marți, 2 iulie 2013

Le prix de la vérité par Thierry Meyssan


Le prix de la vérité
par Thierry Meyssan

http://www.voltairenet.org/article179172.html
Alors que la presse internationale traite les informations d’Edward Snowden comme des révélations sur le programme PRISM et feint de découvrir ce que tout le monde pouvait savoir depuis longtemps, Thierry Meyssan s’intéresse au sens de cette rébellion. De ce point de vue, il attache beaucoup plus d’importance au cas du général Cartwright, également mis en examen pour espionnage.

  
+
JPEG - 23.5 ko
Ancien commandant de la force de frappe US, ancien chef d’état-major adjoint interarmes, ancien conseiller militaire du président Obama, le général Cartwright est accusé d’espionnage : il aurait fait fuiter au New York Times des informations sur la guerre secrète contre l’Iran de manière à prévenir une guerre inutile.
Les fonctionnaires états-uniens, civils ou militaires, qui encourent 30 ans minimum de réclusion pour avoir révélé à la presse des secrets d’État US, sont-ils des « lanceurs d’alerte » exerçant un contre-pouvoir dans un système démocratique ou des « résistants à l’oppression » d’une dictature militaro-policière ? La réponse à cette question ne dépend pas de nos propres opinions politiques, mais de la nature de l’État US. Cette réponse change totalement si l’on se concentre sur le cas de Bradley Manning, le jeune soldat gauchiste deWikileaks, ou si on y intègre le cas du général Cartwright, conseiller militaire du président Obama, mis en examen jeudi 27 juin 2013 pour espionnage.
Ici, un retour en arrière est nécessaire pour comprendre comment on passe de l’« espionnage » au profit d’une puissance étrangère à la « déloyauté » face à une organisation criminelle qui vous emploie.

Pire que la censure : la criminalisation des sources

Le président des États-Unis et Prix Nobel de la paix, Woodrow Wilson, tenta de donner à l’Exécutif le pouvoir de censurer la presse lorsque la « sécurité nationale » ou la « réputation du gouvernement » sont en jeu. Dans son discours sur l’état de l’Union (7 décembre 1915), il déclara : « Il y a des citoyens des États-Unis ... qui ont versé le poison de la déloyauté dans les artères mêmes de notre vie nationale, qui ont cherché à traîner l’autorité et la bonne réputation de notre gouvernement dans le mépris ... à détruire nos industries ... et à avilir notre politique au profit d’intrigues étrangères .... Nous sommes sans lois fédérales adéquates .... Je vous exhorte à faire rien de moins que de sauver l’honneur et le respect de soi de la nation. De telles créatures de la passion, de la déloyauté, et de l’anarchie doivent être écrasées  » [1].
Cependant, le Congrès ne le suivit pas immédiatement. À la suite de l’entrée en guerre des États-Unis, il vota l’Espionage Act, reprenant l’essentiel de l’Official Secrets Act britannique. Il ne s’agit plus de censurer la presse, mais de lui couper l’accès à l’information en interdisant aux dépositaires des secrets d’État de les communiquer. Ce dispositif permet aux Anglo-Saxons de se présenter comme des « défenseurs de la liberté d’expression », alors qu’ils sont les pires violateurs du droit démocratique à l’information, défendu constitutionnellement par les pays scandinaves.

Le silence, pas le secret

De la sorte, les Anglo-Saxons restent moins bien informés de ce qui se passe chez eux que ne peuvent l’être les étrangers. Par exemple, durant la Seconde Guerre mondiale, les États-Unis, le Royaume-Uni et le Canada purent ainsi maintenir le secret chez eux sur le Projet Manhattan de construction de la bombe atomique, alors qu’il employait 130 000 personnes pendant 4 ans et qu’il était largement pénétré par les services secrets étrangers. Pourquoi ? Parce que Washington ne préparait pas cette arme pour cette guerre, mais pour la suivante, contre l’Union soviétique. Comme l’ont montré les historiens russes, la capitulation du Japon fut reportée jusqu’à ce qu’Hiroshima et Nagasaki soient détruites, comme avertissement à l’URSS. Si les États-uniens avaient su que leur pays disposait d’une telle arme, leurs dirigeants auraient eu à l’utiliser pour en finir avec l’Allemagne et non pas pour menacer l’allié soviétique au détriment des Japonais. En réalité, la Guerre froide commençait avant la fin de la Seconde Guerre mondiale [2].
En matière de secret, on observera que Staline et Hitler furent informés du Projet Manhattan dès son lancement. Ils disposaient en effet d’agents dans la place. Tandis que Truman n’en fut pas informé en sa qualité de vice-président, mais seulement au dernier moment, après le décès du président Roosevelt.

