Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Romania la raport
Statul cheltuie milioane de euro cu firme de avocatura, chiar daca are angajati mii de consultanti juridici
ieri, 16:00 Autor: Cristi Moga
Cristi Moga
Cele mai mari firme de avocatura si contractele lor cu Statul Statul cheltuie milioane de euro cu firme de avocatura, chiar daca are angajati mii de consultanti juridici
Ministerele si companiile nationale platesc anual onorarii de milioane de euro catre firme de avocatura, desi au propriile echipe de consultanti juridici. Firma de 11 avocati, contract de 3,5 milioane de euro; firma de doi avocati - 400.000 de euro. Cat de justificate sunt aceste cheltuieli, in conditiile in care alti consultanti juridici sunt platiti lunar din fonduri publice? Cum sunt acordate aceste contracte si ce pot face in plus avocatii externi fata de juristii angajati in ministere si companii nationale?
In ultimii ani zeci de milioane de euro au mers dinspre ministere si companiile nationale catre servicii avocatiale, in ciuda faptului ca si in structurile publice sunt angajati mii de consultanti juridici.
Ziarul Financiar a incercat, din surse publice, sa afle catre ce firme de avocatura s-au dus o parte din licitatiile organizate in ultima perioada de institutiile statului si a descoperit contracte de milioane de euro pentru firme cu cinci-zece avocati.
Exemplu? Firma Ratiu & Ratiu, care figureaza cu un numar de 11 avocati inregistrati in Baroul Bucuresti, a castigat la jumatatea lunii aprilie un contract cu o valoare de 13,5 milioane de lei plus TVA (3,2 milioane de euro) pentru a oferi "servicii de consultanta si reprezentare juridica pentru probleme punctuale cu care se confrunta C.N. Loteria Romana", pentru o perioada de 26 de luni, se arata in anuntul de atribuire a licitatiei.
Ce inseamna asta? Ca fiecare avocat al firmei ar putea avea incasari de 11.000 de euro lunar lucrand doar pentru acest contract.
Ce ar trebui sa faca pentru acesti bani si de ce a fost nevoie de un asemenea contract? "Datele care privesc continutul contractului nu pot fi puse la dispozitie, intrucat sunt protejate prin clauza de confidentialitate cuprinsa in acesta", spun reprezentantii Loteriei. Institutia dispune insa si de propriul departament juridic, format dintr-un numar la fel de mare de avocati ca acela al firmei Ratiu & Ratiu.
"Serviciul Juridic din cadrul C.N. Loteria Romana are 11 posturi de consilier juridic, din care doar 4 consilieri juridici au ca atributii apararea si reprezentarea intereselor C.N. Loteria Romana la instantele judecatoresti, in contextul in care pe rolul instantelor de pe intreg cuprinsul tarii sunt peste 300 de cauze si 3 consilieri juridici pentru activitatea de avizare si consultanta", au mentionat reprezentantii Loteriei.
"Dupa cum probabil stiti, avocatii au obligatii de confidentialitate legate de datele contractelor de asistenta juridica incheiate. In consecinta, cu toata disponibilitatea, nu va pot oferi raspunsuri sau confirmari la solicitarile dumneavoastra", a raspuns Adrian Ratiu, avocatul partener coordonator al firmei.
Potrivit site-ului de prezentare, Ratiu & Ratiu ofera printre altele servicii de renegociere si administrare ale unui proiect de infrastructura rutiera de peste 3,4 mld. euro derulat intre Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale (CNADNR) si un investitor american, a acordat o opinie legala privind achizitia de aeronave in valoare de peste 18 mil. euro, precum si asistenta juridica catre autoritati publice in mai multe proiecte de concesiune de lucrari in domeniul parcajelor subterane (peste 50 mil. euro) si comunicatiilor (peste 200 mil. euro).
"In firmele de avocatura poti gasi expertiza pe care nu o ai intotdeauna la indemana in curtea proprie, precum si echipe mai mari de avocati de care nu ai nevoie pe tot parcursul anului. Practica de zi cu zi a juristilor de prin ministere este diferita de procedura si avocatura de instanta practicata de avocatii din firmele de profil in fiecare zi", apreciaza avocatul Daniel Voicu, partener principal al firmei Voicu Filipescu. Pe de alta parte, avocatul admite ca "mai sunt si smecherii" in procesul de atribuire a unor contracte.
Avocatii iau bani pentru drumuri si autostrazi, dar acestea intarzie
Firma Mihalcescu & Asociatii, formata din avocati care au fost coordonati de catre "parintele constitutiei", fostul senator PSD Antonie Iorgovan, a castigat anul trecut un contract de 7,5 mil. lei (1,8 mil. euro) de la CNADNR pentru "prestari servicii de consultanta, asistenta juridica si reprezentare in vederea dobandirii prin expropriere a imobilelor necesare constructiei drumului expres Petea-Satu Mare-Baia Mare (km. 0 - km. 54) - jud. Satu Mare".
Firma, condusa acum de avocatul Ana-Maria Mihalcescu numara doar cinci avocati in cadrul biroului din Bucuresti, potrivit datelor de la Barou, dar are sedii secundare si in Resita, Simeria si Satu Mare. Un contract mai mic, de 1,3 mil. lei (400.000 de euro) a fost atribuit unei firme formate din doi avocati - Pavel Daniel si Pavel Elvira - asociatii firmei Pavel si Asociatii, pentru acordarea de asistenta juridica pentru realizarea exproprierilor necesare executarii lucrarilor de reabilitare a "sectorului DN 24 limita de judet Galati-Vaslui pana la Crasna si DN 24B Crasna-Albita".
Firma de doi avocati poate insa subcontracta la randul ei alti avocati cu privire la realizarea acestui proiect.
Pentru cele mai multe contracte de servicii juridice sunt organizate licitatii, in cadrul carora, de regula, pretul cel mai mic reprezinta principalul criteriu de atribuire.
Contracte cu statul merg si la firmele mari
Contracte pentru exproprieri atrag insa si firmele mari de avocatura, cum s-a intamplat la inceputul acestui an cu firma Bostina & Asociatii,care a castigat licitatia pentru asigurarea serviciilor juridice de expropriere a proprietatilor aflate pe tronsonul Cernavoda - Medgidia al autostrazii spre Constanta. Potrivit datelor de pe site-ul CNADNR, Bostina & Asociatii ar urma sa incaseze 350.000 de euro in decurs de sase luni pentru exproprierea a 760 de imobile situate pe o portiune de 19 kilometri ai viitoarei autostrazi.
Bostina a mai avut de-a lungul timpului contracte cu institutii publice sau firme cu actionariat de stat, asistand Consiliul Judetean Bacau la contractul de concesiune pentru modernizarea aeroportului din oras, Ministerul Educatiei la negocierea unui contract de furnizare de calculatoare de 150 de milioane de euro, Primaria Iasi la parteneriatul pentru dezvoltarea proiectului Palas din Iasi sau CFR Marfa la atragerea unei finantari de 120 mil. euro.
Unul dintre cele mai mari contracte de asistenta atribuite in ultimii ani a fost cel pentru realizarea autostrazii Ploiesti - Brasov, castigat de consortiul format din firmele Louis Berger SAS, Louis Berger Group, Credinvest Finance International si Tuca Zbarcea & Asociatii. Cele patru firme urma sa incaseze aproape patru milioane de lei pentru elaborarea documentatiei si asistarea in procesul de atribuire a contractului de concesiune.
Potrivit declaratiilor anterioare ale reprezentantilor firmei Tuca Zbarcea & Asociatii (TZA), liderul pietei avocatiale in functie de veniturile incasate in ultimii doi ani, aproximativ 15% din cifra de afaceri pe 2009 a provenit din sectorul public, respectiv 3,5 milioane de euro, tinand cont de o cifra de afaceri de 22,7 mil. euro.
Un alt contract important cu o autoritate publica al firmei Tuca Zbarcea & Asociatii, finalizat pe parcursul anului trecut, a fost asistarea Ministerului Finantelor in procesul intentat de EDF Services la ICSID, prin care erau solicitate daune de peste 100 de milioane de dolari ca urmare a unor acuzatii de coruptie. Tuca Zbarcea, in consortiu cu White & Case, au aparat statul la Washington, tribunalul luand decizia achitarii de catre EDF a unor daune in valoare de 6 milioane de dolari.
Cei mari au lucrat pe privatizari
Cele mai mari privatizari locale - Petrom, BCR, Romtelecom, Automobile Craiova, Electrica Muntenia Sud sau Banca Agricola (Raiffeisen) - au fost impartite de-a lungul timpului intre marile firme de avocatura care au incasat onorarii importante din aceste proiecte si au castigat notorietate.
Cei de la Tuca Zbarcea au asistat la rascumpararea pachetului de actiuni detinut de Daewoo Motor la Automobile Craiova si vanzarea ulterioara a fabricii catre Ford. In acelasi timp, NNDKP a consiliat juridic statul la vanzarea BCR si Romtelecom, in timp ce britanicii de la Linklaters au fost consultantii statului la privatizarea Petrom.
Avocatii de la Musat & Asociatii s-au ocupat de restructurarea Termoelectrica si Posta Romana in vederea unei viitoare privatizari si au asistat statul la vanzarea Bancii Agricole catre Raiffeisen, una dintre primele privatizari ale unei banci locale. Cat de profitabile au fost aceste contracte pentru avocati? Ramane o necunoscuta daca si in avocatura se adevereste zicala ca "cele mai bune contracte sunt cele cu statul".
joi, 27 mai 2010
marți, 25 mai 2010
Anonim. Trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia-bătrânii, pământul și credința
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Textul este extras dintr-un Forum pe Internet. De asta este anonim. Disperare,neputință, furie. Cu prietenie, Dan Culcer
ROSTUL:
Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia-batranii, pamantul si credinta.
Familia-Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri franțuzesti și germane, ca de-aia avem UE.
Cântatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispară!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pămantul, câtă liniște si câtă putere îti da, ce povești îti spune si cât sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertaș. Pe toti gângavii si pe toti puturoșii ăstia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de puscării sau de cămine culturale. Pe toti ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credința.O mai poartă doar bătranii și țăranii, câti mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împîturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirna si flori de câmp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de UE, Canada sau SUA.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe
vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
ROSTUL:
Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.
La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.
Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia-batranii, pamantul si credinta.
Familia-Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri franțuzesti și germane, ca de-aia avem UE.
Cântatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispară!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pămantul, câtă liniște si câtă putere îti da, ce povești îti spune si cât sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertaș. Pe toti gângavii si pe toti puturoșii ăstia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de puscării sau de cămine culturale. Pe toti ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.
Credința.O mai poartă doar bătranii și țăranii, câti mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împîturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirna si flori de câmp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de UE, Canada sau SUA.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe
vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
Sună-ti bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morti. Oare atât ne-a mai rămas? Trezește-te nație română!
Ti-o cer: Imnul Național, demnitatea ta calcata in picioare de niste mincinosi si hoti agramati, bunul simt și omenia acestui popor furate sau batjocorite de niste farsori!
luni, 24 mai 2010
Ioan Scurtu. Economia după 20 de ani. De la teorie la realitate
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Economia după 20 de ani. De la teorie la realitate
Primul război mondial încheiase o evoluție pozitivă spre modernizare a economiei naționale începută la începutul secolului al XIX-lea, când s-a trecut de la economia feudală spre cea capitalistă. România dispunea de o rețea de căi ferate și un sistem bancar de nivel european. Industria era abia la începuturile ei fapt reflectat și de numărul foarte redus (abia 8%) de lucrători în această ramură a economiei naționale, precum și de structura comerțului exterior: export de materii prime (cereale, petrol, lemn) și importul de produse fabricate. Un reputat economist, Victor Axenciuc, aprecia că în preajma războiului mondial România era “ o țară înscrisă pe direcția de evoluție capitalistă, întârziată cu 100 – 150 ani în procesul de modernizare și transformare cu un nivel tehnico – economic scăzut, aflată în faza predominant agrară a evoluției structurilor și nivelului de dezvoltare, dar având sectoare moderne, mecanizate, în curs de extindere”[1].
Războiul a avut consecințe grave asupra economiei românești: în 1919 nivelul acesteia reprezenta doar 25% din cel antebelic. O situație similară se înregistra și în provinciile unite în 1918 ( Basarabia, Bucovina și Transilvania). În consecință, principalul obiectiv al guvernanților era refacerea economiei naționale. Al doilea mare obiectiv viza asigurarea integrării economice a noilor provincii în economia națională. Datorită condițiilor concrete în care s-au aflat, economia Basarabiei era îndreptată spre Kiev și Moscova, cea a Bucovinei spre Viena, iar a Transilvaniei spre Budapesta. Între vechiul Regat și aceste provincii istorice românești existau bariere vamale, care împiedicau realizarea complexului economic național românesc. Ținând seama de faptul că nivelul de dezvoltare a industriei era extrem de scăzut, iar marile întreprinderi (atâtea câte existau, mai ales în domeniul exploatării petrolului) se aflau în posesia capitalului străin, cel de-al treilea mare obiectiv viza creșterea economiei naționale și cu precădere a industriei prin energia, capacitățile și capitalul românești ( “ prin noi înșine”).
Guvernanții de după 1918 nu au dat vina pentru situația existentă pe “greaua moștenire”, nici a războiului, nici a dominației străine, nici a înaintașilor, ci au acționat, rapid, pe cele trei planuri: refacerea economică, integrarea noilor provincii în ansamblul economiei naționale, aplicarea doctrinei “prin noi înșine”.
În anii 1919 – 1923 au fost adoptate măsuri vizând refacerea economiei naționale, au fost înlăturate toate barierele vamale din interiorul spațiului românesc, s-a acționat pentru libera circulație a mărfurilor și capitalului. Pe baza tratatelor de pace, încheiate în anii 1919 – 1920, statul roman a procedat la naționalizarea societăților cu capital străin aparținând puterilor învinse în război, în special german, austriac si ungar, pachetele de acțiuni la întreprinderile respective fiind achiziționate de cetățeni români (indiferent de origine etnică).
Constituția din 1923 prevedea naționalizarea bogățiilor subsolului, astfel că pe baza ei, au fost adoptate, în 1924 principalele legi economice, având la bază concepția “prin noi înșine“.
Nu toate măsurile adoptate au dat rezultatele dorite, în primul rând pentru că burghezia românească nu dispunea de suficient capital pentru a-l înlocui pe cel străin, și în al doilea rând datorită presiunii statelor occidentale care au intervenit puternic în favoarea propriilor cetățeni[2]. Astfel, după ce în 1924 a fost adoptată legea minelor, care prevedea că erau autorizate să funcționeze societățile cu cel puțin 60% capital românesc, guvernele de la Paris, Londra și Washington au amenințat că vor rupe relațiile diplomatice cu România daca legea nu este modificată. În fața acestei situații, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a satisfăcut parțial solicitarea respectivelor state, reducând cota de participare a capitalului românesc la 50,1%.
În 1928 a ajuns la putere Partidul Național-Țărănesc, care a aplicat politica “porților deschise” în fața capitalului străin. Au fost modificate legile protecționiste, s-au contractat masive împrumuturi externe, au fost concesionate trusturilor străine importante bunuri ale statului. Această politică s-a aplicat în contextual crizei economice mondiale din 1929-1933, care a afectat puternic și România. Trusturile străine au acționat pentru propria lor ieșire din criză pe seama economiei românești, fapt ce a paralizat producția națională. Ca urmare, în timpul guvernului Iorga ( 1931 – 1932 ) s-a ajuns în situația ca statul să nu mai poată plăti la termen salariile funcționarilor publici și soldele ofițerilor. În timpul celei de-a doua guvernări național-țărăniste (1932-1933) s-a renunțat la politica “porților deschise” și s-a decis suspendarea unilaterală a plății datoriilor externe. În 1934, guvernul liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu a negociat reeșalonarea plății datoriilor externe, pentru ca statul roman să dispună de rezervele financiare necesare unor masive investiții în economia națională.
După experiența guvernării, P.N.Ț. a renunțat la politica “porților deschise” și s-a pronunțat pentru o politică protecționistă, de sprijinire a industriei naționale. În programul său din 1935 acest partid își propunea să întocmească “o nouă legislație specială care va prevedea metodele de producțiune a industriei naționale, corespunzătoare intereselor economiei și muncii naționale”[3].
Ca urmare a politicii promovate în anii 1934-1938, economia națională și în primul rând industria prelucrătoare au cunoscut o puternică dezvoltare, fapt ce a permis trecerea României de la stadiul de țară agrară la cea cu economie agrar-industrială.
La sfârșitul perioadei interbelice România avea mari întreprinderi industriale, cu produse de bună calitate, care concurau cu succes marfurile străine. Renumite erau uzinele Malaxa din București care producea locomotive diesel, IAR Brașov cu renumitele avioane IAR – 140 si IAR – 141, ASTRA – Arad care realize vagoane de toate tipurile ( de călători, de marfă, cisterne), precum și fabrica de postav Buhuși, fabrica de încălțăminte Guban, din Cluj. Rafinăriile din Valea Prahovei ( ASTRA – Română, Româno-Americană, Concordia etc) erau printre cele mai moderne din lume.
La sfârșitul perioadei interbelice, industria românească acoperea circa 80% din necesitățile pieței interne de bunuri de consum și 25% de mijloace de producție. De asemenea, din 1935 industria a devansat – pentru prima dată în istoria României – agricultura în privința valorii exportului de produse. În 1938, pe primul loc se aflau produsele industriei petrolului cu 43,3%, iar cerealele și derivatele dețineau 29,5% din valoarea exportului[4].
În cele două decenii (1918-1938), România a trecut de la stadiul de țară “eminamente agrară” la cel cu o economie agrar-industrială.
Nivelul de la care s-a pornit în 1989 era cu totul diferit de cel din 1918. În primul rând, România se transformase dintr-o țară agrar-industrială în una industrială. În toate județele exista cel puțin o platformă industrială, care beneficia de o forță de muncă adecvată. Ca urmare, România producea avioane (ROMBAC), elicoptere (PUMA), locomotive Diesel electrice, tractoare, combine de recoltat cereale, televizoare, vapoare de mare tonaj, automobile, etc.
Progresele înregistrate erau notabile, iar țara noastră se afla încă în rândul statelor europene în curs de dezvoltare, cu o productivitate a muncii scăzută și cu un produs intern brut care o plasa pe locul 20 în rândul a 24 de state recenzate[5].
După un ritm de dezvoltare extrem de alert (de 15 – 20 % pe an) înregistrat în anii `60 - `70 la începutul anilor `80 s-a ajuns la un blocaj, determinat de centralizarea excesivă, voluntarismul în adoptarea deciziilor, forțarea exportului pentru procurarea valutei necesare achitării rapide a întregii datorii externe, neinvestirea, decât în mod excepțional, de fonduri pentru retehnologizarea întreprinderilor și pentru procurarea pieselor de schimb din străinătate etc. Acest blocaj a avut consecințe dezastruoase nu numai în plan economic, dar și social, în viața de zi cu zi a cetățenilor care se confruntau cu mari probleme privind aprovizionarea cu alimente de primă necesitate, cu căldură, lumină electrică etc.
