Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Profesorul Ilie Badescu
Acest interviu a aparut in aprilie pe situl rusescwww.geopolitika.ru, unul dintre cele mai proeminente situri de geopolitica din lume (si cel mai important din spatiul ex-sovietic), cu milioane de vizitatori. Situl este administrat de Miscarea Eurasia, condusa de Aleksandr Dughin, cel mai influent geopolitician si ideolog al Rusiei de astazi. Interviul a fost realizat de tanarul sociolog rus Aleksandr Bovdunov.
Necesitatea interviului a aparut din cauza interesului crescand in Rusia de astazi pentru spiritualitatea si gandirea conservatoare romaneasca, in special pentru mostenirea intelectuala pe care a lasat-o generatia intelectualilor interbelici, in frunte cu Eliade. Aleksandr Bovdunov este cunoscut ca unul dintre promotorii gandirii conservatoare si spiritualitatii romanesti in mediile intelectuale rusesti, reusind chiar sa invete limba romana pentru a citi in original operele corifeilor conservatorismului romanesc. Ar fi foarte necesar ca sa traducem masiv opere romanesti in limba rusa, pentru ca doar astfel putem construi baze solide de dialog si de cunoastere reciproca, necesare clasei politice de maine, pentru a se debarasa de cliseele sovine impuse de regimurile politice ale secolului XX.
Rusia a cunoscut o lunga perioada in secolul XX in care gandirea conservatoare a fost reprimata. Abia in anii `80, sub influenta personalitatii si operei lui Lev Gumiliov (si el persecutat cu ani grei de Gulag in era sovietica), conservatorismul rusesc a dat semne de revigorare intelectuala, iar acest stindard a fost preluat dupa anii `90 de Aleksandr Dughin. La ora actuala, conservatorismul traditionalist din mediile intelectuale rusesti se afla intr-o ofensiva energica, vie, in toate sectoarele vietii sociale si politice. Motivul acestei expansiuni neingradite a ideilor traditionaliste se regaseste in atitudinea natural conservatoare, ortodoxa, traditionala a poporului rus. Masa larga a poporului rus niciodata nu va accepta niciodata ideologia extremist-totalitar-intoleranta a multiculturalismului anti-crestin de factura occidentala, nu va accepta intoleranta „tolerastiei” promovate in numele „democratiei”, in care vede pur si simplu elemente de satanism: “Pure Satanism”: Alexander Dugin on Postmodernity in Western Society (w/ English subs)
Sub influenta lui Dughin, inclusiv partidul de guvernare, „Rusia Unita” isi pune problema elaborarii unei ideologii politice ale carei baze sa se situeze in conservatorismul ortodox. Aici intervine necesitatea stringenta a cunoasterii mostenirii intelectuale romanesti interbelice in mediile politice si intelectuale rusesti. Noi am avut oportunitatea ca sa construim deja pe baze ortodoxe stiinta politica si sociologie, intr-un moment in care in Rusia orice tendinta de acest gen a fost inecata in sange. Din acest motiv, modelul conservator romanesc interbelic este cel mai probabil sa fie urmat si reactualizat de Rusia viitorului, fiindca este cel mai solid creat in secolul XX pe baze ortodoxe. Din acest motiv, conservatorii si patriotii Romaniei trebuie sa intinda o mana de ajutor conservatorilor si patriotilor Rusiei, mai ales in acest moment in care valorile traditionale ortodoxe chiar la noi acasa sunt sub un atac virulent din partea fortelor anti-traditionale de sorginte occidental-neo-kominternista (de exemplu, scoaterea icoanelor din scoli).
Nu este intamplator ca cei mai proeminenti geopoliticieni si sociologi din Rusia si Romania (Aleksandr Dughin si Ilie Badescu) sunt ambii de orientare conservatoare. Fiindca ambii reprezinta esenta sublimata a propriei natiuni, Rusia profunda si Romania profunda.
Interviul cu Ilie Badescu a provocat o vie admiratie si interes in cercurile conservatoare rusesti. Sper ca acest dialog intre Romania profunda si Rusia profunda va constitui baza pentru depasirea atat a romano-fobiei mostenita de la regimul sovietic in spatiul de influenta al Rusiei cat si a ruso-fobiei artificiale care se manifesta la unii romani.
———————————————
Moştenirea spirituală a Bizanţului şi ortodoxia preschimbă spaţiul de frontieră geopolitică dintre Rusia si Romania într-unul de cooperare interioară
Aleksandr Bovdunov: – Domnule Bădescu, sunteţi cel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin “Bazele geopoliticii” cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?
ILIE BADESCU: – Domnul Aleksandr Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cand Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Domnul Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printr-un stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergiilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocrație versus telurocraţie – dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos, care înseamnă „împreună-lucrare”). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii.
Modul în care domnul Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa domniei sale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia domniei sale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Domnia sa relansează analiza axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în lumina fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania, Moldova, ori Transnistria etc.
Domnul Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geopolitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dlui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază domnul Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc.
Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit fără Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a expiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân).
A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus – şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei – este, cred eu, o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scara spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărții teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu creează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmări tezei colonialismului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinismului care-şi au şi ele centrele lor de putere. Traducerea cărţii domnului Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, necomunicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).
Aleksandr Dughin
Aleksandr Bovdunov: – Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?
