numele muntelui. Era un obiectiv ce ar fi constituit el însuşi o atracţie turistică excepţională.

Târziu, după 1967, când s-au epuizat rezervele de Au-Ag din subteran ale minelor, statul comunist a deschis o a doua carieră pe vârful Cetate, care a distrus spectaculoasele urme ale exploatărilor romane. A fost prima crimă gravă asupra patrimoniului naţional. Cariera din muntele Cetate era mică şi a exploatat la suprafaţă câte 500 000 t/an. Minereul de Au-Ag se extrăgea prin flotaţie, iar aurul se separa initial la Combinatul Metalurgic de la Zlatna, prin procedee pirometalurgice. FĂRĂ CIANURARE. Se scoteau câte 500 kg Au pe an, iar în ultimii ani numai 350 kg. Cariera Cetate a dat de lucru câtorva sute de localnici între anii 1970 şi 2006 şi a exploatat aproximativ 17 Mt de minereu în 35 de ani. Cam cât planifică Goldul să escaveze şi să cianureze într-un an şi 4 luni. Pe măsura adâncirii carierei în inima muntelui, din vârf, de la cota de 1003 m deasupra nivelului marii şi până la 873 m, conţinuturile de aur au scăzut de la 2–3 g/t până la aproximativ 1 g/t. La 795m conţinuturile din impregnaţia cu pirită auriferă scad la 0.5g/t, sub limita de extracţie de 0,6g/t Au. Dar Gold-ul afirma ca ar adanci cariera pana la 600m

POLUAREA ISTORICA – Nu trebuie uitat că apele de ploaie se infiltrează în zecile de milioane de tone de roci care trebuie date la o parte prin procesul de descopertare, de dezvelire a minereului aurifer în timpul exploatării. Se descopertează ân medie câte 1,2 tone de rocă sterilă, cu sulfuri metalice, dar fără conţinut de Au-Ag, pentru fiecare tonă de minereu sărac, cee ce înseamnă încă 288 000 000 de tone de roci descopertate. Acestea, în afară de minereul măcinat şi depus în iazul de decantare, sunt ele însele o sursă majoră de poluare, conţinând milioane de tone de pirită şi arsenopirită. Aceste ape devin acide şi ajung mai departe în reţeaua hidrografică, constituind un pericol mult mai mare decât volumul relativ redus de ape acide, care se preling (100– 400 m³/zi) din vechile mine, prin galeria de evacuare în valea Roşia, pe care ne-o arată obsesiv toate filmele. Aceste ape acide constituie „poluarea istorică” ce ne este prezentată ca o catastrofă, pe care gigantica şi mult mai poluanta exploatare proiectată de Gold ar rezolva-o. Această pretenţie este complet absurdă. Cine afirma aceasta, se recomanda ca om al Gold-ului

MAI MULT DECÂT UN BARON LOCAL – Tinerii manifestanţi „din piaţă” consideră Gold-ul o corporaţie capitalistă. Capitalismul presupune concurenţă. Cred că sunt optimişti, deoarece noi ne confruntăm cu o putere de tip feudal; GOLD-ul se fereşte de concurenţă. Atunci când s-au instalat la Roşia Montană, au „convins” primăria să declare zona MONOINDUSTRIALĂ. Drumurile nu au mai fost reparate, minele nu au mai fost ecologizate, nimeni nu a mai investit aici, deci nimeni altcineva nu a mai oferit locuri de muncă, decât GOLD-ul. Având control asupra primăriei şi populaţiei locale, „relaţii” la nivel judeţean sau central, la Bucureşti, şi profitând de lipsa oricărei concurenţe economice, RMGC a ocupat poziţia social-politică de feudal, de baron local. A urmat campania din 2006 în care au încercat să obţină acordul de mediu. Supusă la presiuni enorme şi la tentaţii pe măsură, doamna ministru Sulfina Barbu, şi ea inginer geofizician, a avut tăria să refuze să dea acordul şi a blocat proiectul. Când GOLD-ul a încercat, fără succes, prin acţionarul Adrian Videanu, să promoveze proiectul în 2009 la CSAT ca fiind de „inters naţional”, RMGC deja evoluase de la poziţia de baron local la cea de mogul naţional. Prin controlul asupra presei, executat după modelul reclamei dirijate, Gold-ul a impus un embargou asupra informatiilor negative despre proiect, întrerupt doar de reclamele inepte pentru cunoscători şi suspecte pentru cei neavizaţi.