Generată de cauze diferite, economia românească se afla, ca și în 1918, într-o profundă criză. Esențială era acțiunea factorilor politici: după 1918 aceștia au adoptat o atitudine constructivă și s-au angajat la un efort de lungă durată pentru refacerea și dezvoltarea economiei naționale; după 1989 s-a promovat un punct de vedere diametral opus, și anume că industria românească era „un morman de fiare vechi” și tot ce amintea de anii comunismului (apreciat ulterior ca fiind un „regim criminal și ilegitim”) trebuia lichidat.
Glasul specialiștilor nu a fost luat în seamă, nu a existat în societatea românească o dezbatere privind „modelul economic” care urma să fie promovat, iar unele glasuri în favoarea „economiei sociale de piață” (după sistemul aplicat în Suedia) au fost acoperite de o vehementă campanie ostilă oricărei implicări a statului în acest domeniu. Însuși conceptul de economie națională era blamat, ca fiind o rămășiță a „comunismului”.
În acest „ fond sonor” au fost ocultate realitățile pozitive, care nu lipseau. În industria românească existau unele întreprinderi moderne, cu dotare la nivelul tehnicii mondiale. De exemplu, rafinăria de la Midia Năvodari care abia fusese dată în funcțiune, Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), uzinele de utilaj petrolier din Ploiești, întreprinderea ARO din Câmpulung Argeș (unde se fabricau mașini de teren), Uzina de Tractoare Brașov – cu o piață externă foarte mare (din Africa și Asia până în America Latină etc). În 1989, România avea cea mai mare suprafață agricolă irigată din Europa, renumite combinate de carne de pasăre ( Piatra Neamț, Bacău, Crevedia) și de porc ( CONTIM – Timișoara) etc. etc.
Printr-o politică înțeleaptă, asemenea întreprinderi puteau fi lesne modernizate, deoarece statul român avea circa 3.5 milioane dolari în rezervă, iar prin dezvoltarea producției și stimularea exportului, prin cooperarea cu mari firme străine s-ar fi realizat o trecere pozitivă de la economia de stat centralizată, la economia de piață.
Doar guvernanții și mass-media (aproape în totalitatea ei) au adoptat o cu totul altă atitudine. S-a cultivat o stare de spirit negativistă, iar lozinca JOS! a devenit „programul” politic (și economic) al anilor `90. Acest slogan viza mai ales organele de ordine, care trebuiau culpabilizate și puse în situația de a nu reacționa: Jos Securitatea! Jos Miliția! Erau completate cu: 22-22, cine-a tras în noi?. Doru Viorel Ursu, fost ministru de Interne (1990 – 1991) făcea o constatare importantă: milițienii, deveniți polițiști „păstrau în memorie evenimentele din decembrie (1989) și teama de consecințe îi paraliza”[6]. La rândul său, Virgil Măgureanu, primul director SRI (Serviciul Român de Informații) preciza: „ Jaful s-a făcut și pe fondul sentimentului că a dispărut jandarmul, care fusese până atunci Securitatea, că a dispărut ochiul stăpânului și putem acum, vezi Doamne, să luăm tot ce apucăm, pentru că nu ne vede și nu ne pedepsește nimeni[7].
O intensă campanie mediatică s-a desfășurat împotriva proprietății comune (de stat, sau cooperatiste), cerându-se privatizarea rapidă, pentru ca statul sa „scape” de „întreprinderile comuniste”. Această campanie avea profund substrat politic: România trebuia să se „debaraseze” de unitățile sale economice și mai ales de cele industriale. Atunci, la începutul anilor `90, cei mai mulți români nu au realizat semnificația reală a acestei campanii și s-au angrenat în distrugerea economiei naționale. Tot ce amintea de „regimul comunist” și mai ales de Ceaușescu era blamabil, foarte mulți cetățeni au considerat că și întreprinderile construite până atunci trebuiau lichidate cât mai rapid. Întrucât staul și-a luat „mâna de pe economie”, acestea au rămas „fără stăpân”, iar „băieții deștepți” (cum aveau să fie alintați) au procedat la devalorizarea halelor industriale, demontarea mașinilor și vinderea lor ca „fier vechi”, la însușirea valorilor existente (inclusiv a fondurilor din stăinătate – provenind mai ales din vânzarea produselor în lunile anterioare) etc. Un proces similar s-a desfășurat la sate, unde au fost desființate C.A.P.- urile (Cooperativele Agricole de Producție) și I.A.S.-urile (Întreprinderile Agricole de Stat), țăranii și-au reluat pamânturile, iar cei „descurcăreți” s-au facut stăpâni pe tractoare, combine de recoltat cereale, instalații etc. Au fost distruse sistemele de irigație iar țevile de aducțiune a apei erau folosite în gospodăriile individuale, la fântâni, garduri, podețe etc.
Este un fapt bine știut că Occidentul se implicase în „lichidarea comunismului” în țările din Europa și pentru a-și rezolva propriile sale probleme economice. Afectată de criza petrolului, declanșată în 1973, economia occidentală trebuia să iasă din impas prin preluarea spațiului est-european. Ca urmare, s-a acționat pentru lichidarea „întreprinderilor socialiste”, astfel ca statele respective să devină o piață de desfacere pentru produsele occidentale, iar muncitorii, amenințați cu șomajul, să devină o forță de muncă ieftină pentru întreprinderile străine.
S-a lansat lozinca privatizării rapide a tuturor întreprinderilor, deoarece statul nu trebuia să mai fie proprietar. În mod cert, românii nu puteau participa la privatizarea marilor întreprinderi, deoarece nu dispuneau de resursele financiare necesare. S-au încercat unele modalități (metoda MEBO – cumpărarea întreprinderilor de către salariați), dar fără rezultate pozitive. Legile economice adoptate s-au caracterizat printr-o incoerență și instabilitate extraordinare, fiecare guvern (și adesea același guvern) revenind cu inițiative care „se băteau cap în cap”.
De această situație au profitat „pescuitorii în apă tulbure” sau „băieții deștepți”, care au „făcut” rost de valută (leul a cunoscut o devalorizare galopantă). Aceștia proveneau din rândul foștilor lucrători în domeniul comerțului exterior (care și-au însușit sumele ce se cuveneau statului român de pe mărfurile vândute în ultimele luni ale anului 1989, dar și alte sume ale statului român), din serviciile secute (care avea informațiile și relațiile necesare, precum și importante resurse financiare), de activități de partid (care au reușit să-și conserve anumite rezerve, ocolind legislația din timpul lui Ceaușescu), precum și din rândul celor aflați în străinătate, dar s-au retras în România cu o oarecare cantitate de valută (mai ales dolari SUA).
În România, mai mult decât în celelalte țări foste socialiste, privatizarea a echivalat cu lichidarea întreprinderilor. A fost o afacere extrem de rentabilă pentru multe firme occidentale. De exemplu, compania norvegiană Kvaerner a cumpărat în 1997 întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), una din cele mai mari și moderne din Europa, împreună cu terenul și clădirile aferente cu suma de 500.000 dolari SUA. După trei ani a vândut clubul I.M.G.B. cu 1.5 milioane dolari SUA.
O soartă similară, și chiar mai gravă au avut și alte întreprinderi care se bucurau de un bun renume pe piața internă și externă, între care și fostele Uzine Malaxa, devenite 23 August și apoi, după 1989, Faur.
În anii `70 - `80 s-au făcut eforturi excepționale pentru reluarea fabricării de avioane. Pe bază de licență a început producerea aeronavei Rombac, care a intrat în exploatare. Una din primele măsuri ale noului regim a fost abandonarea acestui proiect și achiziționarea de aparate din Franța.
Instituțiile Occidentale (Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) au avut propria contribuție la falimentarea economiei românești. Cel mai ilustrativ exemplu este lichidarea celui mai mare combinat de îngrășare a porcilor și de prelucrare a cărnii acestora (CONTIM) din Timișoara, cu o capacitate de un milion de capete pe an. În 1997, guvernul României a semnat cu Banca Mondială și F.M.I. un program de restructurare a agriculturii, care prevedea că toate combinatele de îngrașare a porcilor trebuiau privatizate până la sfârșitul anului 1998, iar cele care nu vor fi privatizate până atunci să fie lichidate. În acest timp, CONTIM a trebuit să plătească datoriile și dobânzile către Banca Agricolă, iar producția a scăzut cu 82%. Înglobat în datorii și „nerentabil” CONTIM a fost lichidat. Din punct de vedere juridic lichidarea s-a înregistrat la 17 mai 1998[8].
Această politică s-a prelungit în timp. Sociologul Liviu Chelcea scria în 2008: „tendința de a vedea fabricile din București doar ca este încurajată de autorități. În prezent, în ceea ce privește unitățile bucureștene, tendința este de demolare completă, fără ca Primăria s-au investitorii imobiliari să se gândească la memoria locului și la protecția patrimoniului”[9].
Astfel s-a ajuns ca o bună parte a economiei naționale să fie lichidată, iar o alta să fie înstrăinată, românii rămânând la cheremul patronilor străini.
Adevărata catastrofă a economiei naționale nu s-a înregistrat în 1989, ci în perioada următoare. Datele statistice arată următoarea situație: comparative cu anul 1989 = 100, producția industrială totală a ajuns în 1999 la 40,8%, cea mai importantă diminuare cunoscând industria chimică (1988 = 23,6%), de mașini și echipamente (2000 = 31,3%), textilă (2000 = 26,2%)[10].
Un cunoscut economist punea un diagnostic: economia națională a României a fost ruinată prin dezindustrializare, importuri și polarizarea societății[11]. La o concluzie similară pare a fi ajuns și fostul premier Petre Roman, care într-un articol intitulat România împotriva sa constata că vânzările unor importante bunuri ale statului precum I.M.G.B., Rompetrol, Romtelecom, B.C.R., B.R.D., Bancpost „n-am adus avantajele promise. Ba, mai mult, ele au avut drept consecință creșterea unor tarife de bază ale utilităților sau altor servicii indispensabile vieții. Nepunând altceva în loc (șosele, spitale, școli), percepția publică mai cuprinde și sentimental pierderii demnității, România trăind mai mult din importuri decât din ceea ce produce ea insăși. N-am reușit să dezvoltăm producția economică românească, am devenit grav dependenți de străinătate și, iată, se propune să vindem și ceea ce ne-a mai rămas. România trăiește acum ceea mai precară combinație: corupție – slabă guvernare – economie în criză[12]. Petre Roman se referee la anunțul guvernului Boc că va scoate la vânzare ultimele active ale statului (de la Transelectrica, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, minele de sare eventual și altele).
Asemenea constatări și luări de poziție s-au auzit de sute și mii de ori, dar guvernanții nu le-au luat în seamă. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru distrugerea sau înstrăinarea bunurilor aparținând acestei țări, deși aceste acte se știu, se cunosc și poartă nume concrete.
Toți liderii politici recunosc această realitate, iar unii sunt foarte vehemenți în a condamna politica guvernelor de după 1989 în domeniul economic. Cu toate acestea, nu s-au luat măsuri, iar în România justiția se face la televizor, în dezbateri interminabile prin care sunt aruncate în derizoriu chiar și cele mai grave acte de încălcare a legalității. Explicația acestei situații este una singură: cârdășia transpartinică, încrengătura de interese, în care sunt implicați și cei care au datoria de a apăra statul român.
Criza economică mondială, declanșată în 2008, a găsit România într-o situație extrem de vulnerabilă. Distrugerea industriei – adică a principalei ramuri care adduce plusvaloare – a avut ca efect secătuirea finanțelor publice, iar statul s-a găsit în pericolul de a nu mai putea achita salariile și pensiile. Soluția a fost găsită nu în revitalizarea economiei naționale, ci în contractarea unor masive împrumuturi externe, adică în amanetarea viitorului unei națiuni de o clasă politică iresponsabilă.
[1] Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă și contemporană, București, Editura Fundația România de Mâine, 2000, p. 215
[2] Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Iași, Editura Demiurg, 2009, pp. 235-239
[3] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României. 1918-1944, București, Editura Didactică și Pedagocică, 1995, p. 418
[4] Victor Axenciuc, op.cit., p. 345
[5] N.N. Constantinescu (coordonator), Istoria economică a României, București, Editura Economică, 2000, p. 505
[6] Doru Viorel Ursu, Ministru de Interne. Partea I. Încleștarea, București, Editura C.D. Press, 2008, p. 69
[7] De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, București, Editura RAO, 2008, p. 261
[8] „România libera” din 24 mai 2002
[9] Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 285
[10] Vezi, pe larg, Iulian Văcărel, Politici fiscale și bugetare în România. 1990 – 2000, București, Editura Expert, 2001
[11] Dionysus Fota, Cum se ruinează o economie națională. Prin dezindustrializare, importuri și polarizarea societății în bogați și săraci, București, Editura Universitară, 2007, p. 205
[12] „Jurnalul Național” din 15 martie 2010
Economia după 20 de ani. De la teorie la realitate
Au trecut 20 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, perioada similară cu cea interbelică. La scara istoriei ( a „duratei lungi” cum o numea Fernand Braudel) comparațiile sunt permise și chiar necesare pentru a se putea emite judecăți de valoare. Rezultatele concrete deținute în cele două etape istorice (1918 – 1938 și 1989 – 2009) arată în ce măsură o activitate politică sau alta au fost folositoare țării și majorității cetățenilor ei, a contribuit la afirmarea României pe plan internațional.
Evident, trebuie avut în vedere nivelul de la care s-a plecat.
Primul război mondial încheiase o evoluție pozitivă spre modernizare a economiei naționale începută la începutul secolului al XIX-lea, când s-a trecut de la economia feudală spre cea capitalistă. România dispunea de o rețea de căi ferate și un sistem bancar de nivel european. Industria era abia la începuturile ei fapt reflectat și de numărul foarte redus (abia 8%) de lucrători în această ramură a economiei naționale, precum și de structura comerțului exterior: export de materii prime (cereale, petrol, lemn) și importul de produse fabricate. Un reputat economist, Victor Axenciuc, aprecia că în preajma războiului mondial România era “ o țară înscrisă pe direcția de evoluție capitalistă, întârziată cu 100 – 150 ani în procesul de modernizare și transformare cu un nivel tehnico – economic scăzut, aflată în faza predominant agrară a evoluției structurilor și nivelului de dezvoltare, dar având sectoare moderne, mecanizate, în curs de extindere”[1].
Războiul a avut consecințe grave asupra economiei românești: în 1919 nivelul acesteia reprezenta doar 25% din cel antebelic. O situație similară se înregistra și în provinciile unite în 1918 ( Basarabia, Bucovina și Transilvania). În consecință, principalul obiectiv al guvernanților era refacerea economiei naționale. Al doilea mare obiectiv viza asigurarea integrării economice a noilor provincii în economia națională. Datorită condițiilor concrete în care s-au aflat, economia Basarabiei era îndreptată spre Kiev și Moscova, cea a Bucovinei spre Viena, iar a Transilvaniei spre Budapesta. Între vechiul Regat și aceste provincii istorice românești existau bariere vamale, care împiedicau realizarea complexului economic național românesc. Ținând seama de faptul că nivelul de dezvoltare a industriei era extrem de scăzut, iar marile întreprinderi (atâtea câte existau, mai ales în domeniul exploatării petrolului) se aflau în posesia capitalului străin, cel de-al treilea mare obiectiv viza creșterea economiei naționale și cu precădere a industriei prin energia, capacitățile și capitalul românești ( “ prin noi înșine”).
Guvernanții de după 1918 nu au dat vina pentru situația existentă pe “greaua moștenire”, nici a războiului, nici a dominației străine, nici a înaintașilor, ci au acționat, rapid, pe cele trei planuri: refacerea economică, integrarea noilor provincii în ansamblul economiei naționale, aplicarea doctrinei “prin noi înșine”.
În anii 1919 – 1923 au fost adoptate măsuri vizând refacerea economiei naționale, au fost înlăturate toate barierele vamale din interiorul spațiului românesc, s-a acționat pentru libera circulație a mărfurilor și capitalului. Pe baza tratatelor de pace, încheiate în anii 1919 – 1920, statul roman a procedat la naționalizarea societăților cu capital străin aparținând puterilor învinse în război, în special german, austriac si ungar, pachetele de acțiuni la întreprinderile respective fiind achiziționate de cetățeni români (indiferent de origine etnică).
Constituția din 1923 prevedea naționalizarea bogățiilor subsolului, astfel că pe baza ei, au fost adoptate, în 1924 principalele legi economice, având la bază concepția “prin noi înșine“.
Nu toate măsurile adoptate au dat rezultatele dorite, în primul rând pentru că burghezia românească nu dispunea de suficient capital pentru a-l înlocui pe cel străin, și în al doilea rând datorită presiunii statelor occidentale care au intervenit puternic în favoarea propriilor cetățeni[2]. Astfel, după ce în 1924 a fost adoptată legea minelor, care prevedea că erau autorizate să funcționeze societățile cu cel puțin 60% capital românesc, guvernele de la Paris, Londra și Washington au amenințat că vor rupe relațiile diplomatice cu România daca legea nu este modificată. În fața acestei situații, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a satisfăcut parțial solicitarea respectivelor state, reducând cota de participare a capitalului românesc la 50,1%.
În 1928 a ajuns la putere Partidul Național-Țărănesc, care a aplicat politica “porților deschise” în fața capitalului străin. Au fost modificate legile protecționiste, s-au contractat masive împrumuturi externe, au fost concesionate trusturilor străine importante bunuri ale statului. Această politică s-a aplicat în contextual crizei economice mondiale din 1929-1933, care a afectat puternic și România. Trusturile străine au acționat pentru propria lor ieșire din criză pe seama economiei românești, fapt ce a paralizat producția națională. Ca urmare, în timpul guvernului Iorga ( 1931 – 1932 ) s-a ajuns în situația ca statul să nu mai poată plăti la termen salariile funcționarilor publici și soldele ofițerilor. În timpul celei de-a doua guvernări național-țărăniste (1932-1933) s-a renunțat la politica “porților deschise” și s-a decis suspendarea unilaterală a plății datoriilor externe. În 1934, guvernul liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu a negociat reeșalonarea plății datoriilor externe, pentru ca statul roman să dispună de rezervele financiare necesare unor masive investiții în economia națională.
După experiența guvernării, P.N.Ț. a renunțat la politica “porților deschise” și s-a pronunțat pentru o politică protecționistă, de sprijinire a industriei naționale. În programul său din 1935 acest partid își propunea să întocmească “o nouă legislație specială care va prevedea metodele de producțiune a industriei naționale, corespunzătoare intereselor economiei și muncii naționale”[3].
Ca urmare a politicii promovate în anii 1934-1938, economia națională și în primul rând industria prelucrătoare au cunoscut o puternică dezvoltare, fapt ce a permis trecerea României de la stadiul de țară agrară la cea cu economie agrar-industrială.
La sfârșitul perioadei interbelice România avea mari întreprinderi industriale, cu produse de bună calitate, care concurau cu succes marfurile străine. Renumite erau uzinele Malaxa din București care producea locomotive diesel, IAR Brașov cu renumitele avioane IAR – 140 si IAR – 141, ASTRA – Arad care realize vagoane de toate tipurile ( de călători, de marfă, cisterne), precum și fabrica de postav Buhuși, fabrica de încălțăminte Guban, din Cluj. Rafinăriile din Valea Prahovei ( ASTRA – Română, Româno-Americană, Concordia etc) erau printre cele mai moderne din lume.
