România: pregătirea pentru înrobire
Nicio altă dictatură nu este asociată mai mult cu teroarea, paranoia şi supravegherea maselor din romanul 1984 al lui George Orwell, ca România lui Ceauşescu. Oare este posibil ca moştenitorii acestei tiranii şi aliaţii pe care i-au câştigat pe drumul lor către putere, în special în zona afacerilor şi în mass-media, să fie pe punctul de a dezvolta o formă mai rafinată, dar la fel de sufocantă de control înregimentat, care îi va asigura României un loc important în manualele de ştiinţă politică ale secolului XXI?
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata vulnerabilităţile colective ale poporului român. O populaţie care, în urmă cu 60 de ani, era alcătuită într-un procent covârşitor din ţărani poate fi uşor exploatată de demagogi, în special pe fondul unor schimbări sociale rapide, precum o urbanizare lipsită de suportul unor instituţii capabile să modereze efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansării mişcării peroniste în aceleaşi condiţii.
Dar, în România, îndepărtarea de pământ a fost însoţită de impunerea unei dictaturi necruţătoare, hotărâtă să dezrădăcineze acele valori care împiedicau statul totalitar să ia în stăpânire minţile oamenilor. Luate împreună, acestea au constituit o dublă lovitură pentru România, din care îşi va reveni după multe generaţii sau poate niciodată. Populaţia de astăzi este într-o stare psihologică precară, fragmentată şi incapabilă să articuleze sau să se pună de acord asupra unui set de valori publice care să-i permită să modeleze măcar o mică parte din destinul său naţional. Într-o ţară în care psihologii şi sociologii au fost, practic, interzişi în anii ’70, astăzi guvernanţii fac uz de o armată de angajaţi din aceste ramuri ale ştiinţelor sociale, dar şi din media sau din zona de management, pentru a dezvolta mijloace şi mai eficiente de a-i ţine pe români sedaţi şi, prin urmare, incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia socială.
Experienţa comunistă oferă, în mod evident, un sprijin extrem de valoros pentru aceşti tehnocraţi ai puterii. Distrugerea instituţiilor şi a elitelor care au susţinut cu maxim devotament o moralitate colectivă a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al naţiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei şi asupra oricărei alte forme de ataşament pe care statul nu o putea manipula.
S-a dovedit curând, pe fondul regrupării artizanilor vechiului regim, că societatea românească este una atomizată în care funcţionează spiritul de turmă. În 1990 şi 1991, Ion Iliescu a mobilizat cele mai brutale elemente ale societăţii pentru a-i intimida pe aceia care nu doreau să continue să trăiască într-un stat în care prevalează regulile comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost antrenată, de către tehnicienii comunişti, în efortul de a crea noi aranjamente pentru a menţine o ordine în care cei puţini îi exploatează pe cei mulţi, în care reformatorii din justiţie şi educaţie sunt ferm sancţionaţi, o ordine care să folosească cele mai ingenioase mijloace pentru a ţine la distanţă ideile noi şi a-i descuraja pe oamenii talentaţi să îşi dorească să folosească aceste idei pentru a schimba în bine România.
Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.
Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. Sub Ceauşescu, televiziunea fusese raţionalizată, iar presa scrisă era supravegheată în detaliu. Nu a fost de mirare deci că, la începutul anilor ’90, a erupt o avalanşă de publicaţii, multe efemere. A fost totuşi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai departe au fost tineri energici şi ambiţioşi care nu au avut deschidere spre alte ocupaţii mai convenţionale. Au fost idealişti, au avut curaj, dar totodată au fost oportunişti şi egoişti şi nici pe departe imuni la avantajele oferite de ispitele bogăţiei şi ale puterii. Au fost câteva publicaţii care au tras guvernul la răspundere mai bine decât au reuşit partidele din opoziţie.
Dacă ritmul schimbării în România ar fi fost mai alert, atunci această presă scrisă ar fi putut să promoveze un simţ naţional autentic al opiniei publice, care să susţină o etică de responsabilizare a comportamentului în spaţiul public. O presă îndrăzneaţă, cu editori şi jurnalişti care să acţioneze ca tribuni ai poporului nu se poate autosusţine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici şi clientela lor economică, forţe proaspete ar trebui să se angajeze decisiv în arena publică din România.
Mai mult decât atât, UE ar trebui să dovedească mai multă fermitate şi luciditate în deciziile legate de acele schimbări care trebuie să devină prioritare, pentru ca România să beneficieze de un val de reforme care să-i permită să se comporte în mod responsabil, ca membru cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a anula până şi acel minim progres realizat prin crearea unei societăţi axate mai mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapidă – terapia de şoc recomandată de Bruxelles.
Efectul asupra industriei media a fost instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane ale deţinătorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost dispariţia rapidă a presei independente şi înlocuirea ei cu un set de televiziuni şi publicaţii care răspund dorinţelor celor care le deţin.
Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. Era necesară existenţa unei economii competitive care să atragă investiţii şi care să transforme România, într-o bună zi, într-un membru de succes al UE.
A fost deci o cale accelerată de liberalizare politică şi reformă instituţională, elemente cheie în proiectul Uniunii de extindere către Est. Dar, pe parcursul celor şapte ani de negocieri, Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu a celor politice. UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri.
Industria media nu putea rămâne imună la acest ritm al schimbării. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai profitabile şi inovative industrii, jucând şi un rol strategic, întrucât multitudinea de titluri tranşante din presă a tras la răspundere mai mult PSD decât pe oricare alte forţe politice.
Câteva trusturi au intrat în sectorul media din România. Unele au rămas, altele nu. Serviciul BBC World şi-a extins operaţiunile în 2003-2004 pentru a dispărea complet din România în decursul a cinci ani. Firmele străine nu aveau, însă, nicio strategie şi erau dispuse să facă unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele unui profesionalism sporit. De o şi mai mare importanţă a fost decizia unor elite locale care au încercat să profite de pe urma acestui amestec dezordonat, transferând avuţia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte din câştigurile lor în operaţiuni media.
Aşa şi-au făcut apariţia, în prima jumătate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE atunci când s-a ostenit să facă remarce critice asupra mass-media. Jonathan Scheele, şeful delegaţiei UE la Bucureşti pentru cinci ani, a declarat în mijlocul unor negocieri că el se aştepta la apariţia unei prese normale competitive, finanţată din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de dispariţie în ţările vestice, dar Scheele a asumat în mod evident că România ar fi incapabilă să evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piaţă largă de consum, cu un excelent nivel al competiţiei între diferitele interese economice.
Dar lanţul Antenelor, prima construcţie media privată majoră, a anticipat tipul de monopoluri care vor apărea în diferite ramuri ale economiei, fără să ţină cont de mecanismele de reglementare a căror introducere fusese solicitată de către UE guvernelor. Antena 1 a fost cea care a lansat reteţa talk show-urilor care expuneau lumea politică verdictului comentatorilor populişti. Talk show-ul lui Marius Tucă a oferit, noapte de noapte, o platformă de denunţare neinhibată a coaliţiei anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârşitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au avut în mod sigur o contribuţie la succesul alarmant al extremiştilor lui Vadim Tudor la alegerile din 2000.
În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. Nu există chestiuni politice sau etice în joc care să determine direcţia viitoare pe care ţara să o urmeze. Sau, dacă sunt, pericolul corupţiei, derivei autoritare sau falimentul statului nu pot fi explicate în stereotipurile pe care străinii sau complicii lor locali le preferă – cei care refuză să dea României şansa de a se adapta lumii moderne în propriul său ritm şi în modul ei caracteristic.
Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. Mustăciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Băsescu, cel puţin trei nopţi pe săptămână, la Antenă. Pe lângă el, mai era şi tăcutul său asociat, mai cinic şi mai şiret, care şi-a folosit experienţa editorialistică pentru a arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar şi acel Peter Pan trecut de 30 de ani, miop şi chel, care părea că vinde o nouă pastă de dinţi senzaţională. Vocile independente au dispărut de pe canale.
Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.
Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.
România ar putea experimenta într-adevăr ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil sprijină un sistem în mod evident ostil propriei bunăstări, efectul fiind o marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coerciţie. În schimb, oamenii au comis o lovitură de stat împotriva lor înşile. Aceştia sunt adevăraţii copii pe care Elena Ceauşescu i-a invocat înainte de a fi executată, deşi nu a mai trăit să-i vadă în floarea vârstei. Sunt atât de mulţi tineri care au extenuarea şi cinismul celor de 60 de ani, deşi singura viaţă pe care ei au cunoscut-o cu adevărat este cea pe care o întâlneşti pe Youtube, Facebook sau alte platforme de socializare media.
Îşi au aceste apariţii macabre şi îngrijorătoare originile în comunism? Sau putem să identificăm sursele acestui rău în lunga perioadă de tranziţie de după 1989, atunci când speranţele de mai bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus speranţele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu ipocrizie că el lucrează împreună cu tot poporul, şi nu doar cu elitele Bucureştiului? În schimb, pasivitatea celor mulţi a permis ca o entitate presupus puternică, precum UE, să fie păcălită şi neutralizată de către gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piraţii somalezi acaparează acum tancurile petroliere.
Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. Astăzi, acei jurnalişti care se întâlneau în mod regulat cu ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (şi care se considerau voci publice importante) se zbat din greu să-şi păstreze joburile. Unii au fost nevoiţi să devină translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând că locul celor care au o gândire liberă nu este în media. Dan Tăpălagă este încă excepţia care confirmă regula, cel care sparge tiparele, reuşind cu agilitate şi tenacitate să găsească resursele pentru jurnalismul independent şi analitic.
Dar el este aproape ultimul mohican. Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă. //
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata vulnerabilităţile colective ale poporului român. O populaţie care, în urmă cu 60 de ani, era alcătuită într-un procent covârşitor din ţărani poate fi uşor exploatată de demagogi, în special pe fondul unor schimbări sociale rapide, precum o urbanizare lipsită de suportul unor instituţii capabile să modereze efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansării mişcării peroniste în aceleaşi condiţii.
Dar, în România, îndepărtarea de pământ a fost însoţită de impunerea unei dictaturi necruţătoare, hotărâtă să dezrădăcineze acele valori care împiedicau statul totalitar să ia în stăpânire minţile oamenilor. Luate împreună, acestea au constituit o dublă lovitură pentru România, din care îşi va reveni după multe generaţii sau poate niciodată. Populaţia de astăzi este într-o stare psihologică precară, fragmentată şi incapabilă să articuleze sau să se pună de acord asupra unui set de valori publice care să-i permită să modeleze măcar o mică parte din destinul său naţional. Într-o ţară în care psihologii şi sociologii au fost, practic, interzişi în anii ’70, astăzi guvernanţii fac uz de o armată de angajaţi din aceste ramuri ale ştiinţelor sociale, dar şi din media sau din zona de management, pentru a dezvolta mijloace şi mai eficiente de a-i ţine pe români sedaţi şi, prin urmare, incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia socială.
Experienţa comunistă oferă, în mod evident, un sprijin extrem de valoros pentru aceşti tehnocraţi ai puterii. Distrugerea instituţiilor şi a elitelor care au susţinut cu maxim devotament o moralitate colectivă a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al naţiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei şi asupra oricărei alte forme de ataşament pe care statul nu o putea manipula.
S-a dovedit curând, pe fondul regrupării artizanilor vechiului regim, că societatea românească este una atomizată în care funcţionează spiritul de turmă. În 1990 şi 1991, Ion Iliescu a mobilizat cele mai brutale elemente ale societăţii pentru a-i intimida pe aceia care nu doreau să continue să trăiască într-un stat în care prevalează regulile comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost antrenată, de către tehnicienii comunişti, în efortul de a crea noi aranjamente pentru a menţine o ordine în care cei puţini îi exploatează pe cei mulţi, în care reformatorii din justiţie şi educaţie sunt ferm sancţionaţi, o ordine care să folosească cele mai ingenioase mijloace pentru a ţine la distanţă ideile noi şi a-i descuraja pe oamenii talentaţi să îşi dorească să folosească aceste idei pentru a schimba în bine România.
Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.
Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. Sub Ceauşescu, televiziunea fusese raţionalizată, iar presa scrisă era supravegheată în detaliu. Nu a fost de mirare deci că, la începutul anilor ’90, a erupt o avalanşă de publicaţii, multe efemere. A fost totuşi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai departe au fost tineri energici şi ambiţioşi care nu au avut deschidere spre alte ocupaţii mai convenţionale. Au fost idealişti, au avut curaj, dar totodată au fost oportunişti şi egoişti şi nici pe departe imuni la avantajele oferite de ispitele bogăţiei şi ale puterii. Au fost câteva publicaţii care au tras guvernul la răspundere mai bine decât au reuşit partidele din opoziţie.
Dacă ritmul schimbării în România ar fi fost mai alert, atunci această presă scrisă ar fi putut să promoveze un simţ naţional autentic al opiniei publice, care să susţină o etică de responsabilizare a comportamentului în spaţiul public. O presă îndrăzneaţă, cu editori şi jurnalişti care să acţioneze ca tribuni ai poporului nu se poate autosusţine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici şi clientela lor economică, forţe proaspete ar trebui să se angajeze decisiv în arena publică din România.
Mai mult decât atât, UE ar trebui să dovedească mai multă fermitate şi luciditate în deciziile legate de acele schimbări care trebuie să devină prioritare, pentru ca România să beneficieze de un val de reforme care să-i permită să se comporte în mod responsabil, ca membru cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a anula până şi acel minim progres realizat prin crearea unei societăţi axate mai mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapidă – terapia de şoc recomandată de Bruxelles.
Efectul asupra industriei media a fost instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane ale deţinătorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost dispariţia rapidă a presei independente şi înlocuirea ei cu un set de televiziuni şi publicaţii care răspund dorinţelor celor care le deţin.
Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. Era necesară existenţa unei economii competitive care să atragă investiţii şi care să transforme România, într-o bună zi, într-un membru de succes al UE.
A fost deci o cale accelerată de liberalizare politică şi reformă instituţională, elemente cheie în proiectul Uniunii de extindere către Est. Dar, pe parcursul celor şapte ani de negocieri, Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu a celor politice. UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri.
Industria media nu putea rămâne imună la acest ritm al schimbării. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai profitabile şi inovative industrii, jucând şi un rol strategic, întrucât multitudinea de titluri tranşante din presă a tras la răspundere mai mult PSD decât pe oricare alte forţe politice.
Câteva trusturi au intrat în sectorul media din România. Unele au rămas, altele nu. Serviciul BBC World şi-a extins operaţiunile în 2003-2004 pentru a dispărea complet din România în decursul a cinci ani. Firmele străine nu aveau, însă, nicio strategie şi erau dispuse să facă unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele unui profesionalism sporit. De o şi mai mare importanţă a fost decizia unor elite locale care au încercat să profite de pe urma acestui amestec dezordonat, transferând avuţia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte din câştigurile lor în operaţiuni media.
Aşa şi-au făcut apariţia, în prima jumătate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE atunci când s-a ostenit să facă remarce critice asupra mass-media. Jonathan Scheele, şeful delegaţiei UE la Bucureşti pentru cinci ani, a declarat în mijlocul unor negocieri că el se aştepta la apariţia unei prese normale competitive, finanţată din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de dispariţie în ţările vestice, dar Scheele a asumat în mod evident că România ar fi incapabilă să evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piaţă largă de consum, cu un excelent nivel al competiţiei între diferitele interese economice.
Dar lanţul Antenelor, prima construcţie media privată majoră, a anticipat tipul de monopoluri care vor apărea în diferite ramuri ale economiei, fără să ţină cont de mecanismele de reglementare a căror introducere fusese solicitată de către UE guvernelor. Antena 1 a fost cea care a lansat reteţa talk show-urilor care expuneau lumea politică verdictului comentatorilor populişti. Talk show-ul lui Marius Tucă a oferit, noapte de noapte, o platformă de denunţare neinhibată a coaliţiei anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârşitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au avut în mod sigur o contribuţie la succesul alarmant al extremiştilor lui Vadim Tudor la alegerile din 2000.
În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. Nu există chestiuni politice sau etice în joc care să determine direcţia viitoare pe care ţara să o urmeze. Sau, dacă sunt, pericolul corupţiei, derivei autoritare sau falimentul statului nu pot fi explicate în stereotipurile pe care străinii sau complicii lor locali le preferă – cei care refuză să dea României şansa de a se adapta lumii moderne în propriul său ritm şi în modul ei caracteristic.
Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. Mustăciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Băsescu, cel puţin trei nopţi pe săptămână, la Antenă. Pe lângă el, mai era şi tăcutul său asociat, mai cinic şi mai şiret, care şi-a folosit experienţa editorialistică pentru a arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar şi acel Peter Pan trecut de 30 de ani, miop şi chel, care părea că vinde o nouă pastă de dinţi senzaţională. Vocile independente au dispărut de pe canale.
Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.
Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.
România ar putea experimenta într-adevăr ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil sprijină un sistem în mod evident ostil propriei bunăstări, efectul fiind o marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coerciţie. În schimb, oamenii au comis o lovitură de stat împotriva lor înşile. Aceştia sunt adevăraţii copii pe care Elena Ceauşescu i-a invocat înainte de a fi executată, deşi nu a mai trăit să-i vadă în floarea vârstei. Sunt atât de mulţi tineri care au extenuarea şi cinismul celor de 60 de ani, deşi singura viaţă pe care ei au cunoscut-o cu adevărat este cea pe care o întâlneşti pe Youtube, Facebook sau alte platforme de socializare media.
Îşi au aceste apariţii macabre şi îngrijorătoare originile în comunism? Sau putem să identificăm sursele acestui rău în lunga perioadă de tranziţie de după 1989, atunci când speranţele de mai bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus speranţele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu ipocrizie că el lucrează împreună cu tot poporul, şi nu doar cu elitele Bucureştiului? În schimb, pasivitatea celor mulţi a permis ca o entitate presupus puternică, precum UE, să fie păcălită şi neutralizată de către gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piraţii somalezi acaparează acum tancurile petroliere.
Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. Astăzi, acei jurnalişti care se întâlneau în mod regulat cu ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (şi care se considerau voci publice importante) se zbat din greu să-şi păstreze joburile. Unii au fost nevoiţi să devină translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând că locul celor care au o gândire liberă nu este în media. Dan Tăpălagă este încă excepţia care confirmă regula, cel care sparge tiparele, reuşind cu agilitate şi tenacitate să găsească resursele pentru jurnalismul independent şi analitic.
Dar el este aproape ultimul mohican. Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă. //
Traducere de OCTAVIAN MANEA
Adauga comentariu1 jacques
Presa ar trebui interzisa. Dictatura mediatica trebuie sa ia sfarsit. Destul au pervertit acesti moguli neoliberali ai micilor ecrane familia, religia si elitele biologice de biblioteca. Ar trebui pastrat un singur ziar in care sa nu scrie decat distinsul auctore, HRP (si ce daca-i secretar de stat) TRU (si ce daca-i candidat) si dan tapalaga aka "ultimul mohican". Si un post de TV cu un program de doua ore in care sa se reia in bucla, alternativ: HRP: "TB e Vocea Adevarului" si TRU: "Noi va dam pita nu mita". Sambata, la matinal, fericitii telespectatori s-ar putea delecta cu slagare precum VOCEA ADEVARULUI tunde oaia, VOCEA ADEVARULUI prinde pasarica si cate altele...la radio, in schimb, nu se vor putea citi pasaje din orwell.
2 SIMUT IOAN IONEL
O analiza exacta si la obiect,T. G. ,FIIND CEL MAI BUN ANALIST DIN PRESA ROMANA LA ORA ACTUALA....Analizele lui ramin in timp....Regret si eu absenta ziaristilor de valoare din presa romana....De ce cei care au lucrat la BBC SI EUROPA LIBERA APAR TOT MAI PUTIN IN PRESA SI LA TELEVIZIUNI?PENTRU CA AU VALOARE, IAR LA NOI VALORILE NU TREBUIESC AUZITE SI VAZUTE....POPORUL TREBUIE SA DISECE DIVERSIUNILE AMATORILOR....PACAT MARE PACAT...
3 jacques
Ah, i-am uitat pe mogulii internetului. "In aceste vremuri crepusculare, exista destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosfera. Sunt foarte multi tineri care spun prostii si lanseazã atacuri cinice". Aha, exista juni pervertiti cu plete blugi si bloguri. Nu-i nimic, se confisca! La uzina cu ei. Sa te vedem atunci, tu Untergang des Abendlandes pe unde scoti camasa!
4 Marius Delaepicentru
Spusele domnului Ghallager, cu puţine şi nesemnificative excepţii, exprimă ceea ce şi eu gîndesc despre analfabetizarea politică a românilor. Aş risca să merg mai departe, să mă leg de finalitatea procesului de idiotizare. (De aici încolo începe teoria conspiraţiei). Regimul autoritarist ce se profilează a fost clocit împreună cu consilierii sovietici. Temporizarea reformelor, harababura legislativă, birocraţia obeză, privatizările pe bani ruseşti plasaţi prin interpuşi "onorabili", toate au ca scop restaurarea influenţei ruseşti în Balcani. Asemănările capitalismului românesc cu cel rusesc sunt frapante. Urmează era asasinatelor politice. Pentru detalii futurologice, consultaţi lucrarea "Russia 2010" de Daniel Yerghin&Al.
5 Had Gaunescu
Impresionant rechizitoriul dlui Gallagher, dar futil. Niciun proces de constiinta sau deontolgic nu va avea loc.Acuzatii vor fi in continuare acuzatorii, vinovatii cei ce vor vina vine.Presa independenta pe care domnia o doreste ramine o utopie.Suntem o natiune pasionala.Uram sau iubim fara a incerca sa rationalizam.Presa nu face decat sa fie o oglinda a jalnicelor noastre arderi pe rugul umorilor noastre.Pentru mine nu asta e problema, prin insusi faptul ca nu poate fi rezolvata.The crux of the matter este in schimb faptul ca avem prea multi "comentatori" , "analisti" si prea multe programe TV cu aceleasi mafalde de presa sufocandu-ne cu vorbaria lor goala. Aceasta inundatie de asa zis jrnalisti ar trebui asanata pentru a putea rasari si ceva mai rasarit din mocirla postcomunista.
6 judex
In mare parte adevarat, articolul d-lui TG identifica absolut corect "starea natiunii" in 2009, demontand cu precizie mecanismul putrefactiei sociale in Romania. Este un binevenit semnal de alarma inaintea celor mai importante alegeri din Ro, prezidentialele care ameninta cu restauratia, amintind ca cel mai mare pericol este absenteismul la vot, promovat asiduu de Parvulescu si ONG-ul lui, Prodemocratia (...sic !). In acelasi timp, cred ca identificarea cauzelor mu este corecta. Nu cred ca asaltul noilor capi ai puterii asupra avutiei statului a fost un proces individual, utilizat in propriul beneficiu propriu de catre unii indivizi mai agili, pe fondul amortirii simtului civic al populatiei. Cred ca a fost mai curand un atac bine coordinat si de o coeziune aproape militara, probabil coordonat de varfuri politice inca din 1989. De asemenea, nici lipsa de speranta nu se justifica, desi datele de pana acum indreptatesc pesimismul autorului - lipsa de sustinere populara masiva la referendum, rezultatele sub asteptari ale PDL la alegerile parlamentare, lipsa stindardului anticoruptie de la guvernare (Monica Macovei), etc. Toate acestea pot intr-adevar culmina cu refuzul lui Basescu de a mai candida, echivaland infaptuirea scenariului apocaliptic al apropiatei victorii a restauratiei prezis de TG. Totusi...poate ca TG greseste si totul nu este decat reflectarea unei realitati masluite pe toate planurile de catre mai toate canalele mediatice. In sprijinul unei atitudini de optimism moderat, poate mai potrivita situatiei, se poate spune ca mai sunt si alte voci libere in lumea jurnalistilor in afara lui Dan Tapalaga, unele grupate in acest ziar, dar si risipite pe la alte publicatii - d-na Pora, Culcer, TRU, Mihaies, Sorin Ionita, Tia Serbanescu si altii...
7 Anodos
Englezul Tom Gallagher a rămas UNICUL ziarist român care contează... http://morfoze.wordpress.com/
8 cetateanu
1.Cine este de fapt dl. T.G.? Nu este cumva un pseudonim pentru multitudinea de lupi moralizatori care au stricat asa de mult aceasta tzara? 2. Autorul(nu stim daca exista cu adevarat ,parca-i gen. Pacepa!!) este un mare ipocrit! Face parte din echipa de zgomote de dupa 90 care au indus coruptia in Romania ca arma de lupta anticomunista! Nu-i pasa catusi de putzin de Romania! Pe el il intereseaza doar capitalismul gros, transnatzionalele occidentale sa prospere!!!
9 martin
Cu regret, stimate domn Octavian Manea; in paragraful 23. forma corecta este " impotriva lor INSISI", nu "insile".
10 Mircea Milescu
Comentariul lui jacques la articolul lui T Gallagher este reprezentativ pentru voi,toti romanii.Nu va intereseaza ce spune omul,ce puteti invata sau corecta. Bascalia pe locul 1. Va credeti destepti si sunteti in rahat pana in gat. Sunteti hoti,furati sinele, liniile electrice si instalatiile de irigare. Furati bancomatele si banii oriunde sunt. Infrastructura voastra este de tip african La toate astea raspundeti cu vitriol la adresa TRU si HRP. N-aveti un gram de mandrie patriotica, sau de barbati. Cand trebuie sa votati mergeti la schi, cand votati alegeti pirati si curve. va plangeti de politicieni dar voi i-ati ales, magarilor! V-au bagat in Nato si UE ca pe niste elevi repetenti si tot asa ramaneti. Nu munciti,nu va integrati, degeaba condamnati tiganii,faceti ca ei. UE va scoate din buda si voi sariti inapoi. Bravos natiune, bravos popor!
11 skorpion
Articol excelent de adevarat si trist; pe mine pur si simplu m-a bulversat, desi stiam cum stam. Si este dezolant ca oameni inteligenti, cu studii superioare din asa zisa clasa mijlocie au devenit victimele acestei sinistre manipulari din mass media. Si atunci ce putem astepta de la talpa tarii, sa inteleaga ea? ce sa inteleaga? ce vede la televizor...sa fim totusi optimisti si sa mergem la vot si pe 7 iunie si la toamna/iarna. Poate mai putem schimba ceva!
12 Neacsu Virgil
Excelenta analiza!Cutremurator cat de jos pot decade oamenii(ex:dl Hurezeanu) pentru o punga de bani...Felicitari autorului pentru mintea limpede si pentru onestitate...
13 jacques
@mircea milescu: "cand votati alegeti pirati si curve". My point exactly. Numai ca articolul este o a n-spea variatiune pe tema mogulii/presa/internetul sunt de vina pentru ca se opun elanurilor emancipatoare ale lui traian basescu si ale elenei udrea. Or, argumentul este fals si pernicios: pentru ca tb si elena udrea sunt o creatie a presei; pentru ca demonizarea presei/ mogulilor este un paravan in spatele caruia se ascund mafiotii de partid si de stat. Pentru ca numai libertatea presei si a blogurilor pe care le condamna cu atat aplomb mr gallagher sta intre noi si adevarata inrobire. Autorul poate avea dreptate in abstract (media manipuleaza uneori) dar in contextul dat el formuleaza o alegere: Basescu sau presa. Or nu de o noua epoca de aur cu o presa cenzurata sau redusa la doi propagandisti vanduti ca TRU sau tapalaga avem nevoie.
14 Rad
Multumesc jacques. Daca nu citeam si cateva randuri de bun simt dupa acest articol absurd, imi pierdeam cu totul speranta. Sanatatea mintala se pare ca a disparut dintre romani si englezii romanofili.
15 jacques
In alta parte, Gallagher ii compara pe competitorii lui Basescu cu niste "maidanezi vorbitori." Basescu ar fi un" proscris prezidential", martirizat de presa. E discutabil dar poate are dreptate. Dar apoi o ia complet razna, vorbeste de Mussolini si Ceausescu, care ar fi bine serviti de aceeasi presa si incheie apocaliptic: "Manipulatorii media sunt pe punctul de a crea o societate in genere intalnita doar intr-o lume asediata, in orase cu strazi ocupate de tancuri, in timp ce disidentii sunt dirijati in masa catre stadioane de fotbal. Optiunile politice aflate la indemana electoratului vor fi la fel de variate ca in Burma sau Venezuela." Este un delir, dar nu unul inocent. Romania e prezentata ca o lume asediata, ocupata de tancuri, cu cetateni masati pe stadioane. Romania ar fi deci situabila langa Burma, Venezuela sau Burkina Faso. De ce acest ton apocaliptic? De ca aceste penibile tentative de isterizare? Unde s-a vazut o dictatura a presei si a blogurilor? Toate dictaturile au avut in schimb un tatuc care si-a aservit presa si a interzic, mai nou, accesul liber la internet. Mie mi-e clar de ce parte se situeaza d-l Gallagher. Condusa sau nu de afaceristi verosi, presa a luptat pana acum mai mult impotriv coruptiei decat toata echipa de procurori ai lui Basescu. Autorul profita de gustul romanilor pentru (auto)stigmatizare, care functioneaza pentru ei ca semnificant al patriotismului, fara sa-si dea seama ca acest masochism ii descalifica. Si tot ei se mira apoi ca Romania e privita ca o tara bananiera intrata prin efractie in Europa.
16 slucian
Mie-mi pare ca UE sta la masa cu oricine. Daca Nastase iesea presedinte, cu el negociau. N-a iesit, il cer la justite. UE valideaza pe oricine controleaza masa. Ce interes are UE sa exista un popor roman?Si de ce ar avea? UE are nevoie de forta de munca ieftina. Romanii? Specie pe cale de disparitie, UE se va bucura sa-i puna la muzeu. Si pe buna dreptate, cine nu poate sa existe, nu are decit sa fie inlocuit de altii care stiu si pot. Nu trebuie interzis nimic, fiecare trebuie sa gindeasca si sa aleaga ce citeste si ce priveste. Apoi gindirea isi va face treaba. Poate s-or gasi mai multi englezi sa vina sa ne scrie in ziare. :) Tot ce pot face e sa incurajez aceasta revista. Incurajarea inseamna ca de la 1 iulie fac abonament la revista. Poate cu mai multi bani reusesc sa ia citiva ucenici pe linga omul asta. Multumesc
17 Vasile, Gheorghe, Ion
Jacques, daca n-ai fi asa destept poate ca ai pricepe cite ceva. Gallagher arata ca romanii au ajuns in situatia asta pentru ca s-au modernizat, occidentalizat intr-un ritm care nu le era propriu, doar pentru ca asa le-a cerut UE in virtutea propriului grafic, "plan de lucrari". Singurii care au putut raspunde si impune acest ritm nefiresc au fost fostii oameni de sistem, comunistii si securistii. Din simplul motiv ca acesti indivizi au mai aplicat cindva planul cincinal si proiectul unei societati artificiale.
18 liana_enescu
Poate ar fi bine sa incercati un mic exercitiu de imaginatie toti acei care ati cazut in admiratie citind articolul domnului Gallagher . Oare cum ar comenta media din Anglia daca Basescu si ai lui (Udrea ,Ridzi , Costel Iancu ,TRU, Berceanu etc. )s-ar muta in biata lor tarisoara . Va rog incercati si judecati cu capul personal , nu cu cel al mogulilor de media .
19 tincu goran
textul amesteca (poate fara intentie, doar din cauza unei intelegeri insuficiente a celor ce se intimpla in romania) adevarul cu opusul sau. in al doilea rind, partizanatul pro-basescu si pd al dlui tg din ultimii 5 ani explica si el minusurile acestui articol.
20 Bogdan Duca
Domnul Tom Gallagher a arătat că poate să fie şi nesimţit. Nu e vina nimănui că este "chelios" sau miop...Dar este vina cuiva (a părinţilor măcar) că cineva (în acest caz domnul Tom Gallagher) este nesimţit. Apoi, dacă dorim să facem un rechizitoriu al presei, de ce ne legăm doar de criticii vocali ai Preşedintelui şi sectei sale (PD-L)? De ce nu ne legăm şi de autorii care au readus în mass-media românească cultul personalităţii? Prin ce diferă, obiectiv vorbind, insultele aduse de un jurnalist unui politician de elogiile băloase aduse de alt jurnalist? Am uitat atât de repede de "Traian cel Mare", de jurnalişti care doreau să sară de pe blocuri, de "omul pentru alte coordonate istorice"? Cred ca domnul Gallagher ar trebui să se întoarcă în Marea Britanie şi să mai stea "7 ani acasă". Nu de alta, dar devine la fel de murdar ca şi dădătorii cu părerea de pe malurile Dâmboviţei...Şi e păcat.