La véritable utilité de l’Espionage Act

Quoi qu’il en soit, l’Espionage Act ne traite que secondairement d’espionnage comme le montre sa jurisprudence.
En période de guerre, il sert à sanctionner les opinions dissidentes. Ainsi, en 1919, la Cour suprême a admis dans les affaires Schrenck contre États-Unis, et Abrams contre États-Unis que le fait d’appeler à l’insoumission ou à ne pas intervenir contre la Révolution russe tombait sous le coup de l’Espionage Act.
En période de paix, la même loi sert à empêcher les fonctionnaires à rendre publics un système de fraudes ou des crimes commis par l’État, même lorsque leurs révélations sont déjà connues, mais pas encore attestées.
Sous l’administration de Barack Obama, l’Espionage Actaura été invoqué 8 fois, un record en temps de paix. Laissons de côté le cas de John Kiriakou, un officier de la CIA qui a révélé l’arrestation et la torture d’Abou Zoubeida. Loin d’être un héros, Kiriakou est en réalité un agent provocateur de l’Agence chargé de faire accroire le public aux pseudos aveux extorqués à Zoubeida pour justifier a posteriori la « lutte contre le terrorisme » [3].
Éliminons également le cas de Shamal Leibowitz, dans la mesure où ses révélations ne furent jamais diffusées au public. Restent 6 cas qui nous enseignent sur le système militaro-policier US.
Stephen Jin-Woo Kim a confirmé à Fox News que la Corée du Nord préparait un test nucléaire, malgré les menaces US ; une confirmation qui ne portait aucun tort aux USA sinon celui de souligner leur incapacité à se faire obéir par la Corée du Nord. Dans un autre contexte, cette information avait déjà été diffusée par Bob Woodward sans provoquer de réactions.
Thomas Andrew Drake a révélé la gabegie du programme Trailblazer à un membre de la Commission du Renseignement de la Chambre des représentants. Il lui a été reproché d’avoir informé les parlementaires chargés de surveiller les agences de renseignement de ce que la NSA jetait secrètement des milliards par les fenêtres.Trailblazer visait à trouver un moyen d’implanter des virus sur n’importe quel ordinateur ou téléphone portable. Il n’a jamais fonctionné.
Dans la même veine, Edward Snowden, un employé du cabinet juridique Booz Allen Hamilton, a rendu publics divers documents de la NSA attestant de l’espionnage US en Chine aussi bien que de celui des invités au G20 britannique. Surtout, il a montré l’ampleur du système d’écoutes militaire des téléphones et du web, auquel nul ne peut échapper fut-il président des États-Unis. La classe politique US le décrit comme « un traître à abattre », uniquement parce que ses documents empêchent la NSA de continuer à nier devant le Congrès des activités connues de tous de longue date.
Bradley Manning, un simple soldat, a transmis àWikileaks les vidéos de deux bavures de l’armée, 500 000 rapports de renseignement des bases militaires en Afghanistan et en Irak, et 250 000 câbles sur les renseignements recueillis par les diplomates US lors de conversations avec des hommes politiques étrangers. Rien de tout cela n’a d’importance capitale, mais cette documentation donne une piètre idée des ragots récoltés par le département d’État et qui servent de base à sa « diplomatie ».
Jeffrey Alexander Sterling est un employé de la CIA qui révéla au New York Times « l’Opération Merlin ». Plus étonnant, le général James Cartwright était le numéro 2 des armées, en sa qualité de chef d’état-major adjoint interarmes, et un conseiller proche du président au point d’être surnommé « le général d’Obama ». Il aurait révélé, l’an dernier, au New York Times « l’Opération Jeux Olympiques », et vient d’être placé sous enquête, selon CNN.
Sterling et Cartwright ne croient pas au mythe israélien de « la bombe atomique des mollahs ». Ils ont donc tenté de désamorcer la guerre dans laquelle Tel-Aviv tente de précipiter leur pays. « L’Opération Merlin » consistait à faire parvenir à l’Iran de fausses informations sur la fabrication de la bombe. En réalité, il s’agissait de pousser l’Iran à engager un programme militaire nucléaire de manière à justifier a posteriori l’accusation israélienne [4]. Quant à « l’Opération Jeux Olympiques », elle consistait à implanter les virus Stuxnet et Flame dans la centrale de Natanz, pour en perturber le fonctionnement, notamment les centrifugeuses [5]. Il s’agissait donc de bloquer le programme nucléaire civil de l’Iran. Aucune de ces révélations n’a porté atteinte aux intérêts US, mais aux ambitions d’Israël.

De grands résistants

Une opposition de salon nous présente les hommes mis en cause au nom de l’Espionage Act comme des « lanceurs d’alerte » (whistleblower), comme si les États-Unis d’aujourd’hui étaient une réelle démocratie et qu’ils alertaient les citoyens de quelques erreurs à corriger. En réalité, ils nous apprennent qu’aux États-Unis, du simple soldat (Bradley Manning) au numéro 2 des armées (le général Cartwright), des hommes tentent comme ils le peuvent de lutter contre un système dictatorial lorsqu’ils découvrent en être un rouage. Face à un système monstrueux, ils sont à placer au niveau de grands résistants comme l’Amiral Canaris ou le comte de Stauffenberg.
[1] “There are citizens of the United States ... who have poured the poison of disloyalty into the very arteries of our national life ; who have sought to bring the authority and good name of our Government into contempt ... to destroy our industries ... and to debase our politics to the uses of foreign intrigue.... [W]e are without adequate federal laws.... I am urging you to do nothing less than save the honor and self-respect of the nation. Such creatures of passion, disloyalty, and anarchy must be crushed out.”
[2] « La Seconde Guerre mondiale aurait pu prendre fin en 1943 » « Si l’Armée rouge n’avait pas pris Berlin... » et « La Conférence de Yalta offrait une chance qui n’a pas été saisie », entretien de Viktor Litovkine avec Valentin Faline, Ria-Novosti/Réseau Voltaire, 30 mars, 1er et 6 avril 2005.
[3] « Abou Zoubeida, la "balance d’Al-Qaida" », et « La torture occultée : Lee Hamilton, John Brennan et Abou Zoubeida », par Kevin Ryan, Traduction Maxime Chaix, Réseau Voltaire, 17 janvier et 25 février 2013.
[4State of War : The Secret History of the CIA and the Bush Administration, par James Risen, Free Press, 2006.
[5] « Obama Order Sped Up Wave of Cyberattacks Against Iran », par David E. Sanger, The New York Times, 1er juin 2012. « Did America’s Cyber Attack on Iran Make Us More Vulnerable ? », par Marc Ambinder, The Atlantic, 5 juin 2012. « The rewards (and risks) of cyber war »,par Steve Call, The New Yorker, 7 juin 2012. « U.S., Israel developed Flame computer virus to slow Iranian nuclear efforts, officials say », par Ellen Nakashima, Greg Miller et Julie Tate,The Washington Post, 19 juin 2012.
Thierry Meyssan
Thierry MeyssanIntellectuel français, président-fondateur duRéseau Voltaire et de la conférence Axis for Peace. Professeur de Relations internationales au Centre d’études stratégiques de Damas. Dernier ouvrage en français : L’Effroyable imposture : Tome 2, Manipulations et désinformations (éd. JP Bertand, 2007).
 