La sfârșitul perioadei interbelice, industria românească acoperea circa 80% din necesitățile pieței interne de bunuri de consum și 25% de mijloace de producție. De asemenea, din 1935 industria a devansat – pentru prima dată în istoria României – agricultura în privința valorii exportului de produse. În 1938, pe primul loc se aflau produsele industriei petrolului cu 43,3%, iar cerealele și derivatele dețineau 29,5% din valoarea exportului[4].
În cele două decenii (1918-1938), România a trecut de la stadiul de țară “eminamente agrară” la cel cu o economie agrar-industrială.
Nivelul de la care s-a pornit în 1989 era cu totul diferit de cel din 1918. În primul rând, România se transformase dintr-o țară agrar-industrială în una industrială. În toate județele exista cel puțin o platformă industrială, care beneficia de o forță de muncă adecvată. Ca urmare, România producea avioane (ROMBAC), elicoptere (PUMA), locomotive Diesel electrice, tractoare, combine de recoltat cereale, televizoare, vapoare de mare tonaj, automobile, etc.
Progresele înregistrate erau notabile, iar țara noastră se afla încă în rândul statelor europene în curs de dezvoltare, cu o productivitate a muncii scăzută și cu un produs intern brut care o plasa pe locul 20 în rândul a 24 de state recenzate[5].
După un ritm de dezvoltare extrem de alert (de 15 – 20 % pe an) înregistrat în anii `60 - `70 la începutul anilor `80 s-a ajuns la un blocaj, determinat de centralizarea excesivă, voluntarismul în adoptarea deciziilor, forțarea exportului pentru procurarea valutei necesare achitării rapide a întregii datorii externe, neinvestirea, decât în mod excepțional, de fonduri pentru retehnologizarea întreprinderilor și pentru procurarea pieselor de schimb din străinătate etc. Acest blocaj a avut consecințe dezastruoase nu numai în plan economic, dar și social, în viața de zi cu zi a cetățenilor care se confruntau cu mari probleme privind aprovizionarea cu alimente de primă necesitate, cu căldură, lumină electrică etc.
Generată de cauze diferite, economia românească se afla, ca și în 1918, într-o profundă criză. Esențială era acțiunea factorilor politici: după 1918 aceștia au adoptat o atitudine constructivă și s-au angajat la un efort de lungă durată pentru refacerea și dezvoltarea economiei naționale; după 1989 s-a promovat un punct de vedere diametral opus, și anume că industria românească era „un morman de fiare vechi” și tot ce amintea de anii comunismului (apreciat ulterior ca fiind un „regim criminal și ilegitim”) trebuia lichidat.
Glasul specialiștilor nu a fost luat în seamă, nu a existat în societatea românească o dezbatere privind „modelul economic” care urma să fie promovat, iar unele glasuri în favoarea „economiei sociale de piață” (după sistemul aplicat în Suedia) au fost acoperite de o vehementă campanie ostilă oricărei implicări a statului în acest domeniu. Însuși conceptul de economie națională era blamat, ca fiind o rămășiță a „comunismului”.
În acest „ fond sonor” au fost ocultate realitățile pozitive, care nu lipseau. În industria românească existau unele întreprinderi moderne, cu dotare la nivelul tehnicii mondiale. De exemplu, rafinăria de la Midia Năvodari care abia fusese dată în funcțiune, Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), uzinele de utilaj petrolier din Ploiești, întreprinderea ARO din Câmpulung Argeș (unde se fabricau mașini de teren), Uzina de Tractoare Brașov – cu o piață externă foarte mare (din Africa și Asia până în America Latină etc). În 1989, România avea cea mai mare suprafață agricolă irigată din Europa, renumite combinate de carne de pasăre ( Piatra Neamț, Bacău, Crevedia) și de porc ( CONTIM – Timișoara) etc. etc.
Printr-o politică înțeleaptă, asemenea întreprinderi puteau fi lesne modernizate, deoarece statul român avea circa 3.5 milioane dolari în rezervă, iar prin dezvoltarea producției și stimularea exportului, prin cooperarea cu mari firme străine s-ar fi realizat o trecere pozitivă de la economia de stat centralizată, la economia de piață.
Doar guvernanții și mass-media (aproape în totalitatea ei) au adoptat o cu totul altă atitudine. S-a cultivat o stare de spirit negativistă, iar lozinca JOS! a devenit „programul” politic (și economic) al anilor `90. Acest slogan viza mai ales organele de ordine, care trebuiau culpabilizate și puse în situația de a nu reacționa: Jos Securitatea! Jos Miliția! Erau completate cu: 22-22, cine-a tras în noi?. Doru Viorel Ursu, fost ministru de Interne (1990 – 1991) făcea o constatare importantă: milițienii, deveniți polițiști „păstrau în memorie evenimentele din decembrie (1989) și teama de consecințe îi paraliza”[6]. La rândul său, Virgil Măgureanu, primul director SRI (Serviciul Român de Informații) preciza: „ Jaful s-a făcut și pe fondul sentimentului că a dispărut jandarmul, care fusese până atunci Securitatea, că a dispărut ochiul stăpânului și putem acum, vezi Doamne, să luăm tot ce apucăm, pentru că nu ne vede și nu ne pedepsește nimeni[7].
O intensă campanie mediatică s-a desfășurat împotriva proprietății comune (de stat, sau cooperatiste), cerându-se privatizarea rapidă, pentru ca statul sa „scape” de „întreprinderile comuniste”. Această campanie avea profund substrat politic: România trebuia să se „debaraseze” de unitățile sale economice și mai ales de cele industriale. Atunci, la începutul anilor `90, cei mai mulți români nu au realizat semnificația reală a acestei campanii și s-au angrenat în distrugerea economiei naționale. Tot ce amintea de „regimul comunist” și mai ales de Ceaușescu era blamabil, foarte mulți cetățeni au considerat că și întreprinderile construite până atunci trebuiau lichidate cât mai rapid. Întrucât staul și-a luat „mâna de pe economie”, acestea au rămas „fără stăpân”, iar „băieții deștepți” (cum aveau să fie alintați) au procedat la devalorizarea halelor industriale, demontarea mașinilor și vinderea lor ca „fier vechi”, la însușirea valorilor existente (inclusiv a fondurilor din stăinătate – provenind mai ales din vânzarea produselor în lunile anterioare) etc. Un proces similar s-a desfășurat la sate, unde au fost desființate C.A.P.- urile (Cooperativele Agricole de Producție) și I.A.S.-urile (Întreprinderile Agricole de Stat), țăranii și-au reluat pamânturile, iar cei „descurcăreți” s-au facut stăpâni pe tractoare, combine de recoltat cereale, instalații etc. Au fost distruse sistemele de irigație iar țevile de aducțiune a apei erau folosite în gospodăriile individuale, la fântâni, garduri, podețe etc.
Este un fapt bine știut că Occidentul se implicase în „lichidarea comunismului” în țările din Europa și pentru a-și rezolva propriile sale probleme economice. Afectată de criza petrolului, declanșată în 1973, economia occidentală trebuia să iasă din impas prin preluarea spațiului est-european. Ca urmare, s-a acționat pentru lichidarea „întreprinderilor socialiste”, astfel ca statele respective să devină o piață de desfacere pentru produsele occidentale, iar muncitorii, amenințați cu șomajul, să devină o forță de muncă ieftină pentru întreprinderile străine.
S-a lansat lozinca privatizării rapide a tuturor întreprinderilor, deoarece statul nu trebuia să mai fie proprietar. În mod cert, românii nu puteau participa la privatizarea marilor întreprinderi, deoarece nu dispuneau de resursele financiare necesare. S-au încercat unele modalități (metoda MEBO – cumpărarea întreprinderilor de către salariați), dar fără rezultate pozitive. Legile economice adoptate s-au caracterizat printr-o incoerență și instabilitate extraordinare, fiecare guvern (și adesea același guvern) revenind cu inițiative care „se băteau cap în cap”.
De această situație au profitat „pescuitorii în apă tulbure” sau „băieții deștepți”, care au „făcut” rost de valută (leul a cunoscut o devalorizare galopantă). Aceștia proveneau din rândul foștilor lucrători în domeniul comerțului exterior (care și-au însușit sumele ce se cuveneau statului român de pe mărfurile vândute în ultimele luni ale anului 1989, dar și alte sume ale statului român), din serviciile secute (care avea informațiile și relațiile necesare, precum și importante resurse financiare), de activități de partid (care au reușit să-și conserve anumite rezerve, ocolind legislația din timpul lui Ceaușescu), precum și din rândul celor aflați în străinătate, dar s-au retras în România cu o oarecare cantitate de valută (mai ales dolari SUA).
În România, mai mult decât în celelalte țări foste socialiste, privatizarea a echivalat cu lichidarea întreprinderilor. A fost o afacere extrem de rentabilă pentru multe firme occidentale. De exemplu, compania norvegiană Kvaerner a cumpărat în 1997 întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), una din cele mai mari și moderne din Europa, împreună cu terenul și clădirile aferente cu suma de 500.000 dolari SUA. După trei ani a vândut clubul I.M.G.B. cu 1.5 milioane dolari SUA.
O soartă similară, și chiar mai gravă au avut și alte întreprinderi care se bucurau de un bun renume pe piața internă și externă, între care și fostele Uzine Malaxa, devenite 23 August și apoi, după 1989, Faur.
În anii `70 - `80 s-au făcut eforturi excepționale pentru reluarea fabricării de avioane. Pe bază de licență a început producerea aeronavei Rombac, care a intrat în exploatare. Una din primele măsuri ale noului regim a fost abandonarea acestui proiect și achiziționarea de aparate din Franța.
Instituțiile Occidentale (Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) au avut propria contribuție la falimentarea economiei românești. Cel mai ilustrativ exemplu este lichidarea celui mai mare combinat de îngrășare a porcilor și de prelucrare a cărnii acestora (CONTIM) din Timișoara, cu o capacitate de un milion de capete pe an. În 1997, guvernul României a semnat cu Banca Mondială și F.M.I. un program de restructurare a agriculturii, care prevedea că toate combinatele de îngrașare a porcilor trebuiau privatizate până la sfârșitul anului 1998, iar cele care nu vor fi privatizate până atunci să fie lichidate. În acest timp, CONTIM a trebuit să plătească datoriile și dobânzile către Banca Agricolă, iar producția a scăzut cu 82%. Înglobat în datorii și „nerentabil” CONTIM a fost lichidat. Din punct de vedere juridic lichidarea s-a înregistrat la 17 mai 1998[8].
Această politică s-a prelungit în timp. Sociologul Liviu Chelcea scria în 2008: „tendința de a vedea fabricile din București doar ca
Astfel s-a ajuns ca o bună parte a economiei naționale să fie lichidată, iar o alta să fie înstrăinată, românii rămânând la cheremul patronilor străini.
Adevărata catastrofă a economiei naționale nu s-a înregistrat în 1989, ci în perioada următoare. Datele statistice arată următoarea situație: comparative cu anul 1989 = 100, producția industrială totală a ajuns în 1999 la 40,8%, cea mai importantă diminuare cunoscând industria chimică (1988 = 23,6%), de mașini și echipamente (2000 = 31,3%), textilă (2000 = 26,2%)[10].
Un cunoscut economist punea un diagnostic: economia națională a României a fost ruinată prin dezindustrializare, importuri și polarizarea societății[11]. La o concluzie similară pare a fi ajuns și fostul premier Petre Roman, care într-un articol intitulat România împotriva sa constata că vânzările unor importante bunuri ale statului precum I.M.G.B., Rompetrol, Romtelecom, B.C.R., B.R.D., Bancpost „n-am adus avantajele promise. Ba, mai mult, ele au avut drept consecință creșterea unor tarife de bază ale utilităților sau altor servicii indispensabile vieții. Nepunând altceva în loc (șosele, spitale, școli), percepția publică mai cuprinde și sentimental pierderii demnității, România trăind mai mult din importuri decât din ceea ce produce ea insăși. N-am reușit să dezvoltăm producția economică românească, am devenit grav dependenți de străinătate și, iată, se propune să vindem și ceea ce ne-a mai rămas. România trăiește acum ceea mai precară combinație: corupție – slabă guvernare – economie în criză[12]. Petre Roman se referee la anunțul guvernului Boc că va scoate la vânzare ultimele active ale statului (de la Transelectrica, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, minele de sare eventual și altele).
Asemenea constatări și luări de poziție s-au auzit de sute și mii de ori, dar guvernanții nu le-au luat în seamă. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru distrugerea sau înstrăinarea bunurilor aparținând acestei țări, deși aceste acte se știu, se cunosc și poartă nume concrete.
Toți liderii politici recunosc această realitate, iar unii sunt foarte vehemenți în a condamna politica guvernelor de după 1989 în domeniul economic. Cu toate acestea, nu s-au luat măsuri, iar în România justiția se face la televizor, în dezbateri interminabile prin care sunt aruncate în derizoriu chiar și cele mai grave acte de încălcare a legalității. Explicația acestei situații este una singură: cârdășia transpartinică, încrengătura de interese, în care sunt implicați și cei care au datoria de a apăra statul român.
Criza economică mondială, declanșată în 2008, a găsit România într-o situație extrem de vulnerabilă. Distrugerea industriei – adică a principalei ramuri care adduce plusvaloare – a avut ca efect secătuirea finanțelor publice, iar statul s-a găsit în pericolul de a nu mai putea achita salariile și pensiile. Soluția a fost găsită nu în revitalizarea economiei naționale, ci în contractarea unor masive împrumuturi externe, adică în amanetarea viitorului unei națiuni de o clasă politică iresponsabilă.
[1] Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă și contemporană, București, Editura Fundația România de Mâine, 2000, p. 215
[2] Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Iași, Editura Demiurg, 2009, pp. 235-239
[3] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României. 1918-1944, București, Editura Didactică și Pedagocică, 1995, p. 418
[4] Victor Axenciuc, op.cit., p. 345
[5] N.N. Constantinescu (coordonator), Istoria economică a României, București, Editura Economică, 2000, p. 505
[6] Doru Viorel Ursu, Ministru de Interne. Partea I. Încleștarea, București, Editura C.D. Press, 2008, p. 69
[7] De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, București, Editura RAO, 2008, p. 261
[8] „România libera” din 24 mai 2002
[9] Liviu Chelcea, Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 285
[10] Vezi, pe larg, Iulian Văcărel, Politici fiscale și bugetare în România. 1990 – 2000, București, Editura Expert, 2001
[11] Dionysus Fota, Cum se ruinează o economie națională. Prin dezindustrializare, importuri și polarizarea societății în bogați și săraci, București, Editura Universitară, 2007, p. 205
[12] „Jurnalul Național” din 15 martie 2010
«Sovieticii» practicau sterilizarea dusmanului «arian», șasii deportați din Romania
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
233 vizite
Pentru unii dintre concetatenii nostri, episodul deportarii germanilor nu reprezinta numai un fragment din istoria recenta a tarii in care s-a nascut. Pentru contemporanii unor evenimente, istoria tarii se intretaie dureros cu propria viata. Fragmentele din cartea de istorie se suprapun astfel cu propriile lor amintiri.
Dora Dumitru, deportata a 20 de ani
In ultimele luni ale lui 1944, reprezentantii sovieticilor din Comisia Aliata de Control au solicitat Guvernului roman lista cetatenilor de etnie germana. Multi dintre ei urmau a fi deportati in URSS, "pentru a ajuta la efortul de reconstructie" a URSS. Cererea a fost indeplinita, Comisia Aliata de Control fiind structura abilitata sa supravegheze indeplinirea de catre Romania a prevederilor Conventiei de Armistitiu semnata la Moscova cu reprezentantii URSS, SUA si ai Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944. Teoretic au fost stabilite anumite criterii in functie de care urma sa se faca deportarea. De exemplu, erau vizati barbatii germani cu varste cuprinse intre 17 si 45 de ani si femeile intre 18 si 30 de ani. Ca si in alte cazuri, cum ar fi deportarea etnicilor rromi din 1941, criteriile stabilite pe hartie nu au fost intotdeauna si transpuse in practica. Arhivele pastreaza numeroase dovezi de persoane deportate "din greseala", desi se incadrau in diversele categorii exceptate. De plilda, intr-o nota informativa referitoare la incheierea arestarii svabilor din judetul Timis-Torontal se spunea: "Toti care se gaseau depusi provizoriu prin camine si parcuri in Timisoara au fost pusi in masini sovietice inchise, escortati de santinele si dusi la gara pentru a fi imbarcati in vagoane de marfa bine inchise".
Guvernul Nicolae Radescu, aflat atunci la putere, a raspuns solicitarii presedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control - solicitare facuta insa in numele tuturor celor trei aliati. Arestarile au inceput in noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, au durat mai multe zile si s-au desfasurat pe tot teritoriul tarii. Responsabile de indeplinirea misiunii au fost politia si jandarmeria. Arestatii au ramas o scurta perioada in centrele de incartiruire. Dupa aceea, imbarcati in vagoane de marfa, au luat drumul spre URSS.
ASCUNZATORILE. Dora Dumitru, nascuta Kenzel, a venit pe lume in 1924, la Sibiu, intr-o familie de etnici germani stabiliti insa de multe generatii in Ardeal. Nici un membru al familiei nu facuse vreodata politica. La sfarsitul lui 1944 - inceputul lui 1945 a inceput sa circule zvonul ca germanii urmau sa fie deportati in Uniunea Sovietica. Speriata, familia Kenzel a plecat din orasul Busteni, unde avea domiciliul stabil, in comuna Cinu de langa Fagaras, unde locuia bunica dinspre mama a tinerei Dora, la acel moment de numai 20 de ani. In ianuarie 1945 au inceput arestarile. Familia a incercat sa-si protejeze singurul copil pe care il mai aveau acasa - celalalt - un fiu, fiind pe front in Armata Romana. Astfel ca, Dora Dumitru (Kenzel) a fost ascunsa la niste rude in Agnita. Proprietari ai fabricii de mobila din localitate, gazdele erau ele insele persoane cunoscute. Nimeni nu putea locui la ele fara sa atraga atentia. Dupa un drum cu multe peripetii, tanara a ajuns inapoi in comuna din care plecase. S-a refugiat la o matusa. Barbatii facusera o gaura in podeaua camerei, prin care se putea ajunge usor in beci. Gaura a fost camuflata cu un sifonier. Dora Dumitru (Kenzel) si verii ei au trait o vreme in beciul matusii. "Parintii mei veneau seara, pe intuneric, si-a amintit ea. Numai atunci puteam iesi din ascunzatoarea noastra. Venirea parintilor mei seara de seara era singura bucurie."
DE DRAGUL VERISOAREI. A reusit sa treaca insa cu bine peste vizita inopinata a unor soldati sovietici, aflati in cautare de bauturi alcoolice. Pana la urma a abandonat ascunzatoarea din proprie initiativa: cum autoritatile nu o gasisera pe ea, au arestat in loc o verisoara, mama a doi copii minori. "In momentul cand m-am prezentat, i s-a dat drumul", povesteste Dora Dumitru (Kenzel). Cu toata supararea, in momentul acela am avut o licarire de multumire. Nepotilor mei le-a fost redata mama, iar ei libertatea."