ILIE BADESCU: – România joacă rolul geopolitic al spaţiului din care face parte, chiar dacă într-un mod nu întotdeauna răspicat. Fie că vorbim de spaţiul pontic cu centura caucaziano-caspică, fie de spaţiul Uniunii Europene, ori de spaţiul geostrategic euro-atlantic, România preia fatalmente ceva din echivocul spaţiului sau de apartenenţă, care este spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu cele trei subspaţii ale sale: pontic, danubian şi carpatic. Spaţiul pontic, de pildă, definitoriu pentru rolul geopolitic al României, are un caracter ambivalent care se transmite şi rolului geopolitic al statelor riverane: este un spaţiu de întâlnire a unor culturi de o largă diversitate şi a celor trei religii monoteiste, ceea ce-l împinge când spre dialog şi unitate când spre ruptură. Sentimentul meu este că România este interesată să-şi asume un rol prin care este reafirmată vocaţia ei geopolitică tradiţională: aceea de a transfigura confiniile (disensiuni şi conflicte) în confluenţe (armonie şi consens), de a căuta căi de modulaţie a tensiunilor în aşa fel încât tensiunea să nu ducă la ruptură, ci la sinergie (împreună-lucrare).
Este adevărat că rolul geopolitic al unui stat de mărime mijlociei este mult mai puternic influenţat de profilul grupărilor politice pe care conjuncturile electorale le aduc la guvernare. Pe fond, însă, România, are poziţia ambivalentă a spaţiului din care face parte. Chiar atunci când nu pare a fi un subiect independent în politica europeană, România acţionează ca promotoare a unei politici sensibile la imperativul păcii şi al securităţii în cele trei subspații din care face parte, menţionate mai sus. Fenomenul devine inteligibil şi plauzibil de îndată ce utilizăm metoda analizei scalare, aşa de savant folosită de domnul Dughin în analizele sale din cartea de care vorbim, pentru a cărei traducere am militat aşa de stăruitor. Într-o accepţiune foarte generală, aş putea spune că cea mai profitabilă strategie geopolitică a României este strategia confluenţelor, acolo unde interese adeseori agresive contribuie la reînvierea strategiei geopolitice a confiniilor, a tensiunilor şi a ciocnirilor. Cum ar arăta geopolitica confluenţelor, am încercat să prezint într-o lucrare a mea, „Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone”, în care am ilustrat aplicarea metodei noologice în geopolitică.
Aleksandr Bovdunov: – Cum poate fi rezolvată problema transnistreană şi alte conflicte îngheţate în zona Mării Negre şi Balcani? Ce înseamnă pentru toata lumea şi pentru România independenţa Kosovo?
ILIE BADESCU: – Persistenţa unor probleme precum este şi cea transnistreană dimpreună cu altele în care se acumulează energiile negative proprii unor noduri ale rupturii numite „conflicte îngheţate” arată că o problemă geopolitică, odată ivită, nu mai poate fi rezolvată local ci la scara spaţiilor ori a subspaţiilor în care a survenit. Eu cred că aceste conflicte înghețate sunt probleme vechi reluate într-o haină nouă şi ele confirmă de fapt utilizarea economicoasă, deşi negativă, a aceluiaşi procedeu: gestionarea diferenţelor printr-o strategie a rupturii (conflictul îngheţat fiind el însuşi o rană nevindecată, un fenomen de ruptură perpetuată, chiar dacă rana pare a fi cicatrizată când e privită de la suprafaţă). Conflictele îngheţate sunt rămăşiţele vechii frontiere geopolitice care a fost Cortina de fier în locul căreia a rămas o uriaşă spărtură de sistem pe care marile puteri nu par să aibă nici voinţa, nici energia şi nici răgazul să o rezolve (iar unele nu au nici interesul s-o facă).
Cât priveşte birocraţia instituţiilor internaţionale, acestea tocmai se hrănesc din existenţa unor probleme, cum observă un analist rus într-o conferinţă a sa la Bucureşti. În sens mai precis, cred că acest gen de conflicte este legat evident de modul de utilizare a coridoarelor geopolitice; în cazul celor două conflicte, cel transnistrean şi cel din Kosovo este vorba despre coridorul Adriaticii şi despre coridorul care leagă Camenița de Cetatea Alba, ori, mai lămurit, Baltica de Marea Neagră. Celelalte conflicte îngheţate par a fi legate şi ele de asemenea entităţi geopolitice asupra cărora nu s-a realizat încă un consens geopolitic. Este vorba inclusiv de cele două zone de crescent sau de semiluna care înconjoară spaţiul pontic, adică de centura caucaziano-caspică. Este evident că nu exista un consens în ceea ce priveşte gestionarea unor asemenea subspaţii de tipul coridoarelor geopolitice şi al zonelor de crescent. Rezolvarea conflictelor îngheţate depinde în chip radical de concepţiile privitoare la gestionarea acestor subspaţii. Când aceste concepţii vor fi armonizate se va ivi şi cadrul rezolvării unor atari conflicte îngheţate.
Aceasta e o problemă mai generală referitoare la regimul încă confuz al exercitării unui drept special de proprietate pe care practică şi uzanţa juridică actuală nu l-a reglementat şi anume a dreptului de proprietate identitară, căreia, în România, academicianul Tudorel Postolache i-a dedicat o analiză de mare fineţe.
Aleksandr Bovdunov: – Cum vedeţi relaţia România-Basarabia? Cum trebuie să fie rezolvată problema românilor de pretutindeni, în special din Republica Moldova şi Ucraina?
