Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Interviu cu profesorul Claudio Mutti despre legaturile lui Mircea Eliade cu Miscarea Legionara
Published By Remus Tanasa On Sunday, September 5th 2010. Under Articole/Editoriale, Recomandari Tags: claudio mutti, elite, mircea eliade, Mişcarea Legionară, romania
eliade vremea 192x300 Interviu cu profesorul Claudio Mutti despre legaturile lui Mircea Eliade cu Miscarea LegionaraIn sinteticul si mult controversatul volum Mircea Eliade si Garda de Fier, publicat in 1989 in Italia si in traducere romaneasca in 1995, va propuneati demistificarea cazului Eliade, pornind de la documente inedite, marturii originale, respingand atat unele contestari, dar si atitudinile apologetice. Care este mesajul pe care ati vrut sa-l transmiteti atat generatiilor educate cincizeci de ani sub comunism cat si eliadologilor din intreaga lume privind angajarea politica a lui Eliade in tinerete?
Angajarea lui Eliade alaturi de Miscarea Legionara si chiar in randurile ei a fost incriminata de cativa intelectuali cu totul conditionati de originea, de apartenenta si de solidaritatile lor. Judecand faza legionara ca pe „o pata” in biografia lui Eliade, apologetii conformisti ai acestuia s-au straduit sa nege realitatea. Indignarea fata de aceasta situatie m-a indemnat sa scriu „controversatul volum” din 1989, cu scopul declarat de a restabili un adevar istoric pe care prea multi incearca sa-l rastalmaceasca sau sa-l nege de-a dreptul.
Cum explicati adeziunea lui Eliade si a generatiei sale la Miscarea Legionara?
Tanara generatie era foarte critica fata de sistemele politice de origine apuseana. Eliade, in special, intr-un articol din 1933, ii acuza pe pasoptisti de a fi contaminat specificul romanesc introducand formule abstracte si sterile. Liberalismul, o ideologie cu radacini in materialism, a produs degenerarea politicianista, o practica demagogica care, fiind interesata numai de consensul electoral, nu era capabila sa recunoasca nevoile reale ale tarii; democratia, fiind egalitara, impiedica emersiunea personalitatilor creatoare. Importarea modelelor straine punea Romania intr-o conditie de subordonare si de inferioritate. Deci, Miscarea Legionara a fost singura alternativa pe care tanara generatie a gasit-o in fata materialismului liberal si democrat.
Considerati aceasta adeziune ca pe o atitudine nefasta, gresita si deci condamnabila sau, dimpotriva, ca pe unicul raspuns in epoca privind restaurarea valorilor crestine si nationale in conditiile in care coruptia clasei conducatoare si politicianismul luasera forme dintre cele mai nefericite, ca sa spun asa?
Optiunea legionara a lui Mircea Eliade ca si a altor intelectuali se motiveaza prin faptul ca Miscarea Legionara nu numai ca era singura forta politica de opozitie impotriva unui regim corupt, instabil si pus in slujba intereselor oligarhice, dar, preconizand reintoarcerea comunitatii nationale la spiritualitatea religioasa, se si propunea ca dusman radical al democratiei liberale, adica al unui sistem nascut dintr-o conceptie rationalista si individualista, total straina de traditia romaneasca.
Putem considera Miscarea Legionara, cel putin in privinta modului de a pune problema unui om nou, drept un nou umanism sau pur si simplu ca pe o miscare politica care avea nevoie de un program propagandistic cu care sa castige sufragiile tineretului?
In cartea sa Pentru legionari, Corneliu Codreanu declara ca Legiunea trebuia sa fie mai mult o scoala si o oaste decat un partid politic si ca din aceasta scoala legionara trebuia sa iasa un om nou, adica un om cu calitati de erou. Iata de ce Eliade a considerat fenomenul legionar nu atat ca pe un fenomen politic, cat ca pe unul de esenta etica, chiar religioasa. Si Julius Evola, dupa faimoasa sa intalnire cu Capitanul, a scris ca „sarcina Miscarii nu este formularea de noi programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui nou mod de a fi”. Daca acest om nou este omul capabil sa lupte si sa se jertfeasca, putem afirma ca „noul umanism” al scolii legionare a fost un fapt real.
Intr-o Europa aflata in plina efervescenta nationalista, ce era „rau” in critica pe care o aducea tanarul Eliade politicienilor incompetenti – in articolul “Pilotii orbi”, de exemplu?
Ioan Culianu, care s-a angajat in apararea lui Eliade impotriva inchizitorilor acestuia, gasea „tulburator” articolul “Pilotii orbi” (scris de Eliade in 1937 impreuna cu alte articole prolegionare), dar n-a incercat in nici un fel sa inteleaga motivele care l-au impins pe Eliade sa simpatizeze cu Miscarea Legionara. Nici aparatorii lui Eliade nici adversarii lui nu au reflectat la un fapt de netagaduit: ca in multe parti ale Europei milioane de persoane, printre care mii de intelectuali, au crezut ca solutiile fasciste sau parafasciste puteau sa remedieze dezechilibrele produse de democratiile liberale.
Cum explicati existenta in prozele lui Eliade si mai ales in romanul Noaptea de Sanziene a unor elemente autobiografice legate de orientarea politica de dreapta a lui Eliade?