DRUMUL SPRE NECUNOSCUT. A asteptat doua zile intr-o cazarma din Fagaras, apoi au fost dusi la gara si imbarcati in vagoane de marfa. "De-a lungul traseului - si-a amintit interlocutoarea noastra - erau insiruiti cunoscutii si rudele noastre. Venisera cu speranta ca ne vor mai zari o data." A impartit calvarul unui drum de o saptamana - fara alimente, fara apa, fara conditii minime de igiena - cu inca cinci femei si treizeci de barbati. "Prin gratiile de la ferestrele vagonului, spune Dora Dumitru (Kenzel), barbatii intindeau mana si ne dadeau, pe rand, cate un bulgaras de zapada. Asa ne amageam setea." Vagoanele au fost desigilate abia in momentul cand trenul a ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Li s-a permis sa coboare. Insetati peste masura, oamenii s-au apucat sa manance zapada murdara. Multi s-au imbolnavit ulterior, dar atunci nimanui nu-i pasa de consecinte. Dupa alte doua saptamani au ajuns la Petrovka, in cotul Donului. Cei plecati din Romania in ianuarie 1945 si-au dus zilele in lagarul de munca din aceasta localitate mult prea indepartata de casa, pana in decembrie 1949.
Sterilizarea "dusmanului" arian
Germanii smulsi din caminele lor stiau ca merg in URSS pentru a ajuta la reconstructie. Munca unor cetateni nevinovati trebuia sa compenseze pagubele produse de soldatii germani. Dora Dumitru a taiat copaci, a lucrat in mina, pe santiere de constructii, in agricultura. A scapat cu viata, dar si cu o amintire de nesters: sterilitatea.
Efectele injectiei fatale
ECHILIBRU. In ciuda vietii grele, doamna Dora Dumitru si-a pastrat seninatatea si calmul
O parte dintre germanii din Romania dar si din tarile invecinate au fost deportati pentru "a ajuta la efortul de reconstructie" a "continentului URSS", dupa cum suna titlul unei lucrari aparuta in Romania la putina vreme dupa incheierea razboiului, sub semnatura omului politic interbelic Mitita Constantinescu.
CORVEZILE. Tanara de 20 de ani a fost repartizata intr-o brigada care fasona stalpi de sprijin pentru subteran. Impreuna cu alte noua fete, despica si taia la dimensiunile date trunchiurile unor copaci uriasi. Joagarele mari si grele de manuit de niste tinere neobisnuite cu un astfel de efort, gerul cumplit, vantul care nu se oprea niciodata in imensa stepa ruseasca, degeraturile de la mani si picioare "tratate" prin frecare cu zapada - toate acestea sunt "amintirile" primului "loc de munca" al Dorei Dumitru (Kenzel). Dupa o perioada mai buna, in care a lucrat la bucataria lagarului, tanara a ajuns pe un santier de constructii. Se ridica o cladire administrativa. O vara a sapat fundatia, adanca de 10 metri, lunga de 40 si lata de 20. Ca sa contribuie pe deplin la "reconstructia" unei tari de a carei distrugere nu era direct vinovata, duminca, atunci cand nu se lucra pe santier, deportatii erau dusi la muncile campului.
"O STAFIE NEAGRA". Toamna tarziu, lucrul pe santier a fost sistat. Deportatii germani au fost dusi sa lucreze intr-o mina de carbuni aflata la doi kilometri departare de lagar. Coborarea in mina se facea cu un lift, dar, pana la locul de munca, mai aveau de parcurs alti cinci kilometri prin subteran. Numai acest drum pe sub pamant dura o ora si jumatate. "Gangurile pe care trebuia sa le parcurgem erau foarte joase, si-a amintit Dora Dumitru (Kenzel), si numai aplecate puteam inainta. Mergeam in grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea lampa si riscai sa ramai izolat in intuneric. Deseori am fost obligate sa ne strecuram in locuri foarte inguste si joase, tarandu-ne pe burta". In mina, deportatele trebuiau sa incarce carbunele si sa cupleze vagonetii astfel incat sa poata fi transportati la suprafata. "Iesind de acolo, eram o stafie neagra, numai ochii si gura se mai vedeau", a povestit fosta deportata. Hainele ne erau in permanenta imbibate cu apa care curgea din rocile de deasupra noastra. Afara inghetau pe noi, din pricina frigului". In cele din urma, sloganul rusesc "skoro damoi" - "in curand acasa", a devenit realitate. Pana atunci fusese folosit doar pentru a mentine moralul deportatilor la niste cote acceptabile. In decembrie 1949, dupa cinci ani de lagar, Dora Dumitru (Kenzel) s-a intors acasa.
DIN NOU, ARESTATA. In 1959, la zece ani dupa intoarcerea din deportare, Dora Dumitru (Kenzel) a fost arestata pe neasteptate si dusa la Securitatea din Ploiesti. "Mirarea mea a fost imensa, povesteste ea astazi, deoarece nu ma stiam vinovata cu nimic". Ancheta a durat cateva luni, timp in care a fost cercetata pentru "legaturi cu persoane subversive si tentativa de trecere frauduloasa a frontierei". Nu se indepartase niciodata de casa, daramite sa fi fost in apropierea vreunei granite. In timpul procesului, procurorul a spus ca acuzata, fiind de origine etnica germana, nu poate nutri decat sentimente ostile fata de regim. Pentru "crima de uneltire contra ordinii socialiste" a primit o condamnare de noua ani temnita grea si cinci ani interdictie civica, din care a executat trei. Si-a ispasit condamnarea in inchisorile de Jilava, Mislea, Arad si Oradea. In octombrie 1962 i s-a revizuit procesul, pedeapsa reducandu-se de la 12 la trei ani. Cea mai mare parte fusese oricum executata, astfel ca in scurt timp a fost eliberata.
PENTRU O CAMASA. Motivele pentru care a stat trei ani in inchisoare pare acum de domeniul fantasticului. In chiar anul arestarii povestise unor apropiati cate ceva din cele intamplate in lagarul de la Petrovka. La un moment dat, vanduse unei rusoaice o camasa de noapte brodata. Noua proprietara a fost incantata peste masura de achizitie, astfel ca o purta in zilele de sarbatoare, incinsa cu centura de la uniforma. In viziunea epocii, denigrase omul sovietic. Explicatia pentru noile valuri de arestari dintre anii 1958-1958 este de cautat in alta parte. Armata sovietica s-a retras din Romania in 1958. Autoritatile de la Bucuresti au dorit sa sugereze astfel ca plecarea trupelor "marelui frate" nu punea deloc in pericol stabilitatea regimului comunist din Romania. Teama populatiei trebuia sa ramana intacta, astfel ca noi siruri de "vinovati" au luat din nou drumul inchisorilor.
MARTURII PENTRU CEI DE AZI. D-na Dora Dumitru (Kenzel) traieste astazi la Ploiesti. Lasa impresia distinctiei si a unui echilibru perfect, in spatele carora interlocutorul poate ghici cu greu nenorocirile prin care a trecut. Sotul ei ajutat-o sa uite acele vremuri si a sfatuit-o mereu sa scrie, pentru a-si elibera sufletul. Dupa atatia ani, nu acuza pe nimeni. Doreste insa ca drama conationalilor ei sa fie cunoscuta de cat mai multi oameni.
AU MANCAT CAINI SI PISICI
Foamea i-a impins adesea pe deportati la gesturi disperate. "Barbatii isi prindeau cate un caine sau o pisica, care erau devorate in particular - chiar cu mare placere - isi deapana supravietuitoarea groaznicele amintiri. Pana la urma, aceste animale au disparut cu totul din jurul lagarului. Noi, femeile, mai fierbeam cate o foaie de dafin sau faceam o fiertura din frunze de maturica. In general, foamea indemna pe multi sa caute in gunoi coji de cartofi, ramasite de varza sau de castraveti, pe care le mancau crude si nespalate. Foamea ne chinuia vesnic pe toti." Cu timpul, s-au obisnuit atat de tare cu starea de permanenta insatietate, incat stomacul nu le mai tolera decat putina hrana pe care o primeau zilnic. Intr-o zi, un functionar al lagarului le-a trimis pe tinerele nemtoaice sa-i ajute soacra la muncile agricole. "Seara, la plecare - si-a amintit interlocutoarea noastra episodul - soacra ne-a servit cu arpacas fiert cu dovlecei. Portia servita era mare, iar noi, lacome, am mancat tot. Pe drumul de intoarcere spre lagar, stomacele noastre, neinvatate de atat timp cu mancare mai consistenta, au inceput sa ne doara, probabil arpacasul se mai umfla in stomac, iar eu aveam senzatia ca plesneste. Nici prea saturata nu a fost bine."
PREA TARZIU, PREA TRIST
Pentru deportati, la fel de greu de suportat ca frigul, foamea sau o munca istovitoare in conditii inumane era si lipsa vestilor de acasa. Timp de patru ani, in lagarul de la Petrovka nu a sosit nici o stire din Romania. "La sfarsitul lui 1948 - povesteste Dora Dumitru (Kenzel) - eu am fost prima fericita care, prin intermediul Crucii Rosii din Elvetia, unde traia o verisoara de-a mea, am primit o scrisoare de acasa." Bucuria i-a fost insa repede umbrita de continutul asteptatei scrisori. "Tatal meu, care era suferind de inima, nu a suportat despartirea de mine. Murise, la foarte scurt timp dupa deportarea mea. Asadar, nu erau victime numai in Rusia. Evenimente tragice se petreceau si acasa. Aceasta stire m-a afectat enorm."
"CROSUL"
Pe drum, toti deportatii s-au umplut de paduchi. "Pentru mine, care nu vazusem in viata mea un paduche - si-a amintit Dora Dumitru - socul a fost mare. Am plans mult." Instinctul de conservare i-a obligat pe deportati la multe. Cu timpul, au ajuns chiar sa se amuze de pe urma dezagreabililor paraziti. "Insiram cativa si faceam un cros, pariind pe cei ce alergau mai repede."
IN BAZA LEGII
Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat (n.n. - deportarea germanilor). Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportati din Romania. In total, intre decembrie 1944 si ianuarie 1945, din Romania, Iugoslavia, Ungaria, Polonia si estul Germaniei au luat drumul URSS-ului peste 110.000 de persoane, dintre care mai mult de jumatate din Romania.
POVARA DE NEUITAT A STERILITATII
Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanenta sau dorul de cei dragi relateaza totdeauna supravietuitorii lagarelor sovietice. In ele s-au petrecut insa si lucruri inimaginabile, care i-au nenorocit pentru toata viata pe cei care le-au suportat. O astfel de drama este si cea prezentata de d-na Dora Dumitru (Kenzel). "Fiind in lagar atat fe-te cat si baieti, uneori se legau si prietenii, care cu timpul devenisera destul de serioase. Pentru a evita eventuale sarcini, noua, fetelor, ni s-au administrat niste injectii foarte dureroase in piept. Dupa prima injectie am avut o reactie puternica, temperatura mare si o tumefiere rapida a sanilor. Dupa aceea, niciodata nu am mai putut sa indeplinesc menirea femeii pe pamant, de a perpetua specia. A fost bine, a fost rau? Ca sa ma consolez, imi spun ca poate a fost mai bine asa, ca n-am mai expus inca o fiinta la suferintele vietii". In conditii foarte grele, cinci dintre anii care ar fi putut fi cei mai frumosi din viata unui om au fost petrecuti in URSS. A fost deportata intre 20 si 25 de ani si amintirea acelor ani nu s-a sters niciodata. "Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, spune Dora Dumitru (Kenzel), ajunsa azi la varsta intelepciunii. Vreau doar sa atrag atentia asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gandire care au facut posibile asemenea nedreptati, pentru a le evita in viitor si a scuti astfel pe semenii nostri de enorme suferinte".
Comunism - Dora Dumitru, sterilizata in deportarea din URSS24/01/2006 (Actualizat 7:00)
Deportarea etnicilor germani in Uniunea Sovietica s-a soldat cu tragedii de neimaginat. A fost si cazul Dorei Dumitru, sterilizata intr-un lagar sovietic.
de Cristina Diac
233 vizite
Pentru unii dintre concetatenii nostri, episodul deportarii germanilor nu reprezinta numai un fragment din istoria recenta a tarii in care s-a nascut. Pentru contemporanii unor evenimente, istoria tarii se intretaie dureros cu propria viata. Fragmentele din cartea de istorie se suprapun astfel cu propriile lor amintiri.
Dora Dumitru, deportata a 20 de ani
In ultimele luni ale lui 1944, reprezentantii sovieticilor din Comisia Aliata de Control au solicitat Guvernului roman lista cetatenilor de etnie germana. Multi dintre ei urmau a fi deportati in URSS, "pentru a ajuta la efortul de reconstructie" a URSS. Cererea a fost indeplinita, Comisia Aliata de Control fiind structura abilitata sa supravegheze indeplinirea de catre Romania a prevederilor Conventiei de Armistitiu semnata la Moscova cu reprezentantii URSS, SUA si ai Marii Britanii la data de 12 septembrie 1944. Teoretic au fost stabilite anumite criterii in functie de care urma sa se faca deportarea. De exemplu, erau vizati barbatii germani cu varste cuprinse intre 17 si 45 de ani si femeile intre 18 si 30 de ani. Ca si in alte cazuri, cum ar fi deportarea etnicilor rromi din 1941, criteriile stabilite pe hartie nu au fost intotdeauna si transpuse in practica. Arhivele pastreaza numeroase dovezi de persoane deportate "din greseala", desi se incadrau in diversele categorii exceptate. De plilda, intr-o nota informativa referitoare la incheierea arestarii svabilor din judetul Timis-Torontal se spunea: "Toti care se gaseau depusi provizoriu prin camine si parcuri in Timisoara au fost pusi in masini sovietice inchise, escortati de santinele si dusi la gara pentru a fi imbarcati in vagoane de marfa bine inchise".
Guvernul Nicolae Radescu, aflat atunci la putere, a raspuns solicitarii presedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control - solicitare facuta insa in numele tuturor celor trei aliati. Arestarile au inceput in noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945, au durat mai multe zile si s-au desfasurat pe tot teritoriul tarii. Responsabile de indeplinirea misiunii au fost politia si jandarmeria. Arestatii au ramas o scurta perioada in centrele de incartiruire. Dupa aceea, imbarcati in vagoane de marfa, au luat drumul spre URSS.
ASCUNZATORILE. Dora Dumitru, nascuta Kenzel, a venit pe lume in 1924, la Sibiu, intr-o familie de etnici germani stabiliti insa de multe generatii in Ardeal. Nici un membru al familiei nu facuse vreodata politica. La sfarsitul lui 1944 - inceputul lui 1945 a inceput sa circule zvonul ca germanii urmau sa fie deportati in Uniunea Sovietica. Speriata, familia Kenzel a plecat din orasul Busteni, unde avea domiciliul stabil, in comuna Cinu de langa Fagaras, unde locuia bunica dinspre mama a tinerei Dora, la acel moment de numai 20 de ani. In ianuarie 1945 au inceput arestarile. Familia a incercat sa-si protejeze singurul copil pe care il mai aveau acasa - celalalt - un fiu, fiind pe front in Armata Romana. Astfel ca, Dora Dumitru (Kenzel) a fost ascunsa la niste rude in Agnita. Proprietari ai fabricii de mobila din localitate, gazdele erau ele insele persoane cunoscute. Nimeni nu putea locui la ele fara sa atraga atentia. Dupa un drum cu multe peripetii, tanara a ajuns inapoi in comuna din care plecase. S-a refugiat la o matusa. Barbatii facusera o gaura in podeaua camerei, prin care se putea ajunge usor in beci. Gaura a fost camuflata cu un sifonier. Dora Dumitru (Kenzel) si verii ei au trait o vreme in beciul matusii. "Parintii mei veneau seara, pe intuneric, si-a amintit ea. Numai atunci puteam iesi din ascunzatoarea noastra. Venirea parintilor mei seara de seara era singura bucurie."
DE DRAGUL VERISOAREI. A reusit sa treaca insa cu bine peste vizita inopinata a unor soldati sovietici, aflati in cautare de bauturi alcoolice. Pana la urma a abandonat ascunzatoarea din proprie initiativa: cum autoritatile nu o gasisera pe ea, au arestat in loc o verisoara, mama a doi copii minori. "In momentul cand m-am prezentat, i s-a dat drumul", povesteste Dora Dumitru (Kenzel). Cu toata supararea, in momentul acela am avut o licarire de multumire. Nepotilor mei le-a fost redata mama, iar ei libertatea."
DRUMUL SPRE NECUNOSCUT. A asteptat doua zile intr-o cazarma din Fagaras, apoi au fost dusi la gara si imbarcati in vagoane de marfa. "De-a lungul traseului - si-a amintit interlocutoarea noastra - erau insiruiti cunoscutii si rudele noastre. Venisera cu speranta ca ne vor mai zari o data." A impartit calvarul unui drum de o saptamana - fara alimente, fara apa, fara conditii minime de igiena - cu inca cinci femei si treizeci de barbati. "Prin gratiile de la ferestrele vagonului, spune Dora Dumitru (Kenzel), barbatii intindeau mana si ne dadeau, pe rand, cate un bulgaras de zapada. Asa ne amageam setea." Vagoanele au fost desigilate abia in momentul cand trenul a ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Li s-a permis sa coboare. Insetati peste masura, oamenii s-au apucat sa manance zapada murdara. Multi s-au imbolnavit ulterior, dar atunci nimanui nu-i pasa de consecinte. Dupa alte doua saptamani au ajuns la Petrovka, in cotul Donului. Cei plecati din Romania in ianuarie 1945 si-au dus zilele in lagarul de munca din aceasta localitate mult prea indepartata de casa, pana in decembrie 1949.
Sterilizarea "dusmanului" arian
Germanii smulsi din caminele lor stiau ca merg in URSS pentru a ajuta la reconstructie. Munca unor cetateni nevinovati trebuia sa compenseze pagubele produse de soldatii germani. Dora Dumitru a taiat copaci, a lucrat in mina, pe santiere de constructii, in agricultura. A scapat cu viata, dar si cu o amintire de nesters: sterilitatea.
Efectele injectiei fatale
ECHILIBRU. In ciuda vietii grele, doamna Dora Dumitru si-a pastrat seninatatea si calmul
O parte dintre germanii din Romania dar si din tarile invecinate au fost deportati pentru "a ajuta la efortul de reconstructie" a "continentului URSS", dupa cum suna titlul unei lucrari aparuta in Romania la putina vreme dupa incheierea razboiului, sub semnatura omului politic interbelic Mitita Constantinescu.
CORVEZILE. Tanara de 20 de ani a fost repartizata intr-o brigada care fasona stalpi de sprijin pentru subteran. Impreuna cu alte noua fete, despica si taia la dimensiunile date trunchiurile unor copaci uriasi. Joagarele mari si grele de manuit de niste tinere neobisnuite cu un astfel de efort, gerul cumplit, vantul care nu se oprea niciodata in imensa stepa ruseasca, degeraturile de la mani si picioare "tratate" prin frecare cu zapada - toate acestea sunt "amintirile" primului "loc de munca" al Dorei Dumitru (Kenzel). Dupa o perioada mai buna, in care a lucrat la bucataria lagarului, tanara a ajuns pe un santier de constructii. Se ridica o cladire administrativa. O vara a sapat fundatia, adanca de 10 metri, lunga de 40 si lata de 20. Ca sa contribuie pe deplin la "reconstructia" unei tari de a carei distrugere nu era direct vinovata, duminca, atunci cand nu se lucra pe santier, deportatii erau dusi la muncile campului.
"O STAFIE NEAGRA". Toamna tarziu, lucrul pe santier a fost sistat. Deportatii germani au fost dusi sa lucreze intr-o mina de carbuni aflata la doi kilometri departare de lagar. Coborarea in mina se facea cu un lift, dar, pana la locul de munca, mai aveau de parcurs alti cinci kilometri prin subteran. Numai acest drum pe sub pamant dura o ora si jumatate. "Gangurile pe care trebuia sa le parcurgem erau foarte joase, si-a amintit Dora Dumitru (Kenzel), si numai aplecate puteam inainta. Mergeam in grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea lampa si riscai sa ramai izolat in intuneric. Deseori am fost obligate sa ne strecuram in locuri foarte inguste si joase, tarandu-ne pe burta". In mina, deportatele trebuiau sa incarce carbunele si sa cupleze vagonetii astfel incat sa poata fi transportati la suprafata. "Iesind de acolo, eram o stafie neagra, numai ochii si gura se mai vedeau", a povestit fosta deportata. Hainele ne erau in permanenta imbibate cu apa care curgea din rocile de deasupra noastra. Afara inghetau pe noi, din pricina frigului". In cele din urma, sloganul rusesc "skoro damoi" - "in curand acasa", a devenit realitate. Pana atunci fusese folosit doar pentru a mentine moralul deportatilor la niste cote acceptabile. In decembrie 1949, dupa cinci ani de lagar, Dora Dumitru (Kenzel) s-a intors acasa.
DIN NOU, ARESTATA. In 1959, la zece ani dupa intoarcerea din deportare, Dora Dumitru (Kenzel) a fost arestata pe neasteptate si dusa la Securitatea din Ploiesti. "Mirarea mea a fost imensa, povesteste ea astazi, deoarece nu ma stiam vinovata cu nimic". Ancheta a durat cateva luni, timp in care a fost cercetata pentru "legaturi cu persoane subversive si tentativa de trecere frauduloasa a frontierei". Nu se indepartase niciodata de casa, daramite sa fi fost in apropierea vreunei granite. In timpul procesului, procurorul a spus ca acuzata, fiind de origine etnica germana, nu poate nutri decat sentimente ostile fata de regim. Pentru "crima de uneltire contra ordinii socialiste" a primit o condamnare de noua ani temnita grea si cinci ani interdictie civica, din care a executat trei. Si-a ispasit condamnarea in inchisorile de Jilava, Mislea, Arad si Oradea. In octombrie 1962 i s-a revizuit procesul, pedeapsa reducandu-se de la 12 la trei ani. Cea mai mare parte fusese oricum executata, astfel ca in scurt timp a fost eliberata.
PENTRU O CAMASA. Motivele pentru care a stat trei ani in inchisoare pare acum de domeniul fantasticului. In chiar anul arestarii povestise unor apropiati cate ceva din cele intamplate in lagarul de la Petrovka. La un moment dat, vanduse unei rusoaice o camasa de noapte brodata. Noua proprietara a fost incantata peste masura de achizitie, astfel ca o purta in zilele de sarbatoare, incinsa cu centura de la uniforma. In viziunea epocii, denigrase omul sovietic. Explicatia pentru noile valuri de arestari dintre anii 1958-1958 este de cautat in alta parte. Armata sovietica s-a retras din Romania in 1958. Autoritatile de la Bucuresti au dorit sa sugereze astfel ca plecarea trupelor "marelui frate" nu punea deloc in pericol stabilitatea regimului comunist din Romania. Teama populatiei trebuia sa ramana intacta, astfel ca noi siruri de "vinovati" au luat din nou drumul inchisorilor.
MARTURII PENTRU CEI DE AZI. D-na Dora Dumitru (Kenzel) traieste astazi la Ploiesti. Lasa impresia distinctiei si a unui echilibru perfect, in spatele carora interlocutorul poate ghici cu greu nenorocirile prin care a trecut. Sotul ei ajutat-o sa uite acele vremuri si a sfatuit-o mereu sa scrie, pentru a-si elibera sufletul. Dupa atatia ani, nu acuza pe nimeni. Doreste insa ca drama conationalilor ei sa fie cunoscuta de cat mai multi oameni.
AU MANCAT CAINI SI PISICI
Foamea i-a impins adesea pe deportati la gesturi disperate. "Barbatii isi prindeau cate un caine sau o pisica, care erau devorate in particular - chiar cu mare placere - isi deapana supravietuitoarea groaznicele amintiri. Pana la urma, aceste animale au disparut cu totul din jurul lagarului. Noi, femeile, mai fierbeam cate o foaie de dafin sau faceam o fiertura din frunze de maturica. In general, foamea indemna pe multi sa caute in gunoi coji de cartofi, ramasite de varza sau de castraveti, pe care le mancau crude si nespalate. Foamea ne chinuia vesnic pe toti." Cu timpul, s-au obisnuit atat de tare cu starea de permanenta insatietate, incat stomacul nu le mai tolera decat putina hrana pe care o primeau zilnic. Intr-o zi, un functionar al lagarului le-a trimis pe tinerele nemtoaice sa-i ajute soacra la muncile agricole. "Seara, la plecare - si-a amintit interlocutoarea noastra episodul - soacra ne-a servit cu arpacas fiert cu dovlecei. Portia servita era mare, iar noi, lacome, am mancat tot. Pe drumul de intoarcere spre lagar, stomacele noastre, neinvatate de atat timp cu mancare mai consistenta, au inceput sa ne doara, probabil arpacasul se mai umfla in stomac, iar eu aveam senzatia ca plesneste. Nici prea saturata nu a fost bine."
PREA TARZIU, PREA TRIST
Pentru deportati, la fel de greu de suportat ca frigul, foamea sau o munca istovitoare in conditii inumane era si lipsa vestilor de acasa. Timp de patru ani, in lagarul de la Petrovka nu a sosit nici o stire din Romania. "La sfarsitul lui 1948 - povesteste Dora Dumitru (Kenzel) - eu am fost prima fericita care, prin intermediul Crucii Rosii din Elvetia, unde traia o verisoara de-a mea, am primit o scrisoare de acasa." Bucuria i-a fost insa repede umbrita de continutul asteptatei scrisori. "Tatal meu, care era suferind de inima, nu a suportat despartirea de mine. Murise, la foarte scurt timp dupa deportarea mea. Asadar, nu erau victime numai in Rusia. Evenimente tragice se petreceau si acasa. Aceasta stire m-a afectat enorm."
"CROSUL"
Pe drum, toti deportatii s-au umplut de paduchi. "Pentru mine, care nu vazusem in viata mea un paduche - si-a amintit Dora Dumitru - socul a fost mare. Am plans mult." Instinctul de conservare i-a obligat pe deportati la multe. Cu timpul, au ajuns chiar sa se amuze de pe urma dezagreabililor paraziti. "Insiram cativa si faceam un cros, pariind pe cei ce alergau mai repede."
IN BAZA LEGII
Baza legala invocata pentru deportari au fost articolul 2 din Conventia de Armistitiu semnata de Romania cu puterile invingatoare URSS, SUA si Marea Britanie si anexa corespunzatoare. Acest document de drept international preciza ca "Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masuri pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua state care isi au resedinta acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportari nu se aplica si evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Straine al URSS V.M. Molotov referitor la aceasta chestiune, autorul a adaugat si rezolutia pusa de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat (n.n. - deportarea germanilor). Trebuie transpusa in practica, impreuna cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Straine, «fara graba», asa cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numarul cetatenilor romani de etnie germana deportati in 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportati din Romania. In total, intre decembrie 1944 si ianuarie 1945, din Romania, Iugoslavia, Ungaria, Polonia si estul Germaniei au luat drumul URSS-ului peste 110.000 de persoane, dintre care mai mult de jumatate din Romania.
POVARA DE NEUITAT A STERILITATII
Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanenta sau dorul de cei dragi relateaza totdeauna supravietuitorii lagarelor sovietice. In ele s-au petrecut insa si lucruri inimaginabile, care i-au nenorocit pentru toata viata pe cei care le-au suportat. O astfel de drama este si cea prezentata de d-na Dora Dumitru (Kenzel). "Fiind in lagar atat fe-te cat si baieti, uneori se legau si prietenii, care cu timpul devenisera destul de serioase. Pentru a evita eventuale sarcini, noua, fetelor, ni s-au administrat niste injectii foarte dureroase in piept. Dupa prima injectie am avut o reactie puternica, temperatura mare si o tumefiere rapida a sanilor. Dupa aceea, niciodata nu am mai putut sa indeplinesc menirea femeii pe pamant, de a perpetua specia. A fost bine, a fost rau? Ca sa ma consolez, imi spun ca poate a fost mai bine asa, ca n-am mai expus inca o fiinta la suferintele vietii". In conditii foarte grele, cinci dintre anii care ar fi putut fi cei mai frumosi din viata unui om au fost petrecuti in URSS. A fost deportata intre 20 si 25 de ani si amintirea acelor ani nu s-a sters niciodata. "Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, spune Dora Dumitru (Kenzel), ajunsa azi la varsta intelepciunii. Vreau doar sa atrag atentia asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gandire care au facut posibile asemenea nedreptati, pentru a le evita in viitor si a scuti astfel pe semenii nostri de enorme suferinte".
CAMILLE LOTY MALEBRANCHE.Cyberphobie, un cancan idéologique des « élites » scélérates !
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Cyberphobie, un cancan idéologique des « élites » scélérates !
17 mai 2010 par CAMILLE LOTY MALEBRANCHE Editorial
La meilleure alliée des ennemis de la liberté et de toute libération des peuples, est la désinformation qui passe par le mensonge idéologique toujours masqué des contrevérités et demi-vérités véhiculées par les institutions d’éducation ou de conversion, et que porte au pinacle la presse officielle avec les spécialistes soudoyés de l’ordre politico-économique pour mystifier et snober la société…
J’appelle cyberphobie, la nique de désinformation officielle des spécialistes et agents de la grande presse au service des classes du pouvoir qui prétendent nous protéger du mensonge sur internet et dont la toile serait particulièrement coupable ! Pour ma part, je dis que c’est difficile de trouver plus manipulatrice que la presse classique clairement alignée à l’oligarchie prédatrice des peuples, tout en se proclamant impudemment libre. Le lecteur ou la lectrice de nouvelles, qui récite parfois avec un rictus ressemblant à de l’ironie niaise, les derniers faits saillants de nos nullités de l’actualité, ces nombrils pourris du monde, ressemble davantage à la péripatéticienne à cet autre trottoir que sont les grandes chaînes médiatiques, même s’il devient vite icône pour la foule en mal de repères et de référence.
Nos journaleux de la grande presse se pavanent en leur exhibitionnisme inavoué et nous laissent croire qu’ils nous informent. Par ailleurs, les élus, les policiers, les chroniqueurs économiques et juridiques, les correspondants à l’étranger et une poignée d’« informateurs » nous apprennent au quotidien, qui fut arrêté, quel contrat ont décroché toutes les bonnes gens du commerce et quelle percée de guerre ou de vol autorisé ont opéré nos armées d’occupation. Avec eux, vraiment, nous savons tout du monde, même à quelle heure volent les chauves-souris et à quelle alcôve insoupçonnée, l’acteur Brad machin et Angélina Chose copulent pour le bonheur des fans ! Et dans leur nyctalopie de ce monde de leurs propres ténèbres, ils sont nos yeux et nos oreilles omniprésentes. Yeux et esgourdes, ma foi, très sélectives dans leur détection et captation d’informations ! Et dans leur ubiquité magique, ils nous disent tous de naviguer sur le web mais d’éviter la peste de l’internet menteur. Incroyable dispensateur de vérité que nos médias ! Pour des boîtes qui trient les faits et excluent ce qui gêne leurs propriétaires commerçants et entreteneurs commanditaires, c’est carrément fantasque que ce soient eux qui nous fassent leçon de vérité ! Quant à la télé, elle y arrive bien, usant de la frimousse d’une petite nouvelle présentatrice ou de la trogne du présentateur vedette par son ancienneté qui fait artificiellement de lui un phare, une institution dans l’institution surtout lorsqu’il interviewe tel illustre professeur ayant thésaurisé tout le savoir des siècles en son domaine et daigne quand même nous jeter en pâture, à nous, pauvres réceptacles, ses miettes spécialisées, ses oracles analytiques, ses dogmes « scientifiques ». Et forts de leur visibilité médiatique, ils peuvent se permettre d’être arrogants, méprisants, puisqu’ils sont payés, enrichis pour l’être, déclarés officiellement intelligents…
Toujours est-il que les oracles spécialistes, ceux qui ne nous mentent jamais, ceux, à cause desquels, le monde est si libre, si bien informé et si vrai, surtout l’économiste de radio ou de télé qui nous enseigne le pourquoi et le comment, la fatalité veut que tous ou presque soient endettés par les maffieux des banques, sans oublier les médecins affairistes des « big pharmas », qui nous ont déjà mobilisé pour la grippe aviaire et porcine tous en chœur conspuent l’abomination du mensonge exclusif d’internet et la suspicion de charlatanerie qui y sévit encore exclusivement ! Sauf qu’il me semble que l’incurie mensongère des spécialistes à la con de nos médias officiels, est pire que toute charlatanerie, puisqu’elle est programmée scélératement pour le pouvoir des riches. Car lorsqu’un bonhomme ou une diva de nouvelles de la télévision nous dit de « prendre avec précaution » spécifiquement ce qui se dit dans le cyberespace, c’est à croire qu’il ne fallait pas exercer son jugement en tout ce qui est information, savoir ou recherche scientifique voire parascientifique souvent présenté en fait établi lors même qu’il s’agit de conjectures voire d’opinions perfidement supputées en certitudes par des spécialistes manipulateurs soudoyés, idéologisés.. C’est toujours, d’ailleurs, au sujet des sites web dont ses patrons, ses acolytes, ses souteneurs ne contrôlent point, que le journaliste et le spécialiste nous met en garde ! Puisque leur site officiel à eux, ils les recommandent.
Cette cyberphobie naturellement ridicule, pathologique et de surcroît pernicieuse par sa sélectivité manipulatrice, est en fait de la même racine du mal social que ces gens de la presse officielle soutiennent crassement en mentant au peuple par des contre-vérités ou des demi-vérités, naturellement pires que le mensonge pur et simple vu leur sordide effet de tromperie et de déroute voire de débilitation du public moyen. Par exemple, de la crise grecque gravissime et indicatrice d’une catastrophe de l’économie et la finance européenne et mondiale, ces génies nous chantent leur berceuse procapitaliste, circonscrivent le problème à une question de régime gouvernementale ou d’erreurs financières qui ne serait point systémique, ni successif à des choix idéologiques de l’ordre mondial. Tout comme les manifestations à Wall Street et l’interdiction antidémocratique d’autres actions populaires contre le système financier aux Etats-Unis, sont passées sous silence par nos dispensateurs de nouvelles et de vérité.
Une des graves crises de notre occident actuel, est celle de l’amour-propre. Tous ces politiciens répugnants, cons, arrogants et larbins tout à la fois, qui vendent leur être et l’État pour paraître intégrés parmi les « grands » et ces soi disant grands qui ne savent que dénigrer quiconque ou quoi que ce soit échappant à leur contrôle. Leur amour-propre est tributaire des souffrances qu’ils peuvent infliger à autrui. C’est là un aspect de la crise du sens et de valeur. Le véritable amour-propre, celui qui tient de la dignité intrinsèque, crache sur la fausse morale et ses valeurs factices. Il ne dépend guère des contingences sociales ni de l’imbécillité d’une société grossièrement clivée pour caresser l’égo des tyrans. L’amour-propre digne conspue ce monde destructeur de valeurs, qui honore les crapules prédatrices asservissant l’humanité et croit mépriser les vrais hommes opposés à l’avilissement généralisé.
En l’occident de toutes les crises d’aujourd’hui, la télévision préfère nous montrer des dirigeants douteusement humains et nous rappeler la bêtise désarmante des benêts du gouvernement : présidents, ministres, premiers ministres et opposants échangeant sur leur propre insanité, leur malhonnêteté, leur vente d’influence, leurs juteux émoluments, provenant de lobbyistes suspects quant à l’action dangereuse de leur lobbying privé contre la santé publique et économique du peuple. Bref, ici on promeut l’ineptie et la voyoucratie payante dans un système de mensonge et de vol systématique des ressources communes de l’humanité. Système dominant en terribles crises de toutes sortes et particulièrement vide de sens.
Vraiment pitoyable monde ! Triste patelin désinformé qui croit sans broncher à la télévision et à ses d’informations dosées et moulées selon les besoins agressifs et nocifs, putréfiée des patrons de la presse et de l’ordre socio-économique, et qui voudrait nous dire que l’information sur internet non à leur solde est mal venue !
Dans l’intervalle, nous disons à tous que le jugement critique rationnel et la diversification des sources, en toutes recherches, doivent être la boussole de quiconque veut s’informer avec le moins d’erreurs possibles. Quant aux réflexions sur le monde, que l’intelligence de tous soit allumée, aiguisée pour interroger, problématiser. Par ailleurs il faut savoir aussi se poser toujours quant aux secteurs de l’information sollicitant leur attention, la question fondamentale de causalité élémentaire à savoir : qui a intérêt à mentir aux nations et au monde pour maintenir l’ordre injuste, le statu quo meurtrier des hommes et destructeur de la planète ?!...
Crapulerie morbide et politique des indécents de la voyoucratie mondiale et de la facétie grossière de la grande presse inféodée à son règne, la cyberphobie, cette haine peureuse de la classe dominante vis-à-vis de l’internet libre et des médias citoyens, classe dominante qui mime l’amour du peuple et de la vérité, continuera encore avec ses bonimenteurs pathogènes et leurs prestidigitations pseudo-logiques combien dépravée pour freiner l’avènement de la citoyenneté à laquelle la bonne information et la culture pourraient contribuer dans un ordre de réification de quasiment tous les individus au profit homicide du mode économique.
Cyberphobie philistine des magnats de la presse et du gouvernement, tu arbores le même dénigrement permanent de tout ce que les ignominieux prédateurs des peuples ne contrôlent guère pour finalement puer la tyrannie liberticide et la haine anthropocide, hypocritement soucieuse de l’humanité que tes tenants vouent à l’opprobre !
Que les hommes de toutes cultures et civilisation se le tiennent pour dit : L’horreur, toutes les horreurs et sottises idéologiques sont volontairement et sciemment institutionnellement et scolairement transmises de génération en génération par l’éducation formelle et informelle, la théorie et la praxis, la manière et le geste les érigeant en « valeurs ». Le racisme ; le droit de dominer en pillant et en monopolisant les structures de répression et de conversion ; la discrimination de toutes sortes, les essentialismes identitaires où d’infimes minorités cossues justifient par une sorte de métaphysique sociale leurs « droits divins » d’exploiter les majorités au nom de leur essence supérieure, sont tous des monstruosités préconisées comme « valeurs » dans la rationalité diabolique des sociétés.
La cyberphobie, dans ces conditions, n’est que crapulerie idéologique des « élites » aigries de perdre leur monopole de la parole publique par la ponction dans leur empire qu’est la vraie presse alternative et les réseaux de réflexion non sous leur férule, pour mentir au peuple. Leur haine de la pensée libre et alternative sur le web, s’inscrit dans leur attaque traditionnelle, classique contre la liberté que sous-tend toute libération de la pensée et de la parole ; toute rééducation des mentalités, troublant la paisible répétition du statu quo, l’immonde reproduction sans obstacle ni questionnement de leurs monstruosités exterminatrices, répressives…
CAMILLE LOTY MALEBRANCHE
Cyberphobie, un cancan idéologique des « élites » scélérates !
17 mai 2010 par CAMILLE LOTY MALEBRANCHE Editorial
La meilleure alliée des ennemis de la liberté et de toute libération des peuples, est la désinformation qui passe par le mensonge idéologique toujours masqué des contrevérités et demi-vérités véhiculées par les institutions d’éducation ou de conversion, et que porte au pinacle la presse officielle avec les spécialistes soudoyés de l’ordre politico-économique pour mystifier et snober la société…
J’appelle cyberphobie, la nique de désinformation officielle des spécialistes et agents de la grande presse au service des classes du pouvoir qui prétendent nous protéger du mensonge sur internet et dont la toile serait particulièrement coupable ! Pour ma part, je dis que c’est difficile de trouver plus manipulatrice que la presse classique clairement alignée à l’oligarchie prédatrice des peuples, tout en se proclamant impudemment libre. Le lecteur ou la lectrice de nouvelles, qui récite parfois avec un rictus ressemblant à de l’ironie niaise, les derniers faits saillants de nos nullités de l’actualité, ces nombrils pourris du monde, ressemble davantage à la péripatéticienne à cet autre trottoir que sont les grandes chaînes médiatiques, même s’il devient vite icône pour la foule en mal de repères et de référence.
Nos journaleux de la grande presse se pavanent en leur exhibitionnisme inavoué et nous laissent croire qu’ils nous informent. Par ailleurs, les élus, les policiers, les chroniqueurs économiques et juridiques, les correspondants à l’étranger et une poignée d’« informateurs » nous apprennent au quotidien, qui fut arrêté, quel contrat ont décroché toutes les bonnes gens du commerce et quelle percée de guerre ou de vol autorisé ont opéré nos armées d’occupation. Avec eux, vraiment, nous savons tout du monde, même à quelle heure volent les chauves-souris et à quelle alcôve insoupçonnée, l’acteur Brad machin et Angélina Chose copulent pour le bonheur des fans ! Et dans leur nyctalopie de ce monde de leurs propres ténèbres, ils sont nos yeux et nos oreilles omniprésentes. Yeux et esgourdes, ma foi, très sélectives dans leur détection et captation d’informations ! Et dans leur ubiquité magique, ils nous disent tous de naviguer sur le web mais d’éviter la peste de l’internet menteur. Incroyable dispensateur de vérité que nos médias ! Pour des boîtes qui trient les faits et excluent ce qui gêne leurs propriétaires commerçants et entreteneurs commanditaires, c’est carrément fantasque que ce soient eux qui nous fassent leçon de vérité ! Quant à la télé, elle y arrive bien, usant de la frimousse d’une petite nouvelle présentatrice ou de la trogne du présentateur vedette par son ancienneté qui fait artificiellement de lui un phare, une institution dans l’institution surtout lorsqu’il interviewe tel illustre professeur ayant thésaurisé tout le savoir des siècles en son domaine et daigne quand même nous jeter en pâture, à nous, pauvres réceptacles, ses miettes spécialisées, ses oracles analytiques, ses dogmes « scientifiques ». Et forts de leur visibilité médiatique, ils peuvent se permettre d’être arrogants, méprisants, puisqu’ils sont payés, enrichis pour l’être, déclarés officiellement intelligents…
Toujours est-il que les oracles spécialistes, ceux qui ne nous mentent jamais, ceux, à cause desquels, le monde est si libre, si bien informé et si vrai, surtout l’économiste de radio ou de télé qui nous enseigne le pourquoi et le comment, la fatalité veut que tous ou presque soient endettés par les maffieux des banques, sans oublier les médecins affairistes des « big pharmas », qui nous ont déjà mobilisé pour la grippe aviaire et porcine tous en chœur conspuent l’abomination du mensonge exclusif d’internet et la suspicion de charlatanerie qui y sévit encore exclusivement ! Sauf qu’il me semble que l’incurie mensongère des spécialistes à la con de nos médias officiels, est pire que toute charlatanerie, puisqu’elle est programmée scélératement pour le pouvoir des riches. Car lorsqu’un bonhomme ou une diva de nouvelles de la télévision nous dit de « prendre avec précaution » spécifiquement ce qui se dit dans le cyberespace, c’est à croire qu’il ne fallait pas exercer son jugement en tout ce qui est information, savoir ou recherche scientifique voire parascientifique souvent présenté en fait établi lors même qu’il s’agit de conjectures voire d’opinions perfidement supputées en certitudes par des spécialistes manipulateurs soudoyés, idéologisés.. C’est toujours, d’ailleurs, au sujet des sites web dont ses patrons, ses acolytes, ses souteneurs ne contrôlent point, que le journaliste et le spécialiste nous met en garde ! Puisque leur site officiel à eux, ils les recommandent.
Cette cyberphobie naturellement ridicule, pathologique et de surcroît pernicieuse par sa sélectivité manipulatrice, est en fait de la même racine du mal social que ces gens de la presse officielle soutiennent crassement en mentant au peuple par des contre-vérités ou des demi-vérités, naturellement pires que le mensonge pur et simple vu leur sordide effet de tromperie et de déroute voire de débilitation du public moyen. Par exemple, de la crise grecque gravissime et indicatrice d’une catastrophe de l’économie et la finance européenne et mondiale, ces génies nous chantent leur berceuse procapitaliste, circonscrivent le problème à une question de régime gouvernementale ou d’erreurs financières qui ne serait point systémique, ni successif à des choix idéologiques de l’ordre mondial. Tout comme les manifestations à Wall Street et l’interdiction antidémocratique d’autres actions populaires contre le système financier aux Etats-Unis, sont passées sous silence par nos dispensateurs de nouvelles et de vérité.
Une des graves crises de notre occident actuel, est celle de l’amour-propre. Tous ces politiciens répugnants, cons, arrogants et larbins tout à la fois, qui vendent leur être et l’État pour paraître intégrés parmi les « grands » et ces soi disant grands qui ne savent que dénigrer quiconque ou quoi que ce soit échappant à leur contrôle. Leur amour-propre est tributaire des souffrances qu’ils peuvent infliger à autrui. C’est là un aspect de la crise du sens et de valeur. Le véritable amour-propre, celui qui tient de la dignité intrinsèque, crache sur la fausse morale et ses valeurs factices. Il ne dépend guère des contingences sociales ni de l’imbécillité d’une société grossièrement clivée pour caresser l’égo des tyrans. L’amour-propre digne conspue ce monde destructeur de valeurs, qui honore les crapules prédatrices asservissant l’humanité et croit mépriser les vrais hommes opposés à l’avilissement généralisé.
En l’occident de toutes les crises d’aujourd’hui, la télévision préfère nous montrer des dirigeants douteusement humains et nous rappeler la bêtise désarmante des benêts du gouvernement : présidents, ministres, premiers ministres et opposants échangeant sur leur propre insanité, leur malhonnêteté, leur vente d’influence, leurs juteux émoluments, provenant de lobbyistes suspects quant à l’action dangereuse de leur lobbying privé contre la santé publique et économique du peuple. Bref, ici on promeut l’ineptie et la voyoucratie payante dans un système de mensonge et de vol systématique des ressources communes de l’humanité. Système dominant en terribles crises de toutes sortes et particulièrement vide de sens.
Vraiment pitoyable monde ! Triste patelin désinformé qui croit sans broncher à la télévision et à ses d’informations dosées et moulées selon les besoins agressifs et nocifs, putréfiée des patrons de la presse et de l’ordre socio-économique, et qui voudrait nous dire que l’information sur internet non à leur solde est mal venue !
Dans l’intervalle, nous disons à tous que le jugement critique rationnel et la diversification des sources, en toutes recherches, doivent être la boussole de quiconque veut s’informer avec le moins d’erreurs possibles. Quant aux réflexions sur le monde, que l’intelligence de tous soit allumée, aiguisée pour interroger, problématiser. Par ailleurs il faut savoir aussi se poser toujours quant aux secteurs de l’information sollicitant leur attention, la question fondamentale de causalité élémentaire à savoir : qui a intérêt à mentir aux nations et au monde pour maintenir l’ordre injuste, le statu quo meurtrier des hommes et destructeur de la planète ?!...
Crapulerie morbide et politique des indécents de la voyoucratie mondiale et de la facétie grossière de la grande presse inféodée à son règne, la cyberphobie, cette haine peureuse de la classe dominante vis-à-vis de l’internet libre et des médias citoyens, classe dominante qui mime l’amour du peuple et de la vérité, continuera encore avec ses bonimenteurs pathogènes et leurs prestidigitations pseudo-logiques combien dépravée pour freiner l’avènement de la citoyenneté à laquelle la bonne information et la culture pourraient contribuer dans un ordre de réification de quasiment tous les individus au profit homicide du mode économique.
Cyberphobie philistine des magnats de la presse et du gouvernement, tu arbores le même dénigrement permanent de tout ce que les ignominieux prédateurs des peuples ne contrôlent guère pour finalement puer la tyrannie liberticide et la haine anthropocide, hypocritement soucieuse de l’humanité que tes tenants vouent à l’opprobre !
Que les hommes de toutes cultures et civilisation se le tiennent pour dit : L’horreur, toutes les horreurs et sottises idéologiques sont volontairement et sciemment institutionnellement et scolairement transmises de génération en génération par l’éducation formelle et informelle, la théorie et la praxis, la manière et le geste les érigeant en « valeurs ». Le racisme ; le droit de dominer en pillant et en monopolisant les structures de répression et de conversion ; la discrimination de toutes sortes, les essentialismes identitaires où d’infimes minorités cossues justifient par une sorte de métaphysique sociale leurs « droits divins » d’exploiter les majorités au nom de leur essence supérieure, sont tous des monstruosités préconisées comme « valeurs » dans la rationalité diabolique des sociétés.
La cyberphobie, dans ces conditions, n’est que crapulerie idéologique des « élites » aigries de perdre leur monopole de la parole publique par la ponction dans leur empire qu’est la vraie presse alternative et les réseaux de réflexion non sous leur férule, pour mentir au peuple. Leur haine de la pensée libre et alternative sur le web, s’inscrit dans leur attaque traditionnelle, classique contre la liberté que sous-tend toute libération de la pensée et de la parole ; toute rééducation des mentalités, troublant la paisible répétition du statu quo, l’immonde reproduction sans obstacle ni questionnement de leurs monstruosités exterminatrices, répressives…
CAMILLE LOTY MALEBRANCHE
Istoria Basarabiei subt stăpânirea rusească
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Istoria Basarabiei subt stăpânirea rusească
Posted Februarie 4, 2007 * Comments(0) | Tagged Basarabia, istorie, Viaţa Basarabiei
Alexandru Boldur Confereţiar universitar.
“Viaţa Basarabiei , Februarie 1932 anul 1, no 2 “
Ar fi o mare cutezanţă să credem că cunoaştem istoria Basarabiei subt Ruşi. Există foarte puţine lucrări istorice atât în limba română cât şi în cea rusă.
Pentru Ruşi Basarabia a fost o provincie străină, alogenă. Istoricii ruşi îşi îndreptau atenţia mai mult asupra problemelor centrale a istoriei ruseşti, asupra acelor procese, cari aveau loc pe teritoriul populat de ruşii mari şi ruşii mici (velicoruşi şi maloruşi). In cea mai mare parte atenţia este îndreptată asupra problemelor provinciale pe atât, pe cât ele au avut vr’o însemnătate pentru istoria centrului. Aşa, de exemplu, există cercetări în istoria ţării Kiewului, ţării Pskowului, republicei Novgorodului, originei statului velicorus, în istoria socială a Ucrainei etc. Ca excepţie găsim şi lucrări la istoria Finlandei şi Poloniei.
Basarabia n’a avut noroc.
In afară de lucrarea lui Nacco*) care este insuficientă, fiind scrisă fără bază serioasă istorică, uneori chiar superficial şi tendenţios,—aproape până la sfârşitul veacului al XIX-lea nu a apărut nimic.
Lucrările istorice asupra Basarabiei au început să apară mai mult sau mai puţin regulat numai la finele secolului al XlX-lea şi inceputul secolului nostru.
Una din primele lucrări a fost cartea lui Batiuşcov „Basarabia”**) tendiţioasă şi prea sumară. Ea a fost întocmită în urma poruncei împăratului Alexandru III şi după gândul lui a trebuit să fie justificată stăpânirea rusească în Basarabia. Lucrarea nu a reuşit, deoarece nu numai c’a denaturat procesul istoric al vieţei Basarabiei, dar a fost şi lipsit de un criteriu ştiinţific.
Uneori ea degenerează în citarea calendaristică a evenimentelor şi anilor.
După această lucrare a apărut în 1900 în „Notele Societăţii Istorice din Odessa” şi separat lucrarea sus numitului Nacco “Administraţia civilă în Basarabia, Moldova şi Muntenia în 1806—1812″, conţinând în expunerea sa multe fapte interesante din aşa zisă „Arhiva Senatorilor”.
Primul pas spre studierea serioasă a istoriei provinciei noastre a fost făcut în domeniul bisericesc de A. Stadniţchi. Lucrarea lui despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1894) a fost mult apreciată in literatura istorică.
Apoi pe de aproape a studiat istoria Basarabiei neobositul Ion Halippa, secretarul Comîsiunei Arhivelor Basarabene. Graţie muncei şi stăruinţelor lui au fost publicate trei volume de „Opere” (Truda) ale acestei Comisiuni (1900, 1902— 1907). Temele elaborate şi desvoltate în ele ne dovedesc calităţile savante de prim ordin ale acestui autor.
După aceasta apare şi un istoric jurist generalizator, fost ministru al instrucţiei publice în Rusia, Kasso. Lucrările lui — „Dreptul bizantin în Basarabia” (1908)- şi ,.Rusia la Dunăre şi înfiinţarea Oblastiei Basasabia” (1913) luminează unele fenomene şi momente din istoria Basarabiei foarte interesante.
Dacă la aceasta vom adaogă unele lucrării în chestiuni separate, de exemplu, a lui A. Krupenschi despre istoria nobilimei (1912), a lui P. Lotoţchi despre Seminarul Teologic (1913), a preotului N. Lascov despre Liceul de băeţi Nr. l (1909) şi a lui I.Parhomovicl în domeniul istoriei bisericeşti, — enumerarea principalelor lucrări în domeniul istoriei Basarabiei în limba rusă va fi epuizată.
In ce priveşte limba română, înaintea Unirei au apărut două interesante lucrări: prima a lui Z. Arbore „Basarabia în secolul al XlX-lea (1898)şi a doua a actualului prim ministru profesor N. Iorga „Basarabia noastră”1912, scris cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Ruşi. Ambele privesc istoria Basarabiei subt Ruşi numai în liniile ei generale.
Cu aceia ocazie a centinarului a apărut şi broşura d-lui Pan. Halippa, conţinând expunerea general a evoluţiei istorice a Basarabiei; cu prea puţine menţiuni din istoria internă a provinciei noastre.
După Unire au apărut unele lucrări noui. D-l I. Nistor a publicat o privire generală asupra istoriei Basarabiei***). In ea s’a dat puţină atenţie perioadei ruseşti. Paginele consacrate ei nu sunt produsul unei cercetări istorice a acestei provincii la acea epocă,
ci o simplă expunere a câtorva legi şi a câtorva cărţi.
Dr. P. Cazacu în cartea sa „Moldova dintre Prut şi Nistru” printre materialul diferit a dat loc şi unor notiţe de istorie, D. Şt. Ciobanii a scos la iveală „Cultura românească în
Basarabia sub stăpânirea rusă” (1923).
Cu prilejul expoziţiei la Chişinău din 1925 sub îngrijirea d-lui Ciobanu s-a publicat o monografie despre Basarabia (1926). Printre articolele înşirate în ea găsim şi cele istorice de mai mulţi autori (în afară de d, Ciobanu — P. Gore, L. Boga şi a.).
Dl. P. Sinadino în cartea sa „Creditul în Basarabia” (1929),tratează şi chestiuni de istorie.
De curând s’a publicat de d. N. Popovschi „Istoria bisericei din Basarabia” (1931).
Sub direcţia d-lor profesori ai Facultăţii de Teologie T. Bulat şi C. Tomescu apare revista „Arhivele Basarabiei”. Unele chestiuni interesante au fost tratate în „ Anuarele Comisiunei Monumentelor Istorice, secţia Basarabiei”, de d. P.Constantinescu Iaşi, Berechet s. a.
Dacă vom adaogă la aceste, lucrările mele (două, trei), aceasta este totul. Ar fi de prisos să insi’stăm că în limbile străine nu observăm nici un interes faţă de istoria Basarabiei. Unele notiţe scurte găsim numai la U. Clark.—„Bessarabia” (1927), Antony Babei—La Basarabie” (Paris, 1926) şi la Andrei Popovici — „The Political Status of Bessarabia” (Washington, 1931).
Este prea puţin. In afară de aceste, nu există nici o lucrare, care ar cuprinde întreaga istorie a Basarabiei subt Ruşi,
**) S. Petersburg, 1892, în limba rusă.
***) Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1922.
Istoria Basarabiei subt stăpânirea rusească
Posted Februarie 4, 2007 * Comments(0) | Tagged Basarabia, istorie, Viaţa Basarabiei
Alexandru Boldur Confereţiar universitar.
“Viaţa Basarabiei , Februarie 1932 anul 1, no 2 “
Ar fi o mare cutezanţă să credem că cunoaştem istoria Basarabiei subt Ruşi. Există foarte puţine lucrări istorice atât în limba română cât şi în cea rusă.
Pentru Ruşi Basarabia a fost o provincie străină, alogenă. Istoricii ruşi îşi îndreptau atenţia mai mult asupra problemelor centrale a istoriei ruseşti, asupra acelor procese, cari aveau loc pe teritoriul populat de ruşii mari şi ruşii mici (velicoruşi şi maloruşi). In cea mai mare parte atenţia este îndreptată asupra problemelor provinciale pe atât, pe cât ele au avut vr’o însemnătate pentru istoria centrului. Aşa, de exemplu, există cercetări în istoria ţării Kiewului, ţării Pskowului, republicei Novgorodului, originei statului velicorus, în istoria socială a Ucrainei etc. Ca excepţie găsim şi lucrări la istoria Finlandei şi Poloniei.
Basarabia n’a avut noroc.
In afară de lucrarea lui Nacco*) care este insuficientă, fiind scrisă fără bază serioasă istorică, uneori chiar superficial şi tendenţios,—aproape până la sfârşitul veacului al XIX-lea nu a apărut nimic.
Lucrările istorice asupra Basarabiei au început să apară mai mult sau mai puţin regulat numai la finele secolului al XlX-lea şi inceputul secolului nostru.
Una din primele lucrări a fost cartea lui Batiuşcov „Basarabia”**) tendiţioasă şi prea sumară. Ea a fost întocmită în urma poruncei împăratului Alexandru III şi după gândul lui a trebuit să fie justificată stăpânirea rusească în Basarabia. Lucrarea nu a reuşit, deoarece nu numai c’a denaturat procesul istoric al vieţei Basarabiei, dar a fost şi lipsit de un criteriu ştiinţific.
Uneori ea degenerează în citarea calendaristică a evenimentelor şi anilor.
După această lucrare a apărut în 1900 în „Notele Societăţii Istorice din Odessa” şi separat lucrarea sus numitului Nacco “Administraţia civilă în Basarabia, Moldova şi Muntenia în 1806—1812″, conţinând în expunerea sa multe fapte interesante din aşa zisă „Arhiva Senatorilor”.
Primul pas spre studierea serioasă a istoriei provinciei noastre a fost făcut în domeniul bisericesc de A. Stadniţchi. Lucrarea lui despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1894) a fost mult apreciată in literatura istorică.
Apoi pe de aproape a studiat istoria Basarabiei neobositul Ion Halippa, secretarul Comîsiunei Arhivelor Basarabene. Graţie muncei şi stăruinţelor lui au fost publicate trei volume de „Opere” (Truda) ale acestei Comisiuni (1900, 1902— 1907). Temele elaborate şi desvoltate în ele ne dovedesc calităţile savante de prim ordin ale acestui autor.
După aceasta apare şi un istoric jurist generalizator, fost ministru al instrucţiei publice în Rusia, Kasso. Lucrările lui — „Dreptul bizantin în Basarabia” (1908)- şi ,.Rusia la Dunăre şi înfiinţarea Oblastiei Basasabia” (1913) luminează unele fenomene şi momente din istoria Basarabiei foarte interesante.
Dacă la aceasta vom adaogă unele lucrării în chestiuni separate, de exemplu, a lui A. Krupenschi despre istoria nobilimei (1912), a lui P. Lotoţchi despre Seminarul Teologic (1913), a preotului N. Lascov despre Liceul de băeţi Nr. l (1909) şi a lui I.Parhomovicl în domeniul istoriei bisericeşti, — enumerarea principalelor lucrări în domeniul istoriei Basarabiei în limba rusă va fi epuizată.
In ce priveşte limba română, înaintea Unirei au apărut două interesante lucrări: prima a lui Z. Arbore „Basarabia în secolul al XlX-lea (1898)şi a doua a actualului prim ministru profesor N. Iorga „Basarabia noastră”1912, scris cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Ruşi. Ambele privesc istoria Basarabiei subt Ruşi numai în liniile ei generale.
Cu aceia ocazie a centinarului a apărut şi broşura d-lui Pan. Halippa, conţinând expunerea general a evoluţiei istorice a Basarabiei; cu prea puţine menţiuni din istoria internă a provinciei noastre.
După Unire au apărut unele lucrări noui. D-l I. Nistor a publicat o privire generală asupra istoriei Basarabiei***). In ea s’a dat puţină atenţie perioadei ruseşti. Paginele consacrate ei nu sunt produsul unei cercetări istorice a acestei provincii la acea epocă,
ci o simplă expunere a câtorva legi şi a câtorva cărţi.
Dr. P. Cazacu în cartea sa „Moldova dintre Prut şi Nistru” printre materialul diferit a dat loc şi unor notiţe de istorie, D. Şt. Ciobanii a scos la iveală „Cultura românească în
Basarabia sub stăpânirea rusă” (1923).
Cu prilejul expoziţiei la Chişinău din 1925 sub îngrijirea d-lui Ciobanu s-a publicat o monografie despre Basarabia (1926). Printre articolele înşirate în ea găsim şi cele istorice de mai mulţi autori (în afară de d, Ciobanu — P. Gore, L. Boga şi a.).
Dl. P. Sinadino în cartea sa „Creditul în Basarabia” (1929),tratează şi chestiuni de istorie.
De curând s’a publicat de d. N. Popovschi „Istoria bisericei din Basarabia” (1931).
Sub direcţia d-lor profesori ai Facultăţii de Teologie T. Bulat şi C. Tomescu apare revista „Arhivele Basarabiei”. Unele chestiuni interesante au fost tratate în „ Anuarele Comisiunei Monumentelor Istorice, secţia Basarabiei”, de d. P.Constantinescu Iaşi, Berechet s. a.
Dacă vom adaogă la aceste, lucrările mele (două, trei), aceasta este totul. Ar fi de prisos să insi’stăm că în limbile străine nu observăm nici un interes faţă de istoria Basarabiei. Unele notiţe scurte găsim numai la U. Clark.—„Bessarabia” (1927), Antony Babei—La Basarabie” (Paris, 1926) şi la Andrei Popovici — „The Political Status of Bessarabia” (Washington, 1931).
Este prea puţin. In afară de aceste, nu există nici o lucrare, care ar cuprinde întreaga istorie a Basarabiei subt Ruşi,
Arhivele Basarabiei îşi aşteaptă cercetători, O sumedenie de dări de seamă nu sunt utilizate de nimeni. Chiar şi „Colecţiunea complectă a legilor” ruse până acuma nu este studiată suficient.*) Istoria Basarabiei, I-II, Odessa, 1876, în limba rusă,
Faptele istorice nu sunt încă adunate şi sistematizate. Ne lipseşte o expunere bine înjghebată.
Socotim ca o chemare a timpului nostru şi a generaţiei nostre studierea amănunţită a istoriei Basarabiei subt Ruşi.
**) S. Petersburg, 1892, în limba rusă.
***) Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1922.
duminică, 23 mai 2010
François-Xavier Nérard. Protestation et dénonciations dans l’URSS stalinienne
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Protestation et dénonciations dans l’URSS stalinienne
http://ipr.univ-paris1.fr/spip.php?article211
Étude d’une pratique sociale et politique (1928-1941)
Par François-Xavier Nérard*, le 24 avril 2004 |
Dans les travaux des spécialistes, aussi bien que dans la conscience nationale russe, il est communément admis que la dénonciation en URSS dans les années trente fut un véritable phénomène endémique, un mal généralisé à l’ensemble du corps social, une « épidémie ». L’ampleur du phénomène est au centre de toutes les descriptions : certains évoquent un pays où « les enfants dénonçaient leurs parents, les adultes les enfants, tous dénonçaient à une échelle que l’humanité n’avait jamais connu, probablement même pas à l’époque des guerres de religion et de l’extermination des hérétiques ». D’autres, sans cette emphase, insistent également sur le nombre important des dénonciations : « torrent de dénonciations » ou « holocauste ». Pourtant, au-delà de ces assertions, la pratique était rarement étudiée. Les descriptions restaient au niveau de la proclamation de l’évidence sans jamais rechercher l’explication, la compréhension du phénomène. Ce violent contraste entre la force des affirmations et la légèreté des connaissances ne pouvait que stimuler le désir de comprendre de l’historien.
Pour aborder ce sujet, il importait néanmoins de se garder de plusieurs écueils. L’historien est, c’est évident, fils de son temps, de son milieu et de son pays. Lorsqu’un Français prononce le mot de « délation », il lui associe spontanément des images, des idées. La période de l’occupation est sans doute celle qui vient à l’esprit, on pense alors à des lettres anonymes, courtes, envoyées par des voisins envieux. On pense encore à des films comme celui de Louis Malle, Lacombe Lucien. Le réflexe est également moral de condamnation d’un acte méprisable. Les historiens occidentaux des années cinquante inséraient le plus souvent le phénomène dans le cadre plus général de leur conception du régime. Soucieux, pour le coup, de dénoncer le régime soviétique, les historiens du courant dit « totalitaire » dressent le portrait d’une société gangrenée. À l’image de Robert Conquest, ils insistent sur les dénonciations à l’intérieur du cercle proche : amis, famille, parents. Le personnage récurrent de leurs descriptions est Pavlik Morozov, enfant dénonciateur de son père dans l’Oural du début des années trente. La délation est dès lors le symptôme d’une population totalement soumise, voire « complice » pour reprendre les termes de ce même Robert Conquest. Les historiens communistes ou sympathisants n’abordent pas ou peu ce phénomène.
Confronté aux archives, ma première impression fut celle de « ne rien trouver ». Il ne semblait pas exister de lettres de dénonciation correspondant à l’image que je m’en faisais dans les fonds d’archives ouverts et disponibles. Fallait-il dès lors conclure à l’impossibilité de la recherche ? Deux éléments d’ordre juridique pouvaient expliquer cette absence et mettre fin à mes travaux. La loi russe protège en effet les secrets de la vie privée pendant 70 ans. Les archivistes étaient donc en droit de me refuser des lettres qui mettaient en cause des individus. L’hypothèse d’un filtrage lors de l’élaboration des dossiers n’est pas non plus totalement à exclure. Pour autant, si certains ont été détruits dans les années soixante ou soixante-dix, la plupart des dossiers que j’ai pu consulter en province sont, la plupart du temps, intacts et vierges de la main de l’homme depuis leur formation dans les années trente. Certains sont même scellés à la cire. On m’a refusé des documents, mais cela reste un phénomène rare, aléatoire et souvent maladroit (quelques pages rassemblées par des trombones censés interdire l’accès à des renseignements « sensibles »). À Nižnij-Novgorod, j’ai pu avoir accès sans aucune restriction à l’ensemble des dossiers que je demandais. Cet obstacle n’en était donc pas vraiment un. Le deuxième écueil de taille était celui de l’impossibilité d’accès aux archives des organes de répression politique et judiciaire. Les archives de la GPU et du NKVD restent, sur ce thème, hermétiquement closes aux chercheurs, qui plus est étrangers. Le rôle de la police politique, le type de lettres qu’elle recevait restent ainsi l’une des limites incontournables de ce travail. Il arrive au fil des dossiers que l’on trouve des lettres adressées à la police politique, voire des éléments de correspondance entre celle-ci et les autres organes de gestion de la dénonciation telle que j’ai pu par la suite l’étudier. Ces éléments restent pourtant très fragmentaires et il est bien difficile d’en tirer des conclusions fermes.
C’est pour essayer de dépasser cette aporie que j’ai poursuivi ma réflexion sur les documents dont je disposais. Si les lettres de délation étaient absentes, on ne pouvait en dire autant des remarques délatrices. Les lettres que je pouvais lire contenaient toutes ou presque des éléments d’accusation contre des individus. Plus ou moins prégnantes, ces attaques constituaient néanmoins un élément récurrent. Ils ne permettaient pour autant pas de faire de ces lettres des délations ou, en tout cas, pas de les réduire à des délations.
Un article de Luc Boltanski consacré au courrier des lecteurs du journal Le Monde m’a permis de sensiblement progresser dans ma réflexion. En s’appuyant sur les deux sens du mot en français, il souligne que la dénonciation n’est pas nécessairement synonyme de délation (révélation des actes répréhensibles d’un individu aux autorités avec volonté de nuire). Il peut également s’agir de la dénonciation d’une injustice ou d’une situation jugée insupportable. Cette conception élargie permet de mieux appréhender les documents trouvés dans les archives.
Les lettres écrites par les Soviétiques aux journaux, aux hommes politiques célèbres, à l’Inspection ouvrière et paysanne ne font pas que désigner des individus aux organes répressifs du pouvoir. Le spectre des questions abordées est bien plus vaste. Elles sont également des descriptions terribles de la vie quotidienne des Soviétiques, de leurs difficultés, de la violence et de la pénurie. C’est bien ce mélange inextricable et, pour le coup, assez original qui caractérisait les documents dont je disposais.
Ce sujet d’étude permet de réfléchir au pouvoir stalinien et s’inscrit ainsi dans le cadre plus général des nouvelles réflexions des historiens de l’Union soviétique de ces dernières années sur la notion de totalitarisme. Les dénonciations amènent en effet à s’intéresser à trois niveaux du pouvoir. D’abord celui du centre, le plus souvent récepteur de la lettre : la dénonciation s’inscrit-elle dans une politique menée par le pouvoir ou, au contraire, est-elle un effet pervers du système ? Quel est le rapport des dirigeants bolcheviques à la dénonciation ? Comment la conçoivent-ils ?
La lettre est ensuite traitée par les échelons intermédiaires du système : comment sont-elles abordées ? Quelle importance leur accorde-t-on ? Qui sont les personnes chargées de ce travail ?
Enfin il y a le niveau du dénonciateur lui-même, l’auteur de la lettre. Qui est-il ? Comment conçoit-il son acte ? Quelles sont ses motivations ? Quels sont les résultats de cette dénonciation ?
Les lettres de dénonciation ne sont pourtant pas seulement motif à réflexion sur le pouvoir stalinien. Elles sont en elles-mêmes un matériau rare et passionnant. L’étude de la parole populaire est en effet au cœur de plusieurs travaux de ces dernières années, aussi bien en Russie qu’en Occident. Les sources privilégiées de cette réflexion étaient les svodki de la police politique : les mots des Soviétiques rapportés par les informateurs et par les fonctionnaires de la GPU et du NKVD. Les lettres des Soviétiques, dans leur caractère concret même, offraient la possibilité, même biaisée par un certain nombre de sous-entendus, d’entendre la voix des individus au cœur de la société stalinienne des années trente. Ce n’est pas le moindre de leur intérêt. C’est d’ailleurs ce qui m’a amené à publier et à traduire environ 70 lettres dans le volume d’annexes de ce travail. Entendre et écouter ces voix est une expérience souvent émouvante, parfois déstabilisante, toujours troublante.
Cette étude se limite à la période du stalinisme de l’avant-guerre (le phénomène se poursuit certes après la guerre où il a été un peu étudié, il est néanmoins mis entre parenthèse pendant les années du conflit). Cela ne signifie pas pour autant que la dénonciation apparaît en URSS en 1928. Cette histoire s’inscrit bien au contraire dans une longue durée. À l’arrivée de Staline au pouvoir, les bases sont solides. Il ne s’agit pourtant pas de procéder par analogie : les pratiques du XVIe siècle peuvent difficilement être assimilées à celles des années trente du vingtième siècle. La transmission de symboles, d’une certaine conception des rapports entre les individus et le pouvoir est néanmoins essentielle pour bien comprendre le phénomène qui nous intéresse. Dès lors, la borne en amont de ma recherche était difficile à fixer. On trouve des lettres proches des miennes dès les années vingt, voire avant. 1928 marque néanmoins une rupture essentielle que j’ai essayé de mettre en valeur. À partir de cette date, le peuple soviétique cesse d’utiliser les formes traditionnelles de manifestation du mécontentement. Leur disparition est d’abord et avant tout le fruit d’une répression. Les meneurs des grèves, les organisateurs des manifestations, les diffuseurs de tracts sont poursuivis, arrêtés et sanctionnés. En outre, ces formes traditionnelles sont détournées par le pouvoir. Symboles de la contestation, elles deviennent celles de la soumission et de l’approbation. Les Soviétiques se retrouvent ainsi démunis, mais continuent d’utiliser le seul canal d’expression de leur mal-être que leur laisse le pouvoir : celui des lettres. Loin d’en réprimer les auteurs, le nouveau pouvoir en favorise le développement.
La campagne de l’autocritique, lancée en juin 1928, marque une étape essentielle des efforts des bolcheviks pour enraciner cette pratique et lui donner une visibilité maximale. Malgré les nombreuses résistances de la part de ceux qui en sont la cible, administrations du parti et cadres industriels, les dirigeants bolcheviques choisissent sciemment cette nouvelle forme d’expression du mécontentement. La critique dénonciatrice ne sera ainsi pas un feu de paille.
Pour traiter de ce sujet, j’ai bénéficié d’un accès facile aux archives russes, à la fois centrales et régionales. Confronté à des sources très fragmentées dans le temps et dans l’espace, j’ai fait le choix d’une exploitation extensive des fonds d’archives par une méthode de sondages plus que celle d’un dépouillement sériel que l’absence de fonds spécifiques rend impossible. J’ai ainsi constitué un corpus de près de 450 lettres qui a servi de base à mon travail. Ces lettres n’ont pas toujours été simples à recueillir. Les conditions de conservation sont inégales, les lettres sont très souvent manuscrites, l’orthographe de leurs auteurs pour le moins hésitante : le déchiffrement peut être extrêmement long.
C’est sur la base de ces lettres que j’ai été amené à définir un genre de lettres au pouvoir, celui des « signaux ». Pour permettre aux Soviétiques de passer outre à la sorte d’opprobre moral qui continue à peser sur l’acte d’information du pouvoir, le pouvoir fait disparaître de la langue russe le mot signifiant dénonciation, donos et lui préfère celui, plus neutre, de signal.
Il s’emploie par ailleurs à élargir au maximum le cercle des dénonciateurs potentiels en prenant soin de ne pas poser de limites trop contraignantes à l’exercice : le signal peut ainsi être le fait de tous, il peut être anonyme, collectif ou signé par un seul individu. Même si le pouvoir marque ses préférences, il ne stigmatise pas. Il offre en outre à la population de nombreux lieux où s’adresser, bien au-delà de la police politique. Le seul domaine où les textes officiels sont plus directifs est celui du contenu des dénonciations : si les thèmes susceptibles d’être abordés sont relativement variés et permettent à la population d’évoquer la plupart des domaines de la vie quotidienne, le pouvoir promeut l’individualisation de la responsabilité. La faute dénoncée doit incomber à des individus.
Pour convaincre les Soviétiques, le pouvoir utilise l’ensemble des leviers dont il dispose. Régulièrement des textes plus ou moins explicites incitent à la critique, au « devoir de vigilance ». L’encouragement de la dénonciation prend aussi des formes légales (dans certains cas limités, elle est obligatoire), pratiques (le régime facilite le dépôt des plaintes) et symboliques (grâce à la popularisation de certains responsables comme le chef de l’État, M. I. Kalinin, le pouvoir veut donner l’image d’un régime à l’écoute attentive de son peuple). Ces mesures sont complétées par un effort de banalisation de la dénonciation. Celle-ci fait partie du quotidien de chaque citoyen soviétique : s’il lit le journal, il peut y découvrir de nombreuses dénonciations. Sur son lieu de travail, les journaux muraux sont le lieu privilégié d’affichage de ces textes. Si, en plus, il participe à la vie politique de son pays, il peut assister à des réunions où responsables comme simples individus peuvent être violemment dénoncés en public et sanctionnés.
