Vă rog să citiți acest text și cele spre care vă îndreaptă adresele selectate, ele vă pot interesa. Antologia noastră crește. Textele despre Păunescu constituie pe nesimțite o radiografie a societății românești, persoana ca și personalitatea lui funcționează ca revelator. Nu e vorba mai ales de poet ci de rol său social și politic. Cu prietenie, Dan Culcer
http://revistacultura.ro/blog/2010/11/adrian-paunescu-cateva-amintiri-de-claude-karnoouh/
26Nov2010
Câteva amintiri: la moartea lui Adrian Păunescu
CLAUDE KARNOOUH
cititi si Ciprian Siulea: Ce ramane dupa ce tragem linia
Era într-o seară de iarnă, în 1976, spre 20 sau 21 decembrie, când, mi-aduc aminte, un frig de crăpau pietrele coborâse peste sat, înfăşurându-l în văl de brumă şi cufundând ramurile copacilor, acoperişurile de şindrilă şi ulucile grădinilor sub mantaua cristalelor de gheaţă. Seara, m-am dus, cum se mai întâmpla uneori, la un vecin care avea televizor. Un pic distrat, priveam începutul programului de seară, despre care nu ştiam atunci nimic; se dădea un spectacol al Cenaclului Flacăra, retransmis în direct, de la Suceava, pe tema „Obiceiuri laice de iarnă” (1)… Curios şi îndoit, măsuram cu un ochi distrat ecranul, fiind eu, a priori, mai mereu rezervat când venea vorba de puneri în scenă folclorice (mai ales de spectatolele folclorice profesionale, ca acelea oficiate în restaurantele şic ale Bucureştiului şi din câteva oraşe mai mari de provincie). Am explicat acest fapt în lucrarea mea „L’Invention du peuple. Chroniques de Roumanie”), arătând, printre alte interpretări de acolo, că amestecurile de savant şi popular specifice acestor spectacole nu erau, la urma urmei, nici savante, nici populare, ci un soi de salată reflectând esenţa însăşi a kitsch-ului postmodern… Totuşi, după primele minute, am sesizat că acolo, pe scena din Bucovina, se întâmpla ceva nou. Totul a durat cam trei ore. Ceea ce m-a frapat în cursul acestui spectacol ţinut în cea mai mare sală de sport din Suceava, plină-ochi de lume, era în primul rând calitatea reală a interpreţilor de muzică populară, unii dintre ei simpli amatori de talent, veniţi de prin satele şi orăşelele din regiune, şi naivitatea autentic ingenuă a copiilor care interpretau riturile de Crăciun (sigur, epurate de unele referinţe religioase) şi de Anul Nou. De calitate erau şi poemele citite chiar de către autorii lor, jocul actorilor în câteva fragmente de piese, muzicienii de la conservator şi din orchestra simfonică de la Iaşi, care interpretau cu brio muzică clasică, şi, în fine, o adevărată inovaţie, era de notat calitatea stilului folk-rock est-european, construit pe baza unui model importat din Statele Unite şi interpretat de trupe tinere care n-ar fi avut de ce să roşească în faţa unora din Vest…
Ansamblul acestui spectacol era prezentat, comentat, discutat, pe scurt, animat cu patos de un tânăr, un poet cu un talent incontestabil, care ştia să toarne versul, dar care, mai ales, era stăpânit de verva unui animator energic, cu latura sa bătăioasă, amestecând umorul cu lacrimogenul melodramatic, râsul şi emoţiile prefăcute cu cele reale, demagog în faţa gloatelor şi neuitând niciodată de osanalele cuvenite regimului şi figurii emblematice a lui Nicolae Ceauşescu… Acest tânăr se numea Adrian Păunescu şi era deja obiectul admiraţiilor adunate din diverse straturi ale societăţii „socialiste multilateral dezvoltate” (sic!), care îi recunoştea aptitudinea de a descoperi în ţară talente veritabile, dublată de o energie mobilizatoare deloc întâlnită la reuniunile culturale mohorâte şi convenţionale organizate de birocraţii sectoarelor judeţene însărcinate cu „cultura şi educaţia socialistă”. Histrion talentat, animator energic, dotat cu o insolenţă pe jumătate urbană, pe jumătate rurală, în stilul a ceva – cvasi-imposibil de tradus în franţuzeşte – ce pe româneşte se numeşte „mahala” (2). Astfel, graţie unui abil melanj de genuri, acest tânăr regiza spectacole originale care, atunci când se desfăşurau pe stadioane, adunau mai bine de 20 000 de auditori… cam cât un meci de fotbal. Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, steaua lui a pălit întrucâtva şi regimul de la putere a pus capăt spectacolelor, sortind României un interval de profundă mohoreală, de plictis şi restricţii drastice.