In primul rand, in cazul lui Eliade eu nu as vorbi sic et simpliciter de „orientarea politica de dreapta”. Chiar Eliade a scris in 1934: „Am vazut ca exista «dreapta» si «stanga» in Apus – am inventat si noi una. Sa avem si noi «dreapta» noastra! In fond, ce avem noi de-a face, cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?” (“Contra dreptei si contra stangii”, in Credinta, II, 59, febr. 14, p. 2). Dupa aceea, faptul ca elemente autobiografice legate de orientarea politica a lui Eliade au fost introduse, cu necesara prudenta, in cateva opere de narativa ale sale se poate explica usor: mediul in care Eliade a trait dupa razboi si obiectivele pe care el si le propunea nu-i permiteau revendicarea deschisa a experientei legionare.
In acest sens Eliade vorbeste despre asa-zisa camuflare a sacrului in profan. Oare prin aceasta camuflare el a crezut ca era posibila exprimarea in proza de fictiune a unor adevaruri care nu puteau fi rostite decat in gand sau intr-un grup restrans de prieteni?
Dupa cum se stie, Eliade crede ca dincolo de existenta istorica se ascunde un scenariu mitic, asa incat prezenta sacrului si elementul ritual se pot regasi si in viata omului de rand din societatile profane. O mitologie camuflata se poate usor descoperi, dupa el, nu numai in visele, dar pana si in creatiile literare de astazi. Deci nu este de mirare deloc daca Eliade si-a conceput propriile opere de narativa si de teatru ca texte dincolo de care exista metatexte. Are perfecta dreptate Eugen Simion cand scrie ca „unele fapte din naratiune par a spune mai mult decat am vazut ca spun” (Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, p. 236). Eu insumi am incercat a schita o interpretare a tragediei Ifigenia si a romanului Nouasprezece trandafiri pe baza unei hermeneutici de acest gen.
Daca Eliade e culpabilizat si contestat de fel de fel de detractori care nu au nimic comun cu calitatea de roman, ce puteti spune dvs. ca cercetator italian al operei sale?
Ca italian, as vrea sa amintesc ca doi italieni cu care Eliade a intretinut o relatie decisiva pentru el, adica Giuseppe Tucci si Julius Evola, au fost si ei obiect al detractarii si al culpabilizarii din partea inchizitiei democratice. Tucci a fost, intr-o anumita perioada, indepartat de la catedra universitara, pe cand Evola a fost bagat si in puscarie. Si in ziua de astazi, Tucci si Evola sunt, intr-o masura diferita, amandoi culpabilizati. Sub acest aspect, se pare ca relatiile lui Eliade cu intelectualitatea italiana continua postum…
Ce v-a atras, ce v-a frapat din capul locului in gandirea istoricului religiilor? Sau a prozatorului? Sau poate a publicistului Mircea Eliade?
Faptul ca a putut sa fie, in acelasi timp, roman si universal, deci nici provincial nici cosmopolit. Ca istoric al religiilor, ca narator si ca publicist, Mircea Eliade este adanc inradacinat in spatiul mioritic, dar este si constient, vorba lui, de unitatea fundamentala nu numai a Europei, ci a intregii lumi care se extinde din Portugalia pana in China si din Scandinavia pana in Ceylon. E deci evident ca pozitia de „pana a Arhanghelului” nu a implicat deloc pentru Eliade faptul de a fi acel meschin „animal nationalist” care ar fi Romanul dupa definitia lui Eugène Ionesco.
Credeti ca adeziunea lui Eliade la Miscarea Legionara se poate pune in legatura cu preocuparile sale inca din adolescenta privind traditiile romanesti, folclorul, lumea miturilor, printre care si acela al jertfei?
Mitul jertfei creatoare, care dupa Eliade este „un mit central al spiritualitatii neamului romanesc”, i-a inspirat piesa de teatru Ifigenia, care dateaza din 1939; dar deja in anii 1936-1937 jertfa creatoare a lui Manole a fost subiectul unui curs de istorie si filosofie a religiilor (din care in 1943 se va naste cartea Comentarii la Legenda Mesterului Manole). Despre moartea voluntara a lui Ion Mota si a lui Vasile Marin pe campul de lupta din Majadahonda, care are loc chiar in ianuarie 1937, Eliade scrie textual ca „are un sens mistic: jertfa pentru crestinism. O jertfa care sa verifice eroismul si credinta unei intregi generatii. O jertfa menita sa fructifice; sa intareasca crestinismul, sa dinamizeze un tineret”. Dar nu numai Legenda Mesterului Manole, ci si cealalta mare legenda romaneasca, adica Miorita, poate fi pusa in legatura cu Weltanschauung-ul legionar. Eliade scrie ca moartea asimilata unei nunti este o tema folclorica arhaica, avandu-si radacinile in preistorie; dar acest motiv a devenit un element important al spiritualitatii legionare: „Moartea, numai moartea legionara ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti” spune Imnul Miscarii, compus de Radu Gyr. Iar Ifigenia eliadesca spune in ceasul mortii: „Aminteste-ti, e seara de nunta! Acum, dintr-o clipa intr-alta, voi fi mireasa (…). Aduceti-mi valul de mireasa!”.
In ce masura gandirea istoricului religiilor este influentata de traditionalismul lui Evola si Guénon? Ati putea exemplifica?
Exista o analogie evidenta intre cateva notiuni fundamentale ale hermeneuticii eliadene si anumite teme din opera lui Guénon si a lui Evola: ar fi destul sa ne gandim la simbolismul Centrului. Atat pentru „maestrii traditionalismului” cat si pentru Eliade, Polul sau Axis Mundi este punctul in jurul caruia se invarteste lumea si la care trebuie sa se intoarca individul uman pentru a se reintegra in starea primordiala. Exista totusi si importante diferente intre viziunea lui Eliade si doctrina traditionala. De pilda, daca pentru Guénon simbolul are un fundament obiectiv, fiindca in el se manifesta corespondenta dintre diferitele niveluri ale fiintei, pentru Eliade gandirea simbolica exprima vointa omeneasca de a concepe cosmosul in mod unitar. Apoi, spre deosebire de Guénon si de Evola, pentru a explica difuzarea universala a anumitor simboluri, Eliade nu se refera nici la traditia primordiala, nici la o cunostinta ezoterica si initiatica.