Les objectifs du pouvoir sont pourtant multiples : a minima, il s’agit bien sûr de contrôler la protestation, d’offrir aux citoyens une forme d’exutoire peu dangereux pour le pouvoir qui n’y est pratiquement jamais remis en cause. Au-delà, le choix de promouvoir les signaux révèle surtout une tentation « totalitaire » : l’administration prétend s’immiscer dans tous les domaines de fonctionnement de l’URSS. L’État veut être omniscient et omnipotent, gestionnaire de conflits publics et privés, contrôleur, policier, purgeur. Il veut jouer le rôle du médecin et du policier, de l’enseignant et du parent.
Si j’ai pu établir cette tentation, j’ai également montré son échec. Le système de la dénonciation ne fonctionne que très mal et très poussivement. À des moments précis, le pouvoir sait certes mettre en place des instruments de répression efficace qui utilisent les plaintes et les dénonciations. Les commissions spéciales ou des tribunaux d’exception pendant les périodes de répression de 1937-1938 en sont la preuve. Pourtant, l’essentiel des lettres ne connaît pas ce sort : leur « voyage », pour reprendre l’expression de l’une des responsables, M. Ul’janova, était mouvementé. Elles pouvaient se perdre, être détruites, être oubliées... L’appareil mis en place par le pouvoir ne permet pas de faire face aux flux importants de lettres qui arrivent à tous les échelons du pouvoir. Il faut certes y voir les conséquences d’effets pervers du fonctionnement imparfait de la bureaucratie : les enjeux de pouvoir aussi bien verticaux (chaque échelon du pouvoir tente de défendre son autonomie) qu’horizontaux (les instances de gestion des plaintes ne sont qu’un rouage du pouvoir local) empêchent certainement un fonctionnement efficace du système.
Il faut cependant poser le problème de la volonté politique. Au-delà des discours, aucune priorité n’est donnée à ce travail, le personnel chargé des « signaux » est insuffisant en nombre et n’arrive pas à faire face. Le turn-over des responsables est particulièrement important, conséquence de la promotion des meilleurs et du licenciement des incompétents. L’État n’a pas les moyens de se mêler de tout. En outre, les maux dénoncés ne sont pas ou peu corrigés. Les sanctions sont le plus souvent individuelles, rares sont les réformes structurelles provoquées par les plaintes. Le pouvoir ne tente jamais de généraliser ces conclusions. L’échec du fonctionnement n’en est donc peut-être pas un.
La population n’est pas totalement passive face à ce projet étatique. Elle s’approprie ce mode d’expression. Les lettres sont donc assez ambiguës puisque, tout en reprenant le plus souvent la forme souhaitée par le pouvoir, elles permettent à leurs auteurs de faire passer leur message. Les lettres sont le plus souvent dirigées contre des cadres intermédiaires, et contiennent des accusations personnalisées. Elles reprennent en outre les grands thèmes répétés dans la propagande officielle. La population n’en profite pas moins totalement de la possibilité qui lui est offerte : on trouve aussi bien des délations que des lettres de remise en cause du pouvoir.
La dénonciation est un phénomène de masse. Même les personnes les plus stigmatisées de la société soviétique, comme les koulaks, voire les prisonniers du Goulag, y ont recours. Ce sont pourtant, en grande partie, les classes intermédiaires du régime qui dénoncent : ouvriers, kolkhoziens, employés ou cadres moyens. Parfois membres du parti, détenteurs d’une bribe de pouvoir symbolique, ils sont loin d’être les plus faibles de la société stalinienne. Ils sont pourtant fragilisés par la précarité et les violences quotidiennes. Le recours à l’État pour exercer la violence est un moyen de réaffirmer leur statut social.
Le premier objectif de tous ces dénonciateurs est de faire en sorte que leur lettre soit lue et qu’elle ait des conséquences. Consciemment ou pas, les lettres de dénonciations sont ainsi construites dans ce souci d’efficacité : vocabulaire employé, accusations, mode de présentation de soi, mais aussi de l’autre, rien n’est neutre dans le signal. La population soviétique utilise ce système dans son intérêt bien compris. La dénonciation, lorsqu’elle se fait délation, peut servir à éliminer un rival ou à gagner un peu de place dans un appartement communautaire. Pourtant, elle semble d’abord et avant tout être un instrument de revendication sociale : il s’agit souvent d’obtenir ce à quoi l’on estime avoir droit ou de se venger non pas d’un individu mais bien d’un supérieur. Il y a dans le succès des signaux, un symptôme d’un mal-être social évident. De manière générale, c’est souvent l’URSS et son fonctionnement qui sont dénoncés dans les lettres. Les pénuries, les violences et le manque de respect sont le terreau naturel des signaux staliniens.
Il reste que le portrait de l’URSS que les signaux nous permettent de dresser est terrible. Il est celui d’un pays où la violence était aveugle, où les gens étaient souvent confrontés à de terribles difficultés, où le pouvoir pour détourner la contestation favorisait l’expression de la haine. Ce n’est pas tant le pays d’une répression efficace que j’ai pu décrire que son contraire. Les dysfonctionnements provoquaient l’exacerbation des tensions, l’inattention, le mépris.
*
À soutenu sa thèse de doctorat en histoire contemporaine à l’Université Paris 1 le 6 janvier 2003 devant un jury composé de M. Robert Frank (Paris 1), président, Mme Marie-Pierre Rey (Paris 1), directrice, et MM. Alain Blum (EHESS), Claudio Ingerflom (CNRS) et Nicolas Werth (CNRS). Cette thèse a été publiée aux éditions Tallandier en 2004 sous le titre Cinq pour cent de vérité. La dénonciation dans l’URSS de Staline. François-Xavier Nérard occupe actuellement les fonctions de directeur du Collège universitaire français de Moscou. Adresse courriel
Protestation et dénonciations dans l’URSS stalinienne
http://ipr.univ-paris1.fr/spip.php?article211
Étude d’une pratique sociale et politique (1928-1941)
Par François-Xavier Nérard*, le 24 avril 2004 |
Dans les travaux des spécialistes, aussi bien que dans la conscience nationale russe, il est communément admis que la dénonciation en URSS dans les années trente fut un véritable phénomène endémique, un mal généralisé à l’ensemble du corps social, une « épidémie ». L’ampleur du phénomène est au centre de toutes les descriptions : certains évoquent un pays où « les enfants dénonçaient leurs parents, les adultes les enfants, tous dénonçaient à une échelle que l’humanité n’avait jamais connu, probablement même pas à l’époque des guerres de religion et de l’extermination des hérétiques ». D’autres, sans cette emphase, insistent également sur le nombre important des dénonciations : « torrent de dénonciations » ou « holocauste ». Pourtant, au-delà de ces assertions, la pratique était rarement étudiée. Les descriptions restaient au niveau de la proclamation de l’évidence sans jamais rechercher l’explication, la compréhension du phénomène. Ce violent contraste entre la force des affirmations et la légèreté des connaissances ne pouvait que stimuler le désir de comprendre de l’historien.
Pour aborder ce sujet, il importait néanmoins de se garder de plusieurs écueils. L’historien est, c’est évident, fils de son temps, de son milieu et de son pays. Lorsqu’un Français prononce le mot de « délation », il lui associe spontanément des images, des idées. La période de l’occupation est sans doute celle qui vient à l’esprit, on pense alors à des lettres anonymes, courtes, envoyées par des voisins envieux. On pense encore à des films comme celui de Louis Malle, Lacombe Lucien. Le réflexe est également moral de condamnation d’un acte méprisable. Les historiens occidentaux des années cinquante inséraient le plus souvent le phénomène dans le cadre plus général de leur conception du régime. Soucieux, pour le coup, de dénoncer le régime soviétique, les historiens du courant dit « totalitaire » dressent le portrait d’une société gangrenée. À l’image de Robert Conquest, ils insistent sur les dénonciations à l’intérieur du cercle proche : amis, famille, parents. Le personnage récurrent de leurs descriptions est Pavlik Morozov, enfant dénonciateur de son père dans l’Oural du début des années trente. La délation est dès lors le symptôme d’une population totalement soumise, voire « complice » pour reprendre les termes de ce même Robert Conquest. Les historiens communistes ou sympathisants n’abordent pas ou peu ce phénomène.
Confronté aux archives, ma première impression fut celle de « ne rien trouver ». Il ne semblait pas exister de lettres de dénonciation correspondant à l’image que je m’en faisais dans les fonds d’archives ouverts et disponibles. Fallait-il dès lors conclure à l’impossibilité de la recherche ? Deux éléments d’ordre juridique pouvaient expliquer cette absence et mettre fin à mes travaux. La loi russe protège en effet les secrets de la vie privée pendant 70 ans. Les archivistes étaient donc en droit de me refuser des lettres qui mettaient en cause des individus. L’hypothèse d’un filtrage lors de l’élaboration des dossiers n’est pas non plus totalement à exclure. Pour autant, si certains ont été détruits dans les années soixante ou soixante-dix, la plupart des dossiers que j’ai pu consulter en province sont, la plupart du temps, intacts et vierges de la main de l’homme depuis leur formation dans les années trente. Certains sont même scellés à la cire. On m’a refusé des documents, mais cela reste un phénomène rare, aléatoire et souvent maladroit (quelques pages rassemblées par des trombones censés interdire l’accès à des renseignements « sensibles »). À Nižnij-Novgorod, j’ai pu avoir accès sans aucune restriction à l’ensemble des dossiers que je demandais. Cet obstacle n’en était donc pas vraiment un. Le deuxième écueil de taille était celui de l’impossibilité d’accès aux archives des organes de répression politique et judiciaire. Les archives de la GPU et du NKVD restent, sur ce thème, hermétiquement closes aux chercheurs, qui plus est étrangers. Le rôle de la police politique, le type de lettres qu’elle recevait restent ainsi l’une des limites incontournables de ce travail. Il arrive au fil des dossiers que l’on trouve des lettres adressées à la police politique, voire des éléments de correspondance entre celle-ci et les autres organes de gestion de la dénonciation telle que j’ai pu par la suite l’étudier. Ces éléments restent pourtant très fragmentaires et il est bien difficile d’en tirer des conclusions fermes.
C’est pour essayer de dépasser cette aporie que j’ai poursuivi ma réflexion sur les documents dont je disposais. Si les lettres de délation étaient absentes, on ne pouvait en dire autant des remarques délatrices. Les lettres que je pouvais lire contenaient toutes ou presque des éléments d’accusation contre des individus. Plus ou moins prégnantes, ces attaques constituaient néanmoins un élément récurrent. Ils ne permettaient pour autant pas de faire de ces lettres des délations ou, en tout cas, pas de les réduire à des délations.
Un article de Luc Boltanski consacré au courrier des lecteurs du journal Le Monde m’a permis de sensiblement progresser dans ma réflexion. En s’appuyant sur les deux sens du mot en français, il souligne que la dénonciation n’est pas nécessairement synonyme de délation (révélation des actes répréhensibles d’un individu aux autorités avec volonté de nuire). Il peut également s’agir de la dénonciation d’une injustice ou d’une situation jugée insupportable. Cette conception élargie permet de mieux appréhender les documents trouvés dans les archives.
Les lettres écrites par les Soviétiques aux journaux, aux hommes politiques célèbres, à l’Inspection ouvrière et paysanne ne font pas que désigner des individus aux organes répressifs du pouvoir. Le spectre des questions abordées est bien plus vaste. Elles sont également des descriptions terribles de la vie quotidienne des Soviétiques, de leurs difficultés, de la violence et de la pénurie. C’est bien ce mélange inextricable et, pour le coup, assez original qui caractérisait les documents dont je disposais.
Ce sujet d’étude permet de réfléchir au pouvoir stalinien et s’inscrit ainsi dans le cadre plus général des nouvelles réflexions des historiens de l’Union soviétique de ces dernières années sur la notion de totalitarisme. Les dénonciations amènent en effet à s’intéresser à trois niveaux du pouvoir. D’abord celui du centre, le plus souvent récepteur de la lettre : la dénonciation s’inscrit-elle dans une politique menée par le pouvoir ou, au contraire, est-elle un effet pervers du système ? Quel est le rapport des dirigeants bolcheviques à la dénonciation ? Comment la conçoivent-ils ?
La lettre est ensuite traitée par les échelons intermédiaires du système : comment sont-elles abordées ? Quelle importance leur accorde-t-on ? Qui sont les personnes chargées de ce travail ?
Enfin il y a le niveau du dénonciateur lui-même, l’auteur de la lettre. Qui est-il ? Comment conçoit-il son acte ? Quelles sont ses motivations ? Quels sont les résultats de cette dénonciation ?
Les lettres de dénonciation ne sont pourtant pas seulement motif à réflexion sur le pouvoir stalinien. Elles sont en elles-mêmes un matériau rare et passionnant. L’étude de la parole populaire est en effet au cœur de plusieurs travaux de ces dernières années, aussi bien en Russie qu’en Occident. Les sources privilégiées de cette réflexion étaient les svodki de la police politique : les mots des Soviétiques rapportés par les informateurs et par les fonctionnaires de la GPU et du NKVD. Les lettres des Soviétiques, dans leur caractère concret même, offraient la possibilité, même biaisée par un certain nombre de sous-entendus, d’entendre la voix des individus au cœur de la société stalinienne des années trente. Ce n’est pas le moindre de leur intérêt. C’est d’ailleurs ce qui m’a amené à publier et à traduire environ 70 lettres dans le volume d’annexes de ce travail. Entendre et écouter ces voix est une expérience souvent émouvante, parfois déstabilisante, toujours troublante.
Cette étude se limite à la période du stalinisme de l’avant-guerre (le phénomène se poursuit certes après la guerre où il a été un peu étudié, il est néanmoins mis entre parenthèse pendant les années du conflit). Cela ne signifie pas pour autant que la dénonciation apparaît en URSS en 1928. Cette histoire s’inscrit bien au contraire dans une longue durée. À l’arrivée de Staline au pouvoir, les bases sont solides. Il ne s’agit pourtant pas de procéder par analogie : les pratiques du XVIe siècle peuvent difficilement être assimilées à celles des années trente du vingtième siècle. La transmission de symboles, d’une certaine conception des rapports entre les individus et le pouvoir est néanmoins essentielle pour bien comprendre le phénomène qui nous intéresse. Dès lors, la borne en amont de ma recherche était difficile à fixer. On trouve des lettres proches des miennes dès les années vingt, voire avant. 1928 marque néanmoins une rupture essentielle que j’ai essayé de mettre en valeur. À partir de cette date, le peuple soviétique cesse d’utiliser les formes traditionnelles de manifestation du mécontentement. Leur disparition est d’abord et avant tout le fruit d’une répression. Les meneurs des grèves, les organisateurs des manifestations, les diffuseurs de tracts sont poursuivis, arrêtés et sanctionnés. En outre, ces formes traditionnelles sont détournées par le pouvoir. Symboles de la contestation, elles deviennent celles de la soumission et de l’approbation. Les Soviétiques se retrouvent ainsi démunis, mais continuent d’utiliser le seul canal d’expression de leur mal-être que leur laisse le pouvoir : celui des lettres. Loin d’en réprimer les auteurs, le nouveau pouvoir en favorise le développement.
La campagne de l’autocritique, lancée en juin 1928, marque une étape essentielle des efforts des bolcheviks pour enraciner cette pratique et lui donner une visibilité maximale. Malgré les nombreuses résistances de la part de ceux qui en sont la cible, administrations du parti et cadres industriels, les dirigeants bolcheviques choisissent sciemment cette nouvelle forme d’expression du mécontentement. La critique dénonciatrice ne sera ainsi pas un feu de paille.
Pour traiter de ce sujet, j’ai bénéficié d’un accès facile aux archives russes, à la fois centrales et régionales. Confronté à des sources très fragmentées dans le temps et dans l’espace, j’ai fait le choix d’une exploitation extensive des fonds d’archives par une méthode de sondages plus que celle d’un dépouillement sériel que l’absence de fonds spécifiques rend impossible. J’ai ainsi constitué un corpus de près de 450 lettres qui a servi de base à mon travail. Ces lettres n’ont pas toujours été simples à recueillir. Les conditions de conservation sont inégales, les lettres sont très souvent manuscrites, l’orthographe de leurs auteurs pour le moins hésitante : le déchiffrement peut être extrêmement long.
C’est sur la base de ces lettres que j’ai été amené à définir un genre de lettres au pouvoir, celui des « signaux ». Pour permettre aux Soviétiques de passer outre à la sorte d’opprobre moral qui continue à peser sur l’acte d’information du pouvoir, le pouvoir fait disparaître de la langue russe le mot signifiant dénonciation, donos et lui préfère celui, plus neutre, de signal.
Il s’emploie par ailleurs à élargir au maximum le cercle des dénonciateurs potentiels en prenant soin de ne pas poser de limites trop contraignantes à l’exercice : le signal peut ainsi être le fait de tous, il peut être anonyme, collectif ou signé par un seul individu. Même si le pouvoir marque ses préférences, il ne stigmatise pas. Il offre en outre à la population de nombreux lieux où s’adresser, bien au-delà de la police politique. Le seul domaine où les textes officiels sont plus directifs est celui du contenu des dénonciations : si les thèmes susceptibles d’être abordés sont relativement variés et permettent à la population d’évoquer la plupart des domaines de la vie quotidienne, le pouvoir promeut l’individualisation de la responsabilité. La faute dénoncée doit incomber à des individus.
Pour convaincre les Soviétiques, le pouvoir utilise l’ensemble des leviers dont il dispose. Régulièrement des textes plus ou moins explicites incitent à la critique, au « devoir de vigilance ». L’encouragement de la dénonciation prend aussi des formes légales (dans certains cas limités, elle est obligatoire), pratiques (le régime facilite le dépôt des plaintes) et symboliques (grâce à la popularisation de certains responsables comme le chef de l’État, M. I. Kalinin, le pouvoir veut donner l’image d’un régime à l’écoute attentive de son peuple). Ces mesures sont complétées par un effort de banalisation de la dénonciation. Celle-ci fait partie du quotidien de chaque citoyen soviétique : s’il lit le journal, il peut y découvrir de nombreuses dénonciations. Sur son lieu de travail, les journaux muraux sont le lieu privilégié d’affichage de ces textes. Si, en plus, il participe à la vie politique de son pays, il peut assister à des réunions où responsables comme simples individus peuvent être violemment dénoncés en public et sanctionnés.
Les objectifs du pouvoir sont pourtant multiples : a minima, il s’agit bien sûr de contrôler la protestation, d’offrir aux citoyens une forme d’exutoire peu dangereux pour le pouvoir qui n’y est pratiquement jamais remis en cause. Au-delà, le choix de promouvoir les signaux révèle surtout une tentation « totalitaire » : l’administration prétend s’immiscer dans tous les domaines de fonctionnement de l’URSS. L’État veut être omniscient et omnipotent, gestionnaire de conflits publics et privés, contrôleur, policier, purgeur. Il veut jouer le rôle du médecin et du policier, de l’enseignant et du parent.
Si j’ai pu établir cette tentation, j’ai également montré son échec. Le système de la dénonciation ne fonctionne que très mal et très poussivement. À des moments précis, le pouvoir sait certes mettre en place des instruments de répression efficace qui utilisent les plaintes et les dénonciations. Les commissions spéciales ou des tribunaux d’exception pendant les périodes de répression de 1937-1938 en sont la preuve. Pourtant, l’essentiel des lettres ne