Tânărul Stalin - un Al Capone din Caucaz

Prezentarea cărții lui Simon Sebag Montefiore, Tânărul Stalin. Extras din revista HISTORIA.

Viaţa de familie a lui Stalin

Prima lui soţie, Ekaterina „Kato“ Svanidze, va muri de tifos la vârsta de 22 de ani în anul 1907. Fiul rezultat din această căsătorie, Yakov „Yașa“ Giukașvili va fi abandonat de Stalin la moartea lui Kato și crescut de rudele soţiei sale. În familia bunicilor materni din Osetia, Yașa Giukașvili va crește ca un băiat timid, tăcut și ascultător. Va fi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, mai ales de fraţii săi vitregi rezultaţi din a doua căsătorie a lui Stalin cu Nadia Alilueva. În perioada interbelică, Yașa va face prima încercare de sinucidere trăgându-și un glonte în cap, dar a fost salvat de medici. La auzul acestei tentative de sinucidere, Stalin a fost auzit exclamând: „Băiatul ăsta nici să tragă ca lumea nu e în stare!“. În iulie 1941, Yașa cade prizonier la nemţi, fără ca naziștii să știe cine este tatăl lui. În lagărul de prizonieri de la Sachsenhausen, Yașa este recunoscut de generalul Vlasov care trecuse de partea hitleriștilor cu întreaga divizie pe care o comanda în cadrul Armatei Roșii. Hitler i-a propus lui Stalin să-l elibereze pe feldmareșalul von Paulus căzut prizonier la Stalingrad în schimbul lui Yașa. Răspunsul lui Stalin a fost prompt și laconic: „Eu nu schimb un mareșal cu un soldat!“ După doi ani de prizonierat, Yașa se va sinucide în 1943, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric. Sebag Montefiore a identificat existenţa unor copii din flori făcuţi de Stalin cu alte femei din Siberia unde el s-a aflat în exil. Pe unii dintre acești copii, toţi băieţi, Stalin i-a ajutat discret, pe alţii i-a ignorat complet. Generalul KGB Serov i-a prezentat lui Hrușciov, în anul 1956, lista completă a acestor copii din flori, în urma unei anchete secrete efectuate de KGB după moartea lui Stalin. Din această anchetă, cel mai șocant caz este al unei minore de 13 ani, pe nume Lidia Pereprîghina, din Turuhansk, sedusă de Stalin pe atunci în vârstă de 34 de ani, aflat acolo în exil. A rezultat un fiu menţionat în biografia dictatorului scrisă de Essad Bey în anul 1931. Acest caz a stârnit un mare scandal, fiind calificat de poliţia ţaristă la timpul respectiv drept un viol calificat contra unei minore (pag. 297). Autorul explică prin aceste detalii de ce Stalin a tolerat atâta promiscuitate în jurul său, când a ajuns stăpânul Kremlinului. Celebrităţi ale istoriei URSS precum Kalinin, Voroșilov, Kirov etc. sunt demascaţi acum ca afemeiaţi incurabili, care își recrutau victimele din corpul de balet al Teatrului Balșoi din Moscova. Ca să nu mai pomenim de șefii poliţiei secrete, Henrik Yagoda, Nikolai Iejov sau Lavrenti Beria, care apar acum ca oameni complet deranjaţi mintal și de o promiscuitate de neimaginat. La arestarea acestora s-au făcut liste amănunţite cu ce anume s-a descoperit la percheziţia biroului acestora de la Lubianka. Simpla lectură a acestor liste menţionate de Sebag Montefiore demonstrează că acei poliţiști nu erau oameni normali. Iar șeful lor suprem, I.V. Stalin, era la curent cu promiscuitatea acestora și a tolerat-o. Dosarul de anchetare a lui Beria după arestarea sa, pe 26 iunie 1953, cuprinde 22 de volume, cu numeroase nume de femei și fete minore, victime ale acestui pedofil. Accesul istoricilor la aceste dosare ale lui Beria este în continuare interzis de către autorităţile rusești din considerente neelucidate încă.

Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.

Toate lucrările despre Stalin, publicate până azi, tratează laconic anii de tinereţe petrecuţi în Georgia natală de către dictatorul sovietic. Cartea de faţă prezintă în cele 442 de pagini numai anii de tinereţe ai lui Osip Giukașvili în Caucaz, înaintea autoexpatrierii sale în Rusia ţaristă. În mod ferm și incontestabil, Sebag Montefiore s-a impus drept biograful occidental cel mai bine documentat despre viaţa lui Stalin. Acest fapt este admis de scriitori consacraţi, precum profesorul universitar Robert Service din Anglia sau Robert Conquest din SUA, care au cercetat o viaţă întreagă istoria URSS-ului și sunt cunoscuţi în Occident drept kremlinologi. Prima surpriză pe care o aduce această carte este lista detaliilor total inedite care fac din această biografie o premieră absolută la scară mondială. Lumea se întreabă de unde a procurat autorul atâtea detalii intime și mai ales atâtea fotografii unicat? Răspunsul este dat în ultimele șase pagini care cuprind sute de nume și prenume ale oamenilor din toate colţurile lumii care au furnizat detalii și fotografii inedite din tinereţea lui Osip Giukașvili, începând cu familia prezidenţială a ţării sale natale, Georgia:  Sandra și Mihail Saakașvili.

Autorul scrie că președintele Georgiei a emis un decret prezidenţial pentru admiterea sa în arhivele secrete ale Georgiei fără de care custozii arhivelor au refuzat să-l primească pe autor. Și mai eficace a fost însă invitaţia făcută publicului georgian la televiziunea naţională, ca „cei“ care deţin detalii inedite, jurnale intime sau memorii nepublicate ale celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Stalin să le aducă la Cancelaria prezidenţială a Georgiei care va garanta anonimatul sursei lor, dacă o cer.

Un gangster pur şi simplu

Este evident faptul că autorul cărţii a beneficiat masiv de concursul și prietenia familiei prezidenţiale a Georgiei în colectarea atâtor izvoare de informaţii privind tinereţea gruzină a lui Stalin. Cititorul care are răbdarea și curiozitatea să parcurgă metodic acele ultime șase pagini ale cărţii de faţă rămâne siderat. Sunt acolo nu numai nume georgiene şi rusești, ci provin de la toate etniile din cele patru colţuri ale lumii, de la moștenitori de a treia generaţie, care au păstrat cu mândrie de la bunicii lor documente, fotografii sau jurnale cu însemnări nepublicate, care atestă participarea lor directă la istoria stalinistă a Georgiei sovietice și l-au cunoscut pe Osip Giukașvili înainte de a-și lua numele conspirativ de Stalin.

Istoricii occidentali găsesc în această carte unele explicaţii la declaraţia făcută de premierul Winston Churchill: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere a lumii întrecută doar de America“. Cu alte cuvinte, în decursul a 29 de ani, acest gruzin a reușit să facă din Rusia o superputere mondială, ceea ce americanii au putut să facă din ţara lor abia în 200 de ani cu trei duzini de președinţi.

A doua surpriză a cărţii de faţă este dezvăluirea secretului arzător al tinereţii lui Stalin, păzit cu strășnicie atât de către dictator, cât și de succesorii lui de până acum: înainte de a deveni un conducător politic, Osip Giukașvili a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a estorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecţie“.

Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie. Există fotografii în această carte care-l arată pe Osip Giukașvili în arhiva poliţiei din capitala Georgiei, Tiflis, astăzi Tbilisi, îmbrăcat ca Al Capone de la Chicago – superelegant, din banii furaţi din spargerea băncilor Georgiei.

Stalin a fost bătut crunt de mama sa în copilărie

La vârsta de 80 de ani, mama sa, Keke Giukașvili, a scris în memorii nepublicate până azi, că fiul ei Osip a suferit, când avea șase ani, două accidente are l-au lăsat invalid pentru tot restul vieţii (pag. 34). Cu mâna stângă, rămasă mai scurtă decât cea dreaptă, el nu putea ridica o ceașcă de ceai (pag. 33).  Am mai auzit asta la Miami, Florida, la o conferinţă de presă a senatorului democrat Claude Pepper care l-a vizitat pe Stalin la Kremlin. Întrebat de un jurnalist ce anume l-a impresionat când a dat mâna cu Stalin, Claude Pepper a răspuns că a observat că nu putea vedea mâna stângă a dictatorului, deoarece mâneca hainei era mai lungă decât mâna respectivă.

La timpul respectiv n-am crezut acest detaliu neverosimil deoarece făcea din Stalin un estropiat fizic. Autorul adaugă acest amănunt deloc neglijabil pe lista complexelor de inferioritate pe care le-a avut Stalin de-a lungul vieţii.

Alte detalii pe această listă de complexe: degete lipite la un picior, infirmitate care l-a descalificat medical de la efectuarea serviciului militar obligatoriu; faţa brăzdată de cicatrici de la vărsat de vânt și, mai ales, zvonurile persistente că era copil din flori făcut de Keke cu un nobil gruzin, Koba Egnatașvili, a cărui fotografie apare în carte. Pe lângă faptul că era un invalid din punct de vedere fizic, cartea demonstrează că Stalin a fost vătămat psihic în copilărie de pe urma ambilor părinţi. La ultima întâlnire avută de Stalin cu mama sa Keke în anii 1930, martori oculari au relatat că Stalin a întrebat-o de ce îl bătea așa sălbatic când era copil. La care Keke a răspuns prompt: „Dacă nu te băteam, nu ai fi ajuns ce ești astăzi“.

La moartea mamei sale, la Tbilisi, Stalin nu s-a dus la funeralii, preferând să-l trimită pe Lavrenti Beria să se ocupe de înmormântarea lui Keke. De reţinut faptul că Keke nu știa rusește și, ca o consecinţă, n-a putut vorbi cu copiii lui Stalin, Vasili și Svetlana, decât prin translatori din gruzină în rusă. Soţia lui Beria, Nina,  a rezumat admirabil într-o propoziţie că Stalin și soţul ei Lavrenti au trăit, au muncit, au murit și sunt îngropaţi într-o ţară străină, Rusia.

Din anii săi de școală la Seminarul Teologic din Tiflis, Osip Giukașvili a păstrat o amintire frumoasă unui singur dascăl, profesorul de istorie Makhatadze a cărui viaţă a salvat-o în anul 1931, când era în închisoare așteptându-și execuţia. Autorul reproduce în carte următoarea telegramă trimisă de la Moscova de Stalin, primului secretar de partid din Georgia: „Nikolai Dimitrievici Makhatadze în vârstă de 73 de ani este deţinut la închisoarea Metehi. Îl cunosc pe acesta de la Seminar și nu cred că el reprezintă un pericol pentru puterea sovietică. Îţi cer să-l eliberezi pe bătrân și să-mi comunici rezultatul“ (pag. 70).

Cum s-a născut numele Stalin

Autorul acestei cărţi a găsit sursa numelui conspirativ sub care Osip Giukașvili a intrat în istorie. Printre numeroasele amante pe care le-a avut în Georgia, se numără și o activistă, pe nume Liudmila Stal. Era fiica proprietarului unei oţelării din sudul Ucrainei, cu șase ani mai în vârstă și o veterană a închisorilor ţariste. Idila lor amoroasă a fost intermitentă întrucât ea s-a autoexilat la Paris.

Aceasta a lucrat îndeaproape cu Lenin în exil și de câte ori s-a văzut cu Lenin în străinătate, Stalin s-a revăzut și cu Liudmila Stal, care a exercitat o evidentă influenţă asupra tânărului georgian. S-au revăzut în mod cert în anul 1917. Nu a supravieţuit nimic din prietenia lor, cu excepţia unei surprinzătoare decizii pentru restul vieţii sale: georgianul Giukașvili a luat de la această Liudmila Stal numele său conspirativ de Stalin. Autorul a inclus în galeria fotografiilor inedite din această carte și poza Liudmilei Stal din perioada tinereţii ei.

Tot la acest capitol, autorul scrie că și Lenin avea multe amante la activ. În exil Lenin s-a implicat într-o idilă amoroasă pasionantă cu Inessa Armand, o femeie frumoasă măritată cu un bogătaș francez. După ce a ajuns la putere în 1917, Lenin a avut relaţii amoroase cu secretarele sale și, potrivit lui Stalin, soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia s-a adresat Biroului Politic pentru a reclama comportamentul acelor secretare (pag. 151). 

În primii ani după Revoluţia Rusă din 1917, Inessa Armand i-a cerut voie lui Lenin s-o lase să plece la băi, la Karlsbad, în Germania. Lenin a convins-o să se ducă în Caucaz mai curând decât în Germania și ea a acceptat sugestia. Numai că în Caucaz, Inessa Armand s-a îmbolnăvit de tifos și cu toate îngrijirile medicilor a decedat acolo.

Martori oculari, care erau în gara moscovită la sosirea trenului funerar ce o aducea acasă pe Inessa Armand, n-au putut să uite că Lenin era pe peron într-o asemenea stare încât trebuia susţinut de ambele braţe de soţia sa și de alţi apropiaţi.

 N-a venit la birou multe zile după înmormântarea ei. Un detaliu minor, dar extrem de ilustrativ: Inessa Armand are mormântul în Piaţa Roșie în spatele mausoleului lui Lenin, alături de marile celebrităţi ale statului sovietic, ca președinţii URSS, Yakov Sverdlov, Mihail Kalinin, Leonid Brejnev, în timp ce soţia lui Lenin a fost incinerată și urna ei este cimentată în zidul Kremlinului, alături de personalităţi de rang secund, precum mareșalii Jukov și Malinovski. Tot în același cimitir din Piaţa Roșie se află îngropat și sarcofagul lui Stalin după ce a fost scos din mausoleu la ordinul lui Hrușciov.

Din această carte mai aflăm că meseria de bază și singura ocupaţie legitimă avută de Stalin a fost cea de cizmar, meserie învăţată de la tatăl său, Beso Giukașvili, mort de tânăr într-o încăierare cu alţi beţivi din Osetia natală (pag. 45). Ar fi rămas probabil cizmar tot restul vieţii dacă mama sa, Keke, n-ar fi apelat la ajutorul lui Koba Egnatașvili pentru obţinerea unei burse de studii pentru fiul ei Osip. Așa va ajunge acesta să studieze teologia la Seminarul din Tiflis, de unde va fi exmatriculat pentru indisciplină, insubordonare faţă de profesori și lecturi interzise. Visul lui Keke de a-l vedea preot s-a spulberat, Osip preferând o viaţă subterană, cu activităţi criminale soldate cu nouă arestări și opt evadări din exilul siberian.

Din lectura acestei cărţi rezultă faptul că georgianul Osip Giukașvili a câștigat simpatia lui Lenin pe când acesta se afla în exil în Elveţia. O bună parte din finanţarea activităţilor politice ale lui Lenin din exil au fost asigurate din banii trimiși de acest georgian, din jefuirea băncilor din Caucaz.  „Jefuirea băncilor nu era singura sursă de finanţare a lui Lenin. El a ordonat unei perechi de bandiţi bolșevici să seducă două surori retrase care au moștenit o avere imensă de la unchiul lor, industriașul Schmidt.

Activităţile politice ale lui Lenin, sponsorizate din jafurile lui Stalin

Dubla seducţie a reușit, deși Lenin a recunoscut că n-ar fi putut s-o facă el însuși. Unul dintre seducători, Victor Taratuta, a furat o sumă considerabilă din moștenire pentru a o cheltui pe picior mare înainte de a expedia lui Lenin restul banilor“(pag. 190). În această carte este descrisă și lansarea ziarului bolșevic „Pravda“, în anul 1912, fondatorii lui fiind tânărul Stalin și Viaceslav Scriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov, care va fi mâna dreaptă a lui Stalin pentru următorii 41 de ani. Sunt multe articole scrise de Stalin și tipărite în „Pravda“ sau sub formă de broșuri. Marxismul și problema naţională este cea mai cunoscută lucrare scrisă de Stalin.

El nu s-a oprit din a edita această lucrare pe toată durata vieţii sale. Lucrarea a fost un răspuns la propunerea socialiștilor austrieci înaintată lui Lenin înainte de revoluţie și numită de Lenin „o federaţie austriacă în interiorul Partidului“. Ca întotdeauna, Lenin era pragmatic, vizionar și doctrinar. El s-a temut că evreii Bund-ului și menșevicii georgieni, care susţineau diverse versiuni de autonomie culturală sau chiar separatism naţional, vor face Partidul și Imperiul Rus neguvernabil sub bolșevici. Lenin avea nevoie de o teorie care să ofere idealul autonomiei și dreptul la secesiune fără a-l acorda în practică pe vreunul dintre ele. Lenin și Stalin au căzut de acord că nimic n-ar trebui să stea în calea Statului Centralizat.

Stalin a definit naţiunea ca fiind: „o comunitate de oameni, formată istoric, unită prin comunitatea de limbă, teritoriu, viaţă economică și profil psihologic“. Despre evrei Stalin se întreba: „Ce fel de naţiune este o naţiune evreiască care constă din evrei georgieni, evrei daghestani, evrei ruși și evrei americani care nu se înţeleg între ei, locuiesc în diferite părţi ale globului... și nu acţionează niciodată împreună și unitar în timp de pace sau război? Ei sunt asimilaţi pentru că nu au «un stat stabil şi larg legat de teritoriu»“.
Dreptul la secesiune a fost oferit în această lucrare (dar numai în teorie), și niciodată aplicat în practică (cu excepţia Finlandei). Această doctrină a naţionalităţilor n-a fost scrisă frumos, dar a avut un fel de subtilitate care s-a transformat în realitate când Stalin a creat reţeaua de republici unionale care vor constitui URSS-ul. Ea rămâne relevantă pentru că dezmembrarea URSS-ului în anul 1991 a permis unor mari republici ca Ucraina, Estonia și Georgia să devină independente (pag. 277). Tot în această perioadă tânărul Stalin face cunoștinţă cu Lev Rosenfeld, pe numele conspirativ Kamenev, cu care Stalin va conduce un timp ţara, după moartea lui Lenin în 1924.

Tatăl lui Lev Rosenfeld-Kamenev era un inginer bogat care a construit calea ferată Batumi-Baku, inginer care și-a finanţat fiul marxist, Lev, în activităţile sale comuniste. Deși mai tânăr, Lev Kamenev s-a împrietenit cu Stalin, dar a făcut greșeala capitală să-l patroneze pe acesta prin educaţia sa aleasă până când a fost prea târziu s-o mai dreagă, sfârșind în faţa unui pluton de execuţie, la ordinul lui Stalin.

Un alt nume sonor prezentat în această carte este cel al unui meșteșugar evreu, Meyer Wallach, pe numele conspirativ Maxim Litvinov, ajuns ministru de Externe al URSS și amic de-al lui Nicolae Titulescu în perioada interbelică. Un detaliu interesant îl reprezintă dezvăluirea multiplelor călătorii internaţionale ale lui Stalin, efectuate sub numele conspirativ de Ivanovici.

A călătorit la Londra și Berlin (unde s-a întâlnit cu Lenin), la Stockholm (unde l-a cunoscut pe strungarul Voroșilov), la Viena etc. Ajuns dictator la Kremlin, Stalin n-a mai călătorit în afara URSS decât pentru cele două întâlniri cu liderii aliaţi anglo-americani la Teheran, în 1943, și la Potsdam, în 1945. A fost la un pas să se întâlnească cu Hitler, dacă Stalin ar fi preferat să negocieze cu Hitler Pactul de Neagresiune de la 23 August 1939, în loc de von Ribbentrop.

Hitler este înregistrat documentar că s-a declarat gata să meargă personal la Moscova, dacă va fi nevoie, ca să semneze Pactul de Neagresiune. Dar în loc de pactul Stalin-Hitler, el a intrat în istorie ca Pactul Molotov-Ribbentrop... O posibilă explicaţie este dată de faptul că lui Stalin îi era frică de avion. La plecarea sa spre Teheran, în 1943, pe aeroportul din Moscova Stalin și-a uimit însoţitorii prin faptul că în loc să urce în avionul care-l aștepta, s-a urcat în avionul pregătit pentru Beria! La întâlnirea cu Truman și Churchill de la Potsdam în 1945, Stalin s-a dus cu un tren blindat, iar pe fiecare parte a căii ferate erau postaţi la fiecare 500 de metri soldaţi sovietici.

Un alt detaliu pitoresc este faptul că la abdicarea ţarului de la tronul Rusiei, toţi conducătorii bolșevici erau în străinătate: „Troţki și Buharin la New-York, Lenin și Martov în Elveţia. Bolșevicii descumpăniţi din Petrograd erau conduși de un tânăr muncitor, de 33 de ani, pe nume Alexandr Șliapnikov și de Molotov care avea 27 de ani. Existau mai puţin de 25.000 de bolșevici în întreaga Rusie și numai 1.000 dintre ei erau activişti veterani“ (pag. 324).

Acești oameni habar n-aveau atunci că ei fac istoria ţării lor pentru următorul secol! În concluzie, portretul rezultat din această carte ne dezvăluie în persoana lui Osip Giukașvili-Stalin un om estropiat și vătămat psihic încă din copilărie, total lipsit de căldură sufletească, a cărui supremă plăcere era să ucidă. Acest portret veridic, neretușat apare abia la o jumătate de secol de la moartea dictatorului, după ce s-a făcut responsabil de moartea a zeci de milioane de bărbaţi, femei și copii.

acad. Florin Constantiniu. Ipocrizia democratiilor

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Ipocrizia democratiilor
Published By Remus Tanasa On Monday, June 7th 2010. Under Uncategorized Tags: Churchill, Marea Britanie, roosevelt, Stalin, SUA, URSS

churchill roosevelt and stalin 300x229 Ipocrizia democratiilor„Câştigătorul ia totul”, spunea, dacă nu mă înşel, un şlagăr de acum câteva decenii. Nu ştiu cât adevăr este în spusele cântecului, dar ştiu că, în istorie, învingătorii fac legea, inclusiv în cercetarea istorică.

O dovadă excelentă este oferită de istoria celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă şi astăzi, la 65 de ani de la încheierea lui, aşa cum au vrut – de fapt, cum au poruncit – biruitorii. SUA, URSS şi Marea Britanie au dorit să se prezinte ca exponenţi ai democraţiei şi libertăţii împotriva forţelor – întunecate! – ale totalitarismului şi opresiunii. Prezenţa în Marea Alianţă a Uniunii Sovietice, unde regimul stalinist făcuse mult mai multe victime decât cel nazist, nu a tulburat în nici un fel pe istoricii panegirişti ai victoriei asupra fascismului şi militarismului. Această viziune implică respingerea ecuaţiei Hitler = Stalin şi „scuză” marile democraţii occidentale reprezentate de Churchill şi Roosevelt pentru alianţa lor cu dictatorul sovietic. Se sugerează că este vorba de arhiuzata teorie – de fapt, în cazul de faţă, un alibi – a „răului celui mai mic”: mai bine cu Stalin împotriva lui Hitler. „Monstruoasa coaliţie” dintre democraţie şi unul dintre cele mai sângeroase totalitarisme ale istoriei (între august 1937 şi noiembrie 1938, în URSS au avut loc, în
medie, 1600 de execuţii pe zi) are până astăzi apologeţii săi.

hitler stalin married 288x300 Ipocrizia democratiilorÎn realitate, între Hitler şi Stalin nu a fost nici o deosebire: naziştii exterminau după criteriul rasei, bolşevicii, după cel al clasei. Ambele regimuri, nazist şi comunist, au fost deopotrivă de criminale. Alianţa lui Churchill şi Roosevelt cu Stalin şi concesiile tot mai grave pe care i le-au făcut au fost cea mai categorică negare a principiilor Cartei Atlanticului (14 august 1941), pe care premierul britanic şi preşedintele american pretindeau că le apără. În amintitul document, cei doi lideri apuseni afirmau că „respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernământ
sub care vrea să trăiască”, dar, ulterior, ei au acceptat principiul ca Uniunea Sovietică să deţină o sferă de influenţă în Europa de Est, iar Churchill a avut iniţiativa acordului de procentaj (9 octombrie 1944), în care era fixată preponderenţa Uniunii Sovietice în România (90%), Bulgaria şi Ungaria (80%). Acestea sunt procentele finale, după discuţiile bilaterale de la Moscova, care au sporit ponderea URSS în raport cu procentele iniţiale propuse de Churchill: 90% – România; 75% – Bulgaria; 50% – Ungaria. După cum se ştie, Grecia revenea Marii Britanii în înţelegere cu SUA (90%), iar Iugoslavia era la paritate.

Astfel de procedee nu au fost practicate spre sfârşitul războiului ca urmare a rolului decisiv al Uniunii Sovietice în zdrobirea Wehrmacht-ului şi a prezenţei Armatei Roşii în Europa de Est. Ele au existat încă de la începutul războiului, iar „democrata” Mare Britanie le-a adoptat în politica ei externă. Este ceea ce se desprinde din cartea lui Laurence Rees, World War II. Behind Closed Doors / Al Doilea Război Mondial. În spatele uşilor închise (New York, Pantheon Books, 2008). Subtitlul cărţii Stalin, naziştii şi Vestul rezumă fidel conţinutul volumului.

Deosebit de instructive pentru tema abordată aici ni s-au părut paginile consacrate poziţiei Marii Britanii faţă de intrarea trupelor sovietice în Polonia (17 septembrie 1939) şi anexarea părţilor de est ale acestei ţări, în acord cu prevederile Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) şi al unuia din protocoalele confidenţiale ale Tratatului germano-sovietic de prietenie şi frontieră (28 septembrie 1939).

După cum se ştie, Marea Britanie, secondată de Franţa, dăduse la 31 martie 1939 o garanţie Poloniei. Era vorba de garantarea independenţei, şi nu a frontierelor statului polonez (redactarea fusese decisă de primul ministru Neville
Chamberlain, după consultarea lui Winston Churchill). Acum, Laurence Rees, care a întreprins o investigaţie vrednică de elogiu, arată că Tratatul anglopolon din 25 august 1939, destinat să fixeze bazele colaborării politico-militare dintre cele două ţări, avea un protocol secret care preciza că obligaţia Marii Britanii de a veni în ajutorul Poloniei era
valabilă numai în cazul unei agresiuni germane. Ignorând această clauză, mulţi s-au întrebat atunci când Armata Roşie a invadat la rândul ei Polonia, de ce Marea Britanie, care declarase război Germaniei, urmată de Franţa la 3 septembrie, nu a declarat război şi Uniunii Sovietice? Cartea lui Laurence Rees oferă acum răspunsul la această nedumerire: Marea Britanie nu-şi asumase obligaţia de a da ajutor militar Poloniei în cazul unei agresiuni sovietice.
Ceea ce ni s-a părut revelator în volumul cercetătorului britanic sunt opiniile unor înalţi funcţionari de la Ministerul de Externe de la Londra privind agresiunea sovietică împotriva Poloniei. Astfel, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, Sir William Seeds, în telegrama trimisă la Londra a doua zi după intrarea trupelor sovietice în Polonia, după ce afirma că nu ar fi avantajos pentru ţara lui să declare război URSS (personal, i-ar fi făcut însă plăcere să înmâneze
lui Molotov declaraţia de război) scria: „Invazia sovietică în Polonia nu este pentru noi lipsită de avantaje pe termen lung, pentru că aceasta impune menţinerea unei mari armate pe picior de război în afara Rusiei, [o armată, care] consumă hrană şi petrol şi uzează materialul şi mijloacele de transport, reducând, astfel, speranţele germanilor pentru livrări de armament şi provizii”.

După semnarea Tratatului germanosovietic din 28 septembrie 1939, ambasadorul britanic avertiza că integrarea unor
părţi ale Poloniei în frontierele sovietice şi schimbările de populaţie care aveau să urmeze vor face cu neputinţă ca aceste teritorii „să fie separate de restul Rusiei”. Sir William Seeds sugera ca guvernul britanic să informeze Moscova că „scopurile noastre de război nu sunt incompatibile cu o reglementare rezonabilă [în Polonia], pe baze etnografice şi culturale”.

Poziţia lui Seeds a găsit la Foreign Office sprijinul lui Sir Ivone Kirkpatrick, care comenta astfel la 1 octombrie sugestiile ambasadorului: „Intervenţia Rusiei face, desigur, mult mai dificilă reconstituirea Poloniei, dacă nu chiar
imposibilă. Ar trebui să avem înţelepciunea să nu proclamăm că stăruim pentru vechile frontiere ale Poloniei. O astfel de atitudine ar face inevitabil un conflict cu Rusia pe care noi nu dorim să-l precipităm. Există o mare forţă în argumentul lui Sir W. Seeds”. Sir Ivone alătura şi o hartă a Poloniei în care marca faptul că noua frontieră sovietică de pe teritoriul polonez coincidea aproximativ cu „Linia Curzon”, propusă în 1919 de ministrul de Externe britanic, dar neacceptată de părţile interesate.

Laurence Rees are dreptate să sublinieze contrastul dintre declaraţiile oficiale ale guvernului britanic care, pe de o parte, deplângea agresiunea sovietică şi îşi exprima simpatia pentru încercatul popor polonez şi, pe de alta, consideraţiile reci, pragmatice, ale diplomaţilor britanici, care relevau avantajele pentru Marea Britanie a invadării Poloniei de către URSS şi acceptarea actului de forţă al Uniunii Sovietice. Citind paginile din cartea lui Laurence Rees – asupra căreia sperăm să revenim – nu poţi desprinde decât o singură concluzie: dictaturile sunt represive, democraţiile, ipocrite. Această constatare trebuie să-şi croiască drum în istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. La 65 de ani de la încheierea marii conflagraţii, nu mai putem privi evenimentele prin ochelarii înşelători ai
învingătorilor. Adevărul trebuie rostit fără teamă şi fără rezerve.

autor: acad. Florin Constantiniu

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

Le plan de Staline pour conquérir l'Europe

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer

Le plan de Staline pour conquérir l'Europe
Comment l'Union Soviétique «perdit» la 2ème Guerre Mondiale
Poslednyaya Respublika («La dernière république»), par Viktor Suvorov (Vladimir Rezun). Moscou : TKO ACT, 1996. 470 pages. Couverture cartonnée. Photographies.

Un commentaire de Daniel W. Michaels.

Il y a maintenant plusieurs années de cela, un ancien officier du renseignement militaire soviétique nommé Vladimir Rezun provoqua de vives discussions en Russie à cause de son affirmation sensationnelle, selon laquelle Hitler a attaqué la Russie soviétique en juin 1941, au moment exact où Staline se préparait à submerger l'Allemagne et l'Europe de l'Ouest, en prélude à une opération bien préparée, visant à «libérer» toute l'Europe en la mettant sous domination communiste.

Ecrivant sous le nom de plume de Viktor Suvorov, Rezun a développé cette thèse dans trois livres. Le Brise-glace (qui a été traduit en anglais et en français [1989] ) et Dni M («M-Day») ont été présentés dans le Journal of Historical Review, nov-déc. 1997. Le troisième livre, présenté ici, est un ouvrage de 470 pages, «La dernière république : pourquoi l'Union Soviétique perdit la Seconde Guerre Mondiale», publié à Moscou en 1996.

Suvorov présente une abondance de preuves, montrant que quand Hitler déclencha son «Opération Barbarossa» contre la Russie Soviétique le 22 juin 1941, les forces allemandes purent infliger d'énormes pertes aux Soviétiques précisément parce que les troupes russes étaient très bien préparées pour la guerre -- mais pour une guerre d'agression qui fut programmée pour le début de juillet -- et pas pour la guerre défensive qui leur fut imposée par l'attaque préventive de Hitler.

MapDans le Brise-glace, Suvorov détaille le déploiement des forces soviétiques en juin 1941, décrivant exactement de quelle manière Staline amassa de vastes quantités de troupes et de stocks d'armements le long de la frontière européenne, pas pour défendre la patrie soviétique, mais en préparation d'une attaque vers l'ouest et de batailles décisives en territoire ennemi.

Ainsi, quand les forces allemandes frappèrent, le gros des forces russes, terrestres et aériennes, étaient concentrées le long des frontières ouest de l'URSS, en face des pays européens contigus, particulièrement le Reich allemand et la Roumanie, prêtes pour l'assaut final contre l'Europe.

Dans son second livre sur les origines de la guerre, M-Day («Jour de mobilisation»), Suvorov décrit comment, entre la fin de 1939 et l'été de 1941, Staline construisit méthodiquement et systématiquement la force militaire la mieux armée, la plus puissante dans le monde -- véritablement la première superpuissance du monde -- pour sa future conquête de l'Europe. Suvorov explique comment la conversion drastique de l'économie du pays pour la guerre, voulue par Staline, rendait la guerre réellement inévitable. [Image: Dès la mi-juin 1941, d'énormes forces de l'Armée Rouge étaient concentrées sur la frontière ouest de l'URSS, prêtes pour une attaque dévastatrice contre l'Europe. Ce diagramme parut dans l'édition en langue anglaise du magazine allemand Signal.]

Une Union Soviétique Mondiale

Dans La dernière république, Suvorov ajoute d'autres preuves à celles présentées dans ses deux livres précédents, pour appuyer son affirmation selon laquelle Staline se préparait à une guerre d'agression, en soulignant les motivations idéologiques des actions du dirigeant soviétique. Le titre fait allusion au malheureux pays qui devait être incorporé en tant que «République finale» dans «l'Union des Républiques Socialistes Soviétiques» mondiale, complétant ainsi le révolution prolétarienne mondiale.

Comme l'explique Suvorov, ce plan était entièrement en accord avec la doctrine marxiste-léniniste, ainsi qu'avec la politique de Lénine dans les premières années du régime soviétique. L'historien russe argue de manière convaincante que ce ne fut pas Léon Trotsky (Bronstein), mais plutôt Staline, son moins flamboyant rival, qui fut réellement le fidèle disciple de Lénine pour la poursuite de la Révolution Communiste Mondiale. Trotsky insistait sur la doctrine de la «révolution permanente», par laquelle le jeune Etat soviétique aiderait à fomenter des soulèvements et des révolutions ouvrières à l'intérieur des pays capitalistes.

A la place de cela, Staline voulait que le régime soviétique tire avantage «d'armistices» occasionnels dans la lutte mondiale pour consolider la force militaire soviétique, afin qu'au bon moment des forces soviétiques plus importantes et mieux armées puissent frapper en Europe du Centre et de l'Ouest, ajoutant de nouvelles républiques soviétiques quand cette force écrasante se mettrait en marche à travers le continent. Après la consolidation réussie et la soviétisation de toute l'Europe, l'URSS renforcée serait prête à imposer le pouvoir soviétique à tout le globe.

Comme le montre Suvorov, Staline comprit très bien que s'ils avaient le choix, les peuples des pays avancés de l'Occident ne choisiraient jamais volontairement le communisme. Il serait donc nécessaire de l'imposer par la force. Staline décida alors que son plan audacieux ne pouvait être réalisé que par une guerre mondiale.

Une preuve d'importance décisive à cet égard est le discours de Staline du 19 août 1939, récemment retrouvé dans les archives soviétiques (cité en partie dans Journal of Historical Review de nov-déc. 1997, p. 32-33). Dans ce discours, l'héritier de Lénine déclare:

L'expérience des vingt dernières années a montré qu'en temps de paix le mouvement communiste n'est jamais suffisamment fort pour prendre le pouvoir. La dictature d'un tel parti deviendra possible seulement en résultat d'une guerre majeure

Plus tard, tous les pays qui avaient accepté la protection de l'Allemagne renaissante deviendront aussi nos alliés. Nous aurons un large champ d'action pour développer la révolution mondiale.

De plus, et comme les théoriciens soviétiques l'ont toujours affirmé, le communisme ne pourrait jamais coexister pacifiquement sur le long terme avec d'autres systèmes socio-politiques. En conséquence, la domination communiste devrait inévitablement être imposée au monde. Ce but de «révolution mondiale» était tellement consubstantiel à la nature et au développement du «premier Etat des travailleurs» qu'il fut un trait cardinal du programme soviétique, même avant que Hitler et son mouvement national-socialiste arrive au pouvoir en Allemagne en 1933.

Staline voulait frapper au moment et à l'endroit de son choix. A cette fin, le développement soviétique des systèmes d'armes offensives les plus avancées, principalement les blindés, les avions, et les forces aéroportées, avait déjà commencé au début des années 30. Pour assurer le succès de son audacieuse entreprise, Staline ordonna à la fin de 1939 de construire une puissante machine de guerre qui serait supérieure en quantité et en qualité à toutes les forces d'opposition possibles. Son premier ordre secret pour la mobilisation militaro-industrielle totale du pays fut émis en août 1939. Un second ordre de mobilisation totale, cette fois-ci pour la mobilisation militaire, devait être émis le jour où la guerre commencerait.

Déception

L'attaque allemande «Barbarossa» anéantit le plan bien établi de Staline pour «libérer» toute l'Europe. Dans ce sens, affirme Suvorov, Staline «perdit» la 2ème Guerre Mondiale. Le dirigeant soviétique ne pouvait considérer que comme une déception d'avoir «seulement» vaincu l'Allemagne et conquis l'Europe de l'Est et du Centre.

14 jours qui sauvèrent l'Occident

«Nombre d'indices tendent à prouver que la date fixée par Staline pour l'opération «Orage» était le 6 juillet 1941.» (Viktor Suvorov, Le Brise-glace)

«Le commandement fasciste allemand réussit, deux semaines avant la guerre, à devancer nos troupes.» (Général S.P. Ivanov)

«Hitler ne savait pas tout, mais il en savait assez: s'il n'attaquait pas, l'autre attaquerait. (...) Hitler reniflait ce danger. (...) C'était une question de vie ou de mort.» (Léon Degrelle, Persiste et signe)

«Ma conviction profonde est que si le Führer ne nous avait pas donné l'ordre d'attaquer à ce moment-là, les Etats européens et la plupart des sociétés humaines seraient à présent bolchevisés.» (Otto Skorzeny, La guerre inconnue)

«... la puissance russe menaçante, ayant ses têtes de pont préparées sur la Baltique et sur la mer Noire, n'attendait qu'une occasion, c'est-à-dire le moment où l'armée allemande serait suffisament occupée par les puissances occidentales, pour que le front oriental soit ouvert à une attaque massive à laquelle l'Allemagne ne serait pas en mesure de résister.» (Sven Hedin, L'Amérique dans la lutte des continents)

«Staline préparait la guerre dans tous les domaines, en partant de délais qu'il avait fixé lui-même. Hitler déjoua ses calculs.» (Amiral N.G. Kouznetsov)

Selon Suvorov, Staline trahit sa déception de plusieurs manières après la fin de la guerre. D'abord, il laissa le maréchal Joukov conduire le défilé de la victoire en 1945, au lieu de le faire lui-même -- lui, le Commandant suprême. Deuxièmement, aucun défilé officiel de la victoire du 9 mai ne fut même autorisé jusqu'à la mort de Staline en 1953. Troisièmement, Staline ne porta jamais aucune des médailles qu'il avait obtenues après la fin de la 2ème Guerre Mondiale. Quatrièmement, un jour, dans un moment de dépression, il exprima aux membres de son entourage proche son désir de se retirer [du pouvoir] maintenant que la guerre était finie. Cinquièmement, et c'est peut-être le plus révélateur, Staline abandonna le projet, prévu de longue date, du Palais des Soviets.

Un monument inachevé

L'énorme Palais des Soviets, approuvé par le gouvernement soviétique au début des années 30, devait faire 418 mètres de haut, surmonté par une statue de Lénine de 100 mètres de hauteur -- plus haut que l'Empire State Building de New York. Il devait être construit sur le site de l'ancienne Cathédrale du Christ Sauveur. Sur l'ordre de Staline, ce magnifique symbole de la vieille Russie fut rasé en 1931 -- un acte par lequel les dirigeants communistes voulaient effacer symboliquement l'âme de la vieille Russie pour faire place au monument central de l'URSS mondiale.

Toutes les «républiques socialistes» du monde, y compris la «dernière république», devaient être représentées dans le Palais. Le hall principal de ce sanctuaire séculier devait être décoré avec le texte du serment que Staline avait fait en termes quasi-religieux lors des funérailles de Lénine. Il comportait ces paroles : «Lorsqu'il nous quitta, le Camarade Lénine nous légua la responsabilité de renforcer et de développer l'Union des Républiques Socialistes. Nous te jurons, Camarade Lénine, que nous nous acquitterons honorablement de tes commandements sacrés.»

Cependant, seules les premières fondations de ce grandiose monument furent achevées, et pendant les années 90, après l'effondrement de l'URSS, la Cathédrale du Christ Sauveur fut soigneusement reconstruite sur le site.

La version officielle

Pendant des décennies, la version officielle du conflit germano-soviétique de 1941-45, soutenue par les historiens de l'establishment, à la fois en Russie et en Occident, fut à peu près cela:

Hitler déclencha une attaque «éclair» par surprise contre l'Union Soviétique tristement mal-préparée, ridiculisant son chef, le naïf et confiant Staline. Le Führer allemand fut conduit vers l'Orient primitif par la convoitise pour «l'espace vital» et les ressources naturelles, et par sa détermination longuement remâchée de détruire le «communisme juif» une fois pour toutes. Dans son attaque traîtresse, qui était une étape importante de la folle campagne de Hitler pour la «conquête du monde», les agresseurs «nazis» ou «fascistes» submergèrent d'abord toute résistance grâce à leur prépondérance en chars et en avions modernes.

Cette vison des choses, qui fut affirmée par les juges Alliés au Tribunal de Nuremberg après la guerre, est encore largement acceptée, à la fois en Russie et aux Etats-Unis. En Russie aujourd'hui, la plus grande partie du public (et pas seulement ceux qui sont nostalgiques de l'ancien régime soviétique) accepte cette version «politiquement correcte». En effet, elle «explique» les énormes pertes de l'Union Soviétique en hommes et en matériel pendant la 2ème Guerre Mondiale.

Condamné depuis le début

Contrairement à la version officielle selon laquelle l'Union Soviétique n'était pas préparée pour la guerre en juin 1941, en réalité, souligne Suvorov, c'était les Allemands qui n'étaient pas vraiment préparés. Le plan allemand «Barbarossa», hâtivement mis au point, qui visait à une victoire éclair en cinq ou six mois avec des forces numériquement inférieures, avançant en trois larges poussées, était condamné depuis le début.

De plus, note Suvorov, l'Allemagne manquait des matières premières (incluant le pétrole) essentielles pour soutenir une guerre prolongée d'une telle dimension.

Une autre raison du manque de préparation de l'Allemagne, affirme Suvorov, était que ses chefs militaires avaient sérieusement sous-estimé la performance des forces soviétiques pendant la «Guerre d'Hiver» contre la Finlande en 1939-40. Elles combattirent, il faut le souligner, dans des conditions extrêmement sévères d'hiver -- températures de -40 et des épaisseurs de neige de plus d'un mètre -- contre les fortifications et les installations enterrées, bien conçues et renforcées de la «Ligne Mannerheim» de la Finlande. En dépit de cela, on l'oublie souvent, l'Armée Rouge contraignit finalement les Finlandais à un humiliant armistice.

C'est toujours une erreur, souligne Suvorov, de sous-estimer son ennemi. Mais Hitler fit cette faute de calcul décisive. En 1943, après que le cours de la guerre ait tourné contre l'Allemagne, il reconnut son jugement erroné des forces soviétiques, deux années plus tôt.

Disparité des chars

Pour prouver que c'était Staline, et pas Hitler, qui était réellement préparé pour la guerre, Suvorov compare l'armement allemand et soviétique au milieu de 1941, avec une attention particulière pour les systèmes d'armes offensifs, d'importance décisive: les chars et les forces aéroportées. C'est un axiome généralement accepté en science militaire, que les forces attaquantes doivent avoir une supériorité numérique de trois contre un. Cependant, comme l'explique Suvorov, quand les Allemands frappèrent au matin du 22 juin 1941, ils attaquèrent avec un total de 3 350 chars, alors que les défenseurs soviétiques avaient un total de 24 000 chars -- ce qui veut dire que Staline avait sept fois plus de chars que Hitler, ou vingt et une fois plus de chars que ce qui aurait été considéré comme suffisant pour une défense adéquate. De plus, souligne Suvorov, les chars soviétiques étaient supérieurs dans tous les aspects techniques, incluant la puissance de feu, l'autonomie et le blindage.

Tel qu'il était, le développement soviétique de la production de chars lourds avait déjà commencé au début des années 30. Par exemple, dès 1933 les Soviétiques étaient déjà passés à la production en série, et livraient à leurs forces le modèle T-35, un char lourd de 45 tonnes avec 3 canons, 6 mitrailleuses, et 30mm de blindage. Par contre, les Allemands commencèrent le développement et la production d'un char de 45 tonnes comparable [ce furent le «Tiger» et le «Panther», NDT] seulement après que la guerre ait commencé à la mi-1941.

En 1939 les Soviétiques avaient déjà ajouté trois modèles de chars lourds à leur arsenal. De plus, les Soviétiques concevaient leurs chars avec de plus larges chenilles, et les équipaient avec des moteurs Diesel (qui étaient moins inflammables que ceux utilisant des carburateurs conventionnels). En outre, les chars soviétiques étaient construits avec le moteur et la direction à l'arrière, améliorant ainsi l'efficacité générale et la vision de l'équipage. Les chars allemands avaient une conception moins efficace, avec le moteur à l'arrière et la direction dans la partie avant.

Quand le conflit commença en juin 1941, montre Suvorov, l'Allemagne n'avait pas du tout de chars lourds, seulement 309 chars moyens, et juste 2 668 chars légers, inférieurs. Pour leur part, les Soviétiques au début de la guerre avaient à leur disposition des chars qui n'étaient pas seulement plus lourds mais de meilleure qualité.

A ce sujet, Suvorov cite les souvenirs du général allemand des blindés Heinz Guderian, qui écrivit dans ses mémoires Chef de Panzers (1952/1996, p. 143) :

Au printemps de 1941, Hitler avait spécialement ordonné qu'une commission militaire russe puisse visiter nos usines et nos écoles de blindés; dans cet ordre il avait insisté pour que rien ne leur soit caché. Les officiers russes en question refusèrent toujours de croire que le Panzer IV était en fait notre char le plus lourd. Ils dirent toujours que nous devions leur cacher nos nouveaux modèles, et se plaignirent en disant que nous n'appliquions pas l'ordre d'Hitler de tout leur montrer. La commission militaire insista tellement sur ce point que finalement nos responsables des services concernés conclurent: «Il semble que les Russes possèdent déjà des chars meilleurs et plus lourds que les nôtres». Ce fut à la fin de juillet 1941 que le T-34 apparut sur le front et l'énigme du nouveau modèle de char russe fut résolue.

Suvorov cite un autre fait révélateur extrait de l'Almanach de la 2ème Guerre Mondiale de Robert Goralski (1982, p. 164). Le 24 juin 1941, juste deux jours après le début de la guerre germano-soviétique:

Les Russes mirent en action leurs chars géants Klim Vorochilov près de Raseiniai [Lithanie]. Des modèles pesant 43 et 52 tonnes surprirent les Allemands, qui trouvèrent les KV presque inarrêtables. L'un de ces chars russes reçut 70 coups directs, mais aucun ne perça son blindage.

Bref, l'Allemagne attaqua le colosse soviétique avec des chars qui étaient trop légers, trop peu nombreux, et inférieurs en performances et en puissance de feu. Et cette disparité perdura pendant toute la guerre. Pendant le seule année 1942, les usines soviétiques produisirent 2 553 chars lourds, pendant que les Allemands en produisaient juste 89. Même à la fin de la guerre, le meilleur char au combat était le modèle soviétique IS («Iosif Staline»).

Suvorov encourage sarcastiquement les historiens militaires de l'establishment à étudier un livre sur les chars soviétiques, par Igor P. Schmelev, publié en 1993 par la «Hobby Book Publishing Company» à Moscou. Le travail d'un honnête analyste militaire amateur tel que Schmelev, qui est sincèrement intéressé et qui aime son travail et la vérité, dit Suvorov, est souvent supérieur à celui d'un employé payé par le gouvernement.

Disparité des Forces Aériennes

La supériorité soviétique en forces aéroportées était encore plus disproportionnée. Avant la guerre, les bombardiers soviétiques DB-3f et SB ainsi que les TB-1 et TB-3 (dont Staline possédait environ un millier) avaient été modifiés pour transporter aussi bien des parachutistes que des bombes. Vers la mi-1941, les Soviétiques avaient entraîné des centaines de milliers de parachutistes (Suvorov dit presque un million) en vue de l'attaque planifiée contre l'Allemagne et l'Occident. Ces troupes aéroportées devaient être déployées et lâchées derrière les lignes ennemies en plusieurs vagues, chaque vague étant formée de cinq corps d'armée aéroportés (VDKs), chaque corps comptant 10 419 hommes incluant un état-major et des services, une division d'artillerie, et un bataillon de chars autonome (50 chars). Suvorov donne la liste des commandants et des bases des deux premières vagues, ou dix corps. Les secondes et troisièmes vagues comportaient des troupes parlant français et espagnol.

Comme l'attaque allemande empêcha ces troupes hautement entraînées d'être utilisées comme prévu, Staline les convertit en «Divisions de la Garde», qu'il utilisa comme des réserves et des «pompiers» pour les situations d'urgence, tout comme Hitler utilisa souvent les unités de Waffen SS.

Cartes et manuels

Pour appuyer sa thèse principale, Suvorov cite des données supplémentaires qui n'étaient pas mentionnées dans ses deux premiers ouvrages sur ce sujet. Premièrement, à la veille du début de la guerre de 1941, les forces soviétiques avaient reçu des cartes topographiques seulement pour les zones de la frontière et pour l'Europe; elles ne reçurent pas de cartes du territoire ou des villes soviétiques, parce que la guerre ne devait pas être menée sur le territoire national. Le Chef du Service Topographique militaire de l'époque, et donc responsable de la distribution des cartes militaires, le major-général Kudryatsev, ne fut pas sanctionné ni même limogé pour avoir manqué à fournir des cartes du territoire national, mais continua à mener une longue et brillante carrière militaire. De même, le Chef d'Etat-major, le général Joukov, ne fut jamais tenu pour responsable de la débâcle des premiers mois de la guerre. Aucun des principaux commandants militaires ne pouvait être tenu pour responsable, souligne Suvorov, parce qu'ils avaient tous suivi à la lettre les ordres de Staline.

Deuxièmement, au début de juin 1941, les forces soviétiques reçurent des milliers d'exemplaires d'un manuel russo-allemand, avec des sections consacrées à des opérations militaires offensives, telles que s'emparer de gares de chemin de fer, orienter des parachutistes, et ainsi de suite, et des expressions [en langues étrangères] utiles comme «arrêtez de transmettre ou je tire». Ce manuel fut imprimé en grand nombre par les imprimeries militaires de Léningrad et de Moscou. Cependant, ils n'atteignirent jamais les troupes sur les lignes de front, et on dit qu'elles furent détruites pendant la phase du début de la guerre.

L'aide des Etats-Unis «neutres»

Comme le note Suvorov, les Etats-Unis avaient fourni du matériel militaire depuis les années 30. Il cite l'étude de A.C. Sutton, National Suicide (Arlington House, 1973), qui relate qu'en 1938 le président Roosevelt conclut un accord secret avec l'URSS pour échanger des informations militaires. Pour le public américain, cependant, Roosevelt annonça la mise en place d'un «embargo moral» contre la Russie soviétique.

Pendant les mois précédent l'entrée en guerre formelle de l'Amérique dans la guerre (décembre 1941), les navires de guerre des Etats-Unis, officiellement neutres, étaient déjà en guerre dans l'Atlantique contre les forces navales allemandes (Voir La Flotte de Mr Roosevelt: la guerre privée de la Flotte US de l'Atlantique, 1939-42 par Patrick Abbazia [Annapolis: Naval Institute Press, 1975] ). Et deux jours après le déclenchement de «Barbarossa», Roosevelt annonça une aide des Etats-Unis à la Russie Soviétique dans sa guerre de survie contre l'Axe. Ainsi, au début de l'opération «Barbarossa», Hitler écrivit une lettre à Mussolini: «En ce moment cela ne fait aucune différence si l'Amérique entre officiellement en guerre ou pas, elle soutient déjà nos ennemis à fond, avec des livraisons massives de matériel de guerre.»

De même, W. Churchill faisait tout ce qui était en son pouvoir pendant les mois précédent juin 1941 -- alors que les forces britanniques subissaient défaite sur défaite -- pour faire entrer à la fois les Etats-Unis et l'URSS dans la guerre du côté britannique. En vérité, la coalition anti-Hitler des «Trois Grands» (Staline, Roosevelt, Churchill) était effectivement en place avant que l'Allemagne attaque la Russie, et fut une raison majeure pour que Hitler se sentit obligé de frapper la Russie soviétique, et de déclarer la guerre aux Etats-Unis cinq mois plus tard. (Voir le discours d'Hitler du 11 décembre 1941, publié dans le Journal of Historical Review, hiver 1988-89, p. 394-396, 402-412)

Les raisons de l'appui de F. Roosevelt à Staline sont difficiles à établir. Le président Roosevelt lui-même expliqua un jour à William Bullitt, son premier ambassadeur en Russie soviétique: «Je pense que si je lui donne [à Staline] tout ce que je peux, et que je ne demande rien en retour, noblesse oblige, il ne tentera pas d'annexer quoi que ce soit, et travaillera avec moi pour un monde de paix et de démocratie.» (Cité dans Robert Nisbet, Roosevelt et Staline: l'idylle manquée, 1989, p. 6). Peut-être l'explication la plus exacte (et la plus gentille) de l'attitude de Roosevelt est-elle une ignorance profonde, une auto-intoxication ou de la naïveté. Selon l'opinion digne de considération de George Kennan, historien et ancien diplomate américain de haut rang, en politique étrangère Roosevelt était «un homme superficiel, ignorant, dilettante, avec un horizon intellectuel sévèrement limité.»