ÎNTRERUPERI ALE EMBARGOULUI INFORMAţIONAL – Această formă de cenzură a fost întreruptă de câţiva patrioţi curajoşi. Sub conducerea preşedintelui lor, perseverentul luptător Ionel Haiduc, majoritatea academicienilor României, cu puţine şi penibile excepţii, a mărturisit adevărul despre caracterul distrugător şi toxic al proiectului. Academia de Studii Economice, in corpore, i-a aratat caracterul prădalnic şi riscant economic. Asociaţia „Alburnus Maior”, numele antic al Roşiei Montane, cu inflexibilul ei preşedinte, Eugen David, şi competenta lor juristă, au fost buturuga mică peste care „basculanta” mare a GOLD-ului nu a putut trece. Revista Formula As ne-a prezentat săptămânal un opozant al proiectului. Cotidianul.ro, Kamikaze, Caţavencu sunt alte voci care au refuzat să tacă, publicând frecvent informaţii incomode, refuzând embargoul.

Cel puţin neobişnuitele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, de susţinere a proiectuluiRMGC, au avut un efect interesant, declanşând prima prăbuşire a zidului tăcerii, în septembrie 2011. Televiziunile care se opuneau preşedintelui-jucător au difuzat masiv emisiuni contra proiectului devastator, iar Victor Ponta şi parlamentarii PSD au combătut, din opoziţie, proiectul. Un europarlamentar experimentat a condus elaborarea unei lucrări lămuritoare, „Roşia Montană în conştiinţa europeană”, accesibilă gratuit pe site-ul www.victorbostinaru.ro. Soţia actualului premier, Daciana Sârbu, a combătut energic RMGC, precum şi Monica Macovei de la PDL. Opoziţia faţă de proiect s-a manifestat transversal peste frontierele dintre partide, ca şi grupul de partizani „convinşi” să sprijine proiectul, precum Elena Băsescu şi Adina Vălean, soţia liderului PNL, Crin Antonescu. În afara românilor, dintre europarlamentari susţin proiectul câteva personaje la fel de variate ca apartenenţă politică, ilustrând interesele grupurilor financiare cu investiţii în minerit. În Turcia, s-au extras metale preţioase prin cianurare de la Kisladag (cu mari probleme de poluare si intoxicare acuta a cetatenilor), cel puţin până la accidentul recent de la exploatarea de argint de la Kutahya, iar în Grecia, în peninsula Halkidiki, Eldorado Gold Corp, tot o firmă canadiană, vrea să scoata aur de la Kilkis, tot prin cianurare. Povestea din ultimii 10 ani a zăcămintelor greceşti are acelasi aer... fanariot. Ca la noi, la balcanici.

Reclamele RMGC prezinta ca model de exploatare ecologica un zacamant de Au din Finlanda, Laponia, la 20 de km de statiunea de ski de la Kittla (6000 locuitori). Aici, minereul extras, numai 1 000 000t/an, este separat prin flotatie, iar concentratul, de numai 4% , adica 40 000t/an este oxidat si cianurat. 40 000t/an, nu 13 000 000t/an ca in proiectul Gold-ului. De 325 de ori mai putin.

SĂ PLECE LOCALNICII, VIII şI MORţII – Un asemenea proiect nu are nevoie de localnici. Din 2002, Gold-ul a început să cumpere case din Roşia Montană si sa le distruga. A fost o prima tentativă de a evacua toţi cornenii şi roşienii. Mai recent, au construit cartierul Recea, în Alba Iulia, în care să poată fi mutaţi localnicii. Din 4 200 de cetăţeni din comună au plecat peste1500. Dintre aceştia aproape 400 au murit. Câţiva s-au spânzurat; muntenilor bîtrani le vine greu să trăiască la oraş.

Chiar şi morţii din Roşia şi Corna incomodează. Se spune că pentru fiecare cadavru mutat din aceste sate, rudele primeau 8 000 RON. Din saracie, mulţi şi-au vândut mormintele parintilor.

şI TOTUşI, UNII NU VOR SĂ PLECE DELOC – Ministrul Dan şova, a cărui mamă, dna. Diculescu-şova a fost avocată a RMGC, a ales să rezolve toate problemele Gold-ului. A prezentat guvernului un proiect de LEGE SPECIALĂ PENTRU COMPANIA PARTICULARĂ RMGC. Guvernul a inaintat În esenţă, proiectul legii speciale forţează declararea proiectului ca fiind de interes public, se forţează evacuarea localnicilor, se forţează darea acordului de mediu; se forţa, la un moment dat, şi mult încercata noastră constituţie. Fostul ministru Predoiu susţine că, după formulările legii, aceasta a fost elaborată de avocaţi internaţionali. Probabil ai GOLD-ului. Daca este aşa, RMGC a căpătat şi putere legislativă. Nu mai este baron local, nici măcar mogul central. Este Stat în statul român. Asta, dacă statul nostru mai există...