Les débats du G8
Les débats du G8
« Sous nos yeux »
 
Soulèvement contre le Frère Erdogan
Soulèvement contre le Frère Erdogan
« Sous nos yeux »
 
Les mystères du Marathon de Boston
Les mystères du Marathon de Boston
« Sous nos yeux »
 
La Syrie à Boston
La Syrie à Boston
« Sous nos yeux »
 
Réseau Voltaire
Voltaire, édition internationale
Articles sous licence creative commons
Vous pouvez reproduire librement les articles du Réseau Voltaire à condition de citer la source et de ne pas les modifier ni les utiliser à des fins commerciales (licence CC BY-NC-ND).

Aurora Pețan în dialog cu doctorandul în medicină veterinară, Stefan Puscasu. Extras din Formujla AS

Fabuloasa poveste a oilor romanesti

Fabuloasa poveste a oilor romanesti
 
- Pastorii din Carpati au cucerit Europa cu turmele, inca din vremea dacilor - 

Stefan Puscasu este doctorand la Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti si are ca principala preocupare oaia romaneasca. A studiat, pe langa lucrari de specialitate, si lucrari de istorie, lingvistica, folclor, sociologie si altele, ajungand inevitabil la zona dacica. L-am invitat la o discutie despre originile pastoritului la romani si expansiunea acestuia in Europa

Oaia dacica

- Cat de in urma ne putem intoarce in timp ca sa vorbim despre oi si pastorit pe teritoriul tarii noastre?

- Pana la oaia straveche, numita de specialisti ovis vignei arkar, stramoasa tuturor raselor de oi din Europa. Se considera ca din aceasta oaie straveche s-a format oaia scito-dacica, in anii 500-400 inainte de Hristos. Insa eu nu exclud posibilitatea ca oaia scito-dacica sa fi fost de fapt o subpopulatie balcanica a oii arkar, adica o rasa ce s-a format in neolitic, in spatiul carpato-pontic, in anii 5000-4000 inainte de Hristos si nu un descendent al oii arkar.

- Deci, in zona Carpatilor avem, practic, cel mai important centru de formare a pastoritului din Europa. Cum de tocmai aici?

- Este bine stiut ca inca din neolitic Peninsula Balcanica constituia un loc foarte propice dezvoltarii agriculturii si cresterii animalelor. Zonele agricole europene se aflau in bazinele mijlociu si inferior al Dunarii. Oile au fost printre primele animale domesticite aici, alaturi de capre, vite, porci si cai. Cum oile si caprele domesticite aveau nevoie de hrana diferita de cea a omului, acesta a trebuit sa urmeze turmele in cautare de zone unde se gasea iarba din abundenta, apa si umbra. Acestea trei sunt elementele fundamentale pentru o turma. Asa a luat nastere pastoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale agriculturii.

- Sa ne intoarcem la oaia dacica. Ce rase de oi avem astazi ca urmase ale acesteia?

Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Stefan Puscasu
 
- Din oaia arkar a rezultat oaia scito-dacica, din care provin cam toate grupele de rase de oi din Europa Centrala si de Est, din Balcani si din jurul Marii Negre, pana in Georgia. Concret, din oaia scito-dacica au rezultat patru grupe: grupa valaha (Zackel), care nu e altceva decat turcana, grupa ruda si carnabat, tigaia si valaha cu coarne in tirbuson sau ratca. Tot din oaia straveche scito-dacica s-a desprins si oaia veche, spaniola, din care provin rasele de oi din tarile nordice si occidentale.

- Deci, turcana este oaia cea mai veche de pe teritoriul Romaniei, mostenita direct de la daci.

- Exact. Turcana este oaia din interiorul Carpatilor. Hasdeu spune ca turcana este cuvant vechi dacic, ce insemna "oaie, capra".

- In unele zone ale tarii exista traditia numita "turca", masca de capra cu care se colinda de Craciun. In alte zone se numeste "turca", prin contaminare cu "turc", dar asta este o modificare tarzie. Turca desemneaza, de altfel, si caciula de oaie. Oricum, lingvistii nu au reusit sa gaseasca o origine pentru aceste cuvinte, semn ca sunt extrem de vechi.

- Turcana este o oaie rustica ce are si astazi, dupa cateva mii de ani de evolutie, aceeasi conformatie, aceeasi rezistenta la boli, cat si aceeasi grosime si lungime a firului de lana. Dar si oaia tigaie este veche, ea este prezenta, de pilda, pe monumentul de la Adamclisi, deci ea exista in Dobrogea acum doua mii de ani. In schimb, imbracamintea dacilor de pe Columna lui Traian prezinta ciucuri lungi, care nu pot proveni decat de la turcana. Turcana este oaia de munte, cu lana aspra, care nu se imbiba de apa atunci cand ploua, iar tigaia e subcarpatica si are lana semi-fina.
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Rasa Ratca
 


- Ratca e o rasa mai putin cunoscuta.

- Si ratca este veche, insa aria ei de raspandire este restransa, doar in Muntii Banatului. In plus, ea nu rezista la deplasari lungi sau la pendularea sezoniera si din acest motiv este mai putin cunoscuta.

- Recunosc ca nici de ruda nu prea am auzit.

- In aromana, aruda inseamna "lana fina", deci ruda este tot o tigaie. Unii o considera o rasa aparte, altii nu. Este numita ori "ruda romaneasca cu cap negru", ori "tigaia romaneasca cu cap negru". Denumirea oficiala este "oaia cu cap negru de Teleorman (carabasa)".

- Exista dovezi directe in legatura cu cresterea oilor la daci?

- Exista scenele de pe Columna lui Traian si Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in repetate randuri, dar se poate vedea in unele scene si imbracaminte facuta din lana oilor - un soi de paturi cu ciucurasi, purtate de daci ca mantii. Si astazi, unii ciobani, cand se duc cu oile, isi pun pe umeri o simpla patura aspra. Exista si dovezi arheologice, cum e foarfecele pentru tuns oile, descoperit in cetatea dacica de la Capalna, apoi oasele de oi descoperite intre ofrandele aduse de daci zeilor. Asta se facea in special primavara, cand incepea anul agricol. In concluzie, nu exista nici o indoiala ca oaia ocupa un loc foarte important in viata dacilor.

- Oaia, impreuna cu capra si vaca, oferea probabil si baza alimentatiei.

- Da, pentru ca in trecut carnea se consuma in cantitati mult mai mici decat acum. Baza alimentatiei o constituiau laptele, branza, cerealele, legumele si fructele. Oaia era oricum mai usor de crescut decat vaca si era foarte productiva. La fel si capra. Carne se consuma mai rar, la sarbatori, cu anumite ocazii, si cel mai adesea avea rol ritualic, caci animalul era sacrificat pentru zei. Din pacate, astazi ne-am indepartat de modul de alimentatie sanatos al stramosilor nostri, printr-un consum excesiv de carne.

"Am cucerit teritoriu cu oile"

- Cum s-a raspandit oaia dacica in restul Europei si pana unde a ajuns?

- Nicolae Iorga spunea ca "am cucerit teritoriu cu oile". Cele mai vechi modalitati de crestere a oilor sunt nomadismul si transhumanta. In cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau toata viata in cautare de pasuni, neavand o asezare stabila, pe cand in cazul transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpati. Unele variante din Miorita spun ca ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo doua saptamani de mers. Distantele mari nu erau o problema, ciobanii din Carpati bateau cu piciorul peninsula Balcanica in sus si-n jos, iar Marea Neagra era aproape pentru ei. De aceea, eu cred ca marea din balade este de fapt Marea Adriatica, iar ei au colonizat Dalmatia. Dar sa o luam pe directii de deplasare. O parte dintre pastori au pornit spre nord, catre Pocutia, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska. Altii au plecat spre nord-est si est, unde au gasit campiile intinse din regiunea actualei Ucraine. Unul din locurile preferate pentru pasunat ale urmasilor pastorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au ramas pana la inceputul Primului Razboi Mondial. Nu mai este un secret nici faptul ca unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii romani acum un secol, cum este cazul rasei tigaia de Azov.
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Oi turcane
 

- Deci, polonezii, ucrainenii si rusii datoreaza mult oilor noastre.

- Nu numai ei. Turcii se dadeau in vant dupa oaia moldoveneasca, asa cum atesta Dimitrie Cantemir in "Descriptio Moldaviae". E vorba de tusca, cum e numita tigaia in centrul Moldovei, pe care ei o considerau cea mai buna pentru carne si o luau initial ca tribut, apoi o importau. Au numit-o kivirgic si acum este considerata rasa de oi turceasca.

- Asta s-a intamplat mai tarziu. Cronologic vorbind, cred ca pastorii nostri au ajuns mai intai in Europa Centrala. Notarul Anonimus al regelui Bela al III-lea al Ungariei ii atesta in Pannonia, in momentul venirii ungurilor, pe acesti "pastores romanorum".

- In Pannonia sunt campii manoase si multi pastori plecati din Carpati s-au stabilit aici. Iernile erau mai blande si exista iarba si in sezonul rece.

- Deci Pannonia a fost o "tinta" timpurie.

- Cu siguranta. Pe parcursul veacurilor, dar mai ales in perioada in care Transilvania a fost inclusa in polul de putere al Imperiului Habsburgic, au avut loc mai multe "invazii" ale turcanei in Pannonia, ocazie cu care s-a format rasa autohtona ungureasca pe care specialistii o numesc hungarian zackel.

- Adica turcana ungureasca.

- Exact. Tigaia a devenit cigaja sau olah jun. De asemenea, racka este considerata in Ungaria drept rasa autohtona, fara insa a i se preciza originea. Din Pannonia, unii dintre pastori au mers si mai departe, mult spre vest, catre Raetia, in zona friulilor, in actuala Elvetie, unde au lasat vestigii ale trecerii lor chiar si in limba.

"Formula AS", pe urma pastorilor romani ancestrali
- Inseamna ca asa se explica asemanarile extraordinare cu zona noastra si in limba, si in traditii, obiceiuri, obiecte, chiar si in peisaj, pe care le-a constatat "Formula As" in peregrinarile sale pe urma friulilor din zona Alpilor italieni.

- Da, pentru ca unde gaseau un tinut asemanator cu cel de acasa, acolo prindeau radacini cel mai repede. Trebuie sa retinem ca nu doar pastorul era cel care pleca impreuna cu turma, ci intreaga sa familie, nevasta, copii, plus ajutoarele sale, adica o mica comunitate care ajungea sa aiba si alte indeletniciri. Pastorul era un fel de "patriarh", sef peste comunitate, asemenea lui Abraham din Biblie, care impartea dreptate, hotara nuntile si inmormantarile si asa mai departe. Deci, e vorba de mici comunitati care se deplasau si care, odata ajunse intr-un loc, influentau locul respectiv, inclusiv lingvistic.
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Imbracaminte dacica cu ciucuri pe Columna lui Traian
 

- Asa au ajuns ciobanii romani in Alpi! E o explicatie plauzibila, pentru ca asemanarile lingvistice cu aria reto-romana nu se datoreaza doar elementului latin, ci merg mult mai in adancime, la substratul prelatin. De pilda, in dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune "tschutta", iar al nostru "ciuta" e recunoscut ca fiind cuvant dacic. In friulana, la oaia care nu fata i se spune "sterpe", exact ca in romana, unde "sterp" e cuvant dacic, inrudit cu albanezul "shterpe", care inseamna acelasi lucru. Dar sa reluam traseul "expansiunii" oilor dacice. Spre nord pana unde au ajuns?