Ce alte documente exista privind intalnirea de la Bucuresti din 1938 dintre Evola si Eliade? In Memorii Mircea Eliade consemneaza acest eveniment nu lipsit de importanta.
Intr-o scrisoare din 1971 a lui Julius Evola catre Gaspare Cannizzo (director al revistei Vie della Tradizione) putem citi: „Este adevarat ca Mircea Eliade a facut parte din Garda de Fier si a fost prin el ca in anul 1936 am intrat in contact cu conducatorul ei, C. Codreanu, la Bucuresti; totusi lui M. Eliade nu-i place, din motive usor de inteles, sa fie amintit trecutul acesta al sau”. (Dupa razboi, Evola pare sa nu-si mai aminteasca precis anul in care avusese loc vizita lui la Bucuresti; in studiul meu Julius Evola sul fronte dell’Est am demonstrat ca era vorba de 1938, nu de 1936). O alta marturie este ceea a lui Vasile Posteuca (Desgroparea Capitanului, Editura Miscarii Legionare, Madrid, 1977, p. 35-36): “Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar ma voi margini sa subliniez ca, dupa o audienta de aproape zece sau douasprezece ore, Evola s-a intors total cucerit de forta spirituala a Capitanului, de nobletea credintei si ideilor care-l manau in lupta, mentinandu-l pe linia onoarei nepatate si al celui mai desavarsit martiriu crestin. (…) Si profesorul italian a inceput sa insire despre ce au vorbit. De politica, nici vorba. S-au afundat in dialectica drumului interior, in mistica si doctrina crestina. Si, ora de ora, oaspele a uitat de fumat si foame. (…) Nu voi uita orele de la Paris in care Mircea Eliade, cu bunatatea si calmul lui atat de caracteristice, cu vocea lui involburand dangate de clopot si tristeti de doina, mi-a relatat acest episod al istoricei intalniri de la Bucuresti”.
In ce masura gandirea lui Eliade, in calitate de critic al crizei de valori occidentale, a fost influentata de traditionalismul unor Guénon, Evola etc. si in ce raport s-a aflat Eliade cu acesti ganditori, inclusiv cu Valsan si Lovinescu?
Mai mult decat un critic al crizei de valori occidentale, Eliade a fost intr-o anumita masura un critic al valorilor occidentale. Bineinteles, critica lui Guénon a fost mult mai radicala, fiindca pentru metafizicianul francez civilitatea occidentala moderna este o simpla anomalie care incepe cu Renasterea, pe cand Eliade declara (Fragments d’un journal, trad. it., p. 184 si urm.) de a fi primit si inteles “adevarata lectie a Renasterii”, adica largirea orizontului cultural si reconsiderarea situatiei omenesti. Totusi, putem remarca influenta traditionalismului asupra lui Eliade in special cand acesta din urma pune in opozitie conceptia lineara a istoriei cu conceptia circulara, fiindca doctrina ciclurilor, dupa cum se stie, ocupa o pozitie centrala in operele lui Guénon si Evola. In ceea ce priveste in particular raportul lui Eliade cu Valsan si cu Lovinescu, exista o scrisoare de la Valsan catre Lovinescu (1957) din care rezulta ca au fost zadarnice eforturile facute de Valsan pentru a-l convinge pe Eliade sa-l citeze deschis pe Guénon.
Unii istoriografi vorbesc, imprumutand sintagma lui Mircea Vulcanescu, despre o oarecare „pedagogie negativa” exercitata de Nae Ionescu asupra lui Eliade si a intregului grup din jurul sau. Sunteti de parerea lui Cioran ca Nae Ionescu a influentat intreaga generatie in sensul adeziunii ei la Miscarea Legionara, sau doar in planul gandirii si al creatiei filosofice?
Cioran, ca si Eliade, colabora la Cuvantul, care a fost suspendat de guvern din cauza sprijinului acordat de Nae Ionescu Miscarii Legionare. Discipolii profesorului au reactionat in mod natural, in sensul ca si-au asumat o pozitie de antagonism fata de un sistem care ataca in mod deschis cultura romaneasca. Pe de alta parte, adeziunea tinerei generatii la Miscarea Legionara corespundea unui fenomen care se putea observa in multe tari ale Europei, unde avangardele tineretului si ale culturii refuzau ideologiile perimate din care se inspira mediocritatea liberal-democratica.
Sa vorbim despre posteritatea lui Eliade. Credeti ca toata aceasta conspiratie internationala impotriva sa a reusit sa dauneze prestigiului sau de istoric al religiilor de notorietate mondiala, sau, dimpotriva, efectul a fost, contrar asteptarilor lumii oculte, invers?
Nu numai Eliade, ci si Cioran si Noica, ca si Heidegger, Schmitt, Dumézil si alte mari personalitati ale culturii, au fost supuse unui fel de proces politic din partea noilor inchizitii. Dar, in pofida acuzatiilor de „antisemitism”, „fascism”, „nazism” etc. ce le-au fost adresate, prestigiul lor a ramas intact. Vreau sa spun mai mult: toate aceste manevre, care nu s-au abtinut de la a recurge la falsificare si la defaimare, s-au intors impotriva inchizitorilor, aratand existenta unei mafii politico-intelectuale legate de centrele internationale de putere.