MĂMĂLIGA EXPLODEAZĂ – Reţelele de socializare şi enervarea publică ne-au scos în stradă sute şi apoi mii de oameni obisnuiti. Suntem cetăţeni ai Uniunii Europene, avem drepturi. Fiecare protestatar s-a simţit insultat personal de insolenţa politicienilor care şi-au permis să vina în faţa unei ţări cu un astfel de aranjament politic. Guvernul a aruncat CSAT-ului, Presedentiei CARTOFUL FIERBINTE al proiectului, apoi l-a trimis la Parlament. Conducerea Parlamentului a creeat o Comisie care sa discute proiectul de lege.

Televiziunile au tăcut o zi, două, dar, după 3-4 de proteste, zidul tăcerii a căzut. Oameni curajosi au spus adevarul in prim time. Colonelul (r) Gheorghe Oancea, procuror militar, a demontat pe Realitatea TV „mafia care a pus stapanire pe Rosia Montana”. Nume grele ca Berceanu, Tariceanu sau Nastase apar in depozitia lui in fata noastra.

MARTURISITI ADEVARUL SI ADEVARUL VA VA FACE...someri - Directorul Institutului Geologic al Romaniei, Stefan Marincea, a aratat in fata Comisiei Parlamentare si la Antena 3, caracterul toxic, pentru 120 de ani, al cianurarii in masa a 13000000t minereu sarac pe an, al aruncarii lor intr-un iaz permeabil, ca si risipa de metale rare si caracterul pradalnic al procedeului. Ca si directorul Ioan Piso al Muzeului de Istorie al Transilvaniei in urma cu cativa ani, si profesorul Marincea a fost demis. Fiecare a fost demis de cate DOUA ORI pentru ca au spus adevarul.

Acum vom vedea dacă Statul Român mai există sau suntem o colonie a Gold-ului. Ne va spune Comisia Parlamentară şi, în final, plenul Parlamentului.

DAR UNDE VOR MUNCI MINERII MOŢI? – Până când se va demara o operaţiune de ecologizare a vechilor lucrări miniere, de amenajare pentru turism a minelor antice, a drumurilor şi a întregii zone, până când se vor localiza zăcămintele de Au-Ag din corpurile vulcanice îngropate, descoperite de Justin Andrei, localnicii au o şansă puţin cunoscută marelui public. La CUPRUMIN Abrud s-a redeschis cariera Roşia Poieni, de unde se extrage minereul de Cu-Au, prin flotaţie, fără cianurare, la un sub un sfert din capacitatea combinatului; doar 2000000t/an. Din anul 2009, 460 de oameni din imprejurimi lucrează aici din nou, întreţinând cu mari eforturi, basculantele de 55t si uzina de flotatie cu echipamente vechi din 1986, fabricate toate în România. Cu o investiţie majoră, de ordinul a 750 000 000 USD, alţi 3 000 de oameni ar putea să lucreze aici. Procentul de extracţie a minereului ar putea creşte de la 82% la 96%. Suma ar include şi cei peste 100 000 000 USD prevăzuţi pentru ecologizare. Cu o sumă mai mică, s-ar putea totuşi crea cel puţin 1 000 de noi locuri de muncă, oricum mai mult decat susţine RMGC că ar crea pentru viitorii 17 ani. Zăcământul Roşia Poieni are rezerve uriaşe pentru aproximativ următorii 60–70 de ani. Aici vor munci minerii moţi.

Daca Ministerul Mediului ar da acordul de mediu, gest de inconştienţă criminală, pe care niciun ministru de până acum nu a facut-o (nu vor sa-si petreaca batranetea in puscarie), proiectul Gold-ului ar da locuri de muncă pentru 2 ani pentru 2500 de oameni în perioada construcţiei şi NUMAI pentru 900 de persoane, în cei 15 ani de lucrări. Asa scrie in proiectul lor. Dacă nu se va începe exploatarea zăcămintelor de tip Au-Ag, minerii şomeri din zonă vor munci la Cuprumin Abrud, care exploatează din 1986, prin flotaţie, zăcământul de Cu-Au din marea cariera Roşia Poieni, situat la 4 km de Roşia Montană. CUPRUMIN are multiple avantaje fata de proiectul RMGC:

• Cariera Roşia Poieni nu distruge niciun obiectiv de patrimoniu.
• Nu distruge niciun sat, deja în anii 1990 a înecat satul Geamăna.
• Uzina foloseşte FLOTAŢIA, NU CIANURAREA.
• Poate recupera toate metalele rare, deficitare si strategice.
• Este ultima mare exploatare de cupru de stat.
• Are rezerve pentru 40–70 de ani.
• Cu o investiţie în utilaje, poate creşte producţia de câteva ori.
• În acest caz, numărul locurilor de muncă ar creşte de la 460, în prezent, la 1 500–3 500.

În acest context, demararea printr-o lege neconstitutionala a proiectului RMGC – toxic, devastator şi inutil – este, pur şi simplu, o prostie criminală! Sanctionabila electoral si penal.