ILIE BADESCU: – Relaţia aceasta depinde în mare măsura de cele trei subspaţii geopolitice din care este privită. Pe de o parte, în viziunea Uniunii Europene, spaţiul traversat de axul ponto-baltic este fâşia frontierei răsăritene a Uniunii (spaţiu de frontiera). Rusia, la rândul ei asimilează acelaşi spaţiu vecinătăţii apropiate, iar România a privit acelaşi spaţiu ca parte a unui sistem geopolitic unitar de care depinde capacitatea unui stat de la Dunărea de jos de a-şi exercita rolul său geopolitic în cadrul spaţiului din care face parte. Este vorba despre cele cinci repere geopolitice ale respectivului spaţiu: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, coridorul ponto-baltic (Linia care lega Baltica de Marea Neagră), strâmtorile. La acestea, Gheorghe Brătianu, cunoscut pentru celebra sa monografie geopolitică şi geoistorică asupra Mării Negre, adaugă Crimeea ca reper geopolitic crucial al acestui spaţiu.
Probabil că România va deveni mai sensibilă la utilizarea unor pârghii ivite din logica proceselor regionale, precum sunt cele care ţin de procesele mediilor de afaceri din acest subspaţiu şi de noile pieţe regionale ale forţei de muncă (chestiunea pieţelor emergente sau de frontieră). Rusia, în principal Moscova, rămân principalul pol de atracţie pentru fluxurile migratorii ale regiunii Eurasiei central-nordice, dar România, ca spaţiu de punte spre pieţele occidentale, devine cel puţin o zonă de atracţie intermediară, atât pentru mediul de afaceri cât şi pentru forţa de muncă. În aceste condiţii cred că politicile de cooperare reclamate de emergenţă unor pieţe regionale ale forţei de muncă şi de un mediu regional al afacerilor vor influenţa semnificativ atât relaţia României cu Basarabia sau cu Ucraina cât şi politicile de protecţie a fiinţei identitare a românilor din afara frontierelor României. Această a doua chestiune este îndatorată însă şi capacităţii statului roman de a-și asuma funcția sa de stat de cultură la Dunărea de jos, fără de care orice politica de protecție identitara a romanilor este doar una pe hârtie.
Aleksandr Bovdunov: – Care sunt interesele principale ale României acum? Este inamic sau prieten al Rusiei?
ILIE BADESCU: – Interesele României devin comprehensibile de îndată ce ţinem seama de instaurarea unei conjuncturi în care par să renască vechile confinii şi să apară altele noi. În atari conjuncturi românii au confirmat o continuitate interesantă: şi-au legat interesele de strategia păcii şi a dialogului nu de strategia conflictului şi a războiului. Cred că raporturile românilor cu vecinii lor, deci şi cu marea putere a Răsăritului, care este Rusia, pot fi înţelese prin acest concept cu etimologie greacă, de care am vorbit deja mai sus, compus din adverbul modal syn care înseamnă ”împreună” şi ergos care înseamnă ”lucrare”: ”împreună-lucrare”.
Românii au vocaţia sinergiilor geopolitice, vocație legată şi de poziţia lor la confluenţa marilor spaţii geopolitice, a puterilor mari, care tind să rupă unitatea spaţială, adică se folosesc de diferenţe în şi printr-o strategie a rupturii, mai degrabă decât printr-una a unităţii. Românii au căutat mereu, înlăuntrul spațiului lor de existenţa istorică, să transforme confiniile, rupturile, tensiunile, induse de presiunea marilor puteri, în confluenţe, în coeziuni. Interesele strategice ale românilor au fost aşa de sugestiv sintetizate într-un studiu al marelui poet român Mihai Eminescu (şi deopotrivă gânditor geopolitic) care leagă interesele perene ale românilor de ceea ce numeşte Stat de cultură la Dunărea de Jos. Cred că acest concept face comprehensibile interesele strategice ale românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Indiferent de gradul de oligarhizare a guvernărilor de la Bucureşti, cred că la Bucureşti va triumfa mereu vocaţia de securitate regională în faţa vectorilor, uneori foarte puternici, care tind să rupă unitatea şi pacea regiunii. Nu putem, pe de altă parte, să înţelegem interesele României profunde fără de referenţialul geopolitic al Mării Negre şi al centurii caucaziano-caspice (cu pivotul Crimeii), areal în care românii şi ruşii nu pot fi gândiţi decât tot împreună, adică într-o sinergie geopolitică de adâncime, mult mai puternică decât neînţelegerile şi diferenţele de la suprafaţă. Oricât ar fi de sistematizată geopolitic o conjunctură, aceasta nu poate anihila interesele legate de apărarea proprietăţii identitare a unui popor cu un profil distinct dar cu o identitate deschisă.
Antioh Cantemir
Faptul acesta ar putea să explice un stil geopolitic aşa de radical legat de zonele de crescent, cum le numeşte Mackinder. În acest stil nu găsim niciodată semnele care ne-ar îngădui să spunem că românii ar fi acţionat vreodată ca inamici ai Rusiei. Cum să uităm, de pildă, că în conjunctura de identitate deschisă devine comprehensibil un fapt curios şi anume că la începuturile literaturii ruse moderne găsim un creator de origine românească, pe Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, aliatul lui Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti pe Prut. Mai apoi, la 1813, un conte care se revendică de la o triplă apartenenţă: română, rusă şi grecească, este vorba despre Alexandru Sturdza, îşi finaliza în manuscris primul tratat de sociologie creştină din lume. Este drept că lucrarea lui apare la Paris abia la 1858, deci după publicarea, în 1830, a „Cursului de filozofie pozitivă” a lui A Comte, considerat drept fondatorul noii ştiinţe, sociologia, dar chiar şi aşa este interesant să aflăm că sociologia s-a născut în Europa ca ştiinţă creştină graţie gândirii şi operei sociologice ale unui răsăritean.