- Pastorii care s-au indreptat mai departe de Maramuresul de Nord au dus la formarea rasei locale slovace valaska. Slovacii sunt cinstiti si recunosc ca oile lor sunt la origine oile pacurarilor din Maramures. Spre vest, au fost impinsi mai tarziu istro-romanii, care s-au stabilit in Peninsula Istria, la poalele Muntelui Mare, singurul munte din zona. Era firesc sa caute tot zona de munte. Ei au adus cu ei capra care se numeste acum istranska. Istro-romanii mai erau numiti de ceilalti si choban.

- "Formula AS" a fost in vizita si la istro-romani si am constatat ca toata traditia lor era legata de pastorit, care acum a disparut cu totul.

- Astazi, in randul urmasilor dacilor, pastoritul nu mai ocupa locul pe care ar trebui sa-l ocupe. Dar am sa mai revin asupra acestui lucru. Acum sa continuam traseele ciobanilor nostri. Multi pastori au ales sa plece catre sud-vest, intemeind acolo asezari. Astfel, rasele au devenit in fosta Iugoslavie pramenka, cigaja, racka, valaska vitoroga, cea din urma considerata rasa sarbeasca, desi se numeste valaska, adica "romaneasca", de la "vlah". Este bine stiut ca majoritatea clasei nobiliare din Serbia era formata din descendenti ai bogatilor pacurari aromani.

Oile romanesti si politica din Balcani

- Banuiesc ca aromanii sunt cei care au dus oaia "valaha" in intreaga peninsula Balcanica.

- Intocmai. Vlahii care au ajuns in muntii Bulgariei au dus la formarea oii de munte bulgaresti, stavoplaninski tigai. Alt exemplu este turcana transhumanta a oierilor transilvaneni, pe care pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial bulgarii au numit-o simplu tsurcana si atat. Cand a survenit problema cu Cadrilaterul, specialistii bulgari i-au schimbat numele in oaia de Svistov. Exista specialisti care considera ca majoritatea oilor existente in Bulgaria isi trag originea din oile romanesti. Acum, insa, carabasa se numeste in Bulgaria oaia de Plevna cu cap negru. Serbia este singura care recunoaste carabasa ca fiind originara din Romania.

- Ajungem si la Grecia.

- Triburile aromanilor care au ajuns in Macedonia greceasca si in Thesalia au adus cu ei rasele vlahiko, thaki (un fel de kivirgic), precum si rasele din grupa ruda (carnabat), sarakatsaniko, care este karakachan-ul saracacenilor si cutovlahilor din sudul Rodopilor, iar in restul Thesaliei, karagouniko, rasa de oi a karagunizilor.

- O mare surpriza! Drumurile europene ale "Formulei AS", in cautare de urme vechi romanesti, au urmat, din pura intuitie, intocmai drumurile stravechilor pastori daci si ale urmasilor lor. Ne puteti spune despre oaia spaniola sau despre basci, unde "Formula AS" a gasit de asemenea asemanari tulburatoare cu spatiul pastoral romanesc?

- Povestea oii spaniole este incurcata, dar extrem de interesanta. Pe de o parte, specialistii sustin ca oaia veche spaniola este sora buna cu oaia dacica sau valaha, provenind amandoua din stravechea oaie scitica, despre care am vorbit la inceput. Dar, pe de alta parte, turcana transhumanta de Sibiu este considerata ca provenind din oile vechi spaniole, Lacha si Chura.

- Cum e posibil acest lucru? Cum puteau sa ajunga oile spaniole tocmai la Sibiu?
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Turme scoase la pasunat
 

- Singura explicatie gasita a fost aceea ca, dupa cucerirea Daciei, au fost adusi pastori transhumanti din Spania, cu turmele lor cu tot, pentru a coloniza noua provincie.

- Greu de crezut! Aici erau oi din belsug, nu avea sens sa vina colonistii cu turmele lor. Apoi, nici nu era foarte mare numarul colonistilor veniti din Spania. Si, nu in ultimul rand, nu cred ca Dacia a fost colonizata cu pastori transhumanti. Oamenii au fost adusi aici in primul rand pentru a lucra pamanturile si pentru a exploata minele. Deci, avem oaia spaniola, sora cu oaia dacica si turcana de Sibiu, inrudita strans cu oaia spaniola. Nici de data aceasta nu se recunoaste originea inrudirii.

- Nu e un lucru nou, din pacate. Mereu s-a considerat ca noi am luat totul de la toti, chiar si in pastorit, care este o ocupatie straveche romaneasca. Pana si ciobanescul nostru carpatin, dulaul de turma, e considerat de unii ca luat din alte parti. E revoltator!

- Aromanii au pastrat traditia oieritului cu mult mai multa darzenie decat romanii de la nordul Dunarii. Cum se explica acest lucru?

- Aromanii erau inconjurati din toate partile de straini si de aceea si-au dezvoltat un puternic spirit de casta, conservator. Si-au protejat si perpetuat cu multa grija traditiile, din tata in fiu. Iata, de pilda, carlibana, care este toiagul pastorului la aromani, are sculptat in capat stindardul dacic. E un lucru extraordinar, ramas din vremea dacilor. Carlibana era un fel de sceptru al sefului familiei.

- Ce fel de oi sunt in Italia? Au ajuns si acolo pastorii nostri?
Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Tigaie pe Adamclisi
 

- Italienii inca mai au muflonul, oaia salbatica, din care provin o parte din rasele lor. Dar dupa infrangerea Daciei lui Decebal si includerea ei in cadrul Imperiului Roman, comertul dintre Dacia si celelalte provincii a crescut mult, iar o parte din oile dacice au ajuns si in Peninsula Italica, contribuind, printre altele, si la imbunatatirea genetica a raselor romane.

- In unele dialecte italiene exista cuvinte foarte asemanatoare cu cele din "stocul" dacic. De pilda, in graiurile din Valle d'Aniene, la est de Roma, la tap se spune "tzappu". Ceea ce inseamna ca e posibil ca inainte de venirea triburilor italice in zona sa fi existat legaturi stranse cu Dacia si cu Balcanii. Daca ar fi sa incercam o recapitulare, am putea spune ca in Carpati este nucleul pastoritului european sau cel putin unul dintre nuclee, caci n-am vorbit de ce se intampla in tarile nordice si in vestul Europei.

- Trebuie sa tinem cont ca, asa cum am spus la inceput, la noi au fost conditiile climatice cele mai propice pentru domesticirea oii. Nordul era inca sub gheturi, calota glaciara cobora pana in Nordul Italiei, acoperea Germania si mare parte din Polonia, ca sa nu vorbesc de tarile nordice. In schimb, in Carpati, au fost conditii foarte bune pentru aparitia pastoritului.

- Sa recapitulam teritoriul pe care l-au "cucerit" stramosii nostri cu oile.

- Din acest nucleu carpatin, stramosii nostri s-au extins spre rasarit, pana in teritoriile actualelor tari Rusia si Ucraina - pe tot tarmul nordic al Marii Negre, pana la Marea de Azov. Spre nord, pana in Slovacia si Polonia, adica pana unde le-a permis clima si relieful. Spre vest, in Ungaria, Elvetia, Istria, Italia, cu aria reto-romana, dar poate si cu alte zone, si ramane deschisa discutia cu oaia spaniola. In sud-est, in Serbia, apoi in sud, in Bulgaria, Albania, Grecia si spre sud-est, in Turcia.

- Un adevarat imperiu "cucerit" de pastorii romani! Cate oi erau intr-o turma?

- O turma normala avea de la o mie de oi in sus. Dimitrie Cantemir vorbeste in "Descriptio Moldaviae" de vreo trei mii de turme. Unii sibieni foarte bogati ajungeau sa stapaneasca turme uriase. Este atestat, de pilda, un cioban sibian care avea 40 000 de oi!

- Prin aceasta "colonizare" se explica multimea de toponime romanesti din toate zonele mentionate. Asa se explica asemanarile lingvistice greu de explicat altfel, precum si urmele de traditii autentic romanesti.

- Iata un exemplu: in Bosnia-Hertegovina, pastorii nostri au gasit locuri bune de pastorit, iar cand au venit slavii peste ei, s-au refugiat in munti. Si asa, avem acolo muntele numit Durmitor. Si asa peste tot pe unde au ajuns, au dat nume locurilor. In zonele mai deschise, aceste toponime nu s-au mai pastrat, caci s-au perindat mai multe neamuri. In cele mai greu accesibile, mai ales in munti, ai surpriza sa gasesti in toate aceste tinuturi nume stravechi romanesti.

Pastoritul romanesc pe cale de stingere

- Vechimea pastoritului la romani si, am putea spune, primordialitatea lui la romani, caci mai toate neamurile din partea asta a Europei de la daci au invatat pastoritul, se vede si din balada populara Miorita, care nu este atestata decat la romani si aromani.

- Nu numai ca nu este atestata in alta parte, dar la noi au fost numarate 930 de variante! Theodor Sperantia afirma in 1914 ca Miorita este un rest din cultul dacic al cabirilor. Cred ca si jocul arhaic "Capra" este la fel de vechi.

- Originea conflictului din Miorita pare sa oglindeasca tot aceasta expansiune a pastoritului?

- Este stiut ca intre pastori se iscau frecvent conflicte din pricina pasunilor. Toti erau in cautare de pasuni bune, pentru a avea oi mai mandre si mai "ortomane". Da, Miorita contine, pe langa alte multiple semnificatii, si amintirea sau dovada acestui proces de extindere a pastoritului dinspre Carpati spre teritoriile invecinate.

Fabuloasa poveste a oilor romanesti
Marginimea Sibiului, raiul ciobanilor transilvaneni
 
- La final, sa ne intoarcem putin in prezent. Ce se intampla azi cu pastoritul in Romania?

- Numarul oilor scade foarte repede, pentru ca din ce in ce mai putini romani aleg sa se ocupe de cresterea lor. In 2009, efectivele au scazut cu o cincime fata de anul anterior. Unii specialisti estimeaza ca in 3-4 ani vom mai citi doar in carti ca in Romania s-au crescut candva oi si capre.

- O prognoza extrem de pesimista!

- Da, din pacate. Oaia a reusit, in decursul timpului, sa scape de foamete atatia si atatia oameni, iar pastoritul este atat de adanc inscris in existenta si traditiile noastre, incat putem spune ca este insusi sufletul poporului roman. Fara pastorit, nu mai suntem noi insine. Putem spune intr-un fel ca daca piere pastoria, va "pieri" si Romania.
 

 

 
 


â



3 Comentarii

  • Imbracamintea dacica
    25.04.2009, 16:25Roderick Man
    Un amanunt: "imbracamintea dacica cu ciucuri" de pe Columna lui Traian seamana cu un tartan ciobanesc - purtat si azi in Carpati. Numele coincide cu cel al tartanului scotian.
    Alt fapt interesant la aceeasi imagine: caciula dacului nu are varful indreptat in fata, ca la reprezentarile "clasice" ale tarabostes-ilor , ci intr-o parte, precum cuca boiereasca .
  • Baciul si strasihastrul
    27.04.2009, 12:25Grigore Rotaru
    Strasihastrii din Muntii Buzaului intampinau ciobanii transhumantei ( fie ca veneau de din deal, fie ca urcau de din vale) cu sare si apa.
    Cea dintai grija a baciului era ca in locul de poposire sa existe un ochi cu apa vie: acolo facea balca si-i punea ciuciur de lemn sa ajunga apa-n uluce, fie facea fantana ÅŸi , prin olane , apa era dusa spre tuburi de piatra ingropate ( cu fund ) , ori spre gavane cioplite in stanca , la baza.
    Daca acestea erau incepute, sau pe jumatate facute, sau facute de-a binelea - era o mare usurare. Daca baciul le facea o data pe cheltuiala si strasihastrii ( cu autoritatea lor ) impiedicau distrugerea sau instrainarea (tuburilor!) - atunci functiona dubla intelegere. Ciobanii aveau nevoie de sare ( bolovani si saramura ) si apa; bolovanii erau pastrati (peste timp) in chiliile-ascunzatori: una era sa transporti sarea din Curbura in Balta si alta pe o distanta dubla sau tripla. In zona au rezistat cu mileniile: tuburile,olanele, gavanele de piatra si ghizdele (de interior) de lemn - fie facute in tincuri, fie scorbura ( de salcie ), Balca si Fantana. Acelasi fel de piatra: rupestre, tuburi,gavane, unele cruci, altarele stravechi, dalele - placi de pardoseala.
    Pentru momentul popasului ciobanii primeau gazduire ( acoperis) si poate un staul bun - pentru miile de oi; in cele cateva zile degustau mierea din buduroaiele strasihastrilor ( coborau pe la Retezat - jumatatea lui august) si mierea din zisa lor ( vorba strasihastrilor - mai adanca decat o balca!).
    La randul lor locuitorii rupestrelor se bucurau sa primeasca din produsele stanii: branza, lapte, piei si, mai ales , lana; mai aproape de noi - sihastrul Dionisie a fost supranumit Torcatorul; numele strasihastrilor care torceau lana sunt scrise in tarii si danseaza odata cu ceata albastra din zona ,cu aburul alb ce se ridica-n paduri dimineata de zici ca lumina se naste de pretutindeni. 
    Daca se duceau in Balta - coborau pe traseul rupestrelor: Gura - Teghii, padurea Baleanca, Nucu, Fisici, Buduile, ( luau saramura de la Muratoare – langa Varful Cecilei sau de la Balca insorita- La Saramura, nu departe de Balca Neagra - langa Matara) , coborau prin Ulmet, pe valea Balaneasa, prin Parscov, „pe decindea Dunarii la vale“. 
    Elementul gluga - din portul stravechi - era folosit si de ciobani ( alaturi de desagi - pe samar) si de strasihastrii; in zona nu mai poarta nimeni gluga, dar la zece case gasesti o lada de zestre in care se afla si o gluga.
    Drumul nisipului alb: oierit, transhumanta,sihastrie, Miorita, Poporul Roman. Sa fie bine !
  • Caciula cu varful spre stanga
    16.06.2009, 22:46Roderick Man
    Revenind la imaginea caciulii dacului de pe columna. Varful e inclinat spre stanga corpului, asa cum este si cuca domneasca ( cautati de ex. imagini cu Mihai Viteazul ) sau cusma dorobantilor.
    In limbile IE exista o legatura etimologica intre cuvintele desemnand "dreapta" si "sud". ( de ex. la vechii indieni "daÌ?ksÌ£ina" insemna si directia spatiala de "dreapta" si "sudic" ). Prin urmare indo-europenii se raportau la punctul cardinal Est: stand cu fata spre Est ai Sudul in dreapta si Nordul in stanga. ( egiptenii stateau cu fata nu spre Est, ci spre Sud )
    Eu cred ca inclinarea traditionala spre stanga a caciulii corespunde simbolic inclinarii axei lumii. Varful caciulii corespunde polului nord ceresc.

Purtătorii de împrumturi ruse asocițai și ajutați de avocați continuă acțiunea de recuperare a datoriilor Rusiei față de ei

Această acțiune poate servi de model pentru un viitor guvern român de patrioți, care va înlocui și pune la gunoiul istoriei mafioții și cleptocrații aliați, care va solicita Germaniei clarificarea situației datoriilor germane față de România și plata acestora, în interesul națiunii române, ca investiții pentru lansarea marilor lucrări de interes național, autostrăzi, exploatarea protejată a resurselor de minerale rare, continuarea progamului de electrificare, relansarea agriculturii de subzistență. Economistul Golban și alte grupări de aceeași calitate și independență trebuie să se unească în asociații de același tip.
Dan Culcer 

AFIPER, la détermination des porteurs d’emprunts russes


A l’occasion d’une audience qui s’est tenue le 10 juin dernier, la Présidente du Tribunal de grande instance de Paris a pris acte de la constitution du Cabinet d’avocats Cleary Gottlieb dans l’intérêt de la Fédération de Russie dans l’affaire qui l’oppose à l’Association Fédérative Internationale des Porteurs d’Emprunts Russes (AFIPER), représentée pour sa part par le Cabinet d’avocats Genet Colboc Goubault, qui réclame le remboursement d’emprunts. La Fédération de Russie doit remettre ses conclusions en réponse au plus tard le 15 octobre 2013. (CPresse en lien ici)
La détermination des porteurs d’emprunts russes 
Mobilisés et organisés en association, l’AFIPER et certains de ses adhérents, avaient durci le ton en assignant la Fédération de Russie devant les tribunaux français en octobre 2012 afin d’obtenir le paiement des titres qu’ils détiennent, y compris les intérêts. L’AFIPER, qui regroupe les porteurs de plus d’un millions de titres, est déterminée à faire valoir leurs droits. Ses adhérents s’appuient notamment sur la décision de la Cour d’appel d’Aix-en-Provence dans l’affaire de la Cathédrale orthodoxe de Nice, confirmée par la Cour de cassation, affirmant la continuité juridique entre l’Empire Russe et la Fédération de Russie.

Historique des faits 
De 1822 à 1914, la Russie a émis ou garanti environ 20 millions de titres, dont le montant s’élevait le plus souvent à 500 francs or. A la fin de 1917, le gouvernement des soviets ayant pris place lors de la révolution décide la cessation unilatérale des paiements des dettes contractées ou garanties par l’Empire russe. Les effets en France -pays de prédilection pour la levée de ces emprunts- sont connus : les fonds considérables que la Russie a ainsi drainés depuis la France pour financer, notamment, la construction de ses chemins de fer n’ont jamais été restitués, ruinant des centaines de milliers de familles dans l’hexagone.
Depuis, les porteurs d’emprunts russes ne cessent de se battre pour obtenir le paiement de leur dû et ont constitué, au cours des ans, plusieurs associations aujourd’hui structurées sous la bannière de l’AFIPER.
L’action judiciaire entamée par l’AFIPER et certains de ses membres contre la Russie s’appuie notamment sur l’arrêt rendu par la Cour d’appel d’Aix-en-Provence, le 19 mai 2011, dans lequel les magistrats ont retenu, comme l’avaient fait avant eux les juges de première instance, que la Cathédrale orthodoxe de Nice appartenait bien à la Fédération de Russie, en tant qu’Etat successeur de l’Empire russe. Le rappel historique fait par la Cour d’appel est sans ambiguïté : «A l’Empire de Russie a fait suite la République socialiste fédérative de Russie en 1918, puis l’Union des Républiques socialistes soviétiques en 1922, et enfin l’Etat de Fédération de Russie en 1991». Les juges ont également pris soin de souligner que la continuité juridique entre ces différentes constructions étatiques était admise non seulement par la France, mais aussi par la Russie elle-même, continuité que la Cour de cassation a également définitivement consacrée par la suite, dans un arrêt du 10 avril 2013.
Dès lors, la situation est simple : si la Fédération de Russie est reconnue comme Etat successeur de l’Empire de Russie en ce qui concerne la propriété des biens de l’Empire, elle est également l’Etat successeur des dettes de l’Empire et doit les assumer. Elle ne saurait revendiquer les avantages de la propriété tout en refusant la contrainte des dettes, sur le même fondement.
Le Traité conclu entre la France et la Russie le 27 mai 1997 sur le règlement définitif des créances réciproques financières et réelles apparues antérieurement au 9 mai 1945 ne remet pas en question cet état de fait, tout au contraire. Par ce Traité, la Russie s’est engagée à verser à la France une indemnisation globale de 400 millions de dollars (qui incluait également l’indemnisation des personnes spoliées de lieurs biens en Russie en dehors des emprunts russes pour environ 20% du total), ce qui a conduit le gouvernement français à proposer aux porteurs nationaux une cinquantaine d’euros à peine par titre de 500 francs or, montant limité de surcroit à une quantité maximale de 300 titres. En clair, au total, l’indemnisation accordée par la Russie aux porteurs d’emprunts russes correspond à environ 1% de la valeur des titres émis.
Ce montant, au-delà de son caractère scandaleusement dérisoire, a été proposé par la Russie (et accepté par la France) à titre d’indemnisation et non de remboursement des titres, dont la question demeure ouverte. La Russie le reconnaît d’ailleurs elle-même, puisqu’elle estime que le Traité du 27 mai 1997 vise uniquement à régler des litiges interétatiques, et que cet accord n’a pas d’effet direct à l’égard des particuliers, ce que le Conseil d’Etat avait en outre déjà retenu dans plusieurs décisions de 2003 et 2004.
Pourtant, jusqu’à ce jour, la Fédération de Russie s’est toujours refusée à engager toute négociation avec l’AFIPER pour trouver une solution négociée à l’amiable relative au remboursement des titres et n’a formulé aucune offre publique de rachat.

Une démarche méthodique et déterminée
En cas de persistance par la Russie dans son refus de négocier, l’AFIPER est déterminée à contraindre cet Etat à payer ses dettes à l’égard des porteurs d’emprunts russes.
Dans cette perspective, l’assignation de la Fédération de Russie devant les tribunaux français constitue une première étape, quel que soit le temps nécessaire pour obtenir gain de cause. Quoi qu’aient pu croire les gouvernements successifs de Russie et de France, le temps n’est jamais venu à bout de la volonté des porteurs d’emprunts russes, aujourd’hui déterminés et organisés.
Afin d’évaluer avec précision et en conformité avec le droit applicable la dette de la Fédération de Russie à l’égard des porteurs d’emprunts russes ayant engagé cette action, l’AFIPER a commandé une étude de valorisation des titres auprès d’actuaires reconnus, reposant sur une méthode simple, transparente et raisonnable.
Outre les actions judiciaires, l’AFIPER se réserve également la possibilité de déployer tous moyens de droit pour parvenir au remboursement des titres détenus par ses adhérents. La détermination de l’AFIPER inclura ainsi, entre autres, la demande de reconnaissance par les agences de notation de la défaillance de la Fédération de Russie.
L’AFIPER et ses adhérents, malgré le mépris dont a fait preuve l’Etat russe à leur encontre depuis près d’un siècle, restent ouverts à la négociation. L’AFIPER est une association ouverte, à laquelle tout porteur d’emprunts russes peut demander son adhésion.

Contacts presse : Michel Jouinot - Phoebus Communication : 06 80 22 39 50
AFIPER 12 rue Jules Guesde, 63100 Clermont-Ferrand www.afiper.org



Si vous ne souhaitez plus recevoir de communications de PHOEBUS COMMUNICATION, veuillez cliquer sur ce lien ici.
PHOEBUS COMMUNICATION, PHOEBUS COMMUNICATION, NA, NA NA France

luni, 1 iulie 2013