Inginer geofizician Andrei Costin Victor

Telefon 0723 67 40 31 

Sursa http://www.cotidianul.ro/rosia-montana-un-cartof-prea-fierbinte-224922/

Casa Jurnalistului - o comunitate de reporteri independenți.

Casa Jurnalistului e o comunitate de reporteri independenți.

Am lucrat în presă o vreme, dar ne-am dat seama că-i un cuib de viespi și am pornit pe cont propriu să facem jurnalism așa cum am visat.

Facem jurnalism de adâncime, adică reportaje, investigații și proiecte multimedia. Învățăm din mers, experimentăm.

Avem reușit deja câteva materiale de care suntem mândri. Abia ne încălzim.

Pe lângă site-ul mare, punem la punct o rețea de bloguri – până acum au Laura, Mako,Odobescu, Liliana, Radu, Andriescu, Lina, Vlad, Mara și Tibrian.

Canalul nostru de comunicare e deocamdată pagina de Facebook. Dacă vrei să ne contactezi direct, dă-i un mail Hortensiei și o să ni-l transmită tuturor.

Nu vrem să punem reclame și nici să strângem finanțări dubioase, așa că trăim mai ales din donații. Dacă ți se pare important ceea ce facem, contribuie și tu.

http://casajurnalistului.ro/despre/

PARCUL DE DISTRACȚII DIN FABRICA DE DIAMANTE

Elena Ceaușescu stă cu barba-n palmă la Comitetul Central și face ochii cât cepele la un borcan de pe biroul soțului. Un borcan de zece kile pentru murături. Plin cu diamante.

Afară e sărbătoare. E ziua lui Nicolae Ceaușescu, face 56 de ani. Pionierii urlă osanale în toată țara. Haos organizat. Fiecare întreprindere trimite cadouri la Centru.
Prin biroul cârmaciului trec un spic de aur de la un CAP, o pușcă de vânătoare de la Securitate, tot felul de opulențe. Așa ajunge și borcanul. Nimeni nu înțelege ce-i în el, România n-a avut niciodată mină de diamante.

1970. Ceaușeștii merg în vizită la Kremlin, la Brejnev. După ce beau vodka de protocol, rusul îi scoate la o plimbare într-un loc ultrasecret la marginea Moscovei. E o fabrică de diamante.Tovarășa se îndrăgostește pe loc de ele, iar soțul își dă seama cât de utile pot fi pietrele pentru industria românească – săpatul după petrol și gaze se făcea cu niște mașinării cu diamante pe cap.

Ceaușescu la Kremlin (Sursa: Historia.ro)

Ceaușescu vrea și el o fabrică din asta, dar România nu are tehnologia, așa că trimite spionii în străinătate, să se “documenteze”. Agenții se întorc cu un camion de utilaje și kilograme de hârtie, planuri de construcție. Parchează pe bulvardul Timișoara, lângă niște hale dărăpănate. Totul e ultrasecret, toți se ascund. 

Acolo se naște una din cele mai mari afaceri ale statului român din toate timpurile,Rami Dacia. Încep să producă și ajung să facă export în toată lumea. Când vine o comandă mai grasă, angajații cară diamante cu ligheanul și găleata de colo-colo.

După revoluție, ca mai toate afacerile țării, și fabrica se privatizează. O cumpără foștii angajați cu 8,4 milioane de euro. O parte dintre ei spun că banii au venit de la Răzvan Petrovici, uncontroversat om de afaceri. Halele încep să se golească și prin ele apar ba o florărie, ba un service, ba un print shop. Diamantele se cară în cutii mici cât flacoanele de Algocalmin. 

Încep să se dărâme clădirile. Fabrica se vinde la fier vechi. Răzvan Petrovici își ridică pe ruinele ei cel mai mare parc de distracții din București.

Am auzit de povestea asta prima oară de la portarul blocului meu din Piața Unirii. Mi-a spus tot ce știa între două fumuri de țigară. A fost mecanic în fabrica de diamante. Într-o întreprindere plină de chimiști și fizicieni era printre puținii murdari pe mâini.

„Știu că fabrica de diamante a fost una dintre cele mai mari afaceri ale statului român, că a fost vândută la fier vechi de niște securiști și că tot ăia și-au ridicat un parc de distracții acolo“, mi-a zis nea Ion Pană.

Am mers la Terra Park, pe bd. Timișoara, să văd dacă Pană spune adevărul. A fost greu de găsit. La stradă erau o firmă de salubrizare, o stație de benzină și o reprezentanță auto. Nimeni nu știa nimic de diamante. O mamaie în capot care hrănea câinii a râs de mine: „Ce diamante, dom’le? Aici a fost o unitate militară, iar acum e parcul ăsta.“

Începea să îmi fie jenă să tot întreb de pietre prețioase, dar am dat de unul dintre paznicii parcului. Plictisit, aștepta să treacă ziua:  „Am auzit ceva, da, a fost o fabrică de diamante aici. Acum e doar parcul de distracții.“

Mi-am petrecut următoarele luni întorcând diamantul pe toate fețele. E o poveste cu spioni, mafioți și un stat incapabil. Povestea industriei românești.

DIAMANTELE AU APĂRUT PENTRU PETROL, NU PENTRU INELE

După Al Doilea Război Mondial, industriașii aveau nevoie de diamante ca să foreze după petrol și gaze. Pietrele naturale erau tot mai scumpe și consumul era tot mai mare, așa că au început să producă diamante sintetice. Primele au fost create în Suedia, Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Pentru asta era nevoie de carbon la temperaturi și presiuni extrem de mari. Cercetătorii aveau o singură problemă – nici un utilaj nu rezista presiunilor de mii de atmosfere. Mai multedocumentare BBC arată că suedezii nu știau de americani, americanii de suedezi, nici rușii de primii doi.

Elena Ceaușescu și Pacepa

Doar românii știau de toți. Mai exact,știa generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa.  El a trimis  echipe de spioni în fiecare dintre cele trei țări în care se produceau diamante. Cel mai rapid s-au mișcat cei trimiși în Suedia - locotenentul Alexandru și generalul Sârbu.

În 1974, ei au creat în mijlocul Bucureștiului o fabrică de diamante sintetice, pe bd. Timișoara, nr. 8A. A fost numită prin decret prezidențial secret Unitatea Militară Specială 0920.

Lt. Alexandru a botezat operațiunea de spionaj „Steaua“, așa cum numea Elena Ceaușescudiamantele – stele. A făcut naveta în Suedia doi ani de zile până a convins pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.  

„Acolo l-am găsit pe Cap Pătrat – așa i-am dat eu numele de cod suedezului care ne-a dat tot ce am avut de la ASEA (n.red.: compania de la care a fost furată tehnologia). Am purtat negocieri direct pentru două prese pe care le-am adus demontate și le-am asamblat la București“, spune astăzi colonelul.

A ieșit din branșă, e pensionat, vrea să fie liniștit. Se ocupă cu albinele, numai de ele vorbește. Brevetează unelte care scot mierea din fagure. 

Nimeni nu a vrut să spună cum îl cheamă pe suedez. Alexandru îl aducea în România și îl escorta doar el, apoi îl caza în mare secret.

„Mai multe nu pot să vă spun pentru că, unu, mi-am dat cuvântul acelui om că nu va ști nimeni niciodată că ne-am întâlnit și, doi, am depus un jurământ laDIE (n.r.: Direcția de Informații Externe). Nu pot să trec peste aceste aspecte“, spune Alexandru astăzi.  

Am aflat, însă, povestea de la șase dintre primii angajați. Nu o știe multă lume, pentru că proiectul a fost ultrasecret. Nici cei mai importanți oameni din stat nu aveau habar ce e acolo, iar cei care știau îi spuneau „Copilul Securității.“  

ÎNCEPUTURILE 

Cap Pătrat venea periodic să inspecteze montajul. În ’74 România producea primele diamante. Atunci, Pacepa l-a invitat pe Ceaușescu să vadă în ce a investit. Totul se petrecea într-o singură clădire, în care lucrau cinci oameni. 

„Îmi place creația ta, Pacepa“, ar fi spus Ceaușescu la terminarea inspecției, scrie spionul în cartea sa, „Orizonturi Roșii.“ Dictatorul și-a propus să intre pe piața internațională de diamante.

Gardul care împrejmuia fabrica

 În acel an, inginerii din fabrică au început să înmulțească instalațiile suedezului ca Iisus peștii. Patru ani mai târziu, erau în fabrică 21 de prese de 2.000 tone forță.  

Fabrica a ajuns pe locul trei în lume la calitatea pietrelor și pe locul patru la nivel cantitativ, spun foști angajați care mergeau la târguri internaționale.

„Când mergeam la târguri noi nu ne puteam promova ca ceilalți concurenți pentru că eram sub embargo. Aveam containere neetichetate pe care le dădeam ca mostre, dădeam multe mostre ca să vadă potențialii cumpărători că avem diamante de foarte bună calitate, iar apoi să ne caute ei pe noi“, povestește unul din primii angajați ai fabricii, fost director.  

FUGA LUI PACEPA, BUNĂ PENTRU DIAMANTE 

În vara lui 1978, Pacepa a lăsat Departamentul de Informații Externe, a fugit în America și a intrat în CIA. Când era în Germania pentru a pune la cale un atentat împotriva Radioului Europa Liberă a cerut azil politic în Statele Unite.

