Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Nici peste 66 de ani scriitoul Paul Goma nu va veni acasă!

01 Octombire 2010

Abonează-te la: RSS, Email

De Victoria Ungureanu
Nici cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la naşterea sa, scriitorul Paul Goma nu va veni acasă, în Basarabia, de unde s-a refugiat cu părinţii săi în anul 1944. Scriitorul şi-a dorit mult să vină la Chişinău împreună cu soţia sa şi să sărbătoarească această aniversare frumoasă alături de colegii de la Senatul onorific Hyde Park şi Uniunia scriitorilor din Moldova.
Paul Goma va continua să fie un azilant politic în Franţa, din motiv că elita politică din RM nu a binevoit să-şi facă timp şi pentru acest scriitor basarabean de valoare, oferindu-i cetăţenia ţării noastre.

Pe la începutul lunii septembrie scriitorul mai avea o speranţă, însă după data de 27 septembrie, când a primit un mesaj de la directorul pentru proiecte şi programe la Uniunea Scriitorilor Valeriu Matei, Paul Goma a rămas dezamăgit, ba mai mult indignat de atitudinea guvernanţilor şi de legislaţia R.Moldova.
Un alt moment care l-a supărat nespus de mult pe scriitor este faptul că în scrisoarea lui Valeriu Matei se specifica faptul că din start va primi cetăţenie Paul Goma şi fiul acestuia, iar mai târziu şi soţia scriitorului. “De ce să mi se acorde, mie şi fiului meu, cetăţenia Moldovei – abia apoi soţiei mele (“în scurt timp”), când noi ne cunoaştem de 45 ani, am fost împreună mai mult la rău decât la bine?Aşa este legislaţia? Să fie sănătoasă legislaţia aceea, eu nu după ea m-am condus în viaţă, până la vârsta de 75 ani, nu potrivit acelei legislaţii am scris 60 de volume – despre Basarabia – şi nu în vederea unei recompense (cetăţenia?, da, însă numai pentru mine şi pentru fiul meu, nu şi pentru soţie?)” a răspuns cu ferocitate scrisorii venite de la Chişinău.
Se pare că în curând Paul Goma nu-şi va revedea meleagurile dragi despre care a tot scris sau poate vor lua o atitudine guvernanţii după anticipate?
“Dar cine au fost/sunt legislatorii care au făcut ce au făcut, în stilul selecţionării bandiţilor: unii “na prava”, alţii “na leva” – după care criterii? Nu vreau să am de a face cu astfel de “legislaţie”, cu atât mai puţin cu “legislatorii”. Aveam de gând să vin la Chişinău împreună cu mama fiului meu. Or, neavînd acte de călătorie, (cetăţenie, deci paşaport), singur nu voi veni. Apoi, fie vorba între noi: azi, 27 septembrie (2010) e prea târziu, ca să apuc 2 octombrie. 
Ştiu, ştiu, guvernanţii au alte treburi, toate mult mai importante decât un fleac de cetăţenie pentru un fleac de basarabean ca mine – nici măcar cetăţean al Moldovei – după “legislaţie”. După ce le vor rezolva, să mă anunţe. Atunci va fi “momentul” pentru venirea mea acasă: postum” a specificat scriitorul în acelaşi răspuns adresat autorităţilor de la Chişinău.
Amintim că în data de 2 octombrie scriitorul român (de viţă basarabeană) împlineşte o vărstă de 75 de ani pe care o va sărbători şi în acest an departe de plaiul său natal. Cu această ocazie, chiar daca Paul Goma nu va fi prezent la Chişinău, Institutul de Filologie al ASM si Uniunea Scriitorilor din Moldova la Academia de Stiinte a Moldovei în data de 4 octombrie vor organiza o conferinţă consacrată scriitorului Paul Goma.
 

EMIL BERDELI. După ce a cerut: «Să tragă!» în oameni, sfetnicul lui Ceauşescu mistifică istoria şi caută speranţa între povara trecutului şi neliniştea prezentului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un paragraf face referiri la cazul Goma și la modul ăn care Ceaușescu cerea să fei tratat în 1977. Cu prietenie, Dan Culcer

După ce a cerut: «Să tragă!» în oameni, sfetnicul lui Ceauşescu mistifică istoria şi caută speranţa între povara trecutului şi neliniştea prezentului

Autor: EMIL BERDELI • Categoria: Arhive • Publicat la: 2010-09-04 21:51:17
Vizite: 1108



Unii analişti îl consideră un om corect, dar pragmatic, dispus întotdeauna să intervină discret pentru a corecta erorile făcute de Nicolae Ceauşescu. Straniu portret al lui Silviu Curticeanu, fost şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR, singurul, în afară de soţii Ceauşescu, care, în faimoasa şedinţă a CPEx din17 decembrie 1989, a cerut să se tragă în plin asupra manifestanţilor de la Timişoara. Atunci, probabil mai credea că vărsarea de sânge îl poate salva pe Ceauşescu şi, implicit, pe el, şeful Cancelariei. Acum, Silviu Curticeanu susţine că, prin tot ce-a scris (două volume, memorialistică), a încercat să recompună imaginea neretuşată a unei epoci istorice. Dacă investighezi cu mijloace jurnalistice cele spuse de Curticeanu constaţi însă că el nu încearcă nici pe departe să redea imaginea neretuşată a unei epoci istorice, ci, dimpotrivă, s-o mistifice.

Dominat de sentimentul nemuririi

Silviu Cuticeanu a stat în anticamera lui Ceauşescu, ocupând funcţia de şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR între 1982 şi 1989.

Anul trecut, el declara presei că liderul comunist, un personaj complex şi contradictoriu, a suferit, în timp, o involuţie. Ros de boală - susţinea Curticeanu - Ceauşescu n-a acceptat semnele neputinţei şi a ajuns, la vârsta senectuţii, dominat de sentimentul nemuririi, văzând bunăstare acolo unde se instalase sărăcia şi iubire acolo unde era ură.

Dacă e să ne luăm după mărturiile fostului şef al Cancelariei CC al PCR, Ceauşescu s-a rupt de realitate doar spre sfârşitul vieţii, iar diabetul a jucat un rol esenţial în degradarea sănătăţii sale, afectându-i şi deciziile politice. Lucrurile nu stau însă nici pe departe aşa.

«Eroul naţiunii» se înfurie

Ne întoarcem în 1977. Nu trecuse o lună de la devastatorul cutremur, în urma căruia au murit aproape 1600 de oameni. La 30 martie s-a ţinut o importantă şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR. Stenograma arată, fără tăgadă, cât de fericit era Ceauşescu (59 de ani) că seismul i-a dat ocazia să reconstruiască Bucureştiul şi scoate la iveală pornirile sale de-a dreptul criminale.

Aşadar, la 30 martie 1977, liderul de la Bucureşti simţea că este momentul să clădească o capitală, din ruine, după chipul şi asemănarea sa. Nu era vorba doar despre reconstrucţia imobilelor puse la pământ de cutremur. În megalomania sa, Ceauşescu intenţiona să dărâme şi multe dintre clădirile scăpate de seism, pentru ca apoi să construiască precum văzuse în Coreea de Nord.

Dar până atunci avea însă de curmat mişcarea iniţiată de către scriitorul Paul Goma care nu cerea decât respectarea drepturilor omului. Povestea asta pur şi simplu îl scoatea din minţi pe cel care conducea atunci România, deşi nu intra în conflict cu legile ţării.

Stenograma şedinţei amintite mai sus arată limpede faptul că Ceauşescu percepea mişcarea Goma precum un atac la persoană. Acesta este motivul pentru care îi numea pe oamenii care îşi cereau drepturile „elemente declasate”, „măgari”, „derbedei”, „imbecili”, indicând Securităţii cum să lichideze gruparea. În opinia sa, Goma trebuia arestat imediat pentru spionaj în favoarea americanilor şi trimis în judecată. În ce-i privea pe cei care nu se deziceau de scriitor, Ceauşescu dorea, pur şi simplu, ca aceştia să fie bătuţi de către muncitorii din întreprinderi.

În 1977, „Eroul naţiunii”, „Cârmaciul înţelept”, „Eroul păcii mondiale”, „Ctitorul de geniu, simbol viu al năzuinţelor românilor”, „Stejar de vis, de avânt, de omenie”, dispreţuia legile pe care chiar el le promulgase. Nici măcar nu le-a ascuns supuşilor săi că preferă practicile criminale folosite de comunişti în anii ’50 împotriva unor oameni care cereau respectarea unor drepturi elementare.

Un grup restrâns nu-l recunoştea pe Ceauşescu drept „Fiul luminat al patriei”, iar el spumega de furie. Era semnul unei tulburări profunde, apărute mult mai devreme decât suţine Silviu Curticeanu.

«Măgarul de Goma»

În prima parte a şedinţei din 30 martie 1977, Ceauşescu spunea ceva de neimaginat pentru un om cu mintea sănătoasă: „Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos. Am fost aici vis-a-vis unde este blocul acesta, cu sportul. Acesta trebuie mutat la 23 August. Ce fel de sport este acesta? Toţi trebuie mutaţi rapid acolo. Nu se poate una ca asta."

Apoi, „Cârmaciul” îşi aminteşte motivul pentru care a cerut întrunirea membrilor CPEx şi se înfurie brusc.

„Să vedem (spunea Ceauşescu) de ce am convocat şedinţa. În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continua să ia legătura prin telefon, şi acum, la «Europa Liberă», s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o.(…)

De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultimă speţă, şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întarziere, după ce a depus documentele, cu întarziere, la ambasada americană. (…)

Tovarăşii mi-au spus: „Am mai înregistrat, ştim noi câte ceva”! Nu se poate să stăm aşa; s-a introdus un spirit nu ştiu cum dracu să-l numesc, dar parcă sunt nişte protopopi la interne. (…)

Problemele umanismului revoluţionar, presupun inclusiv măsuri ferme împotriva oricăror manifestări duşmănoase care lovesc în interesele poporului, ale clasei muncitoare. (…)"

«Dacă vor să-i bată, să-i bată»

“Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare (continua Ceauşescu). (…)

Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi cu toţi care vor proceda aşa. (…)

Chiar dacă este aşa cum se spune aici că i-a dat telefon, să fie puşi (cei care se aliaseră mişcării Goma - n.m.) în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile respective.”

Respectiva stenogramă, consemnează şi faptul că Ceauşescu cerea ca istoricul Vlad Georgescu să fie aruncat în puşcărie, pentru vreo 25 de ani, pentu că era şi el un „derbedeu”, precum şi că, din acel moment, şeful cel mare le-a interzis înalţilor activişti să mai participe la recepţiile oferite de ambasadele străine. Motivul: se îmburgheziseră şi îşi pierduseră vigilenţa revoluţionară. La acea şedinţă de pomină, „Cârmaciul înţelept” a mai „decretat” şi că românii nu au dreptul să emigreze.

Legalitatea, o chestiune care ţinea de bunul plac

Toate aceste hotărâri ale liderului comunist de la sfârşitul anilor ’70 contrazic flagrant cele scrise şi afirmate de către Curticeanu. De pildă, în volumele sale („Mărturia unei istorii trăite” şi „Memorii necenzurate”), fostul şef la cancelariei înceracă să ne convingă de faptul că Ceauşescu respecta legile pe care chiar el le promulgase.

După cum s-a văzut mai sus, nici vorbă. În ’77 - nu în decembrie ’89, când a simţit că poate fi doborât - legalitatea era pentru Ceauşescu o chestiune care ţinea doar de bunul său plac.

Degradarea despre care vorbea Curticeanu nu s-a produs din cauza bolii, spre sfârşitul vieţii liderului comunist, ci pe când era „verde” - generată de megalomanie şi setea nemărginită de putere.

„Involuţia” lui Ceauşescu de la sfârşitul vieţii sale, cum o numeşte fostul şef la Cancelariei CC, din cauza căreia ni s-ar fi tras nouă toate nenorocirile, s-a manifestat, în realitate, mult mai devreme. Iar Curticeanu ştie foarte bine asta, fiindcă, în 1977, se afla tot în preajma lui Ceauşescu. Acesta e motivul pentru care am afirmat mai sus că fostul şef al Cancelariei nu a încercat să redea imaginea neretuşată a unei epoci istorice ci, dimpotrivă, să o mistifice.

„Să tragă!”

Ceauşescu era un neputincios, rupt de această lume în ultima parte a vieţii sale, afirma Curticeanu la 20 de ani de la căderea comunismului.

„Epuizat fizic, cu faţa slăbită, cu ochii pierduţi în fundul capului, mereu crispat şi ursuz, a încercat să-şi anestezieze suferinţele creând tuturor suferinţe şi mai mari”. Diabetul, deh.

Însă din stenogramele ultimelor şedinţe pe care le-a condus nu reiese nici pe departe că Ceauşescu era neputincios, ci dimpotrivă. Tocmai pentru că l-a văzut hotărât pe lider, fostul şef al Cancelariei a crezut până în ultimul moment în steaua lui Ceauşescu.

Curticeanu a fost singurul dintre membrii CPEx, în afara cuplului prezidenţial, care a cerut să se tragă în manifestanţii de la Timişoara?

Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 17 decembrie 1989.

„Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi nu aşa, dragă! Eu v-am spus ce aveaţi de făcut, dar voi nu aţi făcut aşa. Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare. Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo. Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!”.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi făcut ce v-am spus eu?! Tov. Vasile Milea: Vă raportez, tovarăşe secretar general, că n-am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele militare şi nu am găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie să tragă în popor. Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar eu ce v-am spus vouă?! Tov. Tudor Postelnicu: Noi aşa am înţeles, dar vom face cum ordonaţi dumneavoastră. Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştii cum ai procedat tu, Milea: aşa cum ai trimite pe front trupe neînarmate ca să fie decimate de duşman. Ştiţi ce meritaţi voi? Să fiţi puşi în faţa plutonului de execuţie”.

Din stenogramele zilei de 17 decembrie 1989 reiese clar că generalii Milea, Postelnicu şi Vald - şefii Armatei, Internelor, respectiv Securităţii -, oamenii care puneau în aplicare represiunea, erau îngroziţi de ordinul lui Ceauşescu, care cerea imperios ca manifestanţii să fie impuşcaţi. În schimb, civilul Sergiu Curticeanu a spus, scurt : „Să tragă!”, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre vieţi omeneşti.

Corabia se scufunda, dar între „cârmaciul” Ceauşescu şi „funcţionarul” Curticeanu nu existau divergenţe de idei. Mai mult, cel din urmă a fost primul care l-a rugat pe „Conducătorul Iubit” să revină asupra hotărârii sale - după ce, tot în şedinţa din 17 decembrie 1989 -liderul comunist a simulat că vrea să demisioneze. Nu întâmplător istoricul Mihnea Berindei afirma că şeful Cancelariei iese cu imaginea şifonată din toată această tărăşenie, că el avea tot interesul să mistifice stenogramele pe care le şi gestiona. Povestea cu dispariţia stenogramelor e cunoscută, nu insist.

În căutare speranţei, se afundă în ridicol

Petre Ţuţea, unul dintre cei loviţi crunt de represiunea comunistă, spunea: „A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal. Comuniştii nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de dame…” Nimeni nu pretinde acum celor precum Curticeanu, aflaţi de cealaltă parte a baricadei, să-şi pună cenuşă în cap.

Dar nici să invoci diabetul lui Ceauşescu şi prostia soţiei sale pentru a justifica crime şi nedreptăţi, catastrofala gestiune a ţării dinainte de 1989. Dacă în acest fel încearcă Silviu Curticeanu, jurist de profesie, să scape „de povara trecutului şi neliniştea prezentului, în căutarea speranţei “ - după cum afirma anul trecut - se va prăbuşi, înainte de toate, într-un ridicol fără margini.

Theodor CODREANU. ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÂN ROMÂN?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Multe s-au schimbat de cînd a apărut prima varianta a studiului lui Theodor Codreanu. Laszlo a devenit un adept al catehismului wieselian și de atunci este invitat la mai toate reuniunile holocaustologilor. Normal, echipa de zgomote a devenit funcțională în România, dar și aiurea. Alte voci, argumente, analize, devin inaudibile pe fondul noii dogme. Dogma se bazează, de pildă, pe teza aiurită că un evreu comunist iese automat din comunitate. Recomand propagatorilor acestei dogme, lectura cărții lui Yuri Slezkine, The Jewish Century. La această adresă pot fi citite fragmente din carte, în original, adică în engleză. Cartea a fost tradusă în franceză și germană. Ar trebui tradusă și în română. O recomand Edituriii Humanitas. Sau unei edituri care nu se lasă cenzurată.

Că nu e o carte oarecare, că autorul Yuri Slezkine este un cercetător serios, cunoscător al problemei, o dovedesc numeroasele premii primite de The Jewish Century :

Winner of the 2005 National Jewish Book Award, Ronald S. Lauder Award in the Eastern European Studies category, Jewish Book Council
Winner of the 2005 Wayne S. Vucinich Book Prize, American Association for the Advancement of Slavic Studies
Winner of the 2004 Award for Best Professional/Scholarly Book in Religion, Association of American Publishers
Paper | 2006 | $25.95 / £17.95
344 pp. | 6 x 9 | 10 tables.
e-Book | 2006 | $24.95 | ISBN: 978-1-4008-2855-5

Cu prietenie, Dan Culcer

ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÂN ROMÂN?
Scris de Theodor CODREANU

Citesc târziu cele trei volume al Jurnalului semnat de Paul Goma, incitat de valul de reacţii negative care continuă şi la un an de la apariţie. În materie de „jurnale”, două au ţinut capul de afiş, anul trecut: cel al lui Goma şi cel al lui Mihail Sebastian. Este demn de subliniat modul cum au fost ele receptate: în vreme ce Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost supralicitat prin intervenţii admirative, în majoritatea cazurilor, cel al lui Paul Goma a scandalizat, pur şi simplu. De o parte, un eveniment fast, de cealaltă unul nefast.
În ce mă priveşte, am scris, la vremea potrivită, despre Jurnalul lui Sebastian, încercând să temperez entuziasmul fanilor, deşi am recunoscut importanţa însemnărilor scriitorului pentru cunoaşterea epocii şi a existenţei lumeşti a autorului Stelei fără nume. Era bătătoare la ochi încercarea unora de a prezenta  literatura diaristică sebastiană drept mărturie supremă asupra adevărului epocii. Tenta unei ideologii partizane sărea în ochi. În schimb, adevărul notelor şi comentariilor lui Paul Goma este violent contestat, acestea fiind considerate produsul „execrabil” al „obsesiilor”, „frustrărilor” unei minţi alunecate în rătăcire şi vulgaritate.
Interesantă este reacţia celor direct vizaţi de Goma: unii au considerat că „tăcerea” e cel mai „nobil” răspuns, alţii au replicat cu virulenţă, emiţând epitete prăpăstioase, menite să le întreacă pe ale împricinatului; unii şi-au justificat comportamentul zicând că e vorba de erori de percepţie ale temperamentalului disident, în ce-i priveşte, alţii, cu abilitate, au mimat detaşarea cea mai naturală, dându-i dreptate pe ici, pe acolo, dar demonstrându-i că „exagerează” etc. Voi da doar trei exemple. Cu ceva timp în urmă, Contemporanul – Ideea europeană a organizat o dezbatere-maraton, cu participarea lui Nicolae Breban, a lui Dumitru Ţepeneag şi a altora. Discuţiile au încercat să lanseze ideea unui „caz Goma”, reprezentant autentic al exilului românesc, oarecum nedreptăţit după 1989, dar asta din vina subiectivităţii şi nedreptăţilor comise faţă de foştii comilitoni. Monica Lovinescu, după lectura celor trei volume, în care e personaj principal, a declarat: „Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Una dintre ultimele intervenţii este cea a lui Mircea Iorgulescu, într-un serial din Dilema. Autorul recurge la o execuţie „fără drept de apel”, cu argumente „de primă mână”. Iată două dintre ele. Punctul nevralgic al lui Paul Goma ar fi limbajul frust, direct, cu „vulgarisme”. Mircea Iorgulescu îl compară cu canalul de scurgere din Roma antică, numit Cloaca Maxima. Acest „Cioran de latrină” ar fi un mistificator, un mitoman, un imoral care vorbeşte în numele eticii, un mincinos care şi creat un laborator ad-hoc: „În cazul său, memoria nu e atât un depozit, cât un laborator. Cloaca Maxima a fost transformată, dintr-un canal colector, într-o uzină de produs dejecţii”. Metoda folosită de „Cioranul de latrină”, surpriză mare de tot, este realismul socialist. El şi-ar trata personajele încondeiate ca pe nişte eroi negativi, ca pe nişte bandiţi, având o listă neagră a lui, cu indivizi care trebuie „demascaţi”, „înfieraţi”, denunţaţi: „Deţinuţilor politici din perioada comunistă li se spunea «bandiţi», iar dosarele lor erau astfel întocmite încât să se demonstreze că sunt, într-adevăr, bandiţi”.
Evident că Paul Goma apare, la rându-i, „demascat” şi „descalificat”, paradoxal, cu aceleaşi mijloace „realist-socialiste”! Mircea Iorgulescu are jubilaţia „demitizării” celui care era cotat drept un Soljeniţân român. Sintagma devine, din elogioasă, o supremă ironie, o „dezumflare ridicolă” ca „băşina” acelui copil de ţăran, cu ajutorul căreia îşi punea la pământ adversarii la trântă. (Vezi întâmplarea povestită de Marin Preda, invocată şi de Goma însuşi spre a sublinia o carenţă structurală a intelectualului român oportunist.).
Acestea fiind zise, aş putea să-mi închei aici prezentarea jurnalelor lui Paul Goma. Şi totuşi îmi face impresia că Mircea Iorgulescu, aflat la trântă cu Paul Goma, a scăpat el însuşi „pârţul”, atribuindu-l adversarului. Din disident şi anticomunist, cum îl ştiam, Goma devine, uluitor, un „comunist” get-beget, un mincinos şi un mitoman „realist-socialist”, anchetator stalinist, într-un „laborator” croit ad-hoc.
Cu siguranţă, Paul Goma este o personalitate accentuată. Din atare pricină, el are, inevitabil, puncte nevralgice ca orice Ahile intrat în luptă. În nici un caz însă acelea nu sunt cele puse în faţa bunei-credinţe a cititorului de către Mircea Iorgulescu. Reproşul cu Cloaca Maxima nu e convingător, fiindcă ar trebui să funcţioneze şi-n cazul, cu mult mai grav, al Politicelor lui Horia-Roman Patapievici. Şi e cu mult mai grav fiindcă Paul Goma vizează tare morale ale unor indivizi, pe când Patapievici aruncă noroi peste un neam întreg, din care, probabil, refuză a face parte. Cloaca Maxima, de aceea, s-ar potrivi mai bine în cazul valurilor de „urină” patapieviciene. Numai că această „Cloaca Maxima” a stârnit, în intelighenţia românească, nu valuri de mânie, ci de admiraţie… maximă! Iată de ce dubla măsură devine suspectă şi credibilă doar pentru duşmanii lui Paul Goma. De ce mumă pentru unul şi ciumă pentru altul? De ce metoda lui Patapievici şi a lui Iorgulescu n-ar fi şi ea „realist-socialistă”, poliţienească, de vreme ce îşi au şi numiţii listele lor negre în care figurează nume ca Eminescu, Patriarhul Teoctist, Eugen Simion, Mihai Ungheanu şi atâţia alţii?
Astfel, polemica lui Mircea Iorgulescu are din start un viciu de metodă, alunecând în ceea ce Mihai Ralea numea confuzia punctelor de vedere, ca abdicare de la inteligenţă. Studenta de la Fizică, în clipa când simte că nu mai are argumente în faţa colegei, spune disperată şi cu lacrimi în ochi: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum se vede, Paul Goma iese mai rău decât „tuberculos” din disputa cu „prietenii”.
Dar mai bine să vedem dacă Paul Goma îşi scoate, într-adevăr, materia polemicii din „Cloaca Maxima”. Să fie oare mizele lui atât de joase şi de josnice? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci el, pur şi simplu, ar fi ieşit în arenă în chip sinucigaş. Adică ar fi un caz de masochism şi de ură de sine. Pură patologie. Dar mai bine să vedem ce reproşează Paul Goma intelighenţiei biruitoare în 1989, dacă această intelighenţie a biruit pentru poporul român, ajuns pe buza prăpastiei istorice, sau doar pentru interesele proprii. Or, constatăm că Paul Goma aduce la bară o serie stranie de mistificări, ca să nu le spunem trădări, ale acestor intelectuali care au cucerit instituţii, edituri, reviste, ministere etc. Cărţile condamnate ale lui Paul Goma au miza celebrei Trădarea cărturarilor a lui Julien Benda (1927). Dar, aplicând străvechea tactică a strigătului hoţului (Hoţii, prindeţi hoţii!), cei vizaţi s-au grăbit să vadă „trădare” în Paul Goma. (Culmea ironiei, peste ani, aceiaşi vor organiza la sediul Institutului Cultural Român, pe 21 octombrie 2009, o dezbatere cu genericul „Trădarea intelectualilor”!).
Cea dintâi acuză produsă de Paul Goma este mistificarea disidenţei. În preajma lui 22 decembrie 1989 se constată, în plină iarnă, o creştere a numărului ciupercilor ca după ploaie. Oportuniştii din regimul comunist s-au trezit brusc „revoluţionari”, „anticomunişti”, „rezistenţi prin cultură”, autori de „scrisori” etc. Paul Goma găseşte un termen extraordinar pentru acest fenomen: autocronismul. Nu şi-a revendicat paternitatea termenului, fiindcă fenomenul fusese constatat şi de altcineva, de Şerban Cristovici. Un soi de protocronism transmutat din cultura colectivităţii la cultura politică a intereselor individuale şi de grup. Un diagnostic cu atât mai dur, cu cât Paul Goma nu a ezitat să identifice numele bolnavilor. Cum puteau să nu sară ca arşi? Şi câţi eroi „disidenţi” autocronici nu numeşte el?! De la Nicolae Manolescu la Gabriel Liiceanu şi îndărăt! Unul dintre ei, chiar Mircea Iorgulescu, sosit la Paris cu un ceas mai devreme, dar ani mulţi autor de editoriale comuniste nesemnate în paginile revistei România literară. Paul Goma evocă, aidoma unui chirurg, sosirea, imediat după 1989, la Paris, a unei delegaţii de intelectuali români, care s-au întrecut în a explica occidentalilor cum au rezistat ei în faţa comunismului, atribuindu-şi, în atare privinţă, „întâietatea” de rigoare. Aceasta este marea miză a jurnalelor lui Paul Goma, punctul geometric al scrisului său, imposibil de suportat. Şi totuşi, într-un anume sens, chestiunea e marginală, nefiind decât un efect al unui fenomen mult mai adânc, pe care Goma îl vestejeşte în cele peste o mie de pagini ale jurnalelor, complementare celorlalte opere ale sale.
Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească şi adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat şi Paul Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basarabean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supravieţui Marii Uniri. Ba chiar şi noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, Petre Roman şi Ion Iliescu şi încheiaseră un tratat cu fostul imperiu, tratat din fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform căruia preşedintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea Herţei, a Bucovinei nordice şi a Basarabiei sudice. Împotriva ambelor trădări a intelighenţei politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S., „pentru întâia oară de la 23 august 1939 – Pactul Stalin-Hitler –, un guvern pretins liber, independent, a consimţit definitiva abandonare a unor teritorii şi populaţii româneşti din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa; Iliescu – Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej – Groza; nici Ceauşescu – Dăscălescu – iar Pleşu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240).
Andrei Pleşu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma e că ilustrul disident Andrei Pleşu nu şi-a dat demisia în semn de protest faţa de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferenţă a lui Pleşu, ca reprezentant al intelighenţiei disidente autocronice! Şi mai violent va fi Paul Goma cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: preşedintele „democrat” Emil Constantinescu şi ministrul de externe Adrian Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighenţia autocronică de Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepţie” şi n-a fost decât o nouă vânzare odioasă, denunţată ca atare, în 2008 – 2009 de către actualul preşedinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul Transporturilor şi, evident, nu şi-a dat demisia în semn de protest!). Unde să fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în a celora beneficiari ai căderii lui Ceauşescu?
„Inclemenţa” lui Goma, tratarea cu aceeaşi măsură atât a foştilor „prieteni”, cât şi a adversarilor, are rădăcini ontologice, nu ideologice şi cu atât mai puţin sunt „răzbunări” personale. Marea problemă a României post-comuniste este de ce nu s-a putut adapta Paul Goma la realităţile ei? Aceasta este o întrebare la care elitele noastre vor trebui să dea un răspuns mai devreme sau mai târziu. Altfel vom continua să ne adâncim în condiţia de „cea mai coruptă ţară” din Europa şi să ne bălăcim în subistorie. Cu siguranţă, Paul Goma n-are dreptate în tot ce afirmă sau atacă. Însă el se raportează întotdeauna la un absolut, fără nici un strop de „milă”, putând lăsa impresia unui „iacobinism” feroce, care scandalizează şi indignează pe cei vizaţi. Poate că o asemenea personalitate este realmente insuportabilă, cum insuportabil este adevărul. Eminescu spunea că e crud adevărul, dar numai el foloseşte cu adevărat. Paul Goma este un avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre două milenii. El a devenit omul-fără-patrie, în incapacitate ontologică de a-şi găsi o altă patrie şi chiar o altă limbă în care să se exprime ca scriitor. În limba franceză, în care i s-au tipărit majoritatea cărţilor (dar traduse, îndeobşte de Alain Paruit), a refuzat să scrie, ca şi Mircea Eliade – beletristica. Din acest punct de vedere, el este, în ferocitatea lui, la antipodul lui Emil Cioran. O ştie şi o mărturiseşte în mai multe rânduri. Ceea ce are în comun cu Emil Cioran este ne-mila faţă de realităţile româneşti. Şi el crede, în chip superficial, însă, că lentoarea noastră istorică vine din Mioriţa. Mă mir că o asemenea inteligenţă nu ştie să distingă între prejudecăţile vehiculate în legătură ci „mioritismul” şi substanţa profundă a acestui mit care poartă cu sine ceea ce Eminescu ar fi numit „cartea cu şapte peceţi” a destinului naţional. Imitându-l pe Cioran, el vorbeşte de „neantul mioritic”, echivalentul „neantului valah” cioranian. Niciodată Eminescu, nici în culmea celei mai crude cruzimi, n-ar fi căzut în asemenea naivitate, chiar dacă în compania lui Cioran, cum o face Goma. La fel de rău tălmăceşte „boicotul istoriei”, sintagma binecunoscută a lui Lucian Blaga. Acelaşi păcat capital găseşte filosofării asupra sentimentului românesc al fiinţei din gândirea lui Constantin Noica. Luca Piţu credea că ne va trezi vorbind despre sentimentul românesc al urii de sine. Goma nu merge pe această linie. Cert e că întreaga lui atitudine este a unui naţionalism în preajma lui Eminescu, deşi are cuvinte foarte rele şi despre naţionalism şi despre protocronism, din cauza caricaturizării lor în vremea Ceauşescului. Omul care şi-a pierdut patria, dar pe care o poartă cu sine mai cinstit şi mai îndurerat decât disidenţii autocronici înfloritori sub cerul ei, devine tragic. Existenţa lui pare fără soluţie. Ajuns în atare postură la Paris, el a fost îmbrăţişat rapid ca pe un om cu soluţie, ca disident, un insolit Soljeniţân român, sfârşind prin a dezamăgi, finalmente, ca şi Soljeniţân. Dar Paul Goma nu se consideră un „disident”, o categorie compromisă de autocronici. Destinul său este singular şi ingrat. Nu din pricina „limbajului vulgar”, nu din pretinsa lui „intoleranţă” a eşuat Paul Goma în faţa comilitonilor. Ca şi Eliade, Vintilă Horia sau Vasile Posteucă, el a conceput exilul ca forma cea mai pură de rezistenţă românească, sălăşluind într-un naţionalism pe care Maiorescu îl numea în marginile adevărului. Pentru el, un popor nu există, nu are destin istoric dacă intelighenţia lui nu reacţionează normal la adevăr. Normalitatea şi adevărul sunt două dintre obsesiile cărţilor lui Paul Goma. De aici severitatea cu care „monitorizează” elitele româneşti. Ar fi singura garanţie de a-şi regăsi patria pierdută.
„Disidenţa” autocronă, făcând din „naţional-comunism” principalul monstru de învins, a adoptat, ca alternativă ideologică, rectitudinea morală şi europenismul. Faimosul Apel către lichele a devenit titlul de glorie al intelighenţiei. Numai că jurnalele lui Paul Goma au venit să strice acest superb edificiu, arătând că lichelismul a intrat în plasma antilichelismului autocron. Pe de altă parte, aruncând apa naţional-comunismului din copaie, autocronii au aruncat şi copilul numit Patrie. „Disidenţa” a sfârşit prin a gândi în matricea internaţio-nalismului comunist cu credinţa că e… anticomunistă. Goma nu s-a rătăcit niciodată în acest labirint, găsind modele în Eminescu, Constantin Stere şi Panait Istrati. Pentru că ei au mers până la capăt, până la confruntarea ultimă cu adevărul. Şi au plătit cu asupra de măsură, fiind marginalizaţi, destinaţi morţii civile. Dacă ne gândim bine, cei trei reprezintă momente capitale în istoria modernă: Eminescu este întemeietorul doctrinei naţionale, Stere – simbolul făuririi României Mari şi întemeietor al doctrinei naţional-ţărăniste, iar Istrati – profetul tragic al eşecului comunismului. Numitorul comun: românii nu numai că i-au marginalizat, dar n-au învăţat nimic din lecţia lor. De aceea, Goma scrie că noi n-am avut niciodată o adevărată intelighenţie, ci, cu precădere, oportunişti. La 11 martie 1984, nota: „Ne mai lipseşte – abia acum am pus degetul pe rană – ceea ce se cheamă o intelighenţie”. (I, p. 78). Apariţia lui Eminescu, zice Goma, lăsa să se întrevadă că putem avea o intelighenţie: „probabil am putea plasa naşterea acestei elite odată cu manifestarea lui Eminescu-jurnalist… Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a «ars» etapele, nu numai în poezie, ci şi în «povăţuirea» de înaltă ţinută, de idei”. (Ibidem).
Or, curios lucru, elitele postdecembriste au respins tocmai personalitatea matriceală a intelighenţiei româneşti, culminând cu apropiatul nr. antieminescian din Dilema… elitistă. Goma îşi exprimă nedumerirea de ce până şi un exilat „vertical” ca Ion Negoiţescu, el însuşi un admirabil eminescolog, se înverşunează împotriva gazetăriei eminesciene. El ne previne că aceşti intelectuali se mint pe ei înşişi cu o inconştienţă paralizantă sau din interese precise. Li se potrivesc de minune versurile eminesciene scoase de Perpessicius din manuscrise şi puse la „Exerciţii şi moloz”, în vol. V de Opere: Ş-aşa-s de mulţi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul –  dacă chiar/ Prin el lumea s-aprinde”.
Nenorocirea, sugerează Goma, e că scriitorul român a pierdut calea eminesciană a cuvântului care spune adevărul: „scriitorul român nu respectă cuvântul. Îl consideră doar un «materia»l, un «mijloc» – cam ca formele şi culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, indiferent. (…). Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e necuvânt (de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri – roşii, verticale), e trăncăneală; şi neadevăr”. (I, p. 292).
Spaima de adevăr, zice Goma, a intrat în natura intimă a intelectualului român. E povara mentalităţii de slugă seculară: „Ce fel de oameni suntem noi, românii? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să face ceva prin noi înşine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul ce Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic… Şi ca pe vremea fanarioţilor, numai cu binecuvântarea Porţii…” (I, p. 163).
Drama României devine reperul absolut în judecarea raporturilor dintre intelighenţie şi adevăr. De ce momentul Marii Uniri n-a constituit prilejul intrării în normalitate? Carenţele structurale ale intelectualităţii sunt şi ale elitelor politice. Argumentează că România Mare a fost, îndeobşte, o creaţie a împrejurărilor, nu a unei convergenţe sufleteşti şi spirituale, în pofida sacrificiilor de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti etc. „România a ieşit din război nu doar însângerată de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufleteşte”. (I, p. 81). Vechiul regat, „incapabil de a suporta mărirea familiei”, venea, inevitabil, cu un „complex de inferioritate” pe care, paradoxal, şi l-a manifestat ca pe un „complex de superioritate”, grăbindu-se a-l exersa în noile provincii. Capetele noastre politice n-au fost suficient de lucide spre a înţelege realitatea. Consecinţa: n-au fost trimise în noile provincii cele mai bune cadre capabile să lucreze pentru o integrare firească în ritmurile naţiunii întregite. Cea mai vitregită, din acest punct de vedere, a fost Basarabia: „Or, cvasitotalitatea «fraţilor» români trimişi în Basarabia, în învăţământ, în administraţie, în poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din «pedepsiţi». Aşa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească”. (I, p. 82). Perceptorul şi popa, învăţătorul şi jandarmul veneau din Oltenia „desculţi şi cu paporniţă”, ajungând, în doi-trei ani, „mari proprietari, mari negocianţi, mari trăgători de sfori în administraţie”. Candidatul la parvenire îl numea pe basarabean „cap de bou”, trata provincia ca pe o colonie, ceea ce a dus la neîncrederea populaţiei locale în „român”. „Fundamentalismul moldovenesc”, de care vorbim noi azi, a fost zămislit nu numai de cuceritorul sovietic, dar şi de pseudo-românii din Regat: „românii iştia sunt mai răi ca jâdanii!”, circula o vorbă. Numai după câţiva ani de administraţie românească, mulţi basarabeni au scos portretele ţarilor, punându-le în locul regilor Carol I şi Ferdinand, nu din filorusism, ci din „tristeţea de a constata că fraţii se purtau mai rău ca străinii”.
Insist asupra acestor amare consideraţii ale lui Goma, fiindcă, dacă printr-o minune, azi Basarabia ar reveni la patria-mamă, dâmboviţenii noştri s-ar comporta ca pe vremuri cu basarabenii. Mulţi „dăştepţi” din ţară nici nu-i consideră pe basarabeni români, ci ruşi, cu atât mai mult cu cât procesul de rusificare este foarte avansat în zonă. Numai că i-aş atrage atenţia lui Paul Goma că românii au ajuns să se comporte ca nişte năvălitori în propria ţară, jefuind şi distrugând pădurile, averea naţiunii,  aruncând gunoaie pe unde sunt locurile mai frumoase, ca şi cum ar fi hoarde tătare mânate de lăcomia cea mai crudă.
Limitele clasei politice româneşti, crede Paul Goma, au favorizat apariţia fenomenului legionar, pe care partidele istorice s-au dovedit incapabile a-l stăpâni. Mai mult, au ales cea mai proastă şi mai nedemocratică soluţie – aceea a reprimării sângeroase, declanşând valul de violenţe reciproce care au slăbit statul român democratic, împingându-l spre dictatura lui Carol al II-lea şi spre dictaturile care au urmat. Fragilitatea politică, economică şi militară a României Mari s-a văzut de la primele cedări teritoriale: „nu cumva cedarea Basarabiei şi Bucovinei a constituit începutul cedării din toate punctele de vedere?” (I, p. 70). Basarabeanul Goma insistă iarăşi asupra tragediei basarabene: „Şi iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au putut înţelege niciodată pentru ce armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comunişti paraşutaţi (atunci, în sensul figurat al termenului). Va să zică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cât au putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit ruşilor, fără să schiţeze nici o împotrivire”. (I, p. 82).
Frica de adevăr şi de istorie a românilor a făcut zadarnice încercările lui Ion Antonescu de recuperare a teritoriilor pierdute. Rivalitatea păgubitoare dintre Mareşal şi tânărul rege Mihai este oglinda a ceea ce avea să urmeze. Mareşalul l-a dispreţuit, iar regele s-a răzbunat dându-l pe mâna ruşilor la 23 august 1944: „Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Şi cine anume? Şi de ce anume?” (I, p. 76). Dacă există vreun răspuns, cu siguranţă ex-regele Mihai îl va duce cu sine în mormânt, din aceeaşi carenţă politicianistă a spaimei de adevăr, la români. A doua greşeală a regelui – spune Goma –, având aceeaşi sorginte – frica de adevăr, a fost acceptarea abdicării: „ce i s-ar fi putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice?” (I, p. 76). „Nimic. Ar fi fost… «destituit», iar azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat”. (I, p. 77).
Cum a reacţionat intelighenţia vremii la aceste convulsii istorice? Ca şi în timpul comunismului, ca şi după 1989: cu o falsă înţelepciune, oglindă a lipsei de „coloană vertebrală”. Scriitorimea interbelică s-a ţinut de polemici sterile, ignorând, cu puţine excepţii, vicleniile istoriei. Goma invocă publicarea corespondenţei lui Bazil Munteanu (majoritatea scrisorilor, primite de autor). Ele arată slăbiciunea funciară a intelectualităţii româneşti: „şi atunci intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, iresponsabil; polemiştii, cu rare excepţii, ieşeau «în uliţă» – unde, unde, după un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arătându-şi dinapoiul” (I, p. 79). Comportament provincial: „intelectualul-român, în ciuda europenismului său fără condiţii, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai precis: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze” (I, p. 80). Expresia cea mai proastă a provincialismului a ieşit la iveală în stupida polemică dintre „tradiţionalişti” şi „europenişti”, culminând cu falsul război dintre extrema dreaptă şi „internaţionalişti”: „Probabil aşa s-a rupt (ţara, intelighenţia) în două – nu neapărat tabere de luptă, ci una, cea de extremă dreaptă: agresivă, militantă, iar «cealaltă» adunându-i pe «refuznici» – unii respingând naţionalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaţionalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind «dezertorii» – care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămâne”. ( I, p. 80).
Războiul acesta provincial, fără miză naţională, analizat şi de Mircea Eliade în publicistica sa interbelică, s-a prelungit şi-n comunism, fiind utilizat cu mare abilitate de politica partidului obedient faţă de ocupantul sovietic, culminând, sub Ceauşeşti, cu insipida polemică dintre „sincronişti” şi „protocronişti”. Drama României – spune Goma – e că nu linia eminesciană a adevărului şi verticalităţii a biruit în cultură şi în politică, ci aceea a miticismului caricaturizat de Caragiale. Goma e înclinat să vadă în miticism o bizară sinteză între „lentoarea mioritică” şi balcanismul fanariot. S-ar putea să aibă dreptate. Goma îi neagă lui Caragiale simţul tragicului. Aici, nu are dreptate. Argumentul său e că dramaturgul, în faţa tragicului, cădea în comic, încât toate spaimele lui „nu ieşeau din… gulerul halbei (era să spun: ţapului) cu bere” (I, p. 84). Caragiale şi-ar fi bătut joc de seriozitatea ardeleanului (prin Marius Chicoş Ros-togan). Prototipul „regăţeanului” miticizat este descris astfel:: „greci-zat (gurile rele spun: ţigănit), uns cu toate unsorile, pregătit să răspundă şi celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), având antrenament în materie de diversiune (trăncăneala), în fine, pregătit să nu-şi învingă adversarul, ci doar să-l ridiculizeze”. (I, p. 85).
Probabil că avem aici şi răspunsul pe care-l poate da Paul Goma acuzaţiilor de tipul Mircea Iorgulescu, el însuşi „specialist”, la un moment dat, în „trăncăneala” caragialescă. În limba ţigănească, mişto înseamnă „frumos”. Miştocăreala e a te preface că lauzi pe cineva, bătaia de joc. Este «confruntarea» cu infinite precauţii: „Din nesiguranţă, din neseriozitate structurală. Şi, fireşte, din laşitate: ţiganul sau ţigănitul nu are curajul să-şi exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în aşa fel, încât să-şi păstreze o portiţă de retragere, în cazul în care ar ieşi cu şucăr (alt ţigănism)”. Moldoveanul, mai puţin grecizat, e, în schimb, „poet”, ocoleşte ţinta prin aluzii „estetice”: despre un prost spune: „Este deştept ca oaia”.
La argumentul unora că aşa am supravieţuit, Goma răspunde: „Aşa, cum? Făcând mişto deturnat? Băşind în momentul luptei?” (I, p. 86). Cam la fel au supravieţuit românii şi-n comunism, în frunte cu intelighenţia. Un text al lui Bellu Zilber, dat recent publicităţii, spune că românii au caragializat, „miticizat” până şi comunismul. Din acest moment istoric se nutresc şi jurnalele lui Goma. De aceea, volumul al II-lea se intitulează Jurnal de căldură-mare. Chiar şi Goma atinge o anume vervă… caragialescă în cuvânt. Dar, prin „frusteţe”, el încearcă să repună lumea în ecuaţia adevărului. Aceasta este diferenţa fundamentală dintre vulgaritatea lui Patapievici din Politice şi cea a lui Goma din jurnale. E chiar funcţia „inestetică” a paginilor sale, pentru care optează deliberat, spre indignarea unui Mircea Iorgulescu. Şi este surprinzător că autorul Marii trăncăneli n-a înţeles acest lucru. Sau n-a vrut. Exact din pricina arătată de Paul Goma!
Miştocăreala a fost, într-adevăr, arma de supravieţuire a românului în comunism. Invazia de bancuri (cu Bulă şi fără) a devenit un fenomen singular în fostele ţări comuniste. Dar tocmai acest fapt i se pare lui Goma înspăimântător. În loc să se lupte pe faţă cu comunis-mul, românii l-au… „băşit”! În frunte cu scriitorii!
Mai întâi, prin proletcultism. „Colaboraţionismul” intelectuali-lor noştri este oglinda incapacităţii structurale de a se lua de piept cu adevărul. Sunt atâtea cazuri „ilustre”, de la Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu până la Cezar Petrescu şi G. Călinescu. Desigur, n-au existat excepţiile, care au luat calea temniţei, de la Mircea Vulcănescu la Vasile Voiculescu. Dar cei mai mulţi au legitimat comunismul. Goma îl ia, în primul rând, în primire pe Petru Dumitriu, pe care nu-l poate ierta nici în ipostaza de exilat, nici în cea de după 1989, când un alt artist autocronic, Lucian Piintilie, s-a hotărât să facă un film după prima parte a Cronicii de familie. Proletcultismul a fost echivalentul „experimentului Piteşti”. Torţionarii ideologici sunt prea bine cunoscuţi. Ţurcanii au reuşit să-i „educe” chiar şi pe Arghezi, parţial pe Blaga. Lecturând corespondenţa lui Blaga, Goma este nedumerit că poetul şi filosoful, acuzat de culturnici, se apăra ca „vinovat”, iar nu în numele adevărului. Despre Noica, trecut prin puşcărie: „Dacă Noica un legionar-cinstit… Dar nu: el este un legionar-ruşinos. Ruşinos, în sensul că… nici el nu mai ştie dacă a luat-o la dreapta, ori la stânga… Altfel cum ar putea fi sensibil la argumentele marxiste?” (I, p. 38).
Când, după moartea lui Stalin, proletcultismul a început să-şi dovedească ineficienţa, rezultată din aberaţia ideologică, în locul Şcolii de literatură, din mers, s-a trecut la al doilea „experiment Piteşti”, având ca dascăli pe Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Ileana Vrancea, Z. Ornea, George Ivaşcu ş.a., deja trecuţi prin proletcultism şi convinşi de zădărnicia lui: „Ce nu s-a obţinut la Piteşti, între 1949 – 1952, s-a obţinut, la scara întregii naţii, până în 1989: omul-care-nu există; oul-cubic; omul-nou, mutantul, autocronul”. (II, pp. 29-30). Goma ne aduce aminte că Matei Călinescu, într-o carte de dialoguri cu Ionel Vianu, a surprins fascinaţia pe care a exercitat-o Paul Georgescu asupra lui Nicolae Manolescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban ş.a. Altfel spus, mentalitatea kominternistă a lucrat cu oameni plini de „har”, pregătind una dintre cele mai desăvârşite diversiuni de după desfiinţarea oficială a Kominternului. Fireşte, această luciditate a lui Goma este insuportabilă şi imposibil de iertat. Luciditatea lui este pancronică cu a lui Soljeniţân sau cu a lui Cinghiz Aitmativ, cel care a vorbit de mancurtizare în zguduitoarea carte O zi mai lungă decât veacul. Nu se sfiieşte să-l numească pe Paul Georgescu „fanaticul procekist”, „reprezentând simultan glasul partidului şi glasul disidenţei de partid şi de stat…” (III, p. 223). Aici, Paul Goma sesizează straniul fenomen al puterii bicefale care s-a desăvârşit pe vremea lui Ceauşescu. Gogu Rădulescu a fost simbolul bizar din structura politică a post-kominternului, pe când Paul Georgescu – din viaţa literară. Pretenţia unor scriitori că au intrat în partid pentru a-l submina dinăuntru intră în logica „experimentului Piteşti II”. Tinerii scriitori au fost abil învăţaţi cum să apere comunismul cu iluzia că-l subminează pe dinăuntru, prin refugiul în indiferentismul estetizant, aparent antiteza proletcultismului. Descifrarea aceasta a subtilului şi ermeticului mecanism al experimentului comunist este dovada unei minţi de geniu. Când Al. Ivasiuc intra în literatură, după ieşirea din închisoare, tinerii Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Augustin Buzura şi ceilalţi erau deja „preparaţi” de Paul Georgescu „ca la Piteşti”, dar fără dureri fizice şi morale: „Fiecare dintre junii furioşi era şantajabil ori chiar şantajat, se lăsase, din frică, din oboseală, din laşitate, ori îl obligase familia să ajungă la… conştiinţa că trebuie să fi greşit cu ceva faţă de statul democrat-popular…” (III, p. 224). Asta se petrecea pe fondul reprimării revoluţiei maghiare din 1956. Spaima subliminală de a nu sfârşi ca Nicolae Labiş, care dădea semne de „trezire”, dar împins să se „euforizeze” cu delicii bahice care l-au aruncat sub roţile tramvaiului. Supravieţuitorii au devenit, fatalmente, „moderaţi”: „Nu trecuse nici un deceniu de la traumă, dar colegii lui Nichita Stănescu se aflau pe calea cea bună: a diversionismului etic prin practicarea valorismului estetic. Ei erau foarte curajoşi cu voie de la Paul Geor-gescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul distribuirii… scaunelor”. (Ibidem). Aşa cum prin „disidenţa” autocronă patronată de Silviu Brucan, de generalul Nicolae Militaru, de Ion Iliescu şi de ceilalţi s-au mulţumit iarăşi cu fericita distribuire a scaunelor postcomuniste.
Ca fost puşcăriaş politic, atenţionează Goma, Al. Ivasiuc a dat legitimitate subterfugiului estetic: „Între acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. Venise relativ târziu (când toţi ceilalţi erau afirmaţi), dar nu cu mâinile goale: a dat acestei generaţii şi următoarei (efectele simţindu-se  puternic mai ales la optzecişti – vezi Crăciun, Muşina) un suport teoretic: justificarea valorismului”. (Ibidem). Ivasiuc n-a făcut decât să se supună (împreună cu Dumitru Ţepeneag) desăvârşirii „piteştizării” lui Paul Georgescu. Ţepeneag devenise şeful de şcoală al oniricilor români, variantă de evazionism în faţa puterii comuniste. Iar şeful de şcoală al evazionismului critic a devenit Nicolae Manolescu, cel mai strălucit dintre elevii marxiştilor George Ivaşcu şi Z. Ornea.
Un alt pol intelectual indiferentist s-a conturat la Păltiniş. Ieşit din puşcărie, derutat, Noica a crezut că poate ignora comunismul prin a deveni „antrenor cultural”,  căutând prin ţară 22 de „genii”, câte unul, prognosticase el, la un milion de români. Între aceştia, s-au ales îndeobşte doi, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care şi-au luat ca blazon elitist valorismul etic. Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul sunt produsele emblematice ale miticismului intelectual sub masca seriozităţii etice. Adevărul e că „Şcoala de la Păltiniş” este ultima iluzie şi ultimul eşec al lui Noica, păltinişenii devenind, cum o atestă şi evoluţia lor postdecembristă, cei mai ciudaţi distrugători şi adversari ai gândirii lui Constantin Noica, la umbra unui fals cult. Jurnalul de la Păltiniş, în chip grăitor, începea în anul expulzării lui Goma din România – 1977. Printre cei dintâi care au sesizat impostura, se află scriitorul I.D. Sârbu, într-o scrisoare adresata Marianei Şora, la 5 septembrie 1987 (scrisoare publicată în Familia, 1995). Prozatorul îşi exprima indignarea în faţa ocolirii abile a adevărurilor epocii: „o formă de fals şi de teatru, o formă de ameţit proştii şi de ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel de trăncăneală trăiristă”. În această comedie, continua I.D. Sârbu, „un Ştefan Aug. Doinaş se considera superior lui Blaga prin traducerea din Faust, pe când păltinişenii se dovedeau nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemţeşti şi greceşti; ei nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare”, Jurnalul şi Epistolarul trădând „arta distanţării de istorie, popor, tragic (prin beţia de cuvinte)”. Pe Noica, I.D. Sârbu îl numea „un uriaş fricos”, „un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere)”.
Şi: „aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice”. Din păcate, contemplând propriul eşec în improviza-ţiile lui Liiceanu, Noica a tăcut pentru ultima oară, lăsând loc deschis pentru trădarea filosofiei sale, trădare culminândă după 1989, când autorul Peratologiei a oblăduit la Humanitas cărţi de felul celei a Alexandrei Laignel-Lavastine. Bineînţeles, critica adusă de asemenea autori gândirii lui Noica e la polul opus aceleia a lui Paul Goma. Laignel-Lavastine regretă că păltinişenii nu au reuşit să-l „educe” radical pe maestrul lor, în sensul experimentului „Piteşti II”. Epistolarul, adaugă Sârbu, atestă „mateinizarea” unor spirite „pline de complexe pariziene”, artă pentru artă devenită „filozofie de dragul filozofării în sine”, iar „libertatea de gândire de a ignora total şi limba şi drama istorică prin care trece dricul culturii”. (Apud Goma, III, p. 271).
Iată de ce faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu i se pare lui Goma de-a dreptul penibil în „autocronismul” său.
Cu aceeaşi măsură tratează Goma literatura falsului curaj ante-decembrist. Despre „autocronicul” Arpagic al Anei Blandiana, la întrebarea Monicăi Lovinescu dacă i-a plăcut, Goma a răspuns franc: „Cum să nu! Un adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceauşescu! hotărât – şi revizuit de Gogu Rădulescu…” (II, p. 103).
Când politruci de felul Gogu Rădulescu au constatat că „piteştizarea” a doua a dat rezultatele scontate, s-a luat subtila măsură a partidului de desfiinţare a cenzurii. Nu se putea lovitură ideologică mai eficientă şi mai logică. Intelighenţia nu mai avea nevoie de cenzură, fiindcă îi intrase în sânge autocenzura. Consecinţa, observă iarăşi cu ascuţime Goma: uimitorul fenomen al cenzurii generalizate: fiecare îl cenzura pe celălalt, iar redactorii au devenit adevăraţi specialişti în „cernere”: „Nici cei mai optimişti «psihologi» dintre consilierii ceauşişti nu prevăzuseră că, în mai puţin de cinci ani, scriitorii-redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor «îngrijite», cu tot cu autorii lor. Rezista vreun poet la tânguielile delicatului şi bolnavului poet Florin Mugur?” etc. (III, pp. 272-273).
Nu, nu rezista. Am simţit-o pe pielea mea la trei edituri de prestigiu, când mi s-au respins două cărţi şi mi-au fost cenzurate ale două. Printre puţinii respinşi de cenzură au fost N. Steinhardt, Teohar Mihadaş, I.D. Sârbu, Constantin Noica. De ce? Răspuns: „scriitorul român (nepuşcăriaş politic) nu a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură! Prin urmare, nici Manolescu, nici Pleşu, nici Liiceanu” (III, p. 273). De aceea, o veritabilă „literatură de sertar”, pe care mulţi o aşteptau, a lipsit la cei ce păreau s-o posede, îndeobşte la „disidenţii autocronici”.
Estimp, Monica Lovinescu, la Europa Liberă, îi căina admirativ pe cei „buni”, care, „bieţii de ei, se luptă cu Eugen Barbu”. „De ce cu Eugen Barbu – se întreabă neretoric Goma –, să se lupte cu Ceauşescu!” Nici Nicolae Manolescu, nici Ana Blandiana n-au riscat, „ei care-l vorbesc de rău pe Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bârcii, dacă şi ei se duc prin ţară (…) spre adevăratele «rosturi» ale scriitorului român: ghiftuirea până la vomă, prin casele de primire ale regionalelor de partid, iar dimineaţa cărarea desagelor, a damigenelor, a sacilor cu ce-o fi – tot de la Gospodăria de partid?” (III, p. 274). Într-adevăr, s-a trăit bine, ca să nu zic, mişto, în numeroasele turnee culturale educative ale scriitorilor sub comunism. Când Nicolae Labiş a fost trimis spre „documentare” în Deltă şi a văzut, ca Panait Istrati în Rusia Sovietelor, care-i realitatea de-acolo, a trecut de la poemele revoluţionare închinate partidului la teribila Baladă, iar mai departe, venindu-i şi ideea proastă de a recita Doina eminesciană, la un cenaclu literar de la Universitatea din Bucureşti, a ajuns, beat turtă, sub roţile tramvaiului.
Oportunismul „estetic” al celor „buni” (fiindcă „răii”, un Eugen Barbu, un Adrian Păunescu, un Ion Lăncrănjan, un Paul Anghel, un Mihai Ungheanu, ar fi fost în mod „deschis”, de partea regimului, nu în mod „închis”, ca „bunii”), apreciază Paul Goma, a avut o influenţă nefastă asupra generaţiei ’80, autodeclarată textualistă, apoi postmodernistă. Asta a făcut ca textualismul să fie un… textilism, apreciază Goma printr-un joc de cuvinte surprinzător, dar exact. Aceşti textualişti, învârtitori de cuvinte goale, au fost ultimele mlădiţe ale şcolii lui Sami Damian şi a lui Paul Georgescu. Ei sunt comparaţi cu sabinii care – pentru a scăpa cu viaţă – au participat cu privirea la batjocorirea sabinelor de către cuceritori. Doar cinci din 1500 de sabini n-au putut îndura, alegând să li se taie capul, în vreme ce în ceilalţi a biruit frica şi au mers în robie.
Textualismul, în aprecierea autorului, este forma degradată de mioritism (paradoxal, neosămănătorism!), conjugat cu miticismul şi devenit uitare. Nu întâmplător postmoderniştii nu s-au revendicat din hyperionism, ci din caragialism. Aceasta e o veritabilă recapitulare a evoluţiei literaturii comuniste de la proletcultism la textualism / textilism: la Şcoala de literatură, „băgai, prin fund boul şi, prin faţă, îţi apărea Scriitorul realist-socialist (în principiu, fiindcă în realitate n-a ieşit nici unul din cei planificaţi…); în schimb «Şcoala liberă» favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili – pe de o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schilodiţi (unii, pe viaţă); pe de altă parte fiindcă aceştia («scriitorii care n-au făcut nici un compromis, la gazete»), jucau simultan, rolul de ţap ispăşitor şi de alibi – al puterii. Când îi convenea puterii să organizeze «campanii» – organiza (ca aceea condusă  la atac de Ivaşcu prin Contemporanul împotriva onirismului – şi la care a «contribuit» şi Adrian Marino); iar când încetau campaniile, continuau… «sfaturile-în-şoaptă» dinspre cenzura sătulă de… naturalismele unor realişti… Ehe, de câte ori m-au… consiliat Gafiţa, Cornel Popescu, Corneliu Leu, Dodu Bălan, Măciucă – chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu): «Scrie şi dumneata chestii fără probleme – ca oniricii, doar eşti de-al lor!» Numai că, aşa cum se întâmplă în viaţă: cine acceptă un singur… făcut-cu-ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structură de profitor de pe urma pactului cu acela – poate că mâine, nu, dar sigur: poimâne are să primească un picior în cur – de la acelaşi Diavol – de are să se audă până-n Mecet! Pentru că, la urma urmei, «politica» făcută de Ţepeneag, cât timp era în ţară a fost: «Fără politică în literatură!», refuz-ukaz şi mai net pe buzele lui Dimov./ În fond, Ţepeneag se înţelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amândoi jucau şah… (…) S-ar repara o cruntă nedreptate de istorie literară: actualii textilişti ar afla că au «înaintaşi», strămoşul lor fiind, hotărât – Ţepeneag – n-au decât să consulte textele: şi ei, ca şi Ţepeneag, stăpânesc de minune arta de a nu spune nimic, pe puţine pagini – asta zic şi eu concizie!” (II, p. 210).
(Fac o paranteză în legătură cu „făcutul-cu-ochiul” dinspre Diavol. Drama e că nici Paul Goma însuşi n-a scăpat de începutul păcatului. Punctul de plecare este intrarea în partid, în 1968, făcându-şi iluzii privitor la Diavol şi fiind, apoi, nevoit să se adreseze „respectuos” şi „din patriotism” lui Ceauşescu, la 4 mai 1977. Cezar Ivănescu a văzut aici o contradicţie morală. Totuşi, Paul Goma a avut puterea să se trezească şi ruptura de Diavol l-a salvat.).
Când şandramaua ceauşistă a început să scârţâie, anunţându-şi prăbuşirea prin ea însăşi, observă Goma, s-a trecut la prefabricarea „disidenţilor”, mentorul lor politic fiind Gogu Rădulescu, care a lansat şi diversiunea că pericolul nu e comunismul, ci ungurii, Augustin Buzura făcându-se purtătorul lui de cuvânt. Nu a avut încredere nici în „disidenţa” de tip Ion Mihai Pacepa, „ţoapa” care, după ce a slujit Securitatea comunistă a venit la Paris, solicitând o convorbire cu Monica Lovinescu, „ca între luptătorii anticomunişti” (II, p. 18). A sesizat şi slăbiciunile lui Dinu C. Giurescu, „vajnicul”, „verticalul”, „imparţialul”, sosit în Occident „după ce, în România, a lins, în toate sensurile şi Partidul Comunist şi statuia lui Ceauşescu…” (I, p. 149). Exemplele nu se opresc aici.
A existat, totuşi, un licăr de speranţă în 1989. Aşteaptă cu sufletul la gură veştile din ţară. Pe 20 decembrie 1989 notează: „Se petrece, se petrece. Timişoara, Cluj, Sibiu. Atât?” Pe 21 decembrie: „Se petrece! Nu mai scriu, istoria se scrie singură”. (I, p. 251). Dar bucuria  îi este scurtă. Pe 26 decembrie, vede filmul „judecării” şi asasinării Ceauşeştilor. O spaimă îl cutremură. Scrie cu litere mari: „NU AŞA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?” Şi: „Scârbit, înfricoşat. De parcă şi pe mine m-ar fi împuşcat pe la spate”. Prin moartea lui, în ziua de Crăciun, Paul Goma trăieşte senzaţia stranie că Dictatorul îl expulzează pentru a doua oară din România. De astă dată prin călăii-disidenţi autocronici. Din această clipă, el asistă la o nouă prăbuşire a ţării. Au fost înlăturaţi cei „răi” de peste tot, inclusiv din cultură, şi au venit „cei buni”, care-l dezamăgesc rând pe rând şi în gloată. Şi-au împărţit frăţeşte puterea: unii în politică, ceilalţi în cultură. Povara „experimentelor Piteşti I, II” s-a lăsat grea ca lespedea pe mormântul Mântuitorului.
În jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, şi de a pactiza cu victoria celor „buni”. Era aşteptat cu speranţă, cu braţele deschise. Precum Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, declaraţi eroi naţionali şi primiţi în triumf, ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. În lunga lui călătorie prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învăţătorul Eufimie Goma a fost arestat şi deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, totuşi, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă de-a spune adevărul” a avut a căuta fiinţa profundă a României, a patriei ameninţate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o singură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae Ceauşescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, şi-a rezervat misiunea să înţeleagă şi să ne spună de ce n-a fost posibil. Necruţător, peste marginile admise, el şi-a adăugat la vechii adversari duşmănia „prietenilor”. Şi totuşi Paul Goma nu e singur. În cuvântul introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo Alexandru ne avertizează: „În pragul unei noi renaşteri a spiritualităţii româneşti – pe care o dorim cu toţii – sunt sigur că Paul Goma, cu supărările şi diatribele lui, dar şi cu imensul său capital de suferinţă, cu cele patruzeci de cărţi ale sale (din care cel puţin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteligenţa şi sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea românească îl va descoperi şi îl va elogia”.
Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar nu şi România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu „un Soljeniţân român”, ci, pur şi simplu, un Paul Goma unic şi inconfundabil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate.
(Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 20-24/272-276, 22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998)


Read more: ESTE PAUL GOMA UN SOLJENIŢÂN ROMÂN?
 

1956: Când studenții puneau întrebări grele activiștilor. Gloria Barna, Paul Goma și alții

Reiau din revista TIUK, din numărul dedicat lui Paul Goma, un text semnat de Marius Oprea. Adaug la finele documentului reprodus de Marius Oprea, un alt proces-verbal de interogatoriu, contrasemnat de Paul Goma în calitate de martor. In fine, termin reproducând ceea ce am scris despre romanul lui Paul Goma, Justa, carte care evocă figura Gloriei Barna, alias Alexandra Indrieș. Aceasta a mai apucat să vadă căderea regimului și să participe la redactarea Proclamației de la Timișoara.

Extras din TIUK
Presedintele Goma


Paul Goma a dat si da o lectie de tinut minte: cea a intransigentei. Fie ca a fost vorba de relatia cu puterea, fie ca s-a pus problema moralitatii confratilor, el ramine etalon al inadecvarii la compromis, chiar daca judecatile ii sint uneori socotite drept excesive. Sint, oricum, benefice intr-un teritoriu in care nu ne putem lauda cu prea multe exemple de acest gen. Mai ales ca scriitorii au depasit parca cel mai usor mostenirea comunista; de parca toate umilintele indurate pina in 1989 au fost o etapa, depasita astazi, in domeniul creatiei. Poate tocmai de aceea, in pragul noului mileniu, dinozauri ai istoriei literare comuniste dau lectii mai mult sau mai putin academice de civilizatie sau patriotism. Dar daca Paul Goma ar fi ajuns presedintele Romaniei, nu ma indoiesc ca acestia ar fi fost judecati pentru colaborationism, iar dovezile care sa le probeze compromisurile injositoare sau odioasele delatiuni nu ar fi lipsit.
Dar Paul Goma nu e presedinte, iar in Romania comunismul a trecut si sintem indemnati sa-l uitam si-l uitam ca pe orice amintire neplacuta. Asa ca exemplul sau ramine sa-i scandalizeze pe aceia pe care nu i-a iertat si refuza in continuare sa-i ierte, lovindu-i prin lipsa amneziei de care da dovada. Paul Goma e un om hotarit mai ales cind distruge. Cum s-a nascut un asemenea comportament intr-un spatiu in care compromisul este conduita? Imi permit sa avansez o ipoteza, probata prin documentele prezentate in continuare. Cred ca ele indica acel viitor ,comportament' al D-lui Goma, scriitor dominat de incrincenare, o incrincenare asumata treptat de cel care a refuzat orice fel de umilinta, cu orice pret; s-a nascut de aici un fel de sinceritate taioasa, singulara si, pentru unii, suparatoare - mai ales in paginile memorialistice.
Pe vremuri, studentul Goma nu era, cred, mult diferit de colegii sai. Ceea ce i-a dat apoi toata vigoarea scrisului a fost acel spirit vindicativ pe care l-a dobindit dupa primul contact cu realitatea regimului comunist. Confruntarea din tinerete a lui Paul Goma cu duritatea anchetelor, cu puscaria, cu josniciile delatorilor si lasitatile prietenilor a lasat urme de nesters. Goma pe care il cunoastem astazi s-a nascut atunci. Cred ca daca cei care au decis arestarea si anchetarea sa in 1956 ar fi avut capacitatea de a privi in viitor si ar fi prevazut care sint rezultatele confruntarii lui Goma cu regimul, ar fi evitat provocarea justitiarului care hiberna nestitut in firea tinarului student la litere. In fond, ceea ce a facut Paul Goma in 1956 nu reprezentase defel un pericol pentru ,regimul democrat-popular'. Pusese doar niste intrebari ceva mai incomode profesorului de marxism Radu Florian, azi autoritate academica, si se ingrijorase in legatura cu soarta unor colegi arestati dupa evenimentele din Ungaria.
A fost insa drastic pedepsit. In ancheta Securitatii si-a pastrat totusi singele rece si capul pe umeri. Abia de atunci incolo, Paul Goma a devenit un pericol pentru regim.

Procesele verbale de ancheta prezentate mai jos sint rezultatele primelor confruntari dintre Goma si Securitate. Desi in general anchetele Securitatii, asa cum sint ele consemnate in procesele verbale sint in proportie de circa 90% rodul vointei anchetatorilor, exercitata prin presiune fizica sau morala asupra victimei, cantitatea de adevar din continut fiind minima, in cazul lui Paul Goma aceasta paradigma este exceptata. Cerbicia de acum patru decenii a tinarului Goma, respirind printre rindurile proceselor verbale de ancheta, s-a transformat treptat in hotarirea de neclintit de a prezenta autoritatilor comuniste nota de plata a umilintelor, chiar si in numele celor pe care frica i-a impiedicat intodeauna sa faca acest gest. Dovedindu-i sinceritatea demersului, furia rece fata de ticalosiile comunismului si fata de slabiciunea celor care l-au slujit si acceptat nu l-a parasit niciodata. Este bine ca se intimpla asa; macar pentru ca intram in mileniul urmator cu aceasta lectie a intransigentei inca neinvatata, iar Paul Goma a fost harazit sa spele o parte din acest pacat.

REPUBLICA POPULARA ROMANA
MINISTERUL SECURITATII STATULUI
PROCES - VERBAL DE INTEROGATOR
24 iunie 1956 Orasul Bucuresti
Interogatoriul a inceput la ora 7 si 30 minute. Interogatoriul s-a terminat la ora 14 si 30 minute.
Eu Lt. maj. Vasile Gheorghe am interogat in calitate de anchetator penal de securitate.
1. Numele: GOMA.
2. Prenumele: PAUL.
3. Anul, luna si ziua nasterii: 1935, octombrie 2.
4. Locul nasterii: In Com. Vatici - satul Mana - Orhei - U.R.S.S.
5. Cetatenia: romana.
6. Nationalitatea: romana.
7. Apartenenta politica: U.T.M.-ist din ce an 1952.
8. Studii: student anul III la Fac. de Filologie - Bucuresti.
9. Profesia: student.
10. Ultimul loc de munca si functia: student.
11. Ultimul domiciliu: Caminul studentesc din Str. Matei Voevod 77.
12. Situatia familiara: necasatorit.
13. Originea sociala: parintii Eufimie - invatator si Maria - invatatoare - nu au posedat avere niciodata.
14. Activitatea politica pana in 1947: nu am fost incadrat in nici un partid politic. Am participat la alegerile de dupa 23 august 1944 ca alegator.
15. Decoratii, distinctii si premii guvernamentale: nu am primit.
16. In ce armata a facut serviciu, grad, functie: declarat inapt.
17. Daca a fost prizonier: nu am fost.
18. Daca a fost in strainatate, unde, cand si in legatura cu ce: nu am fost - m-am nascut insa in U.R.S.S., refugiindu-ma in timpul razboiului de acolo.
19. Daca a participat in bande, in organizatii contra-revolutionare: nu am participat.
20. Daca a fost judecat, cind, din ce cauze, de cine si la ce pedepse a fost condamnat: nu am fost niciodata.
Intrebare: Arata D-ta ce incidente au avut loc intre studentii de la sectia din care faci si D-ta parte a Facultatii de Filologie si conducerea facultatii?
RASPUNS: In timpul anului scolar 1955-1956, cu ocazia seminariilor ce se desfasurau la marxism, s-au ivit unele probleme pe care - dupa parerea noastra - asistentul de marxism MIRON, nu ni le-a putut lamuri pe intelesul nostru, sau mai bine zis nu eram de acord cu raspunsurile pe care ni le-a dat. Probabil ca asistentul Miron, a comunicat conferentiarului de marxism FLORIAN RADU, faptul ca noi nu suntem multumiti cu raspunsurile pe care el ni le-a dat la intrebarile puse de noi, pentru ca la un moment dat ni s-a comunicat ca ni se vor lamuri problemele de catre conferentiarul Florian Radu. In scopul pregatirii ca sa raspunda la intrebari, ni s-au cerut sa scriem intrebarile centralizate pe o foaie de hartie si sa le predam lui Florian Radu. Aceste intrebari au fost predate de catre BRADU MIRCEA responsabilul grupei I-a a sectiei din care fac si eu parte, catedrei de marxism, respectiv conferentiarului Florian Radu. - Intrebarile ce ni le-am pus erau urmatoarele: I. In chestiunea taraneasca - ceream sa ni se lamureasca: - pentru ce pentru tarani nu s-a facut tot ceea ce s-ar fi putut face in scopul imbunatatirii nivelului lor de trai. - Aici aratam ca, cotele sunt prea mari si ca taranii sunt nevoiti sa cumpere paine de la oras.
II. In chestiunea de politica economica a statului - ceream sa ni se lamureasca, care este criteriul de baza in relatiile economiei dintre tarile socialiste. Respectiv ceream sa ni se lamureasca probleme de import si export ale R.P.R. In acest sens ceream sa ni se explice urmatoarele: - pentru ce livram curentul electric R.P.Bulgaria, aceasta pentru ca noi aflasem de la un coleg bulgar, ca in Bulgaria procentul de electrificare a satelor este mai mare decat la noi in tara. - pentru ce s-a dat R.P.Bulgaria butasi de vie destinati a fi plantati in statiunea Murfatlar, din moment ce noi importam vin din Bulgaria, iar acei butasi ar fi putut da rezultate bune la noi. - care a fost criteriul pentru care s-a incheiat acord cu R.P.Ungara in legatura cu crearea unui combinat chimic pe baza de gaz metan cu utilaj si documentatie maghiara in schimbul alimentarii cu gaz metan a unui combinat similar pe teritoriul R.P.Ungare pe timp de 60 de ani. - pentru ce cumparam automobile sovietice (Pobeda) si cehoslovace la preturi mari cand s-a auzit ca Italia ne-ar oferi turisme la preturi mult mai mici. - pentru ce s-a ridicat pretul bicicletelor de import dupa aparitia pe piata a bicicletelor romanesti. - pentru ce s-au scumpit motocicletele.
III. In chestiunea de lingvistica ceream sa ni se lamureasca: daca limba care se vorbeste in Republica Moldoveneasca este limba de sine statatoare sau un dialect al limbii romane. Aceasta intrebare am pus-o pentru ca cu un an in urma (1954-1955) ni se spusese ca limba ce se vorbeste in Republica Sovietica Moldoveneasca nu este un dialect al limbii romane si ca este o limba de sine statatoare iar in anul scolar 1955-1956 ni s-a spus ca limba moldoveneasca este un dialect al limbii romine, care tinde sa devina limba de sine statatoare in urma conditiilorgeografice si economice create.
- Sa ni se explice care este criteriul de valorificare al clasicilor: M. Eminescu, Ion Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu, care s-au nascut in Moldova (R.P.R.) pentru ca in unele carti care au aparut in Chisinau - Republica Sovietica Moldoveneasca, se scrie ca, clasicii de mai sus apartin literaturii moldovenesti si romane.
- In aceasta problema cunosteam ca Mihai Beniuc fusese in Republica Moldoveneasca si luase legatura cu LUPAN si BUCOV EMELIAN oameni care au functii importante in Uniunea Scriitorilor din R. Moldoveneasca si nu au putut rezolva aceasta problema urmand sa se intruneasca mai multi literati romani si moldoveni care sa lamureasca aceasta problema.
- Acestea sunt intrebarile ce voiam sa ne fie lamurite.
INTREBARE: Vi s-au lamurit aceste probleme? RASPUNS: Aceste probleme ne-au fost lamurite doar partial. Lucrurile s-au intamplat astfel: am fost chemati la o consultatie - pe la sfarsitul lunii mai 1956 - in care conferentiarul FLORIAN ne-a lamurit unele probleme dintre cele puse de noi insa noi nu am fost multumiti cu lamuririle date, aceasta nemultumire exprimand-o fata de asistentul Miron. Cu aceasta ocazie s-a pus problema intre noi studentii de a vizita pe cineva din conducerea partidului sau guvernului sa ne lamureasca aceste probleme.
INTREBARE: Cine a formulat intrebarile aratate mai sus?
RASPUNS: Intrebarile au fost formulate de studentii celor doua grupe A si B de la sectia de critica literara anul II ( anul scolar 1955-1956 ) a Fac. de Filologie. Intr-o grupa erau 14 studenti (circa) iar in cealalta grupa cam acelasi numar. Intrebarile le-am centralizat eu. Nu pot preciza insa cine anume a pus intrebarile, eu personal am pus problema: , sa se lamureasca de ce taranii cumpara paine de la oras'.
- INTREBARE: Cum s-au petrecut lucrurile mai departe?
RASPUNS: Dupa consultatia data de conferentiarul Florian, am fost chemati pe rand mai multi studenti din anul nostru, de catre catedra de marxism, prodecan si secretarul organizatiei de Partid si U.T.M., cu care ocazie am fost chemat si eu. Am fost intrebat ce parere am despre intrebarile puse si daca nu mi se pare ca sunt intrebari tendentioase, puse dupa o pozitie dusmanoasa. Eu am raspuns ca intrebarile au fost puse din dorinta de a cunoaste aceste probleme si ca daca ne-am fi dus si am fi cerut sa ne fie rezolvate aceste probleme de catre cineva din conducerea partidului sau guvernului, cu siguranta ca ne-ar fi lamurit aceste probleme si nu am fi fost suspectati ca le punem dupa pozitii dusmanoase. - Deoarece era perioada de examene, am lasat rezolvarea problemelor pentru mai tarziu. La inceputul anului scolar 1956-1957 - in luna septembrie, pentru faptul ca intre timp aparuse o hotarare a Partidului cu privire la imbunatatirea muncii ideologice in randul studentilor, in care se prevedea printre altele ca fruntasi ai partidului si guvernului sa vina in mijlocul studentilor si sa lamureasca politica statului nostru, ne-am gandit sa insistam pe langa Comitetul U.T.M. al Facultatii ca sa faca demersurile necesare si sa vina tov. Chisenesvski si sa lamureasca problemele aratate mai sus, considerandu-l ca cel mai competent de a ne lamuri, deoarece se ocupa cu problemele ideologice ale partidului. - In acest sens studenta Gloria Barna care facea parte din Comitetul U.T.M. a luat legatura cu Comitetul U.T.M. al facultatii in acest sens. - Nu am primit nici un raspuns in sensul aratat mai sus si nici noi nu am mai insistat, deoarece intre timp intervenind situatia din Ungaria, nu am voit sa se creada ca profitam de evenimentele internationale ca sa ridicam aceste probleme.
INTREBARE: In ce scop ati pus intrebarile de mai sus?
RASPUNS: Intrebarile aratate mai sus le-am pus din dorinta sincera de a ni se lamuri.
INTREBARE: Dar initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii pentru eliberarea unor studenti- pe care nici nu-i cunosteai-care fusesera arestati de organele de stat, din ce dorinta ai luat-o? RASPUNS: Initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii am luat-o in primul rand pentru a afla pentru ce au fost arestati studentii iar in cazul cand aflam ca au fost nevinovati, urma sa protestam pentru eliberarea lor.
- INTREBARE: Cine trebuia sa cunoasca motivele pentru care fusesera arestati studentii, decanul sau organele care ii arestase?
RASPUNS: Noi am crezut ca decanul trebuia sa cunoasca.
- INTREBARE: Tot ce D-ta ai declarat pana in prezent nu corespunde cu adevarul. Acest lucru rezulta cu prisosinta din caracterul ,intrebarilor' pe care le-ati pus spre a fi - dupa cum spui D-ta - lamurite si din pozitia pe care ati adoptat-o fata de elementele contrarevolutionare ce fusesera arestate. De aceea ti se cere sa declari in mod sincer adevaratul substrat al actiunilor intreprinse de D-ta?
RASPUNS: Eu sustin ca am declarat adevarul in legatura cu cauzele pentru care am pus spre lamurire problemele declarate mai sus. In legatura cu atitudinea mea fata de studentii arestati, adevarul este ca am vrut sa aflam motivul arestarii si in cazul cand aflam ca sunt nevinovati sa protestam pentru eliberarea lor.
INTREBARE: Ce studenti cunosti ca au pus intrebarile despre care ai vorbit mai sus?
RASPUNS: Intrebarile despre care am declarat mai sus au fost puse de toti studentii fostului an II al Facult. de Filologie sectia de literatura si creatie literara ,Mihai Eminescu', in total circa 30 studenti.
INTREBARE: In legatura cu actiunea de protest fata de studentii arestati, arata D-ta cine a luat aceasta hotarare?
RASPUNS: Hotararea in legatura cu actiunea de protest in legatura cu eliberarea studentilor arestati am luat-o subsemnatul si Popescu Horia (coleg de an din alta sectie) in discutiile purtate intre noi. - In acest sens am hotarat sa mai anuntam si alti studenti eventual colegi cu cei arestati pentru a intreprinde aceasta actiune. Eu personal am anuntat in acest sens pe colegul meu ALBU VASILE de care insa am fost refuzat spunandu-mi sa-mi vad de treaba pentru ca nu suntem nici colegi cu cei arestati si nici cel putin nu-i cunoastem. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogatoriu cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intrutotul cu cele declarate de mine il sustin si semnez propriu.
(...) Intre timp au intervenit problemele internationale si in aceste momente noi nu am mai insistat asupra chemarii unei persoane competente de a ne raspunde la intrebari, pana cand un activist din partea raionului U.T.M. nu a venit la facultate de a ne informa despre cele petrecute in R.P.Ungara. tin sa precizez ca activistul respectiv nu a venit la grupa I-a din care faceam si eu parte ci a venit la grupa II-a. Subsemnatul afland ca la grupa a II-a este sedinta U.T.M. m-am dus cu Gloria Barna - cu care m-am intalnit pe sala - la grupa unde se tinea sedinta. Cand am intrat in sala grupei II-a sedinta incepuse deja.
- Intrebare: Cu ce scop te-ai dus d-ta la sedinta de U.T.M. a grupei II-a ?
Raspuns: Cu toate ca nu era sedinta grupei din care faceam si eu parte totusi m-am dus la sedinta pentru a afla mai multe lucruri ce se petreceau atunci in R.P.Ungara.
Intrebare: Ce s-a discutat la sedinta sus aratata? Raspuns: In momentul in care am intrat in sedinta se discuta problema presei si a scopului pentru care au fost arestati unii studenti din anul V, deasemenea s-a mai discutat si problema taraneasca. Deci desi sedinta avusese alt scop totusi noi am discutat probleme legate de situatia din tara.
Intrebare: Cine anume a discutat problemele aratate mai sus?
Raspuns: La aceasta sedinta au luat cuvantul aproape toti studentii din grupa a II-a in afara de Georgescu Aurel si Barna Gloria. Și subsemnatul am luat cuvantul aratand ca nu este justa masura luata impotriva unor studenti din anul cinci si l-am intrebat pe activist de ce au fost arestati studentii sus aratati. De asemenea am intrebat si eu de ce nu se publica in ziar toate evenimentele din R.P.Ungara. In legatura cu problema taraneasca am spus in sedinta faptul ca taranii din cauza cotelor sunt siliti sa cumpere paine din oras. La discutii au luat de mai multe ori cuvantul Mihaiescu Gheorghe, Albu Vasile si Bucalau Ion, care au insistat mai mult asupra problemelor.
Intrebare: De unde anume ai aflat d-ta faptul ca unii studenti din anul cinci au fost arestati pentru unele fapte penale?
Raspuns: Colegul meu de camera HAITONIC ION, intr-o seara, mi-a spus ca un consatean de-al lui din anul cinci i-a spus ca au fost arestati - inainte de 1 noiembrie 1956 - penrtu faptul ca au inaintat o ,Motiune' ,Scintei Tineretului' prin care cereau ca acest ziar ar fi bine dupa parerea lor sa-si ,imbunatateasca' activitatea. In seara aceea subsemnatul, Bucalău Ion, Bradu Mircea, Șerban Corneliu si HAITONIC, am spus ca nu este justa masura arestarii. Insa de data aceea nu am discutat nimic in legatura cu vre-un protest in problema arestarii studentilor. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogator cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intru totul celor declarate de mine il sustin si il semnez.
(Finele procesului verbal de interogatoriu din iunie 1956)
================================
COVACI AUREL DOSAR I 3654/vol 2
MAI. RPR Direcția III-a Serviciul 6 Biroul 2


Nr. 121. DOSAR DE GRUP PRIVIND PE POGORILOVSCHI STELIANA, NICOLAESCU-PLOPSOR, COVACI AUREL și alții
Deschis la data de 11.XI. 1957

PROCES-VERBAL
DE INTEROGATOR

Martor GOMA PAUL, născut la 25 oct. 1935, în comuna MANA, Orhei, URSS, - fiul lui Eufimie și Maria, student, domiciliat în Buc., str. Matei Voevod, nr. 77
2 noiembrie 1956
Localitatea București

Interogatoriul a început la ora 8 și 30 și s-a terminat la ora 10 și 00

Întrebare. Vi se atrage atenția că sunteți obligat să spuneți numai adevărul și să nu ascundeți nimic din ceea ce știți întrucît nerespectarea acestei obligații atrage sancționarea prevăzută și pedepsită de art. 277 C.P. pt. mărturii mincinoase și ascunderea adevărului.
Am luat cunoștiință. ss Paul Goma

Întrebare. Cînd s-a prelucrat în cadrul grupei Dv. evenimentele din Ungaria?
Răspuns. Evenimentele din Ungaria s-au prelucarta în ziua de 30 oct. a.c. în cadrul grupei a II-a a secției de critică literară anul III, la care am participat și eu. Menționez că nu fac parte din această grupă însă am ținut să particip pt. că
p. 1 Anchetator penal Semnătura. Paul Goma
această problemă mă interesa.
Întrebare. Cum se numesc studenții care au luat parte în cadrul gr. II la prelucrarea evenimentelor din Ungaria?
Răspuns. Gloria Barna, Aurel Georgescu, George Mihăilescu, B Tudor, Albu Vasile și Petre Ghelmez și Ion Bucălau.
Întrebare. Ce probeleme s-au ridicat cu ocazia acestei prelucrări?
Răspuns. În momentul ăn care eu am intrat ăn sala unde se prelucaru evenimentele din Ungaria de grupa de studenți de la noi, studentul Bucălau ridicase problema presei afirmînd că serviciul noastru de presă nu publică știrile în mod obiectiv și insuficient față de ziarul iugoslav «Borba». Din cauza aceasta din discuții a reieșit că cetîenii sunt împinși spre surse dubioase de informare la care tov. de la rarion a susținut că muncitorii nu ascultă Vocea Americii, lucur cu care noi cei de față nu am fost de acord, din motivele susamintite. Legat de problema presei tov. a fost întrebat dacă știe pt. care motiv au fost reținuți studenții din anul V care ridicaseră probelema presei la redacția ziarului Scânteia Tineretului, la care tov de la raion nu știu să fi dat un răspuns în această direcție.
p. 2 Anchetator penal Semnătura. Paul Goma
În continuare noi toți am discutat : dacă studenții din anul V au fost reținuți numai pt. faptul mai susamintit, considerăm această măsură nejustă.
O altă problemă ridicată de studentul Bucalău și care a fost susținută și de mine a fost problema țărănească. În acest sens s-au ivit nedumeriri în urma faptului că în ultimul timp s-au luat hotărîri pt. îmbunătățirea nivelului de trai al studenților, pensionarilor și muncitorilor cu salariu mic, însă pt. țărănime nu sa-u prevăzut ămbunătățiri, cotele sunt prea mari pt. posibilitățile țăranilor de a le satisface, sîntem de acord că pt. crearea industriei naționale și pt. apărare trebuiesc fonduri însă credem că țăranuk care produce pîine trebuie să o aibă în cantități suficiente și nu să fie nevoit să o cumpere de la oraș.
— Legat de aceste probleme am reluat o veche doleanță cerînd să vină în mijlocul nostru tov. din conducerea partidului pt. a ne explica probleme economice și poltice pe care nu lea-m înțeles și care ne sînt neapărat necesare, avîn în vedere că ne pregîtim pt. a deveni scriitori; Menționez că această problemî a preopcupat întreaga noastră secție încă din anul școlar trecut cînd ni s-a promis și bazați pe hotărîrea cu îmbunătățirea muncii ideologice în rîndul studenților.
p. 3 Anchetator penal Semnătura. Paul Goma
Am căzut de comun acord că tov. Chișinevschi e cel mai indicat.
Deasemenea subsemnatul am adăugat că din pricina activiștilor nepregătiți au loc greșeli care prejudiciază această linie și că ar fi bine ca pe viitor în rînduriole studenților să vinî activiști mai bine pregătiți.
Întrebare. Ce alte probleme s-au mai ridicat și cine anume a mai ridicat astfel de probleme?
Răspuns. În afară de cele arătate nu-mi amintesc să se fi ridicat și alte probleme. După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu ce conține în totul cele declarate de mine î-l (sic!) susțin și-l semnez propriu.
Anchetator penal Semnătura. Paul Goma

Nota editor. Textul procesului verbal de interogatoriu era scris de anchetator, nu de anchetat.

==============
Dan CULCER
Noaptea uitucilor
Motto : "Contrarul adevarului nu este minciuna, ci uitarea."

"Draga Domnule Goma,
am terminat lectura Justei. Cartea este trista, fiindca se termina pe un esec, acela al unei intilniri intre doua persoane care puteau sa nu fie singure. Tonul ei este just. Adica nici patetic, nici sec. E cartea celor dinaintea noastra. Cei care, precum Dta, ati trait nu doar teroarea verbala, ci si cea fizica. O carte despre frica, neincredere, despre confuzie, despre cele patru lumi: a celor care sunt justi, a celor care se prefac ca sunt justi, a celor care sunt crezuti justi si a celor care nu sunt justi, nu vor, nu pot, adica a curajosilor singuratici. Care isi dau seama ca nu erau singuri doar dupa ce isi intilnesc semenii in spatele gratiilor.

Lupta Dtale contra amneziei e patetica, iar in aceasta carte incepe sa se lase noaptea. Noaptea uitucilor. E o tragedie pe care mai tinerii nu o mai pot intelege cu adevarat, decit daca fac referinta la alte evenimente, de pilda la cele recente, din decembrie-ianuarie 1989-1990, asupra carora se lasa noaptea de asemenea.

M-am bucurat ca aceasta carte a fost scrisa. Poate cindva se vor gasi si arhivele ce o vor completa. De ce nimeni nu vrea sa scrie o istorie a Scolii de literatura? Scurta ei viata, cu profesorii si cu studentii ei cu tot, merita sa fie compusa, modelata ca o masca mortuara."

* * *

Aceasta epistola, initial privata, a fost inserata de Paul Goma la sfirsitul editiei on line a romanului sau "Justa", un titlu care deriva din porecla data unui personaj feminin, al carui model indepartat pare sa fi fost destinul unei studente de la Scoala de literatura, Alexandra Indries. (Nascuta in 1936, prozatoare, critic literar, m. 1993). Scriu asta cu toate rezervele de rigoare, caci "orice asemanare cu viata este intimplatoare" in literatura.

Epitetul ornant "just" (adjectiv si adverb), in dictionare e prezentat ca fiind sinonim cu adevarat, drept, echitabil, intemeiat, temeinic, bine, fundamentat. Formula folosita frecvent in sedintele de toata mina, de partid sau de fara partid. Erau juste toate masurile, deciziile si prevederile de partid, la originea carora se aflau mai mult decit justele idei directoare ale marxism-leninismului-stalinist.
Ale maoismului-hrusciovisto-ceausist. Caci ce a fost altceva Ceausescu decit un Hrusciov al Romaniei, care a vrut sa dea iluzia unei politici a adevarului regasit, cind de fapt a practicat o politica a noii minciuni. Orice alte idei erau nejuste si deci periculoase, reprobabile si punisabile. Orice cuvint folosit in comunism avea un sens diferit de cel de obste. El ascundea, deforma. Sociologul si comunistul lucid (!) Zevedei Barbu, ramas la Paris deja in 1947, pe cind participa ca expert din partea romana la tratativele in urma carora s-a semnat pacea la Paris, a fost, dintre romani si poate nu doar, primul care a scris un studiu - "Le langage dans les democraties et les societes totalitaires" - despre "limbajul totalitar", publicat in 1953 intr-o revista de lingvistica, "Orbis", la Louvain. (http://www.asymetria.org/zevedeibarbu.html) Acest termen - limbaj totalitar (care desemna la inceput un argou, devenit limbaj odata impus tuturor vorbitorilor unei limbi) - mi se pare mai just pentru a desemna subiectul, decit imposibila "limba de lemn", un calc lingvistic franc fara sens si fara rost. Cuvintul "just" apartine roiului de vorbe din jurul conceptului de justitie si a avut, dupa 1945, o legatura, indestructibila, am putea spune temeinica si chiar metalica cu practica comunista a justitiei, sub forma ei cea mai represiva. Cu modul de aplicare a justitiei sub regimurile comuniste, prin folosirea catuselor ca legatura (metalica) dintre teoria comunista si practica ei sociala.

"Cine nu era cu noi, era impotriva noastra".

Ca sa fii just, adica sa actionezi si mai ales sa dovedesti, sa convingi ca gindesti conform liniei trasate de partid, ca forta conducatoare sau reprezentind avangarda clasei muncitoare, ea insasi forta conducatoare desemnata ideologic de comunismul care actiona in numele ei, terorizind-o, trebuia sa fii mai mult decit supus, conformist, tacut, infricosat, mai trebuia sa intelegi ca "omisiune de denunt" este o crima tot atit de grava ca dezacordul cu politica partidului unic. Trebuia sa anticipezi prin delatiune spontana acuza omisiunii de denunt. Evident, nu toti cetatenii Romaniei au practicat aceasta atitudine justa. Dimpotriva, au fost multi care nu doar ca au omis sa-si denunte colegii sau in general compatriotii, dar au si pus mina pe condeie sau pe arme ca sa se opuna "justetii" politicii comuniste. Altii au devenit transfugi, votind, cum se zicea, cu picioarele pe care si le-au luat in spinare, de vreme ce nu puteau vota impotriva, intr-un sistem electoral complet controlat si falsificat sub controlul partidului si statului, garantii aparenti ai aplicarii legii. Asta cind era inca nevoie, pentru ca la un moment dat, probabil deja prin 1950, lehamitea si frica au facut singure jocul puterii si au dat rezultatele asteptate de aceasta.

Am vazut recent in premiera pariziana (Theatre Le Petit Hebertot, 30 august 2005) un excelent spectacol cu o piesa de Jean Claude Carriere, scenaristul lui Bunuel. Premiera mondiala a avut loc la Bucuresti, in regia lui Octavian Greavu, sub titlul "Zodia turnatorului", in 18 februarie 2003, cu Stefan Sileanu in rolul principal, al turnatorului, fireste. O piesa a carei vedere cade bine cuiva care a trait in socialismul real, ca mine. Intitulata "Filiera normala" sau "Circuitul normal", ea pune in scena un ofiter de politie politica si un turnator profesionist, singuri pe scena, un birou, intr-un precar echilibru si in schimbatoare raporturi de putere. Am avut senzatia ca, in fine, un artist a gasit calea de acces la pinza freatica a societatii reale si la psihologia delatorului zelos. Care nu actioneaza din frica, ci din datoria morala, si care poate deveni mai puternic decit ofiterul care l-a recrutat. Acestia sunt personajele cheie ale societatii romanesti socialiste si postsocialiste.

Justa lui Paul Goma a fost o victima. Destinul sau - tragic. Si s-a terminat prin iesirea din istorie, prin marginalizare si uitare. Dar celelalte personaje, cele din fundalul romanului, sau de la masa prezidiului sedintelor memorabile ale anilor 50, ca o judecata care schimba destine, brucanii, iliestii, care au intrat din roman pe scena istoriei si au invins (!?), definesc prin evolutia lor adevaratii facatori de istorie. Cei carora nu le pasa de morala si nu se impiedica de consideratii marunte privind adevarul si justitia. Viata nu este justa, nici dreapta. Cei buni nu inving si adevaratii eroi (pozitivi!) mor sau sunt uitati, cind nu se sinucid. Post socialismul este societatea victoriei delatorilor profesionisti si zelosi, cei adevarati si magnifici, ale caror succese ne uluiesc si ne adincesc in cea mai cumplita criza morala, cea de identitate.