Un pari désespéré

Suvorov admet être fasciné par Staline, l'appelant «un animal, un monstre sauvage et sanglant, mais un génie de tous les temps et de tous les peuples». Il dirigea la plus grande puissance militaire de la 2ème Guerre Mondiale, la force qui, plus que toute autre, vainquit l'Allemagne. En particulier, dans les années finales du conflit, il domina l'alliance militaire des Alliés. Il dut considérer Roosevelt et Churchill avec mépris, comme des «idiots utiles».

Au début de 1941, chacun admettait que comme l'Allemagne était déjà engagée contre la Grande-Bretagne en Afrique du Nord, en Méditerranée, et dans l'Atlantique, Hitler ne pourrait jamais se permettre l'ouverture d'un second front à l'Est (se rappelant la désastreuse expérience de la 1ère Guerre Mondiale, il avait mis en garde dans Mein Kampf contre le danger mortel d'une guerre sur deux fronts). C'est précisément parce qu'il était sûr que Staline pensait que Hitler n'ouvrirait pas un second front, soutient Suvorov, que le dirigeant allemand se sentit libre de déclencher «Barbarossa». Cette attaque, insiste Suvorov, fut un pari énorme et désespéré. Mais menacé par des forces soviétiques supérieures, prêtes à submerger l'Allemagne et l'Europe, Hitler n'avait guère d'autre choix que de déclencher cette attaque préventive. [Toutes proportions gardées, on peut faire une intéressante comparaison avec l'attaque israélienne de la Guerre des Six Jours en 1967. Dans ce dernier cas, le caractère préventif de l'attaque est admis sans difficulté par les historiens «officiels», alors que dans le cas de «Barbarossa», il est «politiquement incorrect» de le reconnaître, malgré l'évidence de l'immense menace soviétique, imminente ou pas, NDT.]

Reichstag, 1945

Mais c'était trop peu, trop tard. En dépit de l'avantage de frapper le premier, ce furent les Soviétiques qui finalement l'emportèrent. Au printemps de 1945, les troupes de l'Armée Rouge réussirent à hisser le drapeau rouge sur le bâtiment du Reichstag à Berlin. C'est seulement grâce aux sacrifices des forces allemandes et des forces de l'Axe que les troupes soviétiques ne parvinrent pas à hisser le drapeau rouge sur Paris, Amsterdam, Copenhague, Rome, Stockholm, et peut-être, Londres.

Le débat devient plus âpre

En dépit de la résistance des historiens de «l'establishment» (qui en Russie sont souvent d'anciens communistes), l'appui à la thèse de «l'attaque préventive» de Suvorov est allé croissant, à la fois en Russie et en Europe de l'Ouest. Parmi ceux qui sympathisent avec les vues de Suvorov figurent de jeunes historiens russes comme Yuri L. Dyakov, Tatiana S. Bushuyeva, et I. Pavlova (voir le JHR, nov-déc. 1997, p. 32-34).

Concernant l'histoire du 20ème siècle, les historiens américains ont généralement l'esprit plus fermé que leurs collègues d'Europe et de Russie. Mais même aux Etats-Unis, il y a eu quelques voix pour appuyer la thèse de la «guerre préventive» -- ce qui est du plus haut intérêt, sachant que les livres de Suvorov sur la 2ème Guerre Mondiale, à l'exception du «Brise-glace», n'ont pas été traduits en anglais (l'une de ces voix est celle de l'historien Russell Stolfi, professeur d'Histoire Européenne Moderne à la Naval Postgraduate School à Monterey, Californie. Voir le compte-rendu de son livre Hitler's Panzer East dans le JHR de nov-déc. 1995).

Toutes les réactions au travail de Suvorov n'ont pas été positives, cependant. Il a aussi provoqué des critiques et des répétitions des thèses officielles vieilles de plusieurs décennies. Parmi les nouveaux défenseurs les plus représentatifs de la ligne «orthodoxe», figurent les historiens Gabriel Gorodetsky de l'Université de Tel-Aviv, et John Ericson de l'Université d'Edinburgh.

Rejetant tous les arguments qui pourraient justifier l'attaque allemande, Gorodetsky en particulier critique et ridiculise les travaux de Suvorov, spécialement dans un livre proprement intitulé «Le Mythe du Brise-glace». En fait, Gorodetsky (et Ericson) attribue les pertes soviétiques à la supposée impréparation de l'Armée Rouge pour la guerre. «Il est absurde», écrit Gorodetsky, «de prétendre que Staline aurait jamais conçu l'idée d'attaquer l'Allemagne, comme quelques historiens allemands aiment aujourd'hui à le suggérer, pour pouvoir au moyen d'une attaque-surprise, désorganiser l'attaque préventive planifiée par l'Allemagne.»

Il n'est pas surprenant que Gorodetsky ait reçu l'éloge des autorités du Kremlin et des chefs militaires russes. De même, «l'establishment» allemand soutient l'historien israélien. Aux frais des contribuables allemands, Gorodetsky a travaillé et enseigné au Service de Recherche d'Histoire Militaire (MGFA) allemand, semi-officiel, qui a publié en avril 1991 le livre de Gorodetsky, Zwei Wege nach Moskau (Deux chemins pour Moscou).

Dans la «Dernière République», Suvorov répond à Gorodetsky et aux autres critiques de ses deux premiers livres sur l'histoire de la 2ème Guerre Mondiale. Il est particulièrement cinglant dans ses critiques du travail de Gorodetsky, spécialement le «Mythe du Brise-glace».

Quelques critiques

Suvorov écrit de manière caustique, sarcastique, et avec une grande acidité. Mais s'il a raison sur le fond, comme le pense l'auteur de cet article, il a -- et nous aussi -- parfaitement le droit d'être acerbe, ayant été trompé et désinformé pendant des décennies.

Bien que Suvorov mérite notre gratitude pour son importante dissection d'une légende historique, son travail n'est pas sans défauts. D'une part, son éloge des réalisations du complexe militaro-industriel soviétique, et de la qualité des armements et de l'équipement militaire soviétique est exagéré, voire dithyrambique. Il omet de signaler l'origine occidentale d'une grande partie de l'armement et du matériel soviétique. Les ingénieurs soviétiques ont eu un talent particulier pour modifier avec succès, simplifier, et souvent améliorer les modèles et les conceptions occidentaux. Par exemple, le robuste moteur Diesel utilisé par les chars soviétiques était basé sur un moteur d'avion allemand de BMW.

Une critique qui ne peut pas décemment être faite à Suvorov serait son manque de patriotisme. Se rappelant que les premières victimes du communisme furent les Russes, il fait à juste titre une nette distinction entre le peuple russe et le régime communiste qui le dominait. Il n'écrit pas seulement avec la compétence d'un historien capable, mais en mémoire des millions de Russes dont les vies furent gaspillées pour les plans malsains de «révolution mondiale» de Lénine et de Staline.

Journal of Historical Review, 17/4 (Juillet-Août 1998), 30-37. Daniel W. Michaels est diplômé de l'Université de Columbia (Phi Beta Kappa, 1954), étudiant dans le cadre du programme Fulbright en Allemagne (1957), et récemment retraité du Ministère américain de la Défense après 40 ans de service.