Acest personaj care, după căderea comunismului, nu şi-a renegat vederile naţional-comuniste, făcând din ele un capital, a murit de curând şi a fost înmormântat ca un erou naţional, omagiat de aplaudacii săi ca moştenitor direct al celui mai mare bard român, Mihai Eminescu –exces tipic modern, în care primul scribălău venit e identificat la repezeală cu marile genii ale literaturii… Orice am crede noi însă despre opiniile politice ale lui Eminescu e irelevant câtă vreme talentul său literar, probând uneori un geniu lingvistic de proporţii, este cel al unui poet excepţional, privit comparatist, în spaţiul european de la finele secolului al XIX-lea, ca un mare romantic întârziat. Funeraliile lui Păunescu au fost însoţite însă nu numai de onoruri militare, nu numai de omagiile întregii clase politice, cu preşedintele în cap de listă, dar, în momentul înhumării, la cimitirul Bellu, a primit, ca o divă, ovaţiile a mii de oameni adunaţi să-i aducă un ultim şi entuziast omagiu.
În schimb, e cu osebire semnificativ să subliniem, puţini intelectuali, scriitori şi artişti în genere s-au deplasat pentru a însoţi pe ultimul drum un poet devenit, în cei douăzeci de ani de postcomunism, un soi de trâmbiţă a naţiunii române trădate de elite, un nostalgic al epocii de aur a regimului Ceauşescu, aceea din anii 1970. Din partea intelligentsiei, a fost arătat un profund dispreţ, exprimat printr-o absenţă totală când nu prin câteva critici groteşti, de un anticomunism post factum, precum ale inefabilului Tismăneanu, care nu ratează nicio ocazie de a-şi deversa banalităţile sale stupide şi, în acest caz, cvasi-injurioase, ca şi cum a vorbi de rău un mort ar fi ajutat vreodată să fie înţeles, inclusiv prin critică, traseul parcurs de acesta – un artist ajuns personalitate publică, un histrion mediatic şi un demagog – într-un context istoric dat…
Poate c-ar trebui să ne gândim cât sunt de animaţi, aceşti injurioşi de două parale, de resentimentele acumulate în tinereţe la adresa acestui intello mediatic; resentimente care acum ies la iveală sub chipul unei uri cu atât mai tenace cu cât respectivii sunt azi celebri (sigur, doar pe malurile Dâmboviţei) şi trebuie să-şi ascundă, pe lângă plăcerea cu care unii dintre ei luau parte la spectacolele Cenaclului Flacăra, supunerea arătată puterii politice de atunci, când se târau ca şobolanii şi, chiar nefăcând nimic nepermis, se temeau şi de umbra lor, mereu gata să servească voluntar pentru obţinerea unui avantaj, a unei înlesniri cât de mici… Or, niciodată resentimentul şi ura nu vor putea explica fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Păunesc şi Cenaclul Flacăra… Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat societăţi, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor fenomenologică.