In ce masura este cunoscuta in Italia de azi opera lui Eliade?
Din productia lui Eliade, au fost traduse in limba italiana aproape 40 de carti: opere stiintifice, opere narative si pasaje de jurnal; cateva zeci de eseuri si articole sunt cuprinse in volume colective si reviste. Nenumarate monografii, studii critice, articole de ziar, recenzii si teze de doctorat au ca subiect pe Eliade si opera lui.
Ce ne puteti spune despre asa-zisul „proces Eliade” provocat de Segre & Comp.?
Acum zece ani filologul Cesare Segre a publicat in Corriere della Sera doua articole in care sunt relansate acuzatii mai vechi aduse lui Eliade si lui Dumézil. Iata o scurta mostra: “Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la participarea in tinerete la miscarea criminala romaneasca numita Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar, iar in cele din urma la justificarea genocidului nazist. Aici legatura dintre teorie si practica este evidenta: ajunge sa ne gandim la celebrarea mistica a riturilor sangeroase si a sacrificiilor omenesti, intr-o autentica religie a mortii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevarata doctrina rasista”. Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria Religiilor din Louvain), cerand sa se arate unde anume se gaseste la Eliade pretinsa „justificare” a „genocidului nazist”. Cesare Segre i-a raspuns, sfidator, ca… “recurge la argumente de tip revizionist”. Zadarnic a denuntat Ries tentativa de a se regiza impotriva lui Eliade un proces intemeiat pe elemente tinand de planul ideologic, carora li se forteaza confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadene scoase din context si interpretate in lumina ideologiei”. Cotidianul i-a dat ultimul cuvant lui Segre, care nu s-a priceput sa faca altceva decat sa reia acuzatia de “nazism” la adresa lui Eliade si sa concluzioneze: “corespondentul fidel al lui Evola, e firesc sa fi justificat genocidul”. Este interesant ca tocmai autorul unor astfel de randuri ii atribuie lui Eliade, textual, o forma de “delir”.
Ce ecou a avut publicare volumului Dumneavoastra Penele Arhanghelului Mihail. Intelectualii romani si Garda de Fier, aparut initial in Franta, tradus in mai multe limbi europene, inclusiv in romaneste?
Cred ca primul care a luat in seama aceasta carte a mea a fost, in 1994, domnul Leon Volovici din Ierusalim, care a lichidat-o ca o „pledoarie foarte tendentioasa”, aflata „la un nivel intelectual mai coborat, ostentativ pro domo” (Ideologia nationalista si „problema evreiasca” in Romania anilor ’30, Humanitas 1995, p. 16). Totusi, din faptul ca domnul Volovici ma pomeneste ca „Carlo Mutti” (sic) si-mi atribuie, citandu-le intre ghilimele, anumite sintagme („complotul sionist” si „francmasonic”) pe care eu nu le-am intrebuintat deloc, am impresia ca dumnealui a citit cartea mea putin distrat. Mai atenta decat domnul Volovici a fost doamna Laignel-Lavastine, care crede si dumneaei de datoria sa sa recomande cititorului „multa prudenta”, dar admite totusi ca „documentarea este serioasa, cu surse riguros probate” (Filozofie si nationalism. Paradoxul Noica, Humanitas 1998, p. 261). O analoaga recunoastere se poate gasi si in alte recenzii, de exemplu in paginile prestigioasei reviste franceze Catholica, care a vorbit de Penele Arhanghelului ca de „un remarquable travail, d’une probité intellectuelle exemplaire et d’une méticulosité rare dans l’étude des sources”.
Care sunt proiectele legate de opera eliadesca ale editorului Claudio Mutti la Edizioni all’insegna del Veltro din Parma in acest an [2007] in care se implinesc o suta de ani de la nasterea lui Eliade?
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus in lumina unitatea care leaga intre ele diferitele forme traditionale ale continentului eurasiatic. Acest aspect al activitatii stiintifice a lui Eliade este o tema pe care mi-ar placea sa o tratez in paginile revistei de studii geopolitice Eurasia, care apare de trei ani incoace la Edizioni all’insegna del Veltro si pentru care deja am tradus un articol al lui Eliade despre India.
interviu realizat de Gabriel Stanescu
sursa: revista Origini (SUA) via revista Puncte Cardinale
Primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti, italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… maghiară, este perfecta stăpînire a limbii române, pînă la nuanţe care scapă uneori chiar vorbitorului nativ de astăzi. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic (a cărui bibliografie o cunoaşte pînă la zi, cu o acribie care-i dă de ruşine pe mulţi cercetători din România comunistă şi postcomunistă).
Pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit “şcoala lui Nae Ionescu”).
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Remus Tanasa. Invitatie la efort
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Invitatie la efort
Published By Remus Tanasa On Wednesday, June 9th 2010. Under Uncategorized Tags: clasa politica, romania, societatea civica
gandeste 300x300 Invitatie la efortCoruptie, hotie, oportunism pentru ca la final totul sa conduca la o saracie generalizata; saracie materiala dar mai ales saracie spirituala, asta a ajuns Romania de astazi. “Dulcea Romanie”, asa cum zice o poezie a lui Eminescu, nu mai este asa de dulce, pentru multi Romania fiind doar un copac uscat, care isi pierde in mod lent dar sigur toate frunzele; un copac fara frunze nu mai este un loc unde diversele vietuitoare pot sa gaseasca adapost si hrana, fiind astfel nevoite sa caute alti copaci mai roditori. Daca ne gandim bine la peisajul social al Romaniei anului 2010, imaginea copacului uscat descrie fidel realitatile sociale din tara noastra. Tinerii nostri emigreaza in masa in tari straine, acceptand sa faca pe sluga la straini pentru un pumn de bani; intelectualii tineri accepta sa paraseasca Romania pentru alte state care le ofera conditii de munca decente si remuneratii pe masura, dar mai ales accepta sa paraseasca patria pentru ca “Romanica”( din pacate acesta termen descrie perfect situatia) nu le da dovada de respect; iar multi dintre tinerii ce raman in tara ar dori sa plece peste hotare daca ar avea posibilitatea. Lista nemultumirilor ar putea continua pana la infinit plus unu. Deci vedeti dragi prieteni, vietuitoarele sunt pe cale sa paraseasca copacul si se pare ca nimic nu poate fi facut in aceasta privinta.
Dar de ce aceasta uscaciune sufleteasca si trupeasca s-a intins asupra tarii noastre? Cine sunt vinovatii pentru aceste rele ce s-au abatut asupra acestui colt al Europei? Care sunt cauzele pentru care Romania anului 2010 nu mai “renteaza”? De la inceput trebuie precizat ca principalii vinovati ai situatiei decadente din tara suntem noi toti pentru ca nu am reusit sa prevedem incotro se indreapta noua cale romaneasca de dupa 1989; noi toti pentru ca ne-am ratacit incercand sa prindem din urma Europa “civilizata”, pentru ca am incercat sa imitam pe altii in loc sa fim ceea ce suntem; dar poate am fi reusit sa prevedem calea justa, poate nu ne-am fi ratacit si poate am fi reusit sa preluamimitam doar atat cat este nevoie daca societatea civila romaneasca ar fi dat dovada de putin interes, ar fi dat dovada de dorinta de a face efort, de a obosi putin pana ar fi reusit sa gaseasca strada cautata; societatea romaneasca in acesti ultimi 20 de ani a dovedit ca stie ce inseamna expresia franceza “laissez-faire”, imbratisand si slujind acest principiu care intr-un cuvant vrea sa insemne “lene”. Aceasta comoditate in a gandi si in a actiona, a permis celor dispusi la un mic efort, clasei politice post-decembriste (desi multi faceau politica si inainte de 1989) si fostilor securisti, sa preiasa pastreze fraiele mersului societatii romanesti si sa (re)imprime traectoria de ei dorita. Bineinteles cei s-au autoproclamat salvatori ai patriei dupa 1989, si-au dat seama ca aceasta comoditate, acest “laissez-faire”, ii ajuta sa isi desfasoare si sa dezvolte afacerile personale, consecinta logica fiind efortul sustinut, perseverenta si temeritatea lor in a planta noi seminte ale comoditatii; o societate civila care este prea comoda pentru a gandi si actiona face mai mult bine afacerilor personale ale unora decat o societate civila constienta si dispusa la efort. Deci cei ce dupa ’89 au detinut functii cheie in sfera politica, economica si sociala au intretinut si extins parametrul comoditatii colective. “Laissez-faire”-ul in combinatie cu mitul bunastarii individuale si cu cel al securitatii personale au facut ca societatea civila romaneasca, dupa 20 de ani, sa fie aproape impasibila la orice gest de “nesimtire” din partea guvernatilor si amicilor acestora. Filozoful gernam Carl Schimt, a prezis clar ca societatile moderne vor deveni apatice si amorfe ca urmare a refuzului de a-si asuma orice risc. În cele din urma, siguranta societatilor moderne, ce se vrea dusa la extrem, pâna la disparitia oricarui element disturbator al unei bune functionari mecanice, poate avea consecinte aberante, lipsind fiinta umana de nevoia elementara a pericolului si tragicului. O lume fara riscuri constient asumate, chiar daca exceleaza prin securitate deplina, devine o lume golita de orice demers formator, o lume cocosata care îsi pierde abilitatea de a trai omeneste.
Daca guvernantii nostri sunt dispusi sa vanda capacitatea de a gandi si simti a unui neam intreg ne putem imagina inaltul nivel de imoralitate care radiaza din persoanele acestora; Romania este una din tarile cele mai corupte din Comunitatea Europeana, mita si spaga fiind date si primite de la cei mai inalti functionari politici pana la cel mai nesemnificativ controlor de bilete de pe mijloacele de transport in comun; furturile sunt la ordinea zilei in Romania, iar insusirea necuvenita de obiectebani nu este pedepsita decat de fatada, eventual pentru a mai induce in eroare vreun comisar european care trebuie sa dea raportul; oportunismul si arivismul fac ca barbati si femei sa se prostitueze fizic si spiritual, pentru 30 de arginti acestia vanzandu-si trupul si sufletul, toate in mentinerea sperantei iluzorii ca suntvor fi “cineva”. Si ca imaginea copacului ce se usuca sa fie completa, trebuie sa mai amintim ca exista anumiti agitatori care incearca sa provoace tensiuni inter-etnice sau mai exact spus, anumite regiuni care desi sunt romanesti flutura stegul altor state, toate acestea cu complicitatea aceleeasi clase poltice imorale dar si cu comoditatea generalizata a societatii civice romanesti. Dupa cum bine este stiut, un copac ce se usuca, incepe sa piarda din ramuri, iar primele ce se s-ar putea desprinde din Romania ar putea fi Harghita si Covasna!
Dar un pom pana nu se usuca complet nu este inca pierdut! Iar Romania nu este complet uscata, Romania a mai dat dovada pe parcursul istoriei de nebanuite energii, de nebanuite capacitati si este timpul sa demonstreze din nou ca radacinile sunt inca capabile de a rezista secetei. Romania poate si trebuie sa isi recapete seva care sa faca mugurii sa iasa. Romania trebuie sa inverzeasca precum un pom primavara pentru a asigura umbra necesara dezvoltarii neamului romanesc. Dar pentru a inverzi, un pom ce a inceput a se usca trebuie sa elimine pentru inceput ramurile uscate. Exact asta trebuie sa faca Romania anului 2010, trebuie sa scape da ramul cel mai putred al societatii noastre si anume clasa politica. Clasa (a)politica ce s-a (re)constituit dupa asa-zisa revolutie din 1989 a influentat imprimat traectoria pe care Romania se afla momentan. Dupa cum zice un anumit proverb, pestele de la capat se strica, asa s-a intamplat si cu societatea romaneasca post-decembrista, imoralitatea clasei politice transmitandu-se pana in maduva. Trebuie sa repetam ca Romania nu ar fi ajuns in starea actuala de decadenta numai datorita actiunii maligne a clasei (a)politice, ci si datorita societatii civice care parca nici nu a existat in Romania ultimilor doua decenii. Dupa cum afirmam in precedenta, acest ram uscat trebuie taiat cat mai repede, caci uscaciunea s-a transmis si altor segmente ale societatii, iar pana nu este prea tarziu, trebuie sa impiedicam transmiterea uscaciunii catre intregul copac. Clasa (a)politica actuala trebuie innoita cu adevarat si nu doar de fatada, asa cum s-a intamplat in 1989, majoritatea elementelor putrede ce o compun acum trebuind a fi indepartate. Cei din generatiile tinere ce inca mai sunt dispusi sa faca un efort constructiv, trebuie sa ia atitudine fata de aceasta plaga ce poarta pompos titulatura de “alesii poporului”. A fi “ales al poporului” astazi inseamna a avea privilegii, exact ca pe timpul vechilor boieri, legea aplicandu-se pentru omul de rand, aceeasi lege dezaplicandu-se cand vreun “politician” sau vreun amic al acestuia calca stramb. Constitutia nu este decat o bucata de hartie frumos colorata, orice individ “influent” putand folosi Constitutia pe post de hartie igienica atat timp cat politicienii nostri isi continua “afacerile”.
Cei dispusi sa oboseasca, trebuie sa isi uneasca fortele in vederea efortului de indepartare a clasei (a)politice si a celorlalte segmente putrede din cadrul societatii noastre: a constentiza datoria societatii civice de a se proteja de parazitii interni si externi, a protesta fata de abuzurile, de inactivitatea si de delasarea guvernantilor, a dezvalui intoxicarea la care este supus poporul roman prin intermediul manipularii mediatice nationale si internationale, sunt doar cateva metode pentru revitalizarea Romaniei. Sa nu ne facem sperante desarte, ploaia care ar putea revigora copacul este inca foarte departe, in orice caz ploaia nevenind din Vest, si deci doar seva proprie putand a lupta cu seceta ce inconjoara sufletul neamului romanesc. Daca asteptam sa vina ploaia riscam ca Romania sa devina o Sahara populata.
autor: Remus Tanasa
Invitatie la efort
Published By Remus Tanasa On Wednesday, June 9th 2010. Under Uncategorized Tags: clasa politica, romania, societatea civica
gandeste 300x300 Invitatie la efortCoruptie, hotie, oportunism pentru ca la final totul sa conduca la o saracie generalizata; saracie materiala dar mai ales saracie spirituala, asta a ajuns Romania de astazi. “Dulcea Romanie”, asa cum zice o poezie a lui Eminescu, nu mai este asa de dulce, pentru multi Romania fiind doar un copac uscat, care isi pierde in mod lent dar sigur toate frunzele; un copac fara frunze nu mai este un loc unde diversele vietuitoare pot sa gaseasca adapost si hrana, fiind astfel nevoite sa caute alti copaci mai roditori. Daca ne gandim bine la peisajul social al Romaniei anului 2010, imaginea copacului uscat descrie fidel realitatile sociale din tara noastra. Tinerii nostri emigreaza in masa in tari straine, acceptand sa faca pe sluga la straini pentru un pumn de bani; intelectualii tineri accepta sa paraseasca Romania pentru alte state care le ofera conditii de munca decente si remuneratii pe masura, dar mai ales accepta sa paraseasca patria pentru ca “Romanica”( din pacate acesta termen descrie perfect situatia) nu le da dovada de respect; iar multi dintre tinerii ce raman in tara ar dori sa plece peste hotare daca ar avea posibilitatea. Lista nemultumirilor ar putea continua pana la infinit plus unu. Deci vedeti dragi prieteni, vietuitoarele sunt pe cale sa paraseasca copacul si se pare ca nimic nu poate fi facut in aceasta privinta.
Dar de ce aceasta uscaciune sufleteasca si trupeasca s-a intins asupra tarii noastre? Cine sunt vinovatii pentru aceste rele ce s-au abatut asupra acestui colt al Europei? Care sunt cauzele pentru care Romania anului 2010 nu mai “renteaza”? De la inceput trebuie precizat ca principalii vinovati ai situatiei decadente din tara suntem noi toti pentru ca nu am reusit sa prevedem incotro se indreapta noua cale romaneasca de dupa 1989; noi toti pentru ca ne-am ratacit incercand sa prindem din urma Europa “civilizata”, pentru ca am incercat sa imitam pe altii in loc sa fim ceea ce suntem; dar poate am fi reusit sa prevedem calea justa, poate nu ne-am fi ratacit si poate am fi reusit sa preluamimitam doar atat cat este nevoie daca societatea civila romaneasca ar fi dat dovada de putin interes, ar fi dat dovada de dorinta de a face efort, de a obosi putin pana ar fi reusit sa gaseasca strada cautata; societatea romaneasca in acesti ultimi 20 de ani a dovedit ca stie ce inseamna expresia franceza “laissez-faire”, imbratisand si slujind acest principiu care intr-un cuvant vrea sa insemne “lene”. Aceasta comoditate in a gandi si in a actiona, a permis celor dispusi la un mic efort, clasei politice post-decembriste (desi multi faceau politica si inainte de 1989) si fostilor securisti, sa preiasa pastreze fraiele mersului societatii romanesti si sa (re)imprime traectoria de ei dorita. Bineinteles cei s-au autoproclamat salvatori ai patriei dupa 1989, si-au dat seama ca aceasta comoditate, acest “laissez-faire”, ii ajuta sa isi desfasoare si sa dezvolte afacerile personale, consecinta logica fiind efortul sustinut, perseverenta si temeritatea lor in a planta noi seminte ale comoditatii; o societate civila care este prea comoda pentru a gandi si actiona face mai mult bine afacerilor personale ale unora decat o societate civila constienta si dispusa la efort. Deci cei ce dupa ’89 au detinut functii cheie in sfera politica, economica si sociala au intretinut si extins parametrul comoditatii colective. “Laissez-faire”-ul in combinatie cu mitul bunastarii individuale si cu cel al securitatii personale au facut ca societatea civila romaneasca, dupa 20 de ani, sa fie aproape impasibila la orice gest de “nesimtire” din partea guvernatilor si amicilor acestora. Filozoful gernam Carl Schimt, a prezis clar ca societatile moderne vor deveni apatice si amorfe ca urmare a refuzului de a-si asuma orice risc. În cele din urma, siguranta societatilor moderne, ce se vrea dusa la extrem, pâna la disparitia oricarui element disturbator al unei bune functionari mecanice, poate avea consecinte aberante, lipsind fiinta umana de nevoia elementara a pericolului si tragicului. O lume fara riscuri constient asumate, chiar daca exceleaza prin securitate deplina, devine o lume golita de orice demers formator, o lume cocosata care îsi pierde abilitatea de a trai omeneste.
Daca guvernantii nostri sunt dispusi sa vanda capacitatea de a gandi si simti a unui neam intreg ne putem imagina inaltul nivel de imoralitate care radiaza din persoanele acestora; Romania este una din tarile cele mai corupte din Comunitatea Europeana, mita si spaga fiind date si primite de la cei mai inalti functionari politici pana la cel mai nesemnificativ controlor de bilete de pe mijloacele de transport in comun; furturile sunt la ordinea zilei in Romania, iar insusirea necuvenita de obiectebani nu este pedepsita decat de fatada, eventual pentru a mai induce in eroare vreun comisar european care trebuie sa dea raportul; oportunismul si arivismul fac ca barbati si femei sa se prostitueze fizic si spiritual, pentru 30 de arginti acestia vanzandu-si trupul si sufletul, toate in mentinerea sperantei iluzorii ca suntvor fi “cineva”. Si ca imaginea copacului ce se usuca sa fie completa, trebuie sa mai amintim ca exista anumiti agitatori care incearca sa provoace tensiuni inter-etnice sau mai exact spus, anumite regiuni care desi sunt romanesti flutura stegul altor state, toate acestea cu complicitatea aceleeasi clase poltice imorale dar si cu comoditatea generalizata a societatii civice romanesti. Dupa cum bine este stiut, un copac ce se usuca, incepe sa piarda din ramuri, iar primele ce se s-ar putea desprinde din Romania ar putea fi Harghita si Covasna!
Dar un pom pana nu se usuca complet nu este inca pierdut! Iar Romania nu este complet uscata, Romania a mai dat dovada pe parcursul istoriei de nebanuite energii, de nebanuite capacitati si este timpul sa demonstreze din nou ca radacinile sunt inca capabile de a rezista secetei. Romania poate si trebuie sa isi recapete seva care sa faca mugurii sa iasa. Romania trebuie sa inverzeasca precum un pom primavara pentru a asigura umbra necesara dezvoltarii neamului romanesc. Dar pentru a inverzi, un pom ce a inceput a se usca trebuie sa elimine pentru inceput ramurile uscate. Exact asta trebuie sa faca Romania anului 2010, trebuie sa scape da ramul cel mai putred al societatii noastre si anume clasa politica. Clasa (a)politica ce s-a (re)constituit dupa asa-zisa revolutie din 1989 a influentat imprimat traectoria pe care Romania se afla momentan. Dupa cum zice un anumit proverb, pestele de la capat se strica, asa s-a intamplat si cu societatea romaneasca post-decembrista, imoralitatea clasei politice transmitandu-se pana in maduva. Trebuie sa repetam ca Romania nu ar fi ajuns in starea actuala de decadenta numai datorita actiunii maligne a clasei (a)politice, ci si datorita societatii civice care parca nici nu a existat in Romania ultimilor doua decenii. Dupa cum afirmam in precedenta, acest ram uscat trebuie taiat cat mai repede, caci uscaciunea s-a transmis si altor segmente ale societatii, iar pana nu este prea tarziu, trebuie sa impiedicam transmiterea uscaciunii catre intregul copac. Clasa (a)politica actuala trebuie innoita cu adevarat si nu doar de fatada, asa cum s-a intamplat in 1989, majoritatea elementelor putrede ce o compun acum trebuind a fi indepartate. Cei din generatiile tinere ce inca mai sunt dispusi sa faca un efort constructiv, trebuie sa ia atitudine fata de aceasta plaga ce poarta pompos titulatura de “alesii poporului”. A fi “ales al poporului” astazi inseamna a avea privilegii, exact ca pe timpul vechilor boieri, legea aplicandu-se pentru omul de rand, aceeasi lege dezaplicandu-se cand vreun “politician” sau vreun amic al acestuia calca stramb. Constitutia nu este decat o bucata de hartie frumos colorata, orice individ “influent” putand folosi Constitutia pe post de hartie igienica atat timp cat politicienii nostri isi continua “afacerile”.
Cei dispusi sa oboseasca, trebuie sa isi uneasca fortele in vederea efortului de indepartare a clasei (a)politice si a celorlalte segmente putrede din cadrul societatii noastre: a constentiza datoria societatii civice de a se proteja de parazitii interni si externi, a protesta fata de abuzurile, de inactivitatea si de delasarea guvernantilor, a dezvalui intoxicarea la care este supus poporul roman prin intermediul manipularii mediatice nationale si internationale, sunt doar cateva metode pentru revitalizarea Romaniei. Sa nu ne facem sperante desarte, ploaia care ar putea revigora copacul este inca foarte departe, in orice caz ploaia nevenind din Vest, si deci doar seva proprie putand a lupta cu seceta ce inconjoara sufletul neamului romanesc. Daca asteptam sa vina ploaia riscam ca Romania sa devina o Sahara populata.
autor: Remus Tanasa
vineri, 19 martie 2010
Imagini din istoria Romaniei in arhiva englezeasca
Imagini din istoria Romaniei in arhiva englezeasca
Ion Ionescu. Scrisoare catre tara mea
16 aprilie 2009
Scrisoare către țara mea
Iată textul din Cotidianul.
Scrisoare către ţara mea
Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe strada", om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă.
Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.
Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el.
Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare).
Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea "Golful francezului" cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia.
A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară , sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.
Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "ce eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.
Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.
Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.
Ion Ionescu
Scrisoare către țara mea
Apărută în Cotidianul. Un cititor, Ion Ionescu, ar fi trimis o scrisoare adresata României: despre oboseala teribilă pe care oamenii si realitatile de aici i-o provoacă. Ionescu se gindește serios la emigrare. Iar argumentele si argumentele noastre, ale celor scârbiți de ceea ce se întâmplă în România. Guvernele se schimbă, chiar regimurile par să se schimbe — ne amintim poate că în decembrie 1989 a fost ucis Nicolae Ceaușescu,sub acuza de a fi cauza «tutulor» relelor. Problema rămâne. Ba chiar au apărut noi probleme. Cei care sunt aleși pentru a le rezolva, le provoacă. Reamintesc sursa acestor probleme, una dintre surse : privatizarea criminală care, așa cum a fost executată sau slugoi sau imbecili de genul lui Petre Roman et ejusdem farinae, a distrus economia României. Retorica acestui text este însă de o falsitate nefirească, pornește de la premisa strâmbă că Țara este altceva decât cetățenii ei, comunitate din care face parte și mofturosul exasperat, Ionescu. Punerea pe seama celorlați a catastrofei este și mai stupidă decât punerea pe seama lui Ceaușescu sau a partidului, activiștilor a situației României înainte de 1989. Fără să uităm că România de azi e opera uzurpatorilor democrației, acea minoritate clanică care s-a înstăpînit pe țară cu ajutorul capitalismului străin, interesat, pînă la un punct desigur, să aiba o piață de desfacere liberă și o forță de muncă ieftină și europeană, pentru a o opune forței de muncă ne-europene care invadase piața muncii.
Cum se explică totuși diferențele dintre fostele state comuniste? Asta este o întrebare la care doar economiștii și psihologii ar putea răspunde. Iar anonimul autor dovedește că nu-și asumă opiniile, lamentația și saturația. Cum și-ar putea asuma lupta? Singur, firește, nu se poate face nimic. De aceea nici nu exista solidaritate în acțiune pe vremea lui Ceaușescu. Toți eram singuri, Securitatea se străduia să distrugă, să disperseze orice grup în formare, orice «anturaj», cum scrie în planurile lor de activitate.
Ion Negoițescu, criticul literar care fusese forțat prin șantaj pe tema sexualității sale, să-și retragă semnătura de solidarizare cu acțiunea lui Paul Goma, îi spunea prietenului său Wolf Aichelburg că nu și-ar fi retras semnătura dacă măcar unul dintre prietenii săi s-ar fi alăturat acțiunii sale. Cine erau prietenii săi? Stefan Aug. Doinaș, poet dar și informator terorizat.
Iar fraza lui Negoițescu a rămas înscrisă în transcrierea notelor de supravegherea audio din dosarul său de urmărire informativă. Altfel nu aveam nici o urmă a dilemei care îl chinuise pe febrilul, fragilul și totuși mai curajosul Ion Negoițescu.
Dan Culcer
Iată textul din Cotidianul.
Scrisoare către ţara mea
Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe strada", om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă.
Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.
Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el.
Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare).
Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea "Golful francezului" cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia.
A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară , sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.
Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "ce eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.
Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.
Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.
Ion Ionescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)