Gen. Ion Mihai Pacepa (Sursa: Pacepa.ro)

„Ieșiți din hotel. O să vedeți o sută de taxiuri care trec pe stradă. Suiți-vă în oricare,toate sunt ale noastre!“, i-ar fi zis un ofițerCIA românului în ultimul apel înregistrat către camera în care era el cazat.  

În 48 de ore de la acel apel telefonic, toți spionii Republicii Socialiste România au fost chemați în țară pentru o situație de forță majoră. Nimeni nu știa ce se întâmplă.

Pacepa urma să dea americanilor toate listele cu spionii români, crede Giartu Istifie, fost director al fabricii, general SRI în rezervă.  

O parte dintre spionii chemați atunci au ajuns laRAMI Dacia, numele comercial al fabricii. Toți erau ingineri bine pregătiți, care au fost infilitrați la companii industriale puternice din vest. Fabrica a primit un flux de profesioniști.  

Urma producția la scară largă și ieșirea pe piața mondială.    

CINE LUCRA ÎN FABRICĂ

Domeniul diamantelor era nou și nicăieri nu se învăța despre asta. Securitatea racola șefii de promoție de la facultățile de fizică, chimie și mecanică din toată țara, iar apoi le propunea un post de inginer în fabrică.  

„Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generație, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era și un mediu interesant, totul era ultrasecret și nimeni nu știa ce faci“, explică Marcel Diaconu, unul dintre primii angajați.  

Lui Diaconu îi tremură vocea cînd vorbește despre fabrica de pe bulevardul Timișoara. „Eu acolo m-am format profesional, acolo mi-am petrecut tinerețea. E aproape ca și cum mi-ar fi murit copilul odată cu privatizarea ălora“. 

Toți foștii angajați încearcă să fie cât mai misterioși. Ion Marițescu, ofițer de securitate retras și fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă furturile de tehnologie:

Rep: Era foarte mare secret în jurul fabricii.Ion Marițescu: Păi, era. Pentru că tehnica de fabricație, de producere a lor are o tehnologie deosebită și îți trebuie documentație multă. Studii. Analize. Experimente. Alte motive nu erau.
Rep: Cît timp a funcționat sub regim secret?
I.M.: Pînă cînd a dispărut.
Rep: E adevărat că tehnologia a fost furată din Suedia?
I.M.: Nu din Suedia. De unde au găsit. De la unii tehnologie, de la alții aparatură. A, și din Germania.

Alți patru nici nu vor să afle cineva că am stat de vorbă cu ei. „Sub nici o formă să nu apară numele meu pe undeva“, mi-a zis unul dintre foștii angajați, ofițer în rezervă, la finalul unui interviu.

Toți pot fi găsiți, însă. Cei mai importanți au semnat brevete de invenție pentru produse ale fabricii de diamante.

Gen. rez. Giartu Istifie, singurul care s-a lăsat fotografiat

Astăzi, cei mai mulți dintre foștii angajați sunt „elefanți”  – termenul folosit de securiști pentru agenții retrași. Foarte puțini au mai rămas în branșă.

CÂT DE PROFITABILĂ ERA FABRICA 

Perioada de glorie a fabricii a fost în anii ’80, când „umblam cu gălețile de diamante prin fabrică, cu ligheanul le plimbam de colo-colo când trebuia să vindem sau să le transportăm undeva“, povestește Giartu Istifie, fostul director.

La începutul anilor ’80 se produceau zece milioane de carate pe an. Un carat era aproximativ nouă dolari. La jumătatea deceniului s-a atins apogeul productivității, douăzeci milioane carate, 12 dolari/carat. Se făceau încasări de 240 de milioane de dolari pe an.

Înainte de revoluție, România era un jucător important pe piața diamantelor, dar de la un punct încolo Ceaușescu n-a mai investit în „Copilul Securității.“ Competitorii, însă, și-au dezvoltat alte tehnologii, costurile lor de producție erau tot mai mici și deveneau mai eficienți.

La începutul anilor ’90, cel mai puternic producător de diamante sintetice era General Electric. Piața diamantelor naturale era dominată de compania sud-africană De Beers. Ei aveau o ramură dedicată diamantelor industriale.

Cei doi giganți au făcut o înțelegere prin care au ridicat foarte mult prețul pietrelor pe piață:

„Americanii și De Beers au ridicat foarte mult piața, iar nouă ne convenea pentru că aveam tehnologie rămasă în urmă, care consuma mult și, vânzând mai ieftin decât ei, aveam o afacere profitabilă totuși“, povestește un fost director economic al fabricii.

Dar Departamentul de Justiție din SUA a aflat de pactul comercial dintre cele două mari companii și s-a pornit un proces împotriva lor. După anchetă, procurorii au aflat că în anii 1991-1992 prețurile au fost umflate.

De Beers și General Electric, concurență neloială (Sursa: Department of Justice, United States of America)

Același fost director economic crede, însă, că înțelegerea se întinde pe mai mult timp. „Sigur a fost mai veche. Nu avea cum să fie un carat aproape zece dolari înainte de ’90, iar apoi, în câțiva ani, să scadă la câțiva cenți. Piața s-a stabilizat de la sine.“

Din momentul în care s-a prăbușit prețul a început și decăderea fabricii românești.

FABRICA DE DIAMANTE S-A PRIVATIZAT PENTRU O AFACERE IMOBILIARĂ

Când AVAS a anunțat privatizarea, fabrica nu mai era profitabilă de câțiva ani, tehnologia era depășită, Conexiunile comerciale nu mai existau, dar terenul pe care se afla aceasta valora aproape douăzeci de milioane de euro. Răzvan Petrovici, un om de afaceri controversat, a încercat să îl ia pe degeaba.

Contractul de privatizare a fost câștigat pe 28 decembrie 2006 de Asociația Salariaților RAMI Dacia (ASRD) pentru 8,4 milioane de euro. Organizația avea ca scop „asigurarea cadrului legal participării salariaților, membrilor consiliului de administrație și a pensionarilor cu ultimul loc de muncă la SC RAMI Dacia SA, la procesul de privatizare“, spune statutul lor.

Doina Gângoe (Sursa: Profilul de Facebook)

Doina Gângoe, președintele asociației și directoarea RAMI Dacia, a coordonat procedurile de privatizare.

„Ea se ocupa de tot“, spune unul dintre cei mai vechi angajați ai fabricii și membru al ASRD. El mai precizează că Gângoear fi primit, înainte de semnarea contractului, 3,5 milioane de euro de la Răzvan Petrovici, cel interesat să investeasă în terenul pe care se afla fabrica. Petrovici este cunoscut pentru mai multe afaceri pe care le-a falimentat, iar acum are mai multe procese cu păgubiții.

Contractul de privatizare lega Asociația de AVAS pentru o perioadă de cinci ani. În acest timp, profilul societății nu trebuia să se schimbe, trebuiau făcute investiții de aproape trei milioane de euro, terenul pe care se afla societatea trebuia cumpărat, numărul angajaților trebuia să crească, iar proprietățile fabricii nu trebuiau înstrăinate.

Terenul pe care se afla fabrica nu era printre active, ci doar în administrarea societății. În contract era prevăzut că RAMI Dacia, cu noii proprietari, trebuiau să cumpere terenul în maximum o lună de la semnare, 37.352 mp. Nu l-au cumpărat, dar au luat o altă parcelă de 2164 mp lângă.

Nici un bun al fabricii nu trebuia distrus, închiriat sau vândut pe toată perioada contractului.

După privatizare mai mult de zece firme au început să își mute sediul în clădirile RAMI Dacia. O parte dintre ele, chiar în halele în care se aflau prese pentru diamante.

Pe captura din Google Street View, în 2009, se vede cum, la intrarea în fabrică, apar mai multe reclame ale unor companii.

    

În același ani, pe un site de mică publicitate, SC RAMI Dacia SRL anunța că vinde utilaj industrial. Am sunat la numărul postat pentru a verifica oferta, dar nu mai este valabil.

RAMI vinde utilaje (Sursa: eanunțul.ro)

 DOUĂ CARATE DE FIER VECHI

Toți foștii angajați știu că fabrica a fost vândută la fier vechi. Unul dintre ei a fost direct implicat în procesul de privatizare, membru în Asociația Salariaților, preciează și firmele: Coremetaliat și REMAT Chitila.

„Am trecut odată prin Chitila și am văzut munții de fiare și-am zis, aoleu, dacă aveam un aparat de fotografiat, să văd peste ani – uite unde a ajuns fabrica!“, povestește unul dintre foștii angajați.

Contabila fabricii a amortizat tehnologie de milioane de euro la prețuri de câteva sute de lei. O presă Quintus de 2000 TF ca cea din poza de la începutul articolului poate fi cumpărată cu 300.000 dolari. În dosarul de privatizare era evaluată la 139 de lei.

Nici numărul angajaților la fabrică nu a fost același cu cel din contractul de privatizare.Aproape toți oamenii au fost dați afară.

Contractul mai prevede ca noii proprietari să investească 222.000 euro în protecția mediului și alte două milioane de euro în dezvoltare. Membrul ASRD citat mai sus precizează că nu s-a făcut nici o investiție de nici un fel.

Într-un răspuns oficial, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) spune că s-a respectat contractul:

Asociația Salariaților RAMI Dacia „a realizat integral obligațiile investiționale asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 81 din 2006 (n.a.: Contractul de privatizare RAMI Dacia), acestea fiind confirmate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă AVAS) în baza documentelor de certificare prevăzute în contract.“ – AVAS

Instituția precizează că nu poate spune nimic despre inspecțiile pe care le-a făcut la fabrică, dar așteaptă documente de la RAMI Dacia care să confirme celelalte clauze.

Până să trimită RAMI Dacia rapoartele finale a apărut parcul de distracții pe locul fostei fabrici. Societatea comercială care îl administrează este SC World Park SRL, unde Răzvan Petrovicieste asociat unic, iar Doina Gângoe este director.

Intrarea în parcul de distracții

  A CUI A DEVENIT, DE FAPT, FABRICA ȘI CE A S-A ÎNTÂMPLAT CU TERENUL  

„Toți cei din fabrică știam că afacerea a devenit, de fapt, a lui Răzvan Petrovici pentru că el a dat banii pentru toată mișcarea chiar dacă nu apărea nicăieri în acte“, povestește alt vechi angajat în fabrică, revenit după privatizare.  

După ce RAMI Dacia a intrat în posesia terenului, senatorul Ionuț Elie Zisu, din poziția dedirector general, și Doina Gângoe, administrator al fabricii, au închiriat terenul pentru o perioadă de 25 de ani unor firme ale lui Răzvan Petrovici, administrate prin interpuși. Soția senatorului, Daniela Zisu, este secretar în fundația lui Petrovici, „Fundația pentru Speranța Noastră“, iar fosta soție a lui Petrovici reprezintă în România offshore-urile din Cipru ale soțului.  

Pentru tot terenul fostei fabrici au fost eliberate autorizații de construcție pentru un parc de distracții înainte de terminarea contractului cu AVAS.

mută cursorul pentru a vedea detalii despre firme

Am vrut să o întrebăm pe Doina Gângoe de ce i-a pus pe tavă terenul lui Răzvan Petrovici. Am sunat-o timp de o săptămână, dar nu a răspuns. Așa că ne-am dus la ea acasă.

Din 2011, Gângoe se află în topurile Capital și Forbes, dar locuiește într-o casă mică dinRahova. Nu a vrut să stea de vorbă cu noi decât din spatele gardului. A spus că e doar o pensionară și că nu îl cunoaște pe Răzvan Petrovici.

La câteva zile de la întâlnire, însă, pe Facebook, interacționau ca și cum s-ar cunoaște. Își împart like-urile ca pe firme.

L-am căutat și pe Răzvan Petrovici. La telefon nu răspunde, dar pe Facebook mă trimite la consilierul lui de imagine. I-am trimis pe mail întrebări despre cele 3,5 mil. de euro pe care le-ar fi dat Doinei Gângoe, despre firmele din Cipru și dacă a vrut de la începutul privatizării terenul pe care se afla fabrica. Mi-a răspuns astfel:

Dl Petrovici a fost de acord cu propunerea mea de a nu raspunde la intrebarile pe care le-ai trimis. Motivele acestei optiuni sunt urmatoarele:

1. Nu am identificat foarte clar publicatia unde va aparea materialul. Prin urmare,nu avem nicio idee despre numarul cititorilor, profilul acestora si alte detalii care stii ca sunt utile atunci când transmiti un mesaj catre public.

2. In al doilea rând, intrebarile propuse nu ajuta la atingerea scopului general pe care il are strategia de comunicare pentru Terra Park, si anume, atragerea unui numar cat mai mare de vizitatori.

3. Nu in ultimul rand, framing-ul ostentativ al interviului propus ridica semne de intrebare atat cu privire la temeincia documentarii prealabile cat si la maniera generala de elaborare si incadrare a materialului.

   

   Răzvan Petrovici (Sursa: Profilul personal de Facebook)

“O politică a distrugerii în masă“ e un studiu făcut de sociologi și economiști de la Harvardși Cambridge, arată că Europa de Est stă mai prost din punct de vedere economic decât Vestul și din cauza modului în care s-au făcut privatizările.

Lawrence King, David Stuckler și Patrick Hamm au arătat că privatizările pe un dolar, cuponiadele și împărțirea marilor companii de stat în zeci de mii de acțiuni au dus la crize economice.

Fabrica de diamante RAMI Dacia e pe lista privatizărilor grăbite care au îndepărtat România de Occident.

Reporter: Victor Ilie
Editor: Vlad UrsuleanGrafică: Octavian NiculescuAu contribuit: Ștefan Mako și Radu CiorniciucCu ajutorul RISE Project

Această anchetă jurnalistică este derulată în cadrul programului „Grants for Investigative Journalism”, organizat de Fundația Freedom House România, cu sprijinul financiar al U.S Department of State si al Ambasadei Franței în România. Responsabilitatea pentru continutul acestei publicații aparține autorului și nu reflectă neapărat punctul de vedere sau poziția U.S. Department of State si a Ambasadei Franței in România.