Vreau să spun, în câteva cuvinte, că geniul lui Păunescu şi al Cenaclului Flacăra rezidă în încercarea de a pune pe un drum comun România comunistă ceauşistă şi mişcarea rock-folk hippy născută în Statele-Unite. În fapt, Cenaclul Flacăra se plasa în aceeaşi dinamică culturală post-1968 în care intraseră toate ţările europene, mişcări asemănătoare, precedate uneori de violente mişcări studenţeşti (în Germania, Franţa, Italia) înfiripându-se mai peste tot. Pentru a da un exemplu mai apropiat de România: mişcarea lui Păunescu era contemporană cu Tanz haz-ul maghiar (Centru al renaşterii dansului şi a muzicii populare, dar şi al creării folk-rock-ului maghiar), cu Sándor Csoóri în calitate de lider, un poet de valoare, dar, şi el, un poet naţionalist, încă mai radical după 1989…
Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor vremuri uită că naţionalismul român, parţial antisovietic prin refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, a fost susţinut o vreme, în anii ’70, de Statele Unite şi de Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) şi de Franţa gaullistă şi post-gaullistă, până la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing. Poziţiile retro-post sunt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest moralism grotesc de operetă, căci numai în momentul în care un eveniment se prezintă în câmpul percepţiei ar trebui să suporte o critică politică; după ce s-a produs, nu facem decât să construim analize-interpretări a posteriori, iar asta se numeşte istorie.
Apoi, mi se pare grotesc să-l acuzi pe Păunescu că a fost un poet de curte – a fost, fără îndoială. Dar a fi poet de curte nu e, a priori, o calitate socială care determină valoarea unei opere. Dacă judecăm astfel, riscăm să nu mai ieşim din schemele conformist simetrizante totalitar-antitotalitar… Tot ce stă mai aproape sau mai departe de putere ar fi atunci bun sau rău, după caz. Cunoaştem poeţi şi scriitori de curte de mare talent, Ronsard, Molière, Racine (acesta, în plus, şi istoriograf al lui Ludovic al XIV-lea), Machiavelli, Milton, de pildă. Sigur, ei scriau pentru clasa privilegiată, care ştia să citească, poporul fiind privat de lectura laudelor adresate de ei principilor şi regelui. Astăzi trăim însă în cadrele unor democraţii de masă, aşa-zis reprezentative, pseudo-democraţii majoritatea dintre ele sau democraţii populare mai mult sau mai puţin totalitare; în aceste condiţii, poetul de curte este, de fapt, un poet mediatic, care se adresează maselor – de aceea trebuie, dacă vrea să se facă auzit, să se preteze unor facilităţi demagogice, fapt care a făcut din Adrian Păunescu, un poet mediu, cu unele inspiraţii binevenite. Dar, la urma urmelor, marele său talent a fost acela de a mobiliza tineretul, mai ales tineretul provincial, de a fi oferit, auzului şi ochilor, lucruri frumoase. Că pentru a dobândi o aură naţională a trebuit să ridice Principelui osanale – numai imbecilii se uimesc şi uimi-se-vor în continuare! Dar, astăzi, ce fac oare animatorii unor asemenea show-uri televizate, ce promovează ei? Ascultă-i cu atenţie, cititorule, şi-o să-i auzi lăudând sexul porno, fără misterele erotismului, şi-o să-i mai auzi psalmodiind oda, grandilocventă şi arogantă, a comercialului cu orice preţ. E mai bine aşa? Ei bine, cititorule, vechiul meu complice, mon frère – cum ar fi scris Baudelaire –, e rândul tău s-o spui…
Bucureşti 15 noiembrie 2010
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) E clar că formularea „obiceiuri laice de iarnă” a ieşit din pixul stupid al birocraţiei culturii socialiste. Faptul de a prezenta aceste obiceiuri taman la sfârşitul anului, chiar suprimând aspectele religioase cele mai explicite, nu anula referinţele profund legate de credinţa creştină populară, cu remanenţele sale păgâne, şi nu păcălea pe nimeni.
(2) În franceză, ceva cât de cât apropiat ar fi termenul „zone” – un spaţiu care azi nu mai există, situat odinioară între limitele Parisului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi centrul istoric al comunelor din periferiile sale cele mai apropiate – cu mult, aşadar, înaintea urbanizării masive iniţiate în anii 1960. Existau atunci acele bidonvilles, populate de oameni săraci, înţesate de dughenele micilor meşteşugari, de cocioabele proletarilor aflaţi la limita lumpen-ului, de depozitele adunătorilor de haine şi de fiare vechi, dar şi de mici ateliere mecanice sau de bodegi unde se vindea un „vin roşu gros, care pătează”… În fine, Parisul atât de bine surprins în producţii cinematografice ca „Le jour se lève”, „Les Portes de la nuit”, „Porte des Lilas”…
CITITI și
Ciprian Siulea : Ce-rămâne-după-ce-tragem-linia/
Vasile Ernu: Mortul simbolic: între iubirea celor mulţi şi ura celor puţini. Lecţia unei morţi neanunţate
Florin Poenaru: O moarte care nu dovedeşte (mai) nimic
Dorin Tudoran: Adevăruri rabatabile: despre ură şi dispreţ
Se afișează postările cu eticheta Adrian Păunescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Adrian Păunescu. Afișați toate postările
marți, 30 noiembrie 2010
Fănuș NEAGU, Hoitarii
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
FĂNUŞ NEAGU
27 noiembrie 2010
Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.
FĂNUŞ NEAGU
FĂNUŞ NEAGU
27 noiembrie 2010
Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.
FĂNUŞ NEAGU
marți, 16 noiembrie 2010
TOM GALLAGHER. Naţiunea la picioarele menestrelului ceauşist
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Articolele critice ca și cele laudative exagerează rolul lui Păunescu. In primul caz, indicat ca un țap ispășitor, i se pun în cârcă efecte pe care activitatea sa nu le putea produce. Se uită că deja în 1971, Ceaușescu era întâmpinat la Suceava cu onoruri excesive, tulnicari pe ziduri sau așa ceva.
Cu prietenie, Dan Culcer
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/natiunea-la-picioarele-menestrelului-ceausist-205954.html
Naţiunea la picioarele menestrelului ceauşist
15 Noiembrie 2010
de TOM GALLAGHER
3584 VIZUALIZARI | COMENTARII 50
Până şi observatorii perseverenţi ai PSD vor fi fost neîndoielnic uimiţi de înverşunarea cu care partidul s-a grăbit să confişte memoria lui Adrian Păunescu. Era, până la urmă, vorba de omul care încercase, în 2005, să-l convingă pe Ion Iliescu să întoarcă spatele PSD pentru a crea un nou partid de stânga. Victor Ponta, cel care abia terminase cu denunţarea „intelectualilor Führerului", n-a ezitat nici o clipă să-l conducă pe ultimul său drum pe unul dintre principalii propagandişti ai lui Ceauşescu - care, graţie asiduelor sale servicii aduse dictaturii, a scris una dintre cele mai negre pagini din istoria culturii române.
Adrian Năstase nu a dorit, fireşte, să rămână mai prejos decât Ponta, drept care a preluat rolul de înalt preot, servind televiziunilor de ştiri incantaţii de genul „un monument, un geniu poetic, un simbol al..." etc. Ba, mai mult, a solicitat Guvernului să instituie zi de doliu naţional în ziua înmormântării poetului, solicitare ignorată de putere. Pe blogul său, Năstase şi-a amintit cu amărăciune de zilele însorite petrecute în compania defunctului în perioada anilor '70-'80, dar nu a suflat o vorbă despre tragedia de la Ploieşti, despre sutele de răniţi şi cei cinci morţi rămaşi pe conştiinţa poetului-propagandist, care decisese că Woodstock-ul său comunist poate birui până şi intemperiile meteo. În orice ţară postcomunistă cu o balanţă mai echilibrată a justiţiei, Păunescu ar fi fost indubitabil nevoit să viziteze niscaiva săli de tribunal în calitate de inculpat.
Pentru regimul totalitar, tragedia de la Ploieşti a reprezentat un soi de mini-Cernobîl, deoarece îi diminua aparatul propagandistic într-o perioadă cu destule eşecuri şi, în plus, pe fondul creşterii nemulţumirilor populaţiei. Lui Păunescu i s-a permis un confortabil exil intern - aspect care l-a şi salvat după 1989, facilitându-i cariera postdecembristă. Dacă ar fi continuat să menţină cultul personalităţii conectat la aparatele vitale ale propagandei ceauşiste până la evenimentele din decembrie, Iliescu şi Năstase s-ar fi văzut puşi în imposibilitatea de a-l mai recruta în vederea promovării continuităţii proletare în noile vremuri, fie ele şi pseudodemocratice. Spectaculoasa reabilitare a lui Păunescu probează, de fapt, imensa minciună din spatele asaltului letal al foştilor „tovarăşi şi pretini" asupra lui Ceauşescu. Dictatorul trebuia să moară pentru a permite perpetuarea, în vremuri noi şi pline de provocări, a unei mari părţi a sistemului care îl crease atât pe el, cât şi pleiada de Brutuşi. În logica acestui sistem, era cât se poate de normal ca Păunescu să ajungă curând un ales al cetăţenilor - care abia se răzvrătiseră împotriva dictatorului, a acoliţilor şi sicofanţilor acestuia -, un arbitru al puterii culturale, precum şi un invitat-abonat al posturilor TV. A fost mascota unui sistem politic sinuos care, aidoma reptilelor, a năpârlit pentru a putea renaşte. Din nefericire pentru populaţie, a năpârlit mult prea puţin.
