S c r i s o a r e d e s c h i s ă - Sorin Ilieşiu către Andrei Pleşu -

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sorin Iliesiu catre Andrei Plesu

S c r i s o a r e   d e s c h i s ă

- Sorin Ilieşiu către Andrei Pleşu -

Domnule Pleşu,

Încă din anii ‘60, în pielea dvs a intrat un demon “comunistoid”. Pentru ca acesta demon să nu fie deconspirat, v-aţi  mascat maxima imoralia cu Minima moralia?

De ce v-aţi folosit de Măştile tranziţiei acoperindu-vă chipul cu masca unui Havel românesc?

Aţi scris Despre îngeri în loc să scrieţi despre demoni pentru a abate atenţia de la colaborarea cu aceştia?

Ce valoare mai pot avea cărţile dvs, stilul dvs fermecător, atunci când moralitatea e înlocuită cu Obscenitatea publică? Moralitatea publică ar fi fost de neconceput, domnule Pleşu?

“N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea” – mi-aţi răspuns în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat mie, dar trimis tuturor colegilor din GDS.

“Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră, tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990”, v-am răspuns.

“Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi scris.

În loc să tac, v-am repetat întrebările. În plus, înfăptuisem încă un sacrilegiu: cerusem demisia preşedintelui Băsescu. A propos, în loc să-i cereţi demisia celui care a devenit campion absolut în minciună, incultură, vulgaritate şi neruşinare, preferaţi să-l dojeniţi pentru că e „ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard”, cu toate că mi-aţi scris că „unei iresponsabilităţi de tip paranoic îi faci mai curînd bine printr-un şoc trezitor, decît printr-o bîlbîială cumsecade”.

Ca urmare, aţi decis excluderea mea cu orice preţ – calomniere, încălcarea statutului, vot imoral sau incompatibil cu regulamentul – chiar şi ignorând faptul că mi se datorează cel mai bun lucru făcut de GDS: implicarea în condamnarea comunismului[1].

Menţionez că la adunarea generală a GDS din 1 febr. a.c. – în cadrul căreia am fost exclus – nu a existat cvorum. Dintr-un total de 53 de membri au fost prezenţi doar 14, dar ulterior voturile s-au exprimat şi prin telefon sau prin e-mail. Pentru excludere au fost 27 de voturi. S-au abţinut 22 de membri, iar 4 au fost împotrivă. Din păcate, au votat şi cei fără drept de vot. Conform regulamentului, nu au drept de vot cei cu funcţii şi demnităţi publice în timpul exercitării mandatului: C.Avramescu, T.Baconsky, R.Culcer, A.Goşu, Al.Lăzescu, M.Macovei, H.-R.Patapievici, Cr.Preda, I.Stanomir, Vl.Tismăneanu, Sever Voinescu. De altfel, domnule Pleşu, chiar dvs aţi subliniat această incompatibilitate în articolul „Ce mai înseamnă GDS?” publicat recent de dvs în „Dilema veche”, din care citez: “Nu pot fi membri GDS persoanele cu funcţii şi demnităţi publice, cîtă vreme îşi exercită mandatul. Nu există compatibilitate între un organism non-guvernamental şi feluritele segmente ale puterii sau ale organizaţiilor de partid”. De asemenea, colegii contestaţi de mine – A.Pleşu, A.Oişteanu şi R.Palade – trebuiau să se abţină de la vot. De ce nu v-aţi abţinut, domnule Pleşu?

Oficial, am fost exclus pentru “atitudini necolegiale” Dar statutul nu prevede aşa ceva. Ca urmare, contest excluderea. Ea a fost ilegală şi imorală. Altfel spus, încă un act de obscenitate publică pe care l-aţi pus în scenă.

Semnalul excluderii a fost dat de calomnierea mea prin interpretarea incredibilă a celor spuse de mine la Antena3, în seara de 14 ian. a.c., în timp ce vizionam secvenţe (în direct, din Piaţa Universităţii) de reprimare extrem de violentă a unor protestatari nonviolenţi faţă de regimul Băsescu-Boc. Iată ce am spus atunci: « Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum şi să-i spună că şi românii au dreptul la o „Primăvară de la Bucureşti” aşa cum a fost „Primăvara de la Praga”. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!) »

Faţă de ceea ce am spus, Andrei Oişteanu, membru în conducerea GDS, a afirmat în mod absolut neverosimil: „Este o formă intolerabilă de delaţiune publică şi de îndemn la linşaj mediatic”. Consider că de fapt eu am fost „linşat mediatic” prin această calomnie comunicată prin internet în cadrul intern al GDS de către dl Oişteanu (inspirat probabil de calomniile înaintaşului său condamnat în Raportul Final, Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”).

Domnule Pleşu, aţi credibilizat această calomnie „denunţându-mă” şi „linşându-mă” la rândul dvs în scrisoarea trimisă în 17 ian. a.c., mie şi celorlalţi membri GDS, din care citez: « În contextul unei atmosfere isterizate, în care Băsescu e inamicul public nr.1, a recita o listă de nume cuprinzând, cum ai spus, “colaboratori apropiaţi ai preşedintelui » e a oferi gloatei (sic!) un potenţial program de linşaj. Horia Patapievici e şi aşa, în urma unei campanii care durează de ani întregi, în situatia de a încasa la piaţă, în blocul unde locuieşte şi pe stradă, injurii şi ameninţări drastice. Trec peste demagogia ridicolă a unui Eminescu numit preşedinte de onoare al ICR.  (…) În aceeaşi linie de prostie intră şi ideea dumitale că « apropiaţii » preşedintelui sînt în conversaţie permanentă cu el şi îi pot telefona la miezul nopţii ca să-i dea sfaturi, sau ultimatumuri. (…) Cine te crezi? Cît de mediocru intelectualmente şi moralmente poţi fi, ca să-ţi închipui că  emisia incontinentă de « comunicate » de care nu ţine nimeni cont e o formă de viaţă şi de activitate utilă. Ca să închei: Potoleşte-te! Ia notă de puţinătatea dumitale, de ridicolul dumitale, de impertinenţa dumitale şi fă un pas înapoi în ceasul al 12-lea. Un biet agitat de mîna a treia nu se poate erija în purtătorul de flamură al unei comunităţi care, de bine de rău, are şi prestigiul şi îndreptăţirea să se manifeste fără « sprijinul » lui. Îmi dau seama de duritatea mesajului meu, dar cred că unei iresponsabilităţi de tip paranoic îi faci mai curînd bine printr-un şoc trezitor, decît printr-o bîlbîială cumsecade ».

M-am trezit, domnule Pleşu.

În încheiere, vă adresez încă două întrebări (cele anterioare vi le repet pentru a cincea oară, în anexa acestui mesaj):

De ce, domnule Pleşu, în anii 1966-1971, ca student la Facultatea de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Istoria si Teoria Artei, fiind membru al PCR de la 19 ani, aţi decis să fiţi liderul Asociaţiei Studenţilor Comunişti, iar apoi, organizator de grupă de partid?  

De ce, domnule Pleşu, la scurt timp după mişcările studenţeşti din 1968, v-aţi implicat activ — alături de tovarăşi de la Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist — în prelucrarea ideologică a colegilor dvs de generaţie în cadrul convocării studenţilor de la Arte plastice, Conservator şi Teatru, la centrul studenţesc ”Grigore Preoteasa”, afirmând de la prezidiu că “într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe“, şi luându-vă în final angajamentul în numele tuturor studenţilor de la arte că “aşa ceva nu se va mai repeta în viitor!” ?

Menţionez că întrebările de mai sus se bazează pe cele relatate de colegul dvs de facultate şi de an, dl Bata Marianov, stabilit în Germania occidentală înainte de căderea comunismului, care mi-a trimis de curând, prin e-mail, o scrisoare în acest sens, pe care o anexez, de asemenea.

23 februarie 2012

Sorin Ilieşiu, membru al GDS din aprilie 1990

A  N  E  X  E

ÎNTREBĂRI CĂTRE DL ANDREI PLEŞU,

rămase fără răspuns, reluate acum pentru a cincea oară

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul „Ce mai înseamnă GDS?” publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor care urmează. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

1. Domnule Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al  guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989. Citez din Raportul final (document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a instrumentat dosarul Revoluţiei: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată». De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

2. Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei.» Domnule Pleşu, de ce deturnarea revoluţiei anticomuniste de către grupul care a preluat puterea ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

3. În guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu. Conform Raportului final, «regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă». De ce prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist?

4. Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”.»  Domnule Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere? De ce aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi  societatea civilă? De ce aţi legitimat instaurarea terorii?

5. De ce, domnule Pleşu, nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS? De ce nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce domnia sa a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat (în iunie 1990) din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O „minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

6. De ce începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

Domnule Pleşu, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog să clarificaţi următoarele texte din scrisorile pe care i le-aţi trimis în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”». / «Chestionarul semnat de mine nu mi s-a părut a conţine date care să intre în contradicţie cu loialtatea mea faţă de partid şi de stat. De altfel, n-am tăinuit conţinutul lui (şi aşa-numita “mantra”) de îndată ce am avut prilejul să relatez unui lucrător al Ministerului de Interne toate informaţiile cuprinse şi în prezentul memoriu.»

Fragmente din SCRISOAREA DESCHISĂ TRIMISĂ DE D-L BATA MARIANOV,

fost coleg de facultate şi de an al d-lui Andrei Pleşu

(Facultatea de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, anii 1966-1971)

Către Sorin Ilieşiu, membru al Grupului pentru Dialog Social

Marea păcăleală

Dragă Sorine, am aflat despre recentele tale luări de poziţie în legătură cu situaţia din România, în incitante emisiuni la televiziune. Le-am aflat prin internet şi alte medii electronice, dar şi din relatările prietenilor din ţară şi exil. Era vorba (cum ar putea fi altfel?) despre personaje controversate ale perioadei postdecembriste, implicate în evenimentele recente. Am tras concluzia că situaţia se clatină rău de tot şi că, în sfârşit, românii nu se vor mai lăsa multă vreme ”aburiţi”… (…)

Cu toate reticienţele pe care le-am păstrat în faţa tinereţii oportuniste a lui Andrei Pleşu (atributul de oportunist e cel mai blând), totuşi m-am bucurat pentru evoluţia sa ulterioară. O apreciam ca fiind o schimbare pozitivă şi destul de ”iluminată”. În decursul acestor 22 de ani de ”tranziţie” în care, de fapt, nici nu ne-am mai văzut, am vorbit de câteva ori la telefon, scriindu-i şi câteva scrisori– la care, bine înţeles nici nu mi-a răspuns. Sentimentele mele faţă de el, cu toate bunele mele intenţii, au fluctuat incert. Spre deosebire de tine, eu nu i-am cerut nici un fel de ”socoteală” asupra biografiei sale; deci, nici nu a trebuit să-mi răspundă atăt de sever cum a făcut-o cu tine: ”N-am a-ţi da socoteală…!” De fapt, într-un fel, omul are dreptate: el crede că evoluţia lui a fost una dreaptă şi luminoasă, din moment ce toată lumea îl laudă (sau l-a lăudat, până nu de mult). În acest caz, are dreptul să se mire de ce vin unii să-l tragă de mâneca cu fel de fel de întrebări: ”Ce treabă are ”x” sau ”y” să se amestece în biografia mea ?”, îşi va spune dumnealui. Numai că situaţia se poate schimba total în cazul în care cel în cauză s-a expus public aşa de intens cum a făcut-o el. Dacă cineva îşi arogă hedonic şi fără reticienţe postura de creator de opinie şi pe cea de purtător de cuvânt al conştiinţei neamului, se poate aştepta şi la faptul ca cineva, cândva, să-l întrebe de una sau de alta… (…)

În ce mă priveşte, până acum, n-am spus mare lucru împotriva lui — de fapt, aproape nimic (cu excepţia acelei scrisori în legătură cu bombardarea Serbiei, cînd el era ministru de externe). (…)

Faţa lumii se schimbă puternic, nici cea a României nu poate rămâne la fel. A apărut, chiar în viaţa publică, o generaţie tânără, decomplexată faţă de trecut, informată şi, de ce să nu recunoaştem, cam disperată. Pentru aceştia, ”piruetele biografice” întortochiate şi contradictorii a lui Andrei Pleşu (şi ale altora ca el), foarte iscusit împachetate într-un fals martiriu de ex-disidenţi, începe să nu mai fie o garanţie morală. În orice caz, nu una care să mai justifice imbatabilele poziţii pe care şi le-au monopolizat neruşinat. De douăzeci şi ceva de ani asta fac: s-au aşezat boiereşte pe sfântul tron cultural şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de sanctuar. Cenzurează şi admonestează la fel de drastic cum se făcea şi pe vremea ”odiosului”. Aşa stând lucrurile, mă gândesc că aceşti copii or avea tot dreptul să le tragă picioare în fund celor care au contribuit substanţial la aducerea ţării la sapă de lemn.

Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – ”Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea ”disidenţilor” români din vremea ”iepocii de aur”, o băşcălie fără pereche. Dacă ne vom lamenta şi întreba mereu, de ce nu avem o societate civilă demnă şi responsabilă, fără a găsi răspunsul potrivit, vom continua să orbecăim prin conurile de umbră ale istoriei pe care ne-o vor dicta alţii. Nu vom înţelege nici de-acum înainte mare lucru dacă nu vom porni cu analiza de la acea băşcălioasă înclinaţie de vituperare. Teatrul absurdului nu se putea naşte decât în România!

Dă-mi voie să-ţi povestesc doar două episoade – poate de mult uitate de alţii – din trecutul ”de generaţie”, al meu şi al ”ayatolahului” sufletesc al românilor: eram, cred, prin anul 5 la Institutul de artă ”N.Grigorescu”, eu student la sculptură, iar Andrei Pleşu la Istoria şi teoria artei. Era, nu cu mult, poate doar un an după Mişcările studenţeşti din 1968. Dictaturii lui Ceauşescu i se făcuse frică ca nu cumva, chiar tardiv, scânteile de la Paris şi alte locuri fierbinţi, să ajungă şi la noi. Atunci, preventiv, s-a mărit presiunea asupra noastră: diverse prelucrări ideologice, măsuri drastice pentru orice abatere, exmatriculări etc..

Într-o după amiază am fost convocaţi la Centrul studenţesc ”Grigore Preoteasa” – toată suflarea studenţească de la cele trei institute artistice: Arte plastice, Conservator şi Teatru. Prezenţa era absolut obligatorie. Cel care ar fi lipsit se putea alege cu urmări grave – ni se spusese înainte. Noi, grupul de sculptori – cărora li se spunea ”Gibonii” -, eram ca deobicei undeva prin ultimele rînduri, ca să fim cât mai departe de ”oficiali”. Şi, bineînţeles, circula din mână în mână, pe ascuns, nelipsita noastră sticlă de votcă. În prezidiu, la tribună, cine crezi că se afla alături de tovarăşii de la Comitetul Central UTC? Nimeni altul decât colegul nostru, viitorul ”teoreticean” Andrei Pleşu. Până au vorbit ceilalţi tovarăşi nici nu ne-am sinchisit, dar, când a luat cuvântul Andrei, am ciulit cu toţii urechile. Răposatul Mihai Mihai, care stătea lîngă mine, îmi dădu un ghiont: ”Mă, fii atent, ăsta vorbeşte împotriva noastră !”…

Andrei Pleşu era pe-atunci ”ucenicul vrăjitor” al maestrului Frunzetti, marele păpuşar al culturii române şi se pregătea să rămână asistentul acestuia. Deci, cu alte cuvinte, avea de urmat o strălucită carieră universitară pentru care, nu-i aşa, trebuia să ”dea puternic din vâsle”: era, în acelaşi timp, secretar UTC (PCR ?), secretar al Asociaţiei studenţilor din artă sau mai ştiu eu al cărei drăcovenii… Ce spunea Andrei Pleşu atunci? Pot reproduce doar vag, din memorie: zicea, printre altele că, într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dacă bine îmi aduc aminte, chiar arăta de la tribună cu mâna înspre noi (nu mai sunt, totuşi, chiar aşa de sigur de acest amănunt; la urma urmei, au trecut vreo patruzeci şi ceva de ani de-atunci…) ”Dar, aşa ceva – spunea el în continuare – nu se va mai repeta în viitor!”. Îşi luase angajamentul în numele nostru, al tuturor studenţilor artişti, el, colegul nostru de generaţie şi viitorul teoreticean Andrei Pleşu.

O a doua secvenţă, cu şi despre el: era după ce se întorsese de la ”domiciliul său forţat”, de la Tescani. Eram personal de faţă, la o masă de cârciumă (cred că, era deja alcătuit ”Grupul 8+1” ); Andrei Pleşu ne povestea cu stilul său hâtru, din amintirile de ”arestat”. Cică îl păzeu doi ofiţeri de Securitate, unul de grad mai mic, probabil căpitan şi altul de grad mai mare, să zicem maior. Căpitanul avea şi sarcina să facă de mâncare pentru toată lumea. Andrei juca table cât era ziulica de lungă cu maiorul. La un moment dat, în timp ce băteau zarurile, se apropie căpitanul de ei –avea un şorţ alb legat peste pantalonii de uniformă– şi-i spune conspirativ lui Andrei (nu maiorului!) frecându-şi palmele cu satisfacţie: ”Nea Andreiaş, am făcut rost de o brânzică extraordinară” (Andrei îl imita cu talentul său de actor înnăscut). Căpitanul îşi duse trei degete la gură, ale căror vîrfuri le sărută zgomotos ”Nea Andreiaş, pe legea mea, aşa ceva n-ai mai mâncat de mult. Ce zici, facem o mămăliguţă cu brânză şi, mai trântim şi două ochiuri pe de-asupra?”  După aceea, Andrei, imitându-se pe sine, ca un adevărat Domn Goe ce era, îi răspunse plictisit: ”Lasă-mă, dom´le, în pace, nu vezi că sunt ocupat ? Fă orice, numai să fie ceva bun !”…

Mi-am amintit de toate poveştile acestea nu de mult, în timp ce citeam din cartea bietului Adrian Marino: opt ani de ocnă grea şi încă cinci-şase de deportare în Bărăgan… Andrei Pleşu, erou naţional al rezistenţei anticomuniste, iar Adrian Marino, un veşnic marginalizat (?)… Mi-am mai amintit şi de detenţiile altor disidenţi, de pe alte meleaguri, mai puţin băşcălioase ca ale noastre (Havel, Adam Mihnick sau alţii). (…)

În luările tale de poziţie era vorba de Leonte Răutu şi de alţi ideologi de sorginte comunistă. Pe Răutu îl numeşti ”groparul culturii române”. Sunt de acord cu tine că poate fi numit aşa, numai că, mă mir de naivitatea de care dai dovadă, crezând că odraslele lor – colegi de-ai tăi din Grupul de Dialog Social -, care, încă mai mănâncă ”pâinică culturală” de la mămuca Românie, pot fi total altceva decât au fost părinţii lor (?). Andrei Oişteanu, de exemplu, e văr primar cu fata lui Leonte, respectiv cu Anca Răutu (actualmente Oroveanu), care Anca, la rândul ei, este mâna dreaptă a lui Andrei Pleşu, adjunctă la  Colegiul Noua Europă (Fundaţia Noua Europă). Toţi aceştia se ştiu de mici, din Cartierul Primăverii, au mers la aceeaşi şcoală, s-au jucat ”de-a doctorul” când erau de-o şchioapă. După aceea, mulţi dintre ei au ajuns la Facultatea de Istoria şi teoria artei — i-au băgat tăticii şi mămicele lor acolo, că dădea bine la imagine. Era şi fata lui Borilă printre ei, pe care o curta Valentin Ceauşescu, venea şi el destul de des la vestitele petreceri ale Institutului de artă unde, la un moment dat, găseai mai mulţi ghitarişti pletoşi decât la Conservator. Celor din ”Primăverii” nu le făcea nimenea nimic, numai pe noi ne fugărea miliţia să ne taie pletele şi să ne radă bărbile… Sorine, toţi aceştia sunt din una şi aceeaşi gaşcă. Sunt la cataramă cu Petre Roman (puţin mai mare ca ei), fiul lui Valter Roman, şeful politic al armatei române de pe vremea lui Stalin (atunci când părinţii noştri erau la ocnă, ca deţinuţi politici)… Ce fac aceşti domni şi doamne acolo, la Fundaţia ”Noua Europă” — înfiinţată special pentru ei, ca să aibe lefuri frumuşele? La ora actuală nu fac nimic remarcabil: doar taie frunze la câini pe banii ”tăiaţi” de Băsescu din amărâtele de pensii ale lui nea Grigore şi tanti Mărioara… Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală… Ce crezi, are nevoie Băsescu la Institutul de cercetare a crimelor comuniste de un om ca Marius Oprea care să umble pe dealuri şi păduri, prin vânt şi ploaie, căutând gropi comune ale celor împuşcaţi de comunişti? Hai să fim serioşi! Băsescu, ca toţi inculţii, are nevoie de obedienţi, de oameni pro-forma, care să nu facă nimic altceva decât să-l laude pe el, prezentându-i imaginea publică în culori, dacă nu chiar aşa de strălucitoare ca pe vremea lui Pingelică, atunci, cel puţin ”acceptabile”… Ce să mai spun, Sorine? Halal de Dialog Social cu toţi aceştia… (…)

Da! Vreau să fiu bine înţeles: la sfârţitul acestei scrisori — care nici nu ştiu cât de deschisă sau publică va ajunge –, vreau şi eu să-i cert pe intelectualii-trişori (…). Îi învinuiesc de colaboraţionism şi pupincurism politic. Acum este vorba — nu mai încape nici o îndoială — de cei cărora li se spune ”intelectualii lui Băsescu”; mâine sau poimâine, când acela nu va mai fi la putere, ne vom pomeni, poate, cu alţii care vor face la fel. Dar să nu-mi spună dânşii mie (cei de azi) că, vezi Doamne, dacă era Geoană la Cotroceni, era şi mai rău. Poate era mai rău, sau poate, numai, la fel de rău (?)… Şi pe vremea lui Ceuşescu am auzit slogane asemănătoare: ”Bine că-l avem pe Ceauşescu că altfel rămâneam cu ruşii agăţaţi de gât” …Ce importanţă mai are cine e la Cotroceni şi, mai ales, ce viitor ne aşteaptă dacă această ţară nu mai are spirite curajoase, generoase şi, într-adevăr liber cugetătoare?…

E adevărat, din păcate, suntem o cultură mică: scriitorii şi artiştii acestei ţări nu beneficiează de o amplă piaţă de desfacere a valorilor simbolice. Şi, din nou spun ”din păcate”,  ca să poată supravieţui, ei trebuie să se agaţe de câte-o ”ţâţă bugetară”. Dar atunci măcar s-o facă demn şi cât se poate de onest şi nu isteric ca Patapievici sau alţi mihăieşi…

Numai bine la toată lumea!