Românii şi Ruşii au traversat împreună ultimii 400 de ani ai erei moderne. După victoria de pe râul Ugra, Rusia a intrat în epoca celei mai febrile afirmări istorice, care nu s-a încheiat. Războaiele Rusiei cu Turcia au fost nu numai războaiele a două imperii, de la nord şi de la sud, ci deopotrivă războaie pentru reconfigurarea zonelor de crescent ale Eurasiei şi pentru regândirea relaţiilor dintre Islam şi Ortodoxie. Era firesc ca raportul românilor cu ruşii să fie unul de sinergie nu de inamiciţie. Unul dintre cele mai mari romane geopolitice ale literaturii române (comparabil ca problematică şi ca intenție cu romanul tolstoian), este vorba despre ciclul de romane, „Zăpezile de-acum un veac”, creaţie de excepţie a scriitorului Paul Anghel, are ca subiect ultima mare cruciadă a Răsăritului contra imperiului necreştin de la sud, care îi aduce din nou într-o lucrare împreună (o sinergie a istoriei) pe ruşi şi pe români.
Din nefericire, în ultimii 60-80 de ani de istorie politică a Răsăritului, românii şi ruşii deopotrivă au intrat sub dominaţia unui imperiu păgân, victorios întâi la Moscova şi în toată Eurasia central-nordică şi mai apoi în toată Europa centrală până la Elba, ori mai exact până la linia care leagă Stettin-ul de Triest, inaugurând în istorie cea mai teribilă frontieră geopolitică păgână a Europei, Cortina de fier, şi noul tip de război, războiul ideologiilor, cum îl numeşte Huntington, cunoscut şi ca război rece. În fapt acest război nu era nici al ruşilor nici al românilor, dar el a fost purtat cu sânge rusesc şi cu suferinţă răsăriteană comună, deopotrivă rusească, românească, poloneză etc.
Aleksandr Bovdunov: – Ce potențial există în relaţiile dintre Rusia şi România, cum şi pe care platformă pot să fie îmbunătăţite? Rusia şi România sunt ţări creştin-ortodoxe. Este posibil să îmbunătăţim relaţiile pe baza tezaurului comun spiritual ortodox şi bizantin? Sau pe baza intereselor economice?
ILIE BADESCU: – Relaţiile dintre România şi Rusia au un potenţial de excepţie, care decurge din sinergiile de profunzime ale celor două popoare, sinergii ilustrate pe durata celor circa 400 de ani de istorie regională comună. Aceste sinergii au rămas ascunse vederii neatente şi ne-exersate într-un atare spaţiu, între altele şi ca urmare a pseudomorfozei care-a afectat spaţiul rusesc prin efectele reformelor lui Petru cel Mare, cum arată un teoretician al civilizaţiilor, Spengler. Fenomenul pseudomorfozei a afectat şi spaţiul românesc încât putem vorbi mai degrabă de o pseudomorfoză răsăriteană decât de una exclusiv rusească. În cultura română, fenomenul a fost amplu cercetat prin celebra teorie a formelor fără fond şi a efectului lor catastrofal într-o cultură. Efectele pseudomorfozei răsăritene au atins pragul lor maxim prin instaurarea imperiului păgân bolşevic atât în Rusia cât şi în celelalte ţări de la est de Elba.
Dacă adoptăm modelul do ut des, ”îţi dau îmi dai”, nu ne putem da seama de potenţialul relaţiilor dintre România şi Rusia. Există, însă, exemple istorice extraordinare care dovedesc eroarea acestui model. Cel mai grăitor exemplu este acela al relaţiei dintre marile imperii ale Orientului antic şi poporul evreu. Ce erau evreii faţă de imperiul egiptean, ori faţă de imperiul asiro-babilonian al lui Nabucodonosor? Şi totuşi, ce rol extraordinar au jucat evreii în istoria universală! Sigur că nu se cuvine făcut nici un paralelism dincolo de o simplă trimitere la un astfel de caz care ne învaţă să nu dispreţuim dimensiunea mică în istorie atunci când voim să luăm în considerare puterea spiritului. Spiritual, şi ruşii şi românii sunt creştini ortodocşi, proniaţi de Dumnezeu cu harul Său şi, în plus, cele două popoare sunt legate prin destinul unor spaţii regionale comune, de mare însemnătate geopolitică şi geoeconomică, între care spaţiul pontic cu zonele sale de crescent caucaziano-caspic. Un alt spaţiu geopolitic de interes comun este spaţiul coridoarelor geopolitice şi culturale, precum este coridorul ponto-baltic şi coridorul adriatic.
Mai apoi, politica edificării viitoarei infrastructuri energetice poate deveni cadrul unui nou model de cooperare logistică în care, din nou, cele două popoare pot valorifica sinergii geopolitice, geoeconomice şi geoculturale potenţiale de excepţie. Istoria comună a celor 400 de ani, cu momente bune şi cu momente rele, este un potenţial extraordinar pentru relaţiile celor două ţări. Puţini sunt cei care-şi mai pot aduce în minte un fapt interesant de la startul primei dinastii imperiale ruseşti şi anume că ţarul Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, şi-a trimis sfetnicul sau de nădejde, Perezventzov, la curtea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei pentru a cerceta la faţa locului unul dintre modelele de organizare a statului, pe care sfetnicul îl recomanda ţarului ca pe un model demn de toată atenţia.