Pe când dezbaterile despre moştenirea sa estetică revin, de-acum, criticilor literari, cea etică nu mai necesită nici o analiză, fiind limpede că influenţa morală a lui Adrian Păunescu asupra naţiunii a fost una devastatoare. A oferit tineretului, inclusiv artiştilor pe care i-a promovat, un adevărat master class despre modul în care se putea avansa şi prospera în vremuri de crâncenă represiune şi în cadrul unui mediu social complet viciat.
[Nu înseamnă că toți artiștii promovați de AP au luat ceea ce le-a fost propus. Nota DC]
A avut grijă să golească conceptul patriotismului de conotaţia sa intrinsecă, anume solidaritatea, pe care a înlocuit-o cu o serie de elemente de kitsch comunist, versificate sau vizuale - exact pe gustul cuplului dictatorial. A contribuit semnificativ nu doar la megalomania Ceauşeştilor, ci şi la inocularea morbului cultului personalităţii tinerei generaţii, drept care nici în prezent România nu pare a se fi lecuit încă de această boală. A infantilizat un întreg segment al tineretului naţiunii, iar unii dintre adolescenţii de atunci utilizează, între timp, cu mult succes o bună parte a tehnicilor sale de spălare a creierului în mass-media zilelor noastre, preponderent în domeniul audiovizualului - evident, tot în vederea anestezierii cetăţenilor de toate vârstele.
Păunescu aminteşte vag atât de celebrul Père Ubu al lui Alfred Jarry, cât şi de bombasticele personaje wagneriene. Dar pe când Germania încă dă dovadă de o anumită reţinere faţă de un compozitor de geniu pe care Adolf Hitler l-a catalogat ulterior drept unul dintre mentorii săi spirituali, România a semnalat oficial, zilele trecute, că rămâne adânc afundată în mocirla postdictatorială. A-l înmormânta cu onoruri militare pe poetul de curte al lui Ceauşescu este ca şi cum Berlinul ar fi dat undă verde unor funeralii similare pentru Leni Riefenstahl, cineastă cam la fel de apropiată naziştilor şi Führerului ca Păunescu regimului totalitar şi Măriei Sale, marele Conducător. Bucureştiul ar trebui să reflecteze bine asupra imaginii pe care a prezentat-o lumii zilele trecute - un număr semnificativ de lideri politici, în frunte cu preşedintele ţării, s-au grăbit să aducă personal un ultim omagiu unui personaj care a decis să-şi vândă discutabilele talente pentru seria avantajelor materiale şi spirituale ce decurgeau din postura de menestrel-şef al Ceauşeştilor.
Cu prietenie, Dan Culcer
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/natiunea-la-picioarele-menestrelului-ceausist-205954.html
Naţiunea la picioarele menestrelului ceauşist
15 Noiembrie 2010
de TOM GALLAGHER
3584 VIZUALIZARI | COMENTARII 50
Până şi observatorii perseverenţi ai PSD vor fi fost neîndoielnic uimiţi de înverşunarea cu care partidul s-a grăbit să confişte memoria lui Adrian Păunescu. Era, până la urmă, vorba de omul care încercase, în 2005, să-l convingă pe Ion Iliescu să întoarcă spatele PSD pentru a crea un nou partid de stânga. Victor Ponta, cel care abia terminase cu denunţarea „intelectualilor Führerului", n-a ezitat nici o clipă să-l conducă pe ultimul său drum pe unul dintre principalii propagandişti ai lui Ceauşescu - care, graţie asiduelor sale servicii aduse dictaturii, a scris una dintre cele mai negre pagini din istoria culturii române.
Adrian Năstase nu a dorit, fireşte, să rămână mai prejos decât Ponta, drept care a preluat rolul de înalt preot, servind televiziunilor de ştiri incantaţii de genul „un monument, un geniu poetic, un simbol al..." etc. Ba, mai mult, a solicitat Guvernului să instituie zi de doliu naţional în ziua înmormântării poetului, solicitare ignorată de putere. Pe blogul său, Năstase şi-a amintit cu amărăciune de zilele însorite petrecute în compania defunctului în perioada anilor '70-'80, dar nu a suflat o vorbă despre tragedia de la Ploieşti, despre sutele de răniţi şi cei cinci morţi rămaşi pe conştiinţa poetului-propagandist, care decisese că Woodstock-ul său comunist poate birui până şi intemperiile meteo. În orice ţară postcomunistă cu o balanţă mai echilibrată a justiţiei, Păunescu ar fi fost indubitabil nevoit să viziteze niscaiva săli de tribunal în calitate de inculpat.
Pentru regimul totalitar, tragedia de la Ploieşti a reprezentat un soi de mini-Cernobîl, deoarece îi diminua aparatul propagandistic într-o perioadă cu destule eşecuri şi, în plus, pe fondul creşterii nemulţumirilor populaţiei. Lui Păunescu i s-a permis un confortabil exil intern - aspect care l-a şi salvat după 1989, facilitându-i cariera postdecembristă. Dacă ar fi continuat să menţină cultul personalităţii conectat la aparatele vitale ale propagandei ceauşiste până la evenimentele din decembrie, Iliescu şi Năstase s-ar fi văzut puşi în imposibilitatea de a-l mai recruta în vederea promovării continuităţii proletare în noile vremuri, fie ele şi pseudodemocratice. Spectaculoasa reabilitare a lui Păunescu probează, de fapt, imensa minciună din spatele asaltului letal al foştilor „tovarăşi şi pretini" asupra lui Ceauşescu. Dictatorul trebuia să moară pentru a permite perpetuarea, în vremuri noi şi pline de provocări, a unei mari părţi a sistemului care îl crease atât pe el, cât şi pleiada de Brutuşi. În logica acestui sistem, era cât se poate de normal ca Păunescu să ajungă curând un ales al cetăţenilor - care abia se răzvrătiseră împotriva dictatorului, a acoliţilor şi sicofanţilor acestuia -, un arbitru al puterii culturale, precum şi un invitat-abonat al posturilor TV. A fost mascota unui sistem politic sinuos care, aidoma reptilelor, a năpârlit pentru a putea renaşte. Din nefericire pentru populaţie, a năpârlit mult prea puţin.
Pe când dezbaterile despre moştenirea sa estetică revin, de-acum, criticilor literari, cea etică nu mai necesită nici o analiză, fiind limpede că influenţa morală a lui Adrian Păunescu asupra naţiunii a fost una devastatoare. A oferit tineretului, inclusiv artiştilor pe care i-a promovat, un adevărat master class despre modul în care se putea avansa şi prospera în vremuri de crâncenă represiune şi în cadrul unui mediu social complet viciat.
[Nu înseamnă că toți artiștii promovați de AP au luat ceea ce le-a fost propus. Nota DC]
A avut grijă să golească conceptul patriotismului de conotaţia sa intrinsecă, anume solidaritatea, pe care a înlocuit-o cu o serie de elemente de kitsch comunist, versificate sau vizuale - exact pe gustul cuplului dictatorial. A contribuit semnificativ nu doar la megalomania Ceauşeştilor, ci şi la inocularea morbului cultului personalităţii tinerei generaţii, drept care nici în prezent România nu pare a se fi lecuit încă de această boală. A infantilizat un întreg segment al tineretului naţiunii, iar unii dintre adolescenţii de atunci utilizează, între timp, cu mult succes o bună parte a tehnicilor sale de spălare a creierului în mass-media zilelor noastre, preponderent în domeniul audiovizualului - evident, tot în vederea anestezierii cetăţenilor de toate vârstele.
Păunescu aminteşte vag atât de celebrul Père Ubu al lui Alfred Jarry, cât şi de bombasticele personaje wagneriene. Dar pe când Germania încă dă dovadă de o anumită reţinere faţă de un compozitor de geniu pe care Adolf Hitler l-a catalogat ulterior drept unul dintre mentorii săi spirituali, România a semnalat oficial, zilele trecute, că rămâne adânc afundată în mocirla postdictatorială. A-l înmormânta cu onoruri militare pe poetul de curte al lui Ceauşescu este ca şi cum Berlinul ar fi dat undă verde unor funeralii similare pentru Leni Riefenstahl, cineastă cam la fel de apropiată naziştilor şi Führerului ca Păunescu regimului totalitar şi Măriei Sale, marele Conducător. Bucureştiul ar trebui să reflecteze bine asupra imaginii pe care a prezentat-o lumii zilele trecute - un număr semnificativ de lideri politici, în frunte cu preşedintele ţării, s-au grăbit să aducă personal un ultim omagiu unui personaj care a decis să-şi vândă discutabilele talente pentru seria avantajelor materiale şi spirituale ce decurgeau din postura de menestrel-şef al Ceauşeştilor.
luni, 15 noiembrie 2010
Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”
de Petru Clej (14-11-2010).
Reacția vehementă a unor cititori la articolele scrise săptămâna trecută de Vladimir Tismăneanu Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu http://www.acum.tv/articol/19872 și Ovidiu Ivancu Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii http://www.acum.tv/articol/19953 mă obligă să revin la subiectul AP.
Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.
Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).
N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.
Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.
În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.
În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.
Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?
Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.
În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.
În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.
E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.
Este greu de contestat ceea ce a scris Vladimir Tismăneanu și anume că Adrian Păunescu a fost o lichea politică și umană. Sigur că ceea ce susține Ovidiu Ivancu, anume că Adrian Păunescu nu a fost un poet genial, ci un versificator talentat, poate fi discutabil.
Dar nu asta contează, ci reacția furibundă, ca în urma unei ofense personale, a admiratorilor defunctului politician, poet, om de afaceri.
Nu l-am admirat niciodată pe Adrian Păunescu. Am fost de vreo două ori la spectacole ale Cenaclului Flacăra prin 1975 sau 1976 și am plecat deoarece lirismul patriotard îmi repugna de pe vremea aceea și prezența unor Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu era complet umbrită de megalomanul poet care sufoca totul cu prezența lui (nu în ultimul rând fizică).
N-am să mă refer la Adrian Păunescu dinainte de 1989. Foarte puțini au fost rezistenți comuniști, dar nici nu au fost prea mulți cei care să se coboare (evident nu pe gratis) la nivelul de pupincurism la adresa lui Ceaușescu la care s-a coborât Păunescu, precum în Rusia lui Stalin, China lui Mao sau Coreea lui Kim Ir Sen.
Avea posibilitatea să se răscumpere, mai ales după ce a fost umplut de scuipat de sus până jos la gardul Ambasadei Statelor Unite de la București în decembrie 1989. N-a făcut-o. A continuat să fie implicat în mod malefic în primele rânduri ale vieții publice din România, mai întâi editând revistele Vremea și Totuși Iubirea, în care a făcut fuziunea valorilor de extremă stângă de dinainte de 1989 cu cele de extremă dreapta – naționalism exacerbat și xenofobie.
În 1992 a fost ales senator pe lista Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul premier ceaușist Ilie Verdeț și a sprijinit în parlament, în cadrul “pentagonalei roșii” PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR, guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai corupt și incompetent guvern de după 1989. A votat sinistra lege 112/1995, prin care regimul Iliescu făcea ce nici Ceaușescu nu îndrăznise: să permită vânzarea pe nimic a imobilelor naționalizate (citește tâlhărite de statul comunist) către chiriașii care locuiau în ele. Nu veți fi surprinși să aflați că și Adrian Păunescu era chiriaș într-o astfel de locuință.
În 1996 candidează la președinția României obținând 0,7% din voturi. Nedescurajat de această palmă, Păunescu devine membru al PSD, condus de Ion Iliescu, și este ales senator în 2000, sprinjind un alt cabinet corupt, cel condus de Adrian Năstase.
Niciun un fel de răscumpărare sau căință pentru abjectul său comportament dinainte de 1989, dimpotrivă. Și totuși, Adrian Păunescu este plâns acum de nenumărați români, chipurile ca poet de talent. Acești români sunt de regulă naționaliști, ortodocși fervenți și uneori anti-comuniști convinși. Cum atunci de-l plâng pe cel care nu s-a dezis niciodată de comunism și de Nicolae Ceaușescu, cel care a persecutat mai mult ca oricare altul Biserica Ortodoxă?
Întrebare naivă, din moment ce sondajele de opinie arată că 2/3 dintre cei chestionați în România regretă comunismul, pe care-l consideră un sistem bun, dar aplicat greșit în practică și se declară, în proporție de 90% credincioși ortodocși.
În fine, o altă critică vehement adusă este legată de faptul că, potrivit religiei creştin-ortodoxe, nu am acorda mortului Păunescu un răgaz cuvenit. Alţii ne reproşează că „ne războim cu un mort şi n-am fi avut curajul să-l criticăm cât era încă în viaţă”. Acestora le răspundem că nu cu Adrian Păunescu „ne războim” ci cu ceaţa din mintea celor care îl regretă, confundând anii buni ai tinereţii lor cu singura „distracţie” de care au avut parte, între alte raţii (de ulei, de zahăr): Cenaclul Flacăra. Iar în ceea ce priveşte curajul, el n-ar trebui confundat cu politica de ignorare – în special la adresa celor care fac tot posibilul, călcând şi pe conştiinţe, la o adică, pentru a fi băgaţi în seamă.
În orice caz, nu vreau să am nimic de a face cu “România lui Păunescu”, dacă o astfel de Românie există. Această Românie reprezintă fuziunea valorilor extremei stângi cu cele ale extremei drepte, împletirea lui Corneliu Zelea Codreanu cu Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, sinteză la care aspiră mulți dintre cei care-l plâng cu lacrimi de crocodil pe dinozaurul național-comunismului românesc, Adrian Păunescu.
E o Românie întoarsă cu fața spre trecut, o Românie în care demagogia, naționalismul pășunist, ipocrizia, abuzul de putere, indolența, fudulia sunt valorile de prim rang. Cu astfel de țară nu pot și nu vreau să am nimic în comun.
Ecouri
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
La fiecare mana de versuri care gadilau placut simturile in continut intrau, in proportii egale, fara a fi trecute in declaratia de continut, urmatoarele elemente:
Agresivitate
Egoism
Mizantropie
Perfidie
Slugarnicie
Xenofobie
Insotite de urarea ,,Sa le consumati cu placere”. Intr-o vreme cand te asezai la coada in miezul noptii ca sa primesti putinul ce si se ,,da”, cine se mai sinchisea de ,,E-uri”?
e doar un amanunt. esentiala e necesitatea si calitatea articolului. jos palaria, stimate d-le petru clej.
Cât despre creştinismul românilor, în general, daţi-mi voie să afirm că nimic din ceea ce se petrece pe aceste meleaguri nu confirmă apartenenţa la o dreaptă credinţă. În afară de adularea moaştelor, de bătăliile date în preajma ţuţuroiului cu agheazmă, de perpetuele păcate şi iertări, de fanfaronada de la nunţi şi înmormântări, nimic nu-l mai leagă pe român de biserică. Nici nu prea are de ce atâta timp cât BOR a devenit o Companie naţională cu atribuţiuni ce depăşesc domeniul lumânărilor şi al tămâiei. A încerca să schimbi ideilor acestei părţi,educată de otv-uri, realităţi, antene şi cu care nici eu nu vreau să mă identific e ca şi cum ai încerca să navighezi contra vântului.
Unde ma despart de tine si de analiza ta este in implicarea religiei ortodoxe in aceasta isterie: totul nu este decat o manevra a PSD, care a vrut sa-l transforme in martir al neamului si s-a folosit masiv de RealitateaTV si de Antene in acest sens. Desigur, aparitia presedintelui Basescu la catafalc a fost regretabila, dar asta nu schimba faptul ca totul, absolut totul, este o operatiune politica – ceea ce este foarte grav.