Bata Marianov, sculptor alfabetizat
Frankfurt pe Main, 8 februarie 2012

---

[1]               În iunie 2005, GDS a relansat (sub numele “Apel pentru România”) pe prima pagină a Revistei 22 a GDS “Proclamaţia pentru România” publicată de mine în apr. 2005.  În martie 2006, GDS a lansat apelul (iniţiat de mine) pentru condamnarea regimului comunist ca ilegitim şi criminal, apel publicat de Revista 22 şi de websaitul GDS http://www.gds.ong.ro/apel.htm; apelul a avut ca anexă raportul neoficial redactat tot de mine în 2005, publicat de “Revista 22” în  martie 2006 http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html.  Apelul iniţiat de mine pentru condamnarea internaţională a comunismului, semnat de sute de personalităţi din România (inclusiv de dvs, dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu) şi din afara ei (precum Vl.Bukovsky, St.Courtois, André Glucksmann, Al.Litvinenko, M.Lovinescu) a fost publicat de Revista 22 în dec. 2006 http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html.

Ieșirea din euro ar fi inevitabilă?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. O singură remarcă: Instituția care se numește Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales este un bastion intelectual parizian francez care a fost infiltrat și folosit de CIA la vremea Războiului rece. Nu știu ce efecte mai are azi această infiltrare istorică. Dar știu că Statele Unite, deci CIA, au un mare interes să blocheze fenomenul de înlocuire a stocării valorilor în euro, amorsat acum câțiva ani de China și Rusia, ceea ce ar periclita stocare tradițională de dolari și deci manipularea economiei mondiale de către americani cu ajotorul pârghiei monetare. Pe cine reprezintă deci dl Jacque Sapir ? 

Cu prietenie, Dan Culcer

Mardi 21 février 2012 2 21 /02 /Fév /2012 21:38

Pour Jacques Sapir, la sortie de l'euro est inévitable

La crise de la monnaie unique est loin d'être terminée. Depuis quelques jours, l'élection présidentielle à venir occupe l'immense majorité de l'espace médiatique, au point que l'on pourrait finir par en oublier que les ennuis de la Grèce, de l'Italie, du Portugal ou de l'Espagne sont les mêmes qu'il y a quelques mois. L'Allemagne a abaissé sa prévision de croissance et la France devra probablement en faire de même. Plus que jamais, la zone euro semble dans l'impasse. C'est dans ce contexte que Jacques Sapir, économiste et directeur d'études à l'E.H.E.S.S., nous propose son nouvel ouvrage, au titre on ne peut plus clair : "Faut-il sortir de l'euro ?".

Aux origines de la crise

Ce que l'on a pris l'habitude d'appeler "crise de l'euro" est en réalité le résultat de 3 crises qui se conjuguent, se croisent et se rejoignent. Il y a d'abord la crise des dettes (publiques et privées) qui étranglent certaines économies d'Europe. L'euro est un vecteur de l'augmentation de la dette, puisqu'il impose aux États de se financer auprès des marchés financiers d'une part, et parce qu'il empêche de corriger les écarts de compétitivité qui se creusent en interdisant les dévaluations d'autre part. La deuxième crise est une crise structurelle, résultant de la cherté de la monnaie et de son rôle d'étouffoir de la croissance. Une situation qui génère misère et chômage dans les pays du Sud du continent, particulièrement chez les jeunes. Enfin, la troisième crise est celle des institutions encadrant sa création : une monnaie unique implique un État fédéral et des transferts financiers entre États. Rien de tout cela n'existe et les conditions pour y parvenir ne sont manifestement pas réunies aujourd'hui.

"L'Histoire mesurera la responsabilité de nos gouvernements qui, par idéologie, par conformisme et parfois par lâcheté, ont laissé la situation se dégrader jusqu'à l'irréparable. Elle dira aussi l'immense culpabilité de ceux qui, dans les capitales nationales comme à Bruxelles ou à Francfort, ont cherché à imposer en contrebande une Europe fédérale par le biais de la monnaie unique à des peuples qui n'en voulaient pas."

La monnaie unique est par conséquent une construction baroque, qui souffre de défauts de conception évidents. Dès 2006, l'auteur les dénonçait dans un article publié dans "Perspectives Républicaines".

"Cette crise était en fait prévisible depuis des années, car les défauts structurels de la zone euro étaient notoires et bien connus des économistes, y compris des partisans de l'euro."

Si elle est si critiquable, comment expliquer le véritable tabou qui existe autour de la monnaie unique en France ? D'abord par son côté symbolique, qui se rattache au mythe des "États-Unis d'Europe" : pour une large partie de la classe politique, l'euro est un totem qu'il faut défendre coûte que coûte, pour éviter d'avoir à reconnaître que le projet politique qu'elle a défendu était une utopie dont l'échec est désormais patent.

"La monnaie unique a perdu sa dimension d'instrument, que l'on doit juger à ses effets, pour devenir un véritable fétiche, au sens religieux du terme. L'euro, c'est la religion de ce nouveau siècle, avec ses faux prophètes aux prophéties sans cesse démenties, avec ses grands prêtres toujours prêts à fulminer une excommunication faute de pouvoir en venir aux bûchers, avec ses sectateurs hystériques."

Les défenseurs de l'euro ont également un allié de poids dans leur "argumentation" : le Front National. Utilisé comme un épouvantail, il permet d'esquiver le débat à bon compte et de n'aborder les questions de fond que de manière très superficielle. Il suffit de voir la façon dont Jacques Attali n'hésite pas à mentir pour décrédibiliser Jacques Sapir, afin d'éviter de répondre à ses objections légitimes, pour comprendre la faiblesse de cette posture. On peut néanmoins se demander s'il est très responsable de laisser à un parti extrémiste le monopole du bon sens... à cet égard, les positions critiques vis-à-vis de la monnaie unique de véritables républicains tels que Jean-Pierre Chevènement ou Nicolas Dupont-Aignan méritent d'être saluées.

Pourquoi avoir créé une monnaie unique ?

Selon l'économiste, le choix de créer l'euro tel qu'il existe aujourd'hui n'avait rien d'évident. Il aurait très bien pu prendre la forme d'une monnaie commune cohabitant avec les monnaies nationales et les complétant pour les échanges internationaux. Les avantages auraient été les mêmes (stabilité, réduction des coûts des transactions), tout en ajoutant la possibilité de réajuster périodiquement les taux de change si le besoin s'en faisait sentir. Cette solution nécessitait néanmoins un strict contrôle des mouvements de capitaux, ce que les sociaux-libéraux ont toujours refusé et refusent encore aujourd'hui.

"L'idée même de réintroduire des contrôles suffit à vous faire passer pour un pithécanthrope aux yeux des énergumènes de Terra Nova, un "think tank" qui se dit proche du Parti Socialiste mais qui a surtout prouvé qu'il était composé de gens suffisants mais non nécessaires."

La monnaie unique a donc été présentée comme la solution aux crises du Système Monétaire Européen, qui étaient en réalité dues à cette absence de contrôles. Sa conception a été dès l'origine entachée de vices : sa rigidité et l'impossibilité de corriger les écarts de compétitivité auraient dû être compensés par des transferts entre "régions" (à l'image de ce qui se passe dans le cadre d'un État-nation), une mutualisation des dettes et/ou un État fédéral. Rien de tout cela n'a pu voir le jour, principalement parce que l'Allemagne y était défavorable mais aussi parce que les peuples n'auraient probablement jamais accepté un tel saut fédéral. Il convenait donc, aux yeux des instigateurs de ce projet, de les contraindre, par l'intermédiaire de ce que Philippe Villin appelle un "fédéralisme furtif".

"À travers la monnaie unique, ce n'était pas des objectifs d'efficience économique qui étaient en jeu. C'était en fait un tout autre objectif que l'on visait, celui des "États-Unis d'Europe"."

"Il ne sert à rien de rêver d'une Europe fédérale si les peuples ne partagent pas ce rêve. Croire que, par une succession de crises, l'on aboutirait à construire l'image d'une inéluctabilité du fédéralisme était un pari très dangereux. C'est en partie celui dans lequel nous sommes engagés aujourd'hui et qui risque fort de ne pas se dénouer comme ses promoteurs l'avaient prévu."

L'impasse de la fuite en avant fédéraliste

Les européistes les plus fervents passent leur temps à réclamer l'instauration d'une Europe fédérale, véritable panacée qui serait la solution à tous les problèmes économiques du continent. Le rêve des fédéralistes se heurte malheureusement au mur de la réalité : pour atteindre cet objectif, encore faudrait-il qu'existe un sentiment d'appartenance à une même communauté ou que se dégage une forme "d'intérêt national". Or, il n'y a ni nation européenne, ni peuple européen, ni projet commun. Le fédéralisme technocratique et contraint ne peut en aucun cas être le seul horizon de nations hétérogènes marquées par des siècles d'histoire. Difficile de s'étonner, dans ces conditions, du fait que 75% des Allemands et 68% des Français étaient opposés à de nouvelles aides à la Grèce.

"L'exemple des États-Unis est souvent donné pour tenter de justifier le saut vers le fédéralisme. Mais la population des États-Unis à l'origine était relativement homogène et parlait en général la même langue (l'anglais), avait la même culture et la même origine (sauf en Louisiane). Il fallut pourtant passer par les horreurs de la guerre de sécession pour que cette homogénéité s'impose."

L'hypothèse fédérale a par ailleurs déjà été rejetée par les peuples (comme en témoignent les référendums en France et aux Pays-Bas en 2005). De plus, la crise réveille les vieux démons : l'arrogance et les demandes incessantes d'Angela Merkel sont considérées comme des diktats impérialistes par les Grecs, tandis que la presse Allemande, Autrichienne ou Néerlandaise se gausse de la paresse et des mensonges des "pays du Club Med". On voit mal comment, dans ces conditions, pourrait émerger un hypothétique "intérêt général européen". Le fédéralisme que l'on nous annonce ne pourrait dès lors être qu'un fédéralisme anti-démocratique, punitif, basé sur la coercition et s'établissant contre la volonté des nations : sur le long terme, il s'agirait immanquablement du meilleur moyen de détourner définitivement les européens de l'idée même d'Union Européenne.

L'euro : un boulet pour les économies de la zone

Contrairement à ce que ses défenseurs passent leur temps à clamer, l'euro n'a pas rapproché les économies : il les a au contraire fait diverger. Le fort s'est renforcé, le faible s'est affaibli. Par ailleurs, la monnaie unique n'a en aucun cas servi de bouclier face à la spéculation : celle-ci a simplement changé de nature (des taux de change, elle est passée aux taux d'intérêts). Certains hommes politiques, comme Romano Prodi ou Jacques Delors, avaient prédit que l'euro allait favoriser la croissance européenne. C'est tout le contraire qui s'est passé : la croissance dans la zone euro a été plus faible que dans tous les autres pays développés (voir tableau).

L'auteur n'hésite pas à affirmer que l'euro s'est "avéré être un boulet que les économies de la zone ont traîné et qu'elles continuent de traîner". Les écarts de compétitivité se sont creusés : par rapport à l'introduction de la monnaie unique et en prenant pour point de repère l'Allemagne, certains pays (tels que l'Espagne, l'Italie et la Grèce) ont perdu environ 25% de leur compétitivité. Cela s'explique par la politique de "cavalier seul" de notre voisin d'outre-Rhin, qui a mené des politiques d'austérité depuis 2002, au détriment, bien entendu, du niveau de vie de la majeure partie de sa population. L'excédent commercial réalisé par l'Allemagne sur les pays de la zone euro a permis de compenser la diminution de celui réalisé sur les pays en dehors de l'Union Européenne (particulièrement la Chine et l'Inde). Cette stratégie non-coopérative a déséquilibré tout le reste de la zone.

"La zone euro apparaît comme l'instrument qui permet à l'Allemagne de maintenir sa politique néomercantiliste en dépit de la surévaluation de l'euro, en compensant les parts de marché qu'elle perd dans le reste du monde par ce qu'elle gagne sur ses partenaires de la zone euro qui ne peuvent dévaluer."

Le prétendu "modèle allemand" n'est donc possible que parce que l'Allemagne a été la seule a mener une telle politique. La généralisation de l'austérité en Europe privera les Allemands de débouchés pour leurs exportations. Ce modèle que certains encensent en France n'est en réalité ni reproductible, ni viable.





Sauver l'euro, mais à quel prix ?

Les partisans de la monnaie unique se complaisent à annoncer l'apocalypse en cas de dissolution de la zone euro. Comme le notait Laurent Pinsolle, les exagérations de certaines prédictions témoignent surtout du fait qu'il s'agit là de leur dernière ligne de défense. Il est néanmoins intéressant de noter que si l'argument du coût d'une sortie de l'euro est souvent avancé, jamais n'est abordée la question qui devrait être posée en parallèle : que nous coûterait le maintien d'une zone aussi mal pensée et déséquilibrée ?
Le  coût du sauvetage de la Grèce et des autres pays sous tension (Portugal, Irlande, Italie, Espagne) est estimé, pour l'ensemble des pays de la zone, à plusieurs centaines de milliards par an pour les 8 prochaines années par l'auteur. Qui plus est, cette défense de l'intégrité de la monnaie unique n'est actuellement envisagée que sous la forme d'une austérité généralisée. Inévitablement, ce sont les peuples qui devront en subir les conséquences.

"Une défense à tout prix de l'euro passant des tentatives radicales de stabilisation du rapport dette publique / P.I.B. transformera l'Europe en une zone de régression sociale et de dépression économique généralisée."

Les discussions autour de la fameuse et fumeuse "règle d'or", que Paul Jorion n'hésitait pas à qualifier de "blague de potache" il y a peu, cachent mal le caractère dangereusement anti-démocratique de cette mesure : il n'est pas anodin de rappeler que les règles budgétaires sont l'une des bases de la légitimité politique des gouvernements. "Vouloir les disjoindre du contrôle que la représentation de la société (le Parlement) peut exercer sur elles revient à vider de son sens la démocratie", affirme ainsi Jacques Sapir. Derrière les belles paroles appelant à être "raisonnables" se cache en réalité la perspective d'une austérité à perpétuité, encouragée par tous les libéraux qui y voient une occasion de s'attaquer à l'État-providence et aux acquis sociaux obtenus de haute lutte par les classes populaires.

"On comprend désormais que la zone euro, dans son état actuel, soit devenue une véritable machine de guerre sur le plan social pour imposer toujours plus de sacrifices et de régression."

Les alternatives

Contrairement à ce qu'aiment affirmer les européistes aveugles et les libéraux fanatiques, il est bel et bien possible d'envisager des alternatives. Le maintien de la monnaie unique ne pourra pas être obtenu à n'importe quel prix.

"Les peuples des pays d'Europe vont-ils consentir à payer, payer sans cesse et voir la pauvreté s'installer uniquement pour que survive l'euro ? Si ce dernier avait été synonyme de croissance, cela pourrait se justifier. Mais, au vu du passé, on comprend que cet avenir ne sera fait, au mieux, que d'une faible croissance, bien insuffisante pour assurer le plein-emploi."

Il est tout à fait concevable qu'à terme, des pays comme la Grèce finissent par abandonner la monnaie unique pour retrouver une monnaie nationale après avoir fait défaut. Cette situation ne serait pas la fin du monde : des pays tels que la Russie (en 1998) ou l'Argentine (en 2002) ont su se relever et renouer avec la croissance après avoir connu une crise comparable. La désagrégation progressive de la zone est une des éventualités à envisager.
L'auteur estime par ailleurs que la solution consistant à "monétiser" la dette (achat direct de la dette des États par la Banque Centrale Européenne, ou "planche à billets") pourrait casser la spéculation et donner un répit de quelques années à la zone euro. Rien ne dit, cependant, que l'Allemagne serait prête à accepter une telle remise en cause des statuts de la B.C.E. De plus, les problèmes structurels ne seraient pas résolus. Cette solution temporaire pourrait néanmoins donner l'occasion à nos dirigeants de planifier une sortie "par le haut" de la crise, en préparant par exemple le passage à une monnaie commune.
Cette hypothèse du passage à une monnaie commune s'installe petit à petit dans l'opinion. Des candidats à l'élection présidentielle tels que Jean-Pierre Chevènement ou Nicolas Dupont-Aignan, mais aussi des économistes comme Jean-Claude Werrebrouck ou Philippe Murer l'envisagent désormais de façon très concrète. Il s'agirait là d'une issue raisonnable, conservant le principe d'une coordination monétaire à l'échelle européenne tout en rendant des marges de manoeuvre et des possibilités d'action aux nations.

La fin de l'euro ?

Pour Jacques Sapir, maintenir artificiellement l'euro en vie serait un choix déraisonnable : conserver à tout prix la monnaie unique ne pourrait se faire qu'au prix d'une baisse considérable du niveau de vie de l'ensemble des populations à l'intérieur de la zone. Cet acharnement thérapeutique aurait sur le long terme un coût bien trop élevé pour être sérieusement considéré comme une solution acceptable ; il convient donc de se préparer à la vie après la monnaie unique.
D'après lui, le passage à une monnaie commune serait une solution modérée à un problème sérieux : elle permettrait à l'Europe de conserver une certaine cohérence tout en retrouvant de la souplesse. Reste à savoir si l'aveuglement idéologique d'une partie de nos élites ne nous conduira pas à la conclusion lourde de dangers qu'envisage un autre économiste, Jean-Luc Gréau, à savoir une sortie "dans le désordre, le désarroi et la fureur"...

  http://eldiablo.over-blog.org/

Nicolae Geanta. Generaţia patimilor (Iarna demografică peste România)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

IARNA DEMOGRAFICA A ROMANIEI

Comentariile care le-am publicat in ultimele saptamini despre iarna demografica a Romaniei au suscitat reactii majore si multe din partea dtra. Din nefericire, insa, nu le putem putem publica pe toate, dar astazi mai publicam unul, din partea dlui Nicolae Geanta, un cititor din Prahova.

Extras din situl unei asociații pentru protecția familiei.

Nicolae Geanta

Generaţia patimilor

Luni, 6 februarie 2012

 

Fac parte din generaţia decreţeilor. A unora veniţi pe lume nedoriţi de părinţi. A celor care nu vedeau portocalele decât de Revelion, iar bananele lor erau totdeauna lipsă. Sau verzi. Ciocolata, apărea ca geniile. Era fie chinezească, fie cu margarină de se lipea de cerul gurii. Sunt din generaţia celor ce dormeau în rând la 6 dimineaţa, cu tichetul de pâine în punga de-un leu. A celor ce-au încasat şuturi de la cei cu şapcă comunistă, lunea, la rând la mălai, a copiilor crescuţi fără desene animate, fără curent electric după ora 22, fără apă caldă la robinet. Şi cu calorifere pe post de frigidere. Sunt din generaţia de sacrificiu, ce-a pătimit.

A venit apoi Revoluţia, şi generaţia mea a avut parte de toate: rele, bune, nebune... Veniţi în lume nedoriţi, trăind copilăria lipsiţi şi oropsiţi, nu şi-a mai dorit copii. A îmbrăţişat filosofia lui “decât să n-am cu ce să-l cresc, mai bine nu-l fac”. De parcă africanii au cu ce să crească pruncii. Şi au câte 6-7 per femeie. Dar cu banii lor puţini, ei cumpără pâine, nu anticonceţionale!

Paradoxal, cea mai numeroasă generaţie a tuturor timpurilor din România (peste 500.000 copii/an), a dat naştere la copiii de 4-5 ori mai puţin!!! Am ajuns să fim generaţia cu cea mai scăzută fecunditate din istoria ţării: 1,2 copii/femeie (2010) – penultimii din Europa! Noi, românii, care în 1910 eram primii! (cu 5,4 copii/femeie). Nu mai avem aceeaşi zestre genetică, acelaşi AND ca moşii noştrii? Am devenit sterili?

Am ajuns, azi, decât 19 milioane, conform Institului Naţional de Statistică. Mai puţin cu 21 % decât în ’89. Câteva milioane sunt rătăciţi în diaspora, iar peste 10 milioane avortaţi oficial. De fapt 23 de milioane de români au murit în spanga chiuretajului, în ultimii 60 de ani în România, conform analizelor d-lui V. Gheţău, demograful şef al ţării. Tinerii de azi, segmentul mic de copii născuţi anual după ’89 (125-130.000/an), au devenit problema fundamentală a României!

Reducându-se numărul de elevi, au început să se închidă şcolile, să se comaseze. Iar abandonul şcolar, analfabetismul a început să urce-n procente. Cu elevi din ce în ce mai puţin s-a redus bazinul de selecţie al liceelor. Şi, au scăzut standardele. Dacă ieri, admiterea era cu 9,00, azi a ajuns la 5,00. Sau, de 3 ani încoace, la 2,00 ori la 1,00! Când cobori standardele la 3,00, elevul de nota 9,00 coboară şi el ştacheta (la 5,00). Iar profesorul lasă garda jos, jos de tot. Prin urmare absolvenţii sunt din ce în ce mai slabi pregătiţi. Liceenii, slabi de azi, vor fi studenţiii şi profesioniştii de mâine: cei care vor opera (uitând foarfecele în burta pacienţilor!), vor face legi, vor pilota avioane (sperăm nu prin blocuri!), vor proiecta clădiri, vor pune creionul în mâna nepoţilor noştrii! Cu profesionişti slabi, ce performanţă să faci? Ce Românie să creşti?

Fiind un segment de 4 ori mai mic decât părinţii lor, ei nu vor putea asigura decât 25 % din totalul forţei de muncă. Şi dacă noi, de 4 ori mai mulţi, ne străduim să-i creştem în condiţii optime şi abia reuşim să ne ţinem pensionarii, cum vor reuşi ei, de 4 ori mai puţin, să-şi crească pruncii, cum vor reuşi să ne-ntreţină pe noi? Contrabalansarea nu va putea fi decât prin imigranţii din lumea nedezvoltată. Tot săraci, tot fără valori… Patimile generaţiei noastre încep să se contabilizeze: o Românie îmbătrânită, fără gravide, fără scrâşnet de prunci, fără şcoli pline. O Românie care a ucis în pântece un nou Hagi, o Nadia, un Eminescu, Brâncuşi sau Wurmbrand.

Dacă nu ne vom opri acum, vom fi o Românie unde bătrânii vor aştepta cu nasul lipit de geam, singurul copil, plecat şi-acela undeva departe. O Românie care va fi călcată de imigranţi: de negri, de chinezi, de musulmani! O Românie unde creştinismul va începe să fie pus la colţ, unde bisericile vor fi înlocuite ca-n Anglia şi Franţa, cu temple şi moschei. Iar Dumnezeu va fi greu de găsit. Şi toate astea, fiindcă “generaţia patimilor” a ales să nu-I urmeze sfatul perpetuării speciei: "creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul". Dar, şi cerul...  

 

Nicolae Geanta

 

Istoricul Andrei Muraru. Ne mor torţionarii, doamnă Kövesi!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Nu doar torționarii ne mor ci și victimele supraviețuitoare. Ba mai mult, am și exportat torționari probabil destui, ba în vecini, ba în Israel sau în Statele Unite.
Cu prietenie, Dan Culcer

Ne mor torţionarii, doamnă Kövesi!

Istoricul Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 583, 15.07.2011
În ultimii cinci ani, de cînd Parchetul General este condus de doamna Laura Codruţa Kövesi, nu a fost deschisă nici o acţiune penală pentru crime şi abuzuri politice comise în timpul regimului comunist.
Potrivit unei informaţii parvenite după şapte luni, am aflat că Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii timp de un deceniu, în timpul dictaturii lui Gheorghiu-Dej, a decedat la sfîrşitul anului trecut, la vîrsta de 83 de ani. În august 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) sesizase Parchetul General cu privire la faptele criminale şi abuzurile acestuia, în special grave acte de tortură fizică şi psihică. Ulterior, la exact trei ani, în august 2010, Institutul (devenit între timp IICCMER) a transmis Ministerului Public noi date privitoare la abuzurile şi infracţiunile săvîrşite de Enoiu. Parchetul însă a tăcut şi a aşteptat.

Demersuri timpurii
Eternizarea puterii foştilor membri ai nomenclaturii Partidului Comunist nu i-a oprit pe deţinuţii politici să petiţioneze instituţiile statului după 1989. Astfel, în septembrie 1991, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a depus la Parchetul General o listă cu persoane acuzate de grave infracţiuni săvîrşite în timpul regimului comunist. Printre acestea, Alexandru Nicolschi, director adjunct al fostei poliţii politice comuniste, care a decedat în primăvara anului 1992, la scurt timp după ce a fost citat în dosar şi cu o zi înainte de a fi audiat. Un alt personaj invocat de victime a fost Alexandru Drăghici, fost ministru al Securităţii Statului, participant activ la implementarea politicii de exterminare socială. Drăghici fugise însă în Ungaria, unde a şi decedat în 1993, după ce autorităţile maghiare au refuzat să-l extrădeze.1 Astăzi, portretul său este expus la Palatul Parlamentului.
Patru rechizitorii finalizate în două decenii
În 20 de ani, Parchetul General a finalizat patru rechizitorii privind crime comise în timpul regimului comunist ca rezultat al politicii represive instituite de PCR şi de instituţiile statului. Acestea sînt: Alexandru Drăghici, în cazul uciderii lui Ibrahim Şefit, lotul „Autobuzul“, cazul Gheorghe Ursu şi cazul Gheorghe Crăciun. În dosarul „Autobuzul“ a fost investigată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, George Homoştean, fostul ministru de Interne, şi Ion Deheleanu, fostul şef al Miliţiei judeţului Timiş.2
Dintre cele patru rechizitorii finalizate, doar unul a urmărit sancţionarea unor fapte comise în sistemul penitenciar comunist de dinainte de 1964. În noiembrie 2000, Gheorghe Crăciun, fostul comandant al penitenciarului Aiud din perioada 1958-1964, a fost trimis în judecată pentru infracţiunile comise cu patru decenii în urmă. În decembrie 1998, împotriva lui Crăciun a fost depusă o plîngere penală de către Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti pentru săvîrşirea infracţiunii de genocid, încadrarea fiind schimbată apoi în omor deosebit de grav. Rechizitoriul instrumentat împotriva colonelului Gheorghe Crăciun în data de 7 septembrie 2000 de către procurorul militar Alic Saiciuc, din cadrul Parchetului Militar de pe lîngă Curtea Militară de Apel Bucureşti, constata abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor deţinuţilor de către fostul comandant. Documentul – care a avut la bază 11 mărturii directe ale victimelor – conchide foarte clar că, la Aiud, a existat un regim de exterminare, desfăşurat în mod organizat, încălcînd convenţiile pentru respectarea drepturilor omului la care România era parte. „Toate declaraţiile foştilor deţinuţi politici din Aiud descriu cu lux de amănunte existenţa unei acţiuni represive de natură să ducă la suprimarea fizică (subl. din dosar, n.m.) a acestora.“ Iată concluziile procurorului legate de activitatea lui Gheorghe Crăciun la conducerea penitenciarului Aiud: „Odată cu venirea la comanda penitenciarului a înv(inuitului) col. (r) Crăciun Gheorghe, situaţia s-a agravat ca urmare a iniţiativelor acestuia în cadrul unui aşa-numit proces de«reeducare» (subl. din dosar – n.m.). Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor precum şi unui regim de lentă exterminare“. Celor care se opuneau le erau impuse constrîngeri greu de suportat care constau în „raţii alimentare reduse ori chiar în suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“. Crăciun a fost audiat la domiciliu de către procurori, întrucît era grav bolnav (surd şi aproape paralizat).3 În data de 7 septembrie 2000, procurorul Alic Saiciuc stabilea cheltuieli de urmărire penală de 100.000 de lei. Demersul procurorilor a fost însă tardiv, căci Gheorghe Crăciun a încetat din viaţă în 2001.4

Sesizări pentru eternitate
În 2006, odată cu înfiinţarea de facto a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, a început şi seria de sesizări penale transmise pe cale „instituţională“ Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. În patru ani (2006-2009), Institutul a depus şapte sesizări penale. Dintre acestea, unele au fost respinse cu soluţia „neînceperii urmăririi penale“, iar altele nu au primit nici un răspuns. Între timp, din 2006 şi pînă astăzi, unele persoane incriminate au decedat. Probabil, cel mai cunoscut caz a fost Nicolae Pleşiţă, fostul şef al spionajului românesc din prima parte a anilor ’80. IICCR a descoperit indicii că Pleşiţă a fost implicat în organizarea de atentate cu colete-capcană, alături de alţi funcţionari ai statului român, precum şi în plănuirea altor atacuri asupra unor disidenţi sau a unor persoane incomode pentru regimul comunist.5 Ministerul Public a tergiversat şi această solicitare. Flecarul general semianalfabet a decedat însă în 2009, la vîrsta de 80 de ani. Pleşiţă şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-un sanatoriu al Serviciului Român de Informaţii, principala structură internă cu atribuţii de securitate naţională dintr-un stat membru al NATO.
Într-o altă sesizare din martie 2007, IICCR a solicitat Parchetului General demararea unei investigaţii cu privire la existenţa unor infracţiuni săvîrşite de peste 200 de persoane cu funcţii de conducere în sistemul penitenciar comunist. Dintre acestea, mai mulţi ofiţeri din Direcţia Generală a Penitenciarelor au decedat pînă în prezent. De exemplu, fostul comandant al penitenciarului Aiud, Ştefan Koller, cunoscut pentru regimul de exterminare instituit aici, a murit anul trecut fără să fi fost măcar audiat vreodată.6 Şi fostul căpitan Constantin Răutu a murit la 17 iunie 2010, la Constanţa, la vîrsta de 84 de ani. Există probe că el a torturat în repetate rînduri deţinuţi atît la penitenciarul Galaţi, ca locţiitor politic, cît şi la Botoşani, unde a condus unitatea de detenţie. Un alt ofiţer inclus în sesizare era Gh. Ioan Lefter, fost comandant al mai multor unităţi cu deţinuţi politici în timpul valurilor represiunii comuniste. Dintre faptele sale de „arme“, amintesc un episod petrecut la colonia de muncă Mărculeşti, unde a bătut cu un par pînă la sînge bucătarii-deţinuţi. A decedat în 2009 la Craiova, la vîrsta de 85 de ani.7
Nu doar torţionarii se sting, ci şi victimele lor. Institutul a depus o altă sesizare penală pentru tragerea la răspundere a 67 de persoane care l-au torturat, l-au internat în aziluri psihiatrice şi l-au anihilat în repetate rînduri prin tratamente degradante pe Vasile Paraschiv, disident cunoscut, contestatar vehement al regimului ceauşist.8 Către finalul anului 2008, procurorii au soluţionat cu neînceperea urmăririi penale sesizarea Institutului. Vasile Paraschiv a murit la începutul acestui an.

Un bilanţ instituţional
Dincolo de aceste solicitări, alte aproximativ 20 de plîngeri au fost transmise în nume individual (de exemplu, Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu ş.a.) către Parchetul General. Toate plîngerile au fost incluse în „dosarul 35“ („procesul comunismului“, dosar care cuprinde şi cele şapte sesizări ale IICCR), instrumentat în final de Secţia Parchetelor Militare a Ministerului Public. Întîmplarea a făcut ca momentul de interes maxim al societăţii civile pentru sancţionarea formală sau penală, a crimelor comunismului (înfiinţarea IICCR, înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, declaraţia de condamnarea a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal“) să coincidă cu prezenţa doamnei Kövesi în fruntea Parchetului General. Cu toate acestea, nici o plîngere sau sesizare penală, colectivă sau individuală, nu s-au soldat cu un rechizitoriu şi nu au avut nici o finalitate din 2006 încoace.
Cinci ani în care torţionarii comunişti octogenari, pe care nu i-aţi întrebat, doamnă Kövesi, niciodată, nimic, îşi consumă în linişte pensiile „speciale“. Nu v-a mişcat nici o plîngere sau sesizare, fie ea individuală sau instituţională, şi nici miile de mărturii (publicate şi/sau transmise Parchetului). Inclusiv în timpul dictaturii dejiste, Procuratura a recunoscut parte din abuzurile şi metodele teribile de tortură şi din crimele torţionarilor. Dumneavoastră şi echipa pe care o coordonaţi nu le recunoaşteţi nici în 2011. Mă întreb dacă, atunci cînd veţi citi aceste rînduri, vi se va mişca vreun muşchi pe faţa fină.
––––––––––––––
1. Marius Oprea, Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, „Prefaţă“ de Stéphane Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 42.
2. Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 182-194.
3. Mihai Boeru, Costin Ilie, „Gheorghe Crăciun, audiat la domiciliu“, în Jurnalul Naţional, 23 ianuarie 2001, p. 22.
4. Arhiva Curţii Militare de Apel Bucureşti, dosar nr. 15/P/1999, f. 151, 341-342, 344, 346, 348, 353-354, 358. Îi mulţumesc Ralucăi Grosescu, care mi-a pus la dispoziţie acest dosar în urmă cu cîţiva ani.
5. Ştefan Bosomitu, Dan Drăghia, Andrei Muraru, „Securitatea şi atentatele din 1981 cu colete-capcană împotriva lui Nicolae Penescu, Paul Goma şi Şerban Orescu (3-4 februarie 1981)“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 386-406.
6. Mihai Burcea, „A mai murit un torţionar nederanjat de nimeni“, accesibil la adresahttp://militiaspirituala.ro/cuvantul-militiei/a-mai-murit-un-tortionar-nederanjat-de-nimeni/ (11 iulie 2011).
7. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 282-283, 385-387. Îi mulţumesc lui Mihai Burcea pentru celelalte date puse la dispoziţie.
8. Vezi aici sesizările penale depuse de IICCR:http://www.iiccmer.ro/ro/sesizari_penale.

Tragedie ungară, farsă europeană Autor: G. M. TAMÁS

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Tragedie ungară, farsă europeană

Autor: G. M. TAMÁS | Categoria: Internaţional | 4 comentarii

Sursa integrală http://www.observatorcultural.ro/Tragedie-ungara-farsa-europeana*articleID_26570-articles_details.html

 

 

Pe data de 31 decembrie 2011, în ajunul Anului Nou, stăteam în picioare pe soclul statuii lui Kossuth din Piața Parlamentului din Budapesta, adresîndu-mă unei mulţimi de protestatari. În acea după-amiază de iarnă se întunecase repede. Era o atmosferă de dezolare și de înfrîngere. Veniserăm să îngropăm cea de-a treia Republică ungară şi s-o salutăm pe ce-a de-a patra – în cazul în care se va naşte.

Pe data de 15 martie 1988, mă aflam exact în acelaşi loc: era o zi însorită de primăvară. Participam la prima demonstraţie politică de amploare de la Revoluţia din 1956 şi ceream alegeri libere şi o nouă Constituţie.

 

În rîndurile mulțimii căreia mă adresam în 2011 revedeam chipuri ale unor participanți din 1988. Deși pe fețele noastre apăruseră riduri, iar părul ne mai albise, aveam strania senzație că ne aflăm în acelaşi punct în care ne găseam în urmă cu 23 de ani. În punctul zero.

 

Ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani nu este doar rezultatul crizei sau al funcţionării guvernului Orbán, ce cu greu poate fi descris în cuvinte. Ceea ce s-a întîmplat este eşecul republicii democrate şi al regimului liberal de piaţă, elemente fundamentale pentru a crea o ordine socială, în mod clar superioară celei care a precedat-o. Dacă oamenii ar fi simţit, măcar un pic, că au mai multă libertate și că sînt mai protejați sau dacă ar fi simțit că participă la o aventură politică nobilă, generoasă, îndrăzneață, pentru care merită sa te sacrifici, ar fi suportat mai ușor necazurile și și-ar fi apărat republica împotriva tuturor.

Se pare că lucrurile nu stau așa, dimpotrivă. Aparent, regimul de dinainte de 1989, oricît de represiv și de restrictiv a fost, era capabil să ofere: siguranță socială într-o mai mare măsură, locuri de muncă, măriri salariale reale, îmbunătățirea serviciilor de sănătate, de igienă, o sumă de activități pe care le puteai practica în timpul liber, ieftine sau gratuite, o ofertă culturală mai bogată, disponibilă pentru toată lumea, ceva mai multă egalitate, lipsa rasismului, criminalitate redusă, o îmbunătățire vizibilă și constantă a condițiilor materiale, excepție făcînd, probabil, gama mai puțin variată a produselor din care consumatorul putea alege.

 

Acea situație a avut și un preț mare, pe care l-a plătit prin ipocrizie, cenzură şi conformism. Ținîndu-se cont de rădăcinile sale istorice, sistemul a fost etichetat „socialist“ sau „comunist“, fără nici un motiv solid. Era un stat care susţinea, din punct de vedere moral şi cultural, bunăstarea de tip conservator. Acest stat, pentru prima dată în istoria societăților agrare, a introdus standarde de viață relativ moderne: de la instalaţii sanitare de interior, la alfabetizare şi aritmetică. Ceea ce se uită, de obicei, este că s-a produs o eliberare de servitutea vechii lumi, o lume caracterizată prin servilism accentuat și prin deferență arătată aristocrației și nobilimii, un servilism faţă de reprezentanții unui stat autoritar de stil vechi, cu jandarmi înfricoşători, birocraţi şi ofiţeri militari. Gata cu pupatul mîinilor, gata cu plecăciunile! În locul unei societăţi de castă, așa-numitul „socialism real“ a creat o societate de clasă şi a înlocuit naţionalismul mistic şi religia (văzute ca ideologii legitimatoare) cu ştiinţa şi cu tehnologia, fenomen explicat printr-o filozofie pozitivistă şi progresistă, numită în mod eronat „marxism“.

Absenţa participării politice

Era o societate banală, prozaică şi prăfuită, lipsită de transcendenţă – aşa se prezenta după căderea stalinismului, în jurul anului 1956. Oamenii nu iubeau stalinismul, dar se simțeau destul de confortabil în acea perioadă. Ce lipsea, desigur, era participarea politică. În mod paradoxal, participarea politică ar fi fost mult mai necesară decît în regimurile liberale de piaţă, întrucît greutatea relativă a deciziilor publice, precum cele care priveau planificarea, era mult mai mare. Mecanismele de autocorectare, de care Lenin şi Troţki erau perfect conştienţi, fuseseră abolite. Constrîngerile, care acţionau ca o soartă implacabilă, erau numeroase, de la cele fizice la privaţiunile economice, fiind specifice acelei lumi (care era numită, din exterior, blocul „socialismului real“). Aceste constrîngeri păreau de neînchipuit pentru cetățenii care nu trăiau în Europa de Est. Această „libertate“ față de politică – care ar însemna îndepărtare, detaşare și indiferență – poate justifica individualismul curios şi ciudat al est-europenilor, care dau dovadă de o nepăsare considerabilă faţă de instituţii, dar afișează o încredere de neclintit în funcționari.

 

Mulţi dintre ei, dar nu chiar toți, împărtășesc ideea că intruziunea politicilor pluraliste (şi a ideologiilor politice explicite) nu duce la o creştere a libertății, ci reprezintă o metodă ineficientă și costisitoare de administrare a afacerilor treburilor publice, întrucît această diversitate a politicilor pluraliste nu este nimic altceva decît o fațadă „democratică“, menită să mascheze interesele private rapace. În acelaşi timp, est-europenii agreează și susțin libertăţile de bază, în special dreptul la libertatea de exprimare, întrucît ei sînt nepoții și nepoatele unei societăți pozitiviste şi agnostice – care refuză cu îndărătnicie orice formă de autoritate.

 

Punctul de vedere frecvent întîlnit în Vestul Europei – conform căruia est-europenilor le lipsesc tradiții democratice (burgheze) și au o înclinație spre obediență – este eronat. Dispreţul atît de răspîndit față de liberalism – atît la adresa guvernului reprezentativ (numit al „democraţiei parlamentare“, formulare care este aproape oximoronică), cît și la adresa societății de piață antiegalitare – nu implică un comportament cuminte și o supunere față de lege, și nici nu înseamnă respect pentru ideile morale tradiţionale care privesc sexualitatea, educaţia sau bunele maniere. Dar, oricît de nemulțumită ar fi fost populaţia din Europa de Est, distrugerea socială provocată de trecerea la regimurile de piaţă radicale – care a dus, spre exemplu, în Ungaria la pierderea a aproape jumătate din locurile de muncă existente în 1990, în interval de doi ani, un dezastru din care ţara nu și-a revenit niciodată – a avut consecinţe inconfundabile. (Cînd vorbesc de Europa de Est, eu includ întotdeauna cea mai importantă ţară din Europa de Est, Rusia, dar şi fostele republici sovietice din spațiul european.) Aceste consecinţe, mai degrabă asemănătoare cu cele din alte ţări, semi-periferice, cum ar fi regiunile mai industrializate din Asia şi America Latină, ar trebui să fie evidente şi uşor de înţeles pentru toţi.

Distrugerea Statului bunăstării

Acestea sînt consecinţele distrugerii Statului bunăstării, ale dispariției societății egalitare și ale reducerii influenţei mişcărilor muncitoreşti, care au creat un echilibru între „capital“ şi „muncă“, între dreapta şi stînga, între Est şi Vest. După trecerea celor les trente glorieuse, perioadă ce coincide cu Statul bunăstării din Europa (doar les vingt glorieuses în Europa de Est; bunăstarea, aici, a durat mai puțin, o piedică fiind regimul de acumulare – sălbatic şi auster – stalinist, care a supraviețuit pînă la începutul anilor 1960), în vremea cînd forţele antihegemonice nu au mai putut limita profiturile şi redistribuirea, în special redistribuirea egalitară, au apărut noi probleme.

Odată cu reducerea impozitelor pe capital, liberalizarea comerţului internaţional şi dezvoltarea de noi tehnologii, atît salariile reale, cît și numărul de locuri de muncă au intrat fie pe o traiectorie descendentă, fie în picaj. Era exact momentul cînd oameni care fuseseră susţinuți înainte de reţelele de pe piața forței de muncă, din ce în ce mai extinsă, şi de beneficiile sale concomitente, cum ar fi cota socială fără precedent a serviciilor de educaţie şi de sănătate, s-au poticnit involuntar în sistem – Statul, cu bugetele sale reduse în orice domeniu, ar fi trebuit să se preocupe de aceste categorii (şomeri, imigranţi, copii şi bătrîni, alte categorii), care n-ar putut, prin propriul efort, să-și asigure un trai decent.

 

Cu resurse de stat din ce în ce mai diminuate și cu nevoi în creştere, guvernele din aşa-numitele țări industriale dezvoltate – cu unele excepţii, în America Latină – au fost nevoite să găsească noi instrumente politice pentru a ține societățile sub control. Aceste instrumente sînt variate, desigur, dar au elemente comune, care pot fi rezumate cu ușurință: un atac ideologic care să anihileze cîștigurile repurtate în urma campaniilor pentru drepturile omului și care ofereau o nouă turnură moralizatoare în ceea ce privește diferenţele sociale şi inegalităţile (descrise prin termenul neutru de „diversitate“).

 

În toate societăţile capitaliste, există doar două – justificate şi legitime, în ultimă instanță – surse de venit: capitalul şi munca. Restul sînt derivate din acestea, fiind „impurităţi“ ale sistemului, cîndva tolerate, prin spiritul ideii de „drepturi sociale“, interpretate prin prisma Statului bunăstării, a umanismului social-democrat. Această deducție este negată de ceva vreme. Oamenii care nu muncesc pentru că nu pot sînt considerați a avea o valoare inferioară sau sînt catalogați drept paraziţi. Asistența socială și subvenția de stat de orice fel sînt privite ca fiind o formă de abuz, o susținere nemeritată, aplicîndu-se imigranților leneși, mamelor singure, șomerilor, pensionarilor, oamenilor cu dizabilități, funcționarilor publici, studenților, artiștilor, intelectualilor.

Potrivit președintelui Nicolas Sarkozy, la France se lève tôt (doar Franța se trezește dimineața), lucru pentru care trebuie să i se arate respect, iar cei care nu au un loc de muncă ar fi pe jumătate infractori. Expulzarea străinilor, mai ales a celor de culoare, arată tuturor că oamenii din afara sistemului sînt în mod esențial – a se citi rasial – străini și reprobabili din punct de vedere moral.

Întrucît este o luptă pe viață și pe moarte pentru aceste resurse în scădere, o competiție pentru serviciile sociale, dusă între solicitanţii care au devenit de cîteva ori mai numeroși decît numărul celor care pot avea o speranță reală să le și primească, politicile acestei lupte sînt exprimate prin termeni duri, traduși la nivelul opiniei publice prin excelență morală, condiție fizică bună și superioritate intelectuală. Oamenii ascultători, cuminți, la locul lor, tineri şi flexibili sînt cei acceptați de sistem. Pentru a rezista acestor criterii trebuie să te pliezi ordinii naturale a lucrurilor. Acelora care nu doresc sau nu sînt capabili să intre în competiție li se vor aplica măsuri constrîngătoare, vor fi tratați prin metode coercitive, dacă este cazul. Adversarii economiei de piaţă libere sînt declarați utopici, totalitariști, persoane ale trecutului, care pun în pericol libertățile noastre atît de greu cîștigate.

Noua dreaptă din Parlamentul Ungariei

Aici își face intrarea aripa majoritară a noii drepte din Parlamentul Ungariei. Se știe că dreapta deține o majoritate de două treimi, avînd puterea să amendeze Constituția și chiar să redacteze una nouă. Liderul acestei majorități, primul-ministru Viktor Orbán, a fost un critic vizibil, perseverent și eficient al politicilor neoconservatoare, promovate de guvernul anterior, extrem de nepopular, susținut de o coaliţie, impotentă și coruptă, socialist-liberală. Ca exemplu, Viktor Orbán a sprijinit referendumul inițiat de sindicate împotriva taxelor medicale și universitare, referendum care a avut cîștig de cauză (de cînd a devenit premier, taxele medicale și cele universitare au fost reintroduse, fără ca populaţia să murmure). De altfel, în timpul campaniei electorale, premierul nu a prezentat clar nici unul dintre planurile sale. Cele mai multe dintre măsurile cu impact au fost ținute secrete, iar surpriza a fost enormă.

Nu este ușor să faci o listă cu toate aceste fapte surprinzătoare, întrucît lista ar fi prea lungă, iar viteza de legiferare face aproape imposibilă o evidență clară. Să vă dau un exemplu de viteză incredibilă: pe 23 decembrie 2011 (în ultima zi înainte de vacanţa de Crăciun a Parlamentului), majoritatea parlamentară a trecut o lege care amenda 219 alte legi (ulterior s-a dovedit că erau 307 legi modificate). Noua lege a fost anunţată pe 30 decembrie și a intrat în vigoare pe 31 decembrie. La 1 ianuarie 2012, această nouă lege acţiona împreună cu noua Constituție. Astfel s-a împiedicat intervenția Curţii Constituţionale. Prin noua Constituție, Curtea își pierdea o parte dintre puteri. Nu a avut loc nici o discuţie despre aceste modificări legislative. În timpul sărbătorilor s-a vorbit prea puțin, cei mai mulți oameni nu au aflat de noua lege nici pînă în azi, iar aceasta n-a fost criticată. Acum este ca și uitată, deși schimbă întregul caracter al Statului ungar. Au fost ignorate toate regulile de legiferare.

Furie legislativă şi control

Medierile obligatorii au fost pur şi simplu ignorate, printr-un simplu subterfugiu, prin care cutumele parlamentare au fost ignorate. S-a dat dovadă de spontaneitate: proiectul de lege a fost făcut în numele unui parlamentar inexistent, propunerea a fost votată și a devenit lege. Scopurile acestei furii legislative sînt foarte simple: unu – să permanentizeze puterea partidului de guvernămînt prin numirea oficialilor de stat pentru nouă sau doisprezece ani, numirea lor urmînd să fie reînnoită doar cu o majoritate de două treimi, un eveniment puţin probabil; doi – să-i înlocuiască pe cei aleși cu persoane de­se­m­nate, controlate de dreapta și de aliaţii acesteia din afaceri. Cele mai multe consilii locale – deși 93% dintre acestea sînt acum controlate de dreapta! – fie vor fi înlocuite de birouri guvernamentale, fie le vor fi reduse puterile în mod substanțial.

Prin diverse tertipuri, curțile de apel, instanțele publice de urmărire penală, birourile de stat de audit, conducerile mass-me­dia, universităţile, instituţiile culturale, etc. etc. vor fi controlate pe termen lung de către cei plasaţi în funcţii de guvernul de dreapta. În noua Constituţie nu mai există drepturi fundamentale garantate aprioric, întrucît acestea sînt condiționate de felul în care cetăţenii își duc la îndeplinire obligațiile. Articolul prin care se stipula „salariu egal pentru muncă egală“ a fost modificat. Legea electorală a fost schimbată într-un mod care nu poate permite, eventual, o schimbare de guvern. Grevele şi referendumurile nu mai sînt posibile.

 

În Constituţie sînt incluse diverse măsuri menite să facă imposible orice schimbări, cum ar fi cota unică de impozitare, care e scandaloasă și necinstită. Este normal și tipic ca Uniunea Europeană şi presa liberală occidentală să protesteze faţă de limitările impuse autonomiei Băncii Naţionale, dar protestul Federaţiei Europene a Sindicatelor împotriva legislaţiei muncii, opresive, cu greu este amintit. Cel mai important centru al serviciilor secrete este acum condus de bodyguardul personal al domnului Orbán, iar restul serviciilor secrete sînt populate de figuri dubioase de la firmele private de securitate, firme apropiate guvernului de dreapta. Sînt multe măsuri împotriva corupției, parțial justificate, dar procesele împotriva corupţiei sînt direcționate exclusiv împotriva liderilor socialiști.

 

Partidele comuniste şi organizaţiile succesoare ale acestora, cum ar fi principalul partid de opoziţie, cel socialist, au fost declarate în noua Constituţie „organizaţii criminale“. Educația din sistemul public a fost transformată într-un sistem extrem de selectiv, discriminatoriu, dominat de reacţiile catolice. Numele străzilor care erau numite după martiri antifasciști (sau cele care purtau numele de „Republică“ sau chiar „strada Roosevelt“) au fost schimbate. Dar de remarcat faptul că a fost amplasată o nouă statuie a președintelui Ronald Reagan.

Măsurile „populiste“ ale guvernului de dreapta includ: naționalizarea fondurilor de pensii private, aplicarea de taxe speciale unor bănci străine şi unor societăţi comerciale, cum ar fi lanţul de magazine Tesco, şi conversia parţială a datoriilor ipotecare, din valută străină în forinţi maghiari (cu condiţia ca datoriile să fie plătite cu promptitudine, în integralitate). Aceste măsuri au provocat furia cercurilor financiare vest-europene. Din păcate, de aceste măsuri „populiste“ nu au beneficiat mulţi oameni, ci doar o parte din clasa de mijloc și cîțiva reprezentanți din clasa celor foarte avuți. Măsurile au încetinit, pentru cîteva luni sau săptămîni, ritmul vertiginos al măsurilor de austeritate obişnuite, adică tăieri și reduceri.

Şi aşa mai departe. Și aşa mai departe.

Oricum, oricît de dubioase ar fi meritele democraţiei burgheze, nimeni, aflat în deplinătatea facultăților mintale, nu poate să nu fie surprins de acest atac generalizat împotriva libertăţilor civice şi împotriva capacității poporului ungar – mai ales după infama lege aplicată presei – de a se exprima şi de a-și impune voinţa într-o manieră pașnică.

Dar care este ideea din spatele tuturor acestor fapte? Ceea ce domnul Orbán are în minte este un soi de renaştere naţională. El doreşte să pună capăt incertitudinii, lipsei de direcție şi decăderii din ultimii douăzeci de ani. Nu dorește doar o refacere a grandorii naţionale, ci urmărește, de asemenea, succesul economic şi reconstrucţia Statului. Pentru Viktor Orbán, Statul este o instituție ineficientă, haotică, prea complicată, pe care nimeni nu o respectă, idee parțial îndreptățită. Acest tip de gîndire este modul principal de percepție a Statului. Viktor Orbán e convins că atitudinea liberalilor în ceea ce privește nevoia pentru o clasă de mijloc, numeroasă și puternică, ar trebui să fie coloana vertebrală a naţiunii, întreprinzătoare, îndrăzneață și la locul potrivit. Toate reformele fiscale, toate subvenţiile sînt îndreptate către această clasă de mijloc tînără – de care el însuși și prietenii lui aparțin –, întrucît idealul lui Viktor Orbán îl reprezintă întreprinzătorii mici, burghezia mijlocie independentă, patriotică, loială, religioasă şi care respectă tradiţia şi autoritatea. Acest lucru este foarte asemănător cu politica doamnei Thatcher, property-owning democracy. Din acest motiv, dreapta ungară a sprijinit cumpărarea de case de către familiile din clasa mijlocie, una dintre cauzele crizei imobiliare și ipotecare din Ungaria – și de peste tot, de altfel.

Împotriva „inactivilor“ şi a „gloatei neangajate“

Dreapta din Ungaria crede, precum conservatorii europeni (în mod special, cei din Europa Centrală), că adversarii unei asemenea clase de mijloc sînt, pe de o parte, companiile multinaționale, instituțiile internaționale şi capitalul financiar și, pe de altă parte, proletarii, săracii, „comuniştii“– numiți-i cum vreți –, plus „gloata neangajată“, „subumană“. Membrii dreptei din Ungaria nu sînt doar rasiști demodați. Ei se opun subvenţiilor pentru săraci, asistenţei sociale acordate celor fără slujbă – vizaţi sînt, în principal, cei de etnie romă (de fapt, acest lucru nu este deloc adevărat, cei fără slujbă sînt mult mai mulţi şi nu aparţin doar etniei rome) – şi oricărui strat social „non-productiv“, numit de ei „inactivii“ (un termen care îi include pe pensionari – este o ură foarte puternică, destul de nouă și extrem de neplăcută, îndreptată împotriva bătrînilor).

Pentru a impune această nouă ordine, noul stat autoritar are nevoie de o mulţime de bani pe care guvernul încearcă să-i găsească prin tăieri, noi tăieri, alte tăieri și mai multe tăieri. Nu sînt bani pentru arte, pentru arheologie şi pentru conservare, pentru publicații, pentru cercetare, nu sînt bani pentru transportul public, pentru mediu, pentru spitale şi clinici, pentru universităţi, pentru şcolile primare, pentru asistenţa acordată orbilor, surzilor, invalizilor și celor bolnavi. Sînt bani doar pentru sport, care conduce la consolidarea spiritului de luptă, a loialităţii, autodisciplinei etc.

 

De asemenea, este o predilecţie clasică pentru acţiune, pentru fapte, în loc de simple cuvinte. Clasas discutidoras (clasele sporovăitoare) atît de urîte de Don Juan Donoso Cortés şi de către cel mai bun discipol al lui, Carl Schmitt, nu sînt foarte admirate. Nu este nimic excepţional în acest sens, conservatorii i-au urît dintotdeauna pe intelectuali (în special intelectualii conservatori au făcut acest lucru) şi au urît „societatea de cafenea“. Nu cu mult timp în urmă, s-a susţinut că Revoluţia Franceză a fost cauzată de les sociétés de pensée şi de lojile masonice.

 

Domnul Orbán vorbeşte despre o „societate bazată pe muncă“ şi a anunţat solemn sfîrşitul Statului bunăstării (nu contează prea mult că Statul bunăstării s-a încheiat cu mult timp în urmă). În acest sens, el nu este diferit de domnii Cameron, Sarkozy, Barroso, Monti, Rajoy, Harper şi de doamnele Merkel şi Lagarde. Toţi aceşti domni şi doamne ar fi oripilați dacă cineva ar spune că nu sînt diferiți de domnul Orbán. Numai că domnul Orbán este mai îndrăzneţ și mai perseverent decît ei. Este mult mai puțin constrîns de ceremonie, precedent, pompă și circumstanțe. Astfel, domnul Orbán ar îndrăzni să introducă o formă radicală de workfare (amintiţi-vă: iniţiată de domnii Clinton şi Tony Blair), ceea ce înseamnă că puteţi obţine ajutor de şomaj numai dacă sînteţi pregătiţi să efectuați oricare slujbă oferită de către autorităţi şi să o faceți sub controlul Ministerului de Interne, atît de mult iubit de est-europeni, pentru un salariu de nimic. Primul experiment de acest fel, nu chiar muncă forţată, a avut loc într-un sat rău-famat, celebru pentru „incidentele rasiale“, organizate de către formaţii paramilitare neonaziste, sat care a ieșit recent în evidență și pentru faptul că acolo a fost ales un primar neonazist. Cei mai mulți „muncitori publici“ de etnie romă muncesc sub supravegherea strictă a poliției, fiind hărțuiți și umiliți în mod constant, sub privirea presei cu afinitate de dreapta, care îi numeşte pe acei muncitori „chiulangii“. Slavă Domnului că Statul incompetent nu va fi în stare să organizeze acest model la o scară largă, dar intenţia este extrem de clară.

Spre Marele Neant; totuşi, cînd se va exprima electoratul?

Paradoxul întregii situaţii este că domnul Orbán este atacat de către Uniunea Europeană şi de către Guvernul Statelor Unite, care, pe ansamblu, sînt în acord total cu politicile domnului Orbán. Ei se opun vehement, totuși, pretenţiilor acestuia de independenţă şi retoricii sale goale îndreptate împotriva băncilor. Este remarcabil faptul că propaganda ungurească oficială susţine că guvernul este terorizat de stînga internaţională! Mică e mirarea că domnul Martin Schulz, noul preşedinte (social-democrat) al Parlamentului European, a întrebat: domnii Barroso şi Juppé sînt de stînga?

 

În ceea ce priveşte poporul din Ungaria, cei mai importanți trei factori din vieţile noastre, la acest moment – guvernul condus de Viktor Orbán, troica UE / FMI / SUA şi opoziţia internă – acţionează să impună reduceri, reduceri noi, noi reduceri și mai multe reduceri. Văzută din acest punct de vedere, condamnarea guvernului de dreapta de către presa occidentală, de către cabinetele occidentale şi de instituţiile financiare internaţionale şi politice pare caraghioasă. Nu aş putea spune că moartea democraţiei burgheze în Ungaria este un fleac: este teribilă. Istoria ne-a învăţat să nu neglijăm diferenţele dintre diferitele regimuri capitaliste. Dar aceste diferenţe sînt de grad, mai degrabă, decît de tipologie, iar tendința autoritară a guvernelor burgheze contemporane de pretutindeni nu este greu de recunoscut.

 

Atacurile continue ale presei occidentale – unele justificate, altele nu – au provocat deja o reacţie puternic naţionalistă în Ungaria; steaguri ale Uniunii Europene au fost arse de către grupări neonaziste, oamenii sînt uimiți că guvernul lor, oricît de nepopular ar fi, devine încarnarea răului absolut în străinătate. Indignarea naţională (parţial justificată, mă tem) va mobiliza dreapta împotriva protestului democratic şi social, lucru de care avem cel mai puțin nevoie. Situaţia va încuraja, de asemenea, guvernul Orbán să-şi continue cursul dezastruos spre Marele Neant.

 

Am ajuns la punctul cel mai important al acestui eseu: problema suveranităţii naţionale. Dacă vom accepta, cel puţin provizoriu, ideea conform căreia capitalismul nu va muri prea curînd, atunci ar trebui să ne întrebăm dacă impunerea unei puteri politice din exterior poate fi benefică sau nu pentru democraţie. Am văzut că una dintre consecinţele crizei a fost că, în ţări precum Italia sau Grecia, au fost impuși tehnocrați, oficial nealeşi, foşti directori bancari, fără sprijinul vreunui mandat popular real. Dacă domnul Orbán, prin măsurile sale autoritare, ba chiar semidictatoriale, face imposibilă impunerea voinţei populare, același lucru îl face şi intervenția forțelor străine, în sensul că poporul nu-și poate impune voința. Cel puţin, domnul Orbán a fost ales. Prin mijloace frauduloase, cu siguranţă – el nu a anunțat în campania electorală ceea ce intenţionează să facă –, dar, cu toate acestea, el a fost ales. Există multe moduri în care „democraţia“ poate fi fentată. O modalitate este prin şantaj. Cînd guvernul ungar va fi ameninţat de retragerea fondurilor sau de sancţiuni similare, acest lucru va schimba politica ţării, prin forţă. Noua situaţie ar trebui să fie înţeleasă ca o eroare de către, printre alții, liberalii cinstiţi.

 

Există doar un singur actor politic care este chemat în mod legitim să decidă: electoratul din Ungaria. Ungurii ar trebui să salute semnele de solidaritate, simpatie şi sprijin moral din străinătate. Sîntem recunoscători că situaţia noastră grea nu este trecută sub tăcere şi este remarcată în capitalele marilor puteri. Dar este de datoria noastră să decidem soarta ţării noastre. Această decizie ar trebui să fie rezultatul voinţei noastre. Sîntem în mare pericol, este adevărat. Dar dacă dreapta ungară este acuzată că nu ia în seamă vocea populaţiei, nici influenţa externă n-ar trebui să ignore acea voce. Vă mulţumim foarte mult, dar ne vom ocupa de asta „noi înşine“. Ar fi tragic, dacă farsa de la Strasbourg, de la Bruxelles şi din Washington DC, i-ar uni pe ungurii patrioţi în jurul unuia dintre cei mai răi adversari ai lor, domnul Viktor Orbán. Asta ar reprezenta triumful său şi înfrîngerea noastră amară şi poate meritată.

 

O opoziţie corectă şi autentic democratică, în Ungaria, ar trebui să se opună politicilor de austeritate catastrofale ale Comisiei Europene, ale Băncii Central Europene, ale Fondului Monetar Internaţional şi ale establishmentului american, nu doar politicilor de dreapta ale guvernului. În cazul în care o astfel de opoziţie apare, nu trebuie să vă faceţi griji cu privire la Ungaria.

 

 

O variantă diferită a acestui eseu a apărut în numărul din februarie 2012 al revistei Le Monde diplomatique.

 

Traducere de Mihaela ŞIMONCA

Recomanda articolul prin:   Etichete:  G. M. TAMÁS, Viktor Orbán

Comenteaza articolul

Comentarii utilizatori

Schimbari ireversibilePeter Dan - Vineri, 17 Februarie 2012, 17:18

Cu toate ca sunt in general de acord cu analiza pertinenta a DluiTamas, as dori sa precizez umatoarele:
Nu poti sa ajungi la bunastare prin taierea veniturilor majoritatii populatiei.Daca ai in tara preturi europene trebuie sa existe si salarii de nivel european. Altfel urmeaza saracirea majoritatii populatiei, urmata de deprivare si nemultumire,usor de exploatat de miscari populist-nationaliste.
Programele de munca silita cu accente rasiale put.Ce urmeaza?Arbeit macht frei?
Exista si un reviriment agresiv al antisemitismului (paradoxal, in lipsa unei populatii evreiesti) pe care il gasesc semnificativ in acest context.
Problema este amplificata de faptul ca prezenta coalitie guvernamentala incearca sa schimbe constitutia, si sa faca schimbarile ireversibile. Din pacate, nici UE nici SUA nu au dezvoltat o strategie pentru cazul in care o forta ne democratica pune mana pe putere prin mijloace democratice si pe urma schimba regulile jocului. Exemplele abunda:Egipt, Gaza, Rusia, Libia.
Nu pot fi de acord cu modul relativ benign in care Dl. Tamas descrie regimul comunist. Si in SUA,inante de razboiul civil, sclavii mancau si se inmulteau, ba chiar o duceau mai bine decat in lagarele de munca pentru detinutii de drept comun care au proliferat in Sud dupa emancipare (vezi Donald Blackmon, Slavery by another name),dar asta nu justifica sclavagismul. Diferenta esentiala ramane cea definita de Isaiah Berlin dintre libertatea negativa si cea pozitiva. Restul sunt amanunte.

Liberalismul și aculturația violentăDan Culcer - Duminica, 19 Februarie 2012, 14:49

«Ceea ce s-a întâmplat este eşecul republicii democrate şi al regimului liberal de piaţă, elemente fundamentale pentru a crea o ordine socială, în mod clar superioară celei care a precedat-o.» -scrie TGM.
Care sunt cauzele acestui eșec?
Pentru mine ele provin din inadecvarea la realitățile locale a modelului preluat după 1990, sub presiuni de aculturație vest-europene, imperialiste. Va fi greu de făcut o demonstrație privitoare la superioritatea regimului liberal de piață, în condițiile locale, est-europene, pe care le descrie corect Peter Dan.
Preluarea unor modele inadecvate, aplicate în forță după 1990, ca și cum ar fi adevăruri revelate, este una din cauzele catastrofei, fiindcă de catastrofă e vorba. Orbirea față de prezent, considerat mereu superior, prin definiție, trecutului este un simptom al progresismului rezidual, provenit din mentalitatea comunistă.

Dar dacă nici unul din sisteme nu e bun? O ipoteză care pare să nu fie luată în considerare decât de foarte puțini «gânditori».
De unde apare «antisemitismul»? Din senin? Nu, cred că el reînvie, fără evrei locali, sau cu puțini evrei, aflați în anumite centre de putere, din confuzia care se face și se întreține de proștii locali, inclusiv de dreapta actuală, în cârdășie cu extrema dreaptă, foarte activă după 1990, între liberalism, comerț liber și diverse «oculte», trilaterale sau bilaterale. Din sursă capitalistă, adică.Desigur că nu se poate afirma că o componentă semită ar fi dominantă în capitalismul sau imperialismul financiar actual.
Deci rămâne capitalismul pur, cu logica sa transnațională, imperialistă, cu o căutare fără altă finalitate decât intrinsecă, a câștigului maximizat și a auto-reproducerii extensive, eliberată de orice constrângeri sociale, morale și legi locale, care este prin definiție opusă identităților și intereselor colective locale, peste care vrea să treacă triumfător și fără piedici.
Se mai adaugă altă componentă ideologică, care a asigurat și va asigura o vreme succesul acestui gen de formațiune politică, despre care TGM nu vorbește, revizionismul, iredentismul, mișcările anti-Trianonice, din care unele au componente vehemente militarizate.
Pentru un gânditor cu rădăcini marxiste, cum pare să fi fost sau este TGM, fraza de mai sus, citată din acest articol, este cel puțin bizară. Prefer marxiștii autentici, adică aceia care mai cred că revoluția anticapitalistă e posibilă, celor răspopiți sau ezitanți.
Firește, rămân, o dată acceptată necesitatea distrugerii, a refuzului sau a reformei, de discutat componentele modelului, care sunt departe de a fi fost identificate. În perspectiva crizelor mult mai grave de energie și de resurse alimentare, despre care nu e vorba încă. Economiile dependente de resurse depărtate vor trebui restructurate în sensul autosuficienței energetice și alimentare. În sensul acesta situația Ungariei devine critică dacă nu se găsește o soluție de colaborare cu țările vecine.

Dan Culcer

Liberalismul si 

G. M. Tamás - Marti, 21 Februarie 2012, 14:18

Sunt de acord cu dl Culcer, adica cred in posiblitatea unei revolutii anticapitaliste si sunt de acord cu ideea unei colaborari est-europene (de la Grecia la Polonia). Nu "radacinile" mele sunt marxiste, ci convingerile prezente.

Stimate Domnule Tamas Gaspar Miklos,

Cum se poate modifica situația, cu o politică a pașilor mici sau prin măsuri radicale? Luate de cine, pentru ce și contra cui? Construirea unui model de colaborare este posibilă? Atâta vreme cât imperialismele ne indică drumul dezbinării și majoritatea actanților pare de acord că principiul etnist - formă a democrației supreme !?, trebuie dus până la consecințele sale extreme, adică destrămarea statelor europene și construirea unei lumi de ducate și voivodate, date pe mâna reprezentanților de vârf ai cleptocrației etnice locale. Fără putere, fără acces la materii prime, invadate de supraproducția vest continentală, aceste ducate sunt deja, urmașe ale statelor comuniste estice, simple piețe de desfacere și deci de consum, unde băncile vestice vin de douăzeci de ani să încurajeze activitățile de credit pentru consum. Acum, ultimele resurse industriale locale sunt puse pe tarabă chiar de guvernele locale, la talcioc, adică prezentate din nou, ca în anii 90, drept bunuri fără valore, de vândut la preț de lichidare. Sub presiunea creditorilor.
Domnule Tamas, care este soluția sau care sunt primii pași de făcut, în baza convingerilor dv prezente? Convingerile fără un proiect de realizare nu mi se par suficiente. Ne puteți indica  câteva surse teoretice, ideologice cu accente pragmatice, produse de Dv sau de cei care vă împărtășesc convingerile? Nu cred că mai putem fi dogmatici, refuzând de plano proiectele care sunt produse de inși ale căror convingeri nu le împărtășim, Vă indic un proiect dinspre România actuală, care conține și analizele prealabile care stau la baza lui. E vorba de demersurile analitice și politice ale unui economist, dr. ec. Constantin Cojocaru, expuse public începând cu 1990. A se vede aici.  http://www.variantacojocaru.ro/
Aș fi interesat să discutăm public pe marginea lui, aici sau altundeva. Eu însumi am propus câteva idei pe blogul Ardealul nostru. Cred că ar trebui rediscutate, pe baza altor premise, proiectele politice ale lui A.C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari. Textul cărții lui ACP a fost tradus de Petre Pandrea din germană și poate fi accesat gratuit și integral la adresa generală unde motorul de căutare va indica volumul în format pdf.
http://www.dacoromanica

E evident că nu ar fi vorba de reconstruirea Austro-Ungariei ci de unirea unor state cu nivele culturale, sociale, economice și de putere similare, pentru e evita sistemele cu două viteze, unde cățeii se supun Dulăilor. Aștept. 

Cu bine, DC