Un model de cooperare regională între cele două ţări nu poate deranja nici interesele Uniunii Europene nici ale Americii. Mai degrabă poate ieşi în întâmpinarea unei noi politici în relaţiile dintre puterile continentaliste şi cele maritime. Aceste relaţii sunt întotdeauna multiplu mediate, cum ne învaţă teoria rimlandului (eu aş adera chiar la teoria unor rimlanduri multiple, care sunt un potenţial extraordinar de cooperare regională sau interioară). Orice spaţiu regional transformă zona în una de cooperare interioară, chiar dacă cele două state fac parte din aranjamente geopolitice diferite. Teoria cooperării interioare între ţări, popoare şi state aflate în structuri geopolitice separate ne ajută să înţelegem geopolitica confluenţelor. Proiectul South Stream, de pildă, este un exemplu de cooperare interioară foarte promiţătoare. Cooperarea în spaţiul pontic din perspectiva zonelor de crescent caucaziano-caspice ar putea să devina şi ea un cadru de cooperare interioară între state care aparţin unor aranjamente geopolitice diferite.
În fine, al treilea rezervor al relaţiilor ruso-române este apartenenţa lor comună la spiritualitatea ortodoxiei şi la moştenirea Bizanţului spiritual, al celui hrisostomic şi mai puţin al celui alexandrin (probabil că acest dualism nuclear al modelului bizantin şi deci al moştenirii bizantine rămâne o mare provocare pentru toţi cei ce se revendică de la această zestre extraordinară a lumii răsăritene şi, prin această zonă, a întregii lumi). Chestiunea trimite desigur la o geopolitică a ortodoxiei, care are un model distinct de cel catolic, prin cele patru caracteristici ale ortodoxiei: patriarhia, sinodalitatea, sobornicitatea, autocefalia. Dacă acestea sunt încălcate apar probleme pentru geopolitica spaţiului ortodox. În cuprinsul unei geopolitici a ortodoxiei cred că cele două spaţii ecleziale au un potenţial de cooperare excepţional, pentru că atât moştenirea spirituală a Bizanţului cât şi ortodoxia preschimbă spaţiul de frontieră geopolitică într-unul de cooperare interioară, adică permite transformarea confiniilor reale şi virtuale în confluenţe binecuvântate.
Aleksandr Bovdunov: – Care vor fi efectele amplasării scutului antirachetă în România? Este legată sau nu de aceasta problemă chestiunea participării României la South Stream?
ILIE BADESCU: – Aş face remarca, mai întâi, că problemele legate de decizia amplasării scutului sunt încă probleme de principiu şi cred că suntem încă departe de chestiunile concrete ale amplasării. Am sentimentul că şi în America s-au ivit nedumeriri chiar stări de confuzie derivate din diferenţa notabilă în această chestiune între conceptul lui Bush şi concepţia lui Obama (Tipul de interceptori preconizaţi acum au o rază mai scurtă decât rachetele propuse de către administraţia Bush). Ne dăm seama că o ţară din spaţiul caucaziano-caspic, în care se localizează nodul logisticii gazoductelor şi marea concentraţie de resurse comparativ cu restul spaţiului eurasiatic induce frământări speciale, poate nelinişti, la scara tuturor marilor puteri, deci inclusiv a Americii.
Oricum dezbaterile, deciziile, frământările, iniţiativele, tensiunile posibile de azi şi de mâine în chestiuni care privesc politicile şi strategiile din spaţiul pontic şi caucaziano-caspic au un miros pregnant de gaze şi de petrol. De aceea, cred, în al doilea rând, că discutarea aspectelor tehnice şi geostrategice ale amplasării scutului poate fi încadrată mai degrabă în categoria chestiunilor multilaterale decât a celor bilaterală, încât presupun că decizia nu va fi una imediată şi nici unilaterală, chiar dacă e vorba de America. Aşadar, mie, reacţia Bucureştiului, îmi apare mai degrabă ca una de principiu şi nu cred că va afecta interesul (deocamdată rezidual) de participare a României la un proiect precum Southstream alături de alte proiecte de acest tip din zonă. Să nu ignorăm faptul că, aşa cum spun specialiştii militari, interceptoarele găzduite în România nu se vor putea interfera cu sistemul transarctic al Rusiei. În plus, nu trebuie să uităm nici faptul că o atare chestiune este legată de toate celelalte, precum ar fi, de pildă, faptul că America are nevoie de sprijinul Rusiei pentru a impune sancţiuni contra Iranului. Lucrurile sunt încă mai grăitoare dacă luăm în seama faptul că Rusia a declinat oferta din partea unei provincii separatiste din spaţiul pontic cu privire la găzduirea amplasării sistemului de rachete Iskander.
Aleksandr Bovdunov: – Ideologia toleranţei promovată de UE este un pericol sau nu pentru integrarea europeană? Cât costă societatea românească integrarea în mecanismele UE? Ca sociolog, spuneţi, în ce stare se află acum societatea românească.
ILIE BADESCU: – Eu cred că orice strategie de integrare are şanse dacă îşi menţine caracterul deschis. Dacă Europa va practica modelul său istoric de identitate deschisă, ceea ce i-a adus şi victoria de 600 de ani asupra altor sisteme civilizaţionale, atunci Uniunea Europeană va avea un viitor comparabil. Cât priveşte costurile integrării, ele sunt uriaşe şi deocamdată este dificil să facem evaluări în lumina modelului cost-beneficiu. Oricine ar fi fost întrebat cândva, în România, asupra beneficiilor ar fi spus că sunt mari, la fel şi în privinţa costurilor, dar ar fi fost reticent să spună ceva în legătură cu raportul dintre costuri şi beneficii. Eu cred că acest raport depinde enorm de modul în care a fost şi este întâmpinat procesul integrării de către statele membre. Dacă procesul a fost şi este întâmpinat cu puteri organizate atunci efectul lui va fi benefic, dacă a fost şi va fi întâmpinat cu puteri dezorganizate atunci, cel puţin pe o perioadă medie, costurile s-ar putea să fie mult mai mari decât beneficiile. România, din păcate, a întâmpinat acest proces cu puteri dezorganizate şi în loc să primească, a dat şi dă enorm Uniunii (este a 5-a ţară în ceea ce priveşte contribuţia sa la fondul comun european, alături de Germania, Franţa, Olanda, doar că acestea dau din surplusurile muncii naţionale, pe când România dă din minusuri, din marile deficite care se adâncesc şi accentuează riscul de a se confrunta cu un progres al subdezvoltării mai degrabă decât cu un proces de decolare şi deci de dezvoltare).
Eu cred că România a greşit că nu a luat în considerare concepţia proprietăţii de muncă în cadrul politicilor de reformă şi de privatizare cerute de doctrina integrării. Această eroare ne costă partea de pauperizare accelerată, mai ales în spaţiul rural, care a acumulat rapid toate efectele negative ale intervalului de după 1989: sărăcire rapidă, mortalitate maternă şi infantilă în cascadă, îmbătrânirea populaţiei rurale, apariţia unor pungi foarte grave ale sărăciei, care capătă proporţii alarmante etc. Una dintre legile privatizării rurale, de pildă, legea 18 a fondului funciar, a provocat o pauperizare rapida a ruralilor pentru că a separat ţăranul de unelte, deşi acestea, întregul echipament agricol, erau totuşi proprietatea muncii ţărăneşti și nicidecum a statului. Statul a împărțit pământ, nu și echipamentele, astfel că țăranul s-a văzut într-o situație fără ieșire. Singura soluție pe care o mai avea la îndemâna a fost cea migraționistă. Plecările din rural au atins o proporție extraordinară tocmai pentru că reformele n-au ținut seama nici de proprietatea muncii țărănești, nici de proprietatea muncii naționale. La toate acestea s-au supra-adăugat efectele crizei mondiale şi ale unui „capitalism de cazinou” dimpreună cu efectele unui profil spiritual îndoielnic al clasei noilor îmbogățiți (noua elita economica), mai aproape de idolatria consumului decât de Dumnezeu, ceea ce, desigur cântărește greu în balanța neputințelor, cred eu, ale întregului Răsărit.
Aleksandr Bovdunov: – Sunteți un conservator? Cum sunt legate aspectele geopolitice cu viața spirituala? Sunt posibile sau nu o geopolitica și o sociologie ortodoxa, pravoslavnica?
ILIE BADESCU: – Ca formulă de gândire și de înțelegere a lumii mă situez în rudenia gânditorilor conservatori. Cred în puterea spiritului de a modela spațiul atât la scara mica sau medie cat și la scara mare. Pentru spaţiul modelat de puterea politică avem geopolitica, pentru spaţiul modelat de puterea spiritului am propus perspectiva noopoliticii (de la grecescul nous care înseamnă minte, spirit,şi polis care înseamnă cetate). Cred că puterea sufleteasca influențează destinul popoarelor și al lumii mai mult decât orice alta specie de puteri. La cunoscuta maxima a lui von Rathenau că economia este destinul popoarelor cred că trebuie sa ne reamintim concepția grecilor care obișnuiau sa spună că puterea caracterului este destinul omului și deopotrivă ideea unui gânditor răsăritean care ne avertizează că vocația, adică puterea sufleteasca, este destinul popoarelor.
În fapt criza lumii actuale este în mare măsură o criza spirituala, adică este criza unei lumi masiv despiritualizata, ceea ce evident sporește neputințele sistemului în raport cu provocările epocii. Sa nu uitam că lumea este astăzi integrata intr-un sistem unic dar popoarele planetei aparțin unui număr de 6-8 civilizații distincte. Acesta este motivul pentru care eu cred că problemele lumii nu pot fi soluționate ignorându-se cadrilaterul spiritual al planetei în care se întâlnesc cele trei monoteisme și cele patru mari componente asincrone ale spiritului universal: Pentateuhul, profeții, psalmii lui David şi Evangheliile lui Hristos. Centrul acestui cadrilater rămâne totuși Ierusalimul ca în vechile hărți medievale. Însăși integrarea durabila a Europei depinde de unitatea dintre Atena și Ierusalim. E greu sa ne imaginam că noua lume se va zidi fără de aportul universal al celor doua mari mega-cicluri spirituale ale omenirii: mega-ciclul sinaitic și megaciclul kenotic, adică cel deschis de în-omenirea lui Dumnezeu. Cred că însuși procesul de cunoaștere traversează astăzi o teribila mutație atestata de criza conglomeratului pozitivist al cunoașterii, așa cum ni-l arata științele consacrate de curentul care a instaurat deja o tradiție în spațiul lumii europene moderne.
De aceea cred în acel tip de geopolitică și de sociologie prin care va triumfa convergența perspectivelor și a interpretărilor științelor cu perspectiva și interpretarea scripturistică, biblica. Ținând seama de faptul că ortodoxia este biserica în care s-au conservat cu deplinătate tainele și învățăturile primului mileniu al ecclesiei nefracturate, putem spera că științe precum sociologia sau geopolitica vor avea șanse majore înlăuntrul convergenței propriilor perspective cu cele care decurg din și însoțesc triumful spiritualităţii ortodoxe.
Aleksandr Bovdunov: – Sunteți autorul doctrinei “Noologiei”. Ce înseamnă noologia? Care sunt principiile fundamentale ale acestei doctrine științifice? Cum poate fi ea utilizata pentru analiza societăților? Cum se leagă noologia de alte teorii sociologice?
ILIE BADESCU: – Noologia este o perspectivă (o paradigmă) pe care o datorăm redescoperirii unui curent de gândire medievală, părăsit la startul modernităţii, ca atâtea tradiţii valoroase, şi redescoperit cu fatalitatea cu care triumfă adevărul, oricâte piedici ar întâmpina. Într-o accepţie generală şi poate vagă, noologia este un cadru de cunoaștere a ordinii spirituale a lumii, este știința acestei ordini, așa cum economia este știința ordinii economice a lumii și cum geopolitica este știința ordinii politice a marilor spatii geopolitice etc. Prin mijlocirea noologiei regândim fundamentele cunoaşterii omului purtător de Dumnezeu şi deci rolul îndreptărilor divine (inclusiv al învăţăturilor revelate) din toată fapta şi cunoaşterea omenească.
Antropologia naturalistă (materialistă) a deformat imaginea omului prin impunerea viziunii omului autonom, fără de Dumnezeu. Omul exterior, ca sa folosesc o categorie pauliană (a Sf. Apostol Pavel), este doar ergonom; în realitate, omul lucrează însă cu credite ontologice pe care le numim daruri și care compun omul interior, astfel că omul este şi teonom. Acestea ne avertizează că omul interior este totodată un teofor, adică purtător de cele divine, de daruri, de dumnezeire. La om, aşadar, toate sunt împrumutate, de la el nu este nimic. Omul însuşi, cum spune un teolog grec, este fiinţă împrumutată. Energiile decisive cu care lucrează omul sunt de la Dumnezeu. Trupul este de la Dumnezeu, sufletul (ruah, nefesh, în ebr., psyche, pneuma, noos, în gr) şi toate darurile, care îmbracă forma latenţelor sufleteşti, sunt energii necreate (tocmai acestea compun substratul de pură virtualitate al darurilor omeneşti); toate sunt de la Dumnezeu. De la sine, omul pune doar faptele lui. De aceea, în creştinism, unul dintre păcatele majore este lenea, păcatul delăsării.
Energiile acestea (pentru care în sistemul de noologie am propus noțiunea de latențe sufletești) îmbracă forma unui expansionarism interior, pe care-l atestă două procese majore: iubirea şi creaţia. Maladia destinului creator şi bolile omului comunional sunt cele mai teribile ameninţări asupra omului. Nimeni nu s-a aplecat mai atent asupra acestor maladii ontologice în epoca modernă decât Dostoievski. În vederile mele, acesta este un profet al secolului al XX-lea. Epidemia aceea de „trichine” (un fel de grefe noosice care intră în mintea omului şi preiau direcţia proceselor sale mentale şi sufleteşti) pe care o descrie Dostoievski în „Demonii” este cea mai teribilă profeţie a ravagiilor pe care urma să le aducă peste omenire deflagraţia din secolul al XX-lea a celor două ideologii păgâne și idolatre: nazismul şi bolşevismul. Am dedicat un capitol major în Noologia acestei chestiuni, când m-am ocupat de sondajul pneumatologic, ca metodă a noologiei, metodă inaugurată în cunoaşterea totală de către Dostoievski (literatura participă la cunoaștere uneori chiar mai eficient decât științele. De aceea, Noologia utilizează artele și literatura ori sistemele metafizice ca documente spirituale extrem de utile pentru cunoașterea omului și a societății).
Maladia expansionarismului interior apare ca maladie a puterii din lume, adică a manifestării omului exterior, şi arată ce primejdii se ascund în stihiile puterii. Noologia oferă şansa unei teorii integratoare a omului, a societăţii şi a culturii (manifestărilor spirituale) şi totodată una dintre modalităţile prin care ştiinţele primului strat gnoseologic – antropologia, cosmologia, sociologia, psihologia, biologia – pot reface joncţiunea cu religia profundă şi deci cu teologia. Dacă ştiinţa nu devine „ştiinţă credincioasă”, omul nu va avea nici o şansă pe cale unei „ştiinţe” căzută în captivitatea naturalismului metodologic, a materiei. Noologia operează cu documentul spiritual nu numai cu ceea ce în mod convenţional este clasificat în categoria documentelor. Ce-ar putea fi mai edificator pentru cunoaşterea omului medieval occidental decât, să zicem, catedralele gotice ori sculpturile în transi?! Tot astfel, nu cred că va fi cu putinţă o ştiinţă a omului răsăritean fără de documentul dostoievskian.
Noologia este importantă, între altele, şi pentru că recuperează pentru ştiinţa omului şi a societăţii, contribuţii uitate de ştiinţele moderne, precum este antropologia pe care o datorăm Sf. Grigorie Palama, încât, prin cele patru categorii nucleare ale Noologiei – latenţele sufleteşti, cadrele noologice, învăţăturile şi manifestările – putem rezidi edificiul sociologiei ca să poată „locui” înlăuntrul acestui „edificiu” şi omul veacului al VI-lea şi omul veacului al XV-lea dar şi omul ciclului columbian, cu marea performanţă a hărţii heartland-ului (e curios să constaţi că omul a trebuit să cucerească distanţarea mării şi a oceanului pentru a descoperi Heartland-ul), ori al celor două mari cicluri spirituale de valoare universală – ciclul sinaitic şi ciclul kenotic – pentru a dobândi astfel, pe calea ştiinţei, un tablou întregitor al dramei omenirii. Noologia este un avertisment că ştiinţa nu-şi mai poate permite să ignore prezenţa lucrătoare, în tot şi în toate, a energiei necreate a Duhului lui Dumnezeu. Am examinat chestiunea aceasta la scara unor confirmări oferite de psihologia inconştientului, de filosofia trăirii, de socio-biologie, de fiziologia proto-funcțiilor, pe care o datoram descoperitorului adevărat al insulinei, doctorul Paulescu, de sociologia fenomenologică, de antropologia de tradiţie pauliană etc., în cartea mai recentă, ”Noopolitica”, pe care am dedicat-o teoriei fenomenelor asincrone, adică a acelor fenomene care nu ascultă de legea timpului uni-vectorial sau de legea determinismului ci de legea supranaturală.
Aleksandr Bovdunov: – Care sunt tendințele principale în geopolitica și sociologia românească? Cum trebuie să se dezvolte această disciplină în România, pentru a păstra școala ei științifică originală?
ILIE BADESCU: – Tendința dominanta astăzi este, se pare, data de sociologia sondajelor, subordonate sau nu marketingului politic. Alături de sociologia sondajelor, se distinge sociologia dintr-o parte a mediilor academice, care este puternic conectata curentelor sociologice occidentale ceea ce conferă legitimitate dar și o mare slăbiciune acestei formule a sociologiei practicate azi în Romania.
În fine, în al treilea rând s-ar putea menționa formula sociologiei de teren care este mult mai sensibilă la problemele sociale fundamentale ale României. Se disting intre acestea doua poziţii instituționale: centrul de cercetare a calității vieții, preocupat de problemele de sărăcie, de politicile sociale etc., și Institutul de Sociologie al Academiei Romane, care a relansat tendința întoarcerii la tradiția Școlii Sociologice de la București din perioada interbelica și în cadrul acestei tendinţe au fost reluate cercetările sistematice ale lumii rurale (în Romania, circa 47% dintre români trăiesc în ruralul împins intr-o grava și progresiva subdezvoltare), context de care se leagă și redescoperirea unor sociologi răsăriteni, precum Alexander Chayanov și școala acestuia cu celebra sa teorie a rentelor foamei și cu alte contribuții de mare valoare. În cadrul acestui curent se distinge întoarcerea la tradiția atlaselor sociologice rurale și la proiectul unei Harți Sociale a României. În al patrulea rând, aş putea menţiona relansarea studiilor dedicate problemelor sociale (Oradea, Cluj, Iaşi), chestiunilor identitare (Sibiu şi Bucureşti) şi nu în ultimul rând studiile de încadrare noologică (Bucureşti şi Iaşi).
În fine, în geopolitica, cred că pot fi menționate deopotrivă tendința de recuperare a domeniului și deci a fundamentelor acestei științe, context în care s-a născut și interesul pentru geopolitica rusă, cu exponenți celebri, precum Gumiliov, pe care l-am tradus în limba romana și urmează să căutam calea spre editare și, bineînțeles, cu cartea fundamentala a profesorului Dughin și deopotrivă tendința de recuperare a tradițiilor școlii românești de geopolitica și geoistorie. Alături de aceste preocupări am lansat studiile focalizate pe o problemă geopolitică pivot, precum geopolitica integrării europene, sau pe anumite spaţii geopolitice regionale, precum spaţiul Mitteleuropei, ori spațiul pontic și deopotrivă pe problematica și fenomenul frontierei. În fine, aș menționa direcția pe care o dorim renovatoare, de care ne-am legat noi înșine speranța, și anume geopolitica spiritualistă, pentru care am propus și perspectiva disciplinara a noopoliticii. Nu în ultimul rând, Centrul de Geopolitica al Universității din București a reluat o tradiție aceea a etno-politicii, pe care a dezvoltat-o prin doua inovații: enciclopedia etno-politică a subspaţiilor etno-politice și etno-politica vizuală, ilustrate prin lucrarea „Enciclopedia etnopolitică a românilor în secolul XX”.
Aleksandr Bovdunov: – În concluzie, ce vreți să urați cititorilor ruși?
ILIE BADESCU: – Să se bucure că Rusia a dat profeți și sfinți moderni, precum Sf. Serafim de Sarov, Sf. Briancianinov, Sf. Ioan de Kronstadt, un profet de talia lui Dostoievski, și probabil cel mai mare număr de martiri în era domniei ideologiei antihristice a bolșevismului, încât aproape că nu exista sat în Rusia fără de sfinte moaște. Eu cred că acesta este un triumf extraordinar al sufletului rusesc pentru că acest triumf se vede cu ochii Bunului Dumnezeu, adică din cerul dumnezeiesc. Cred că Dumnezeu a lucrat, prin taina iconomiei Sale, cu Rusia într-un chip încă necercetat. Cred că acesta este startul pentru o nouă ridicare a Rusiei de mâine.
———————————————
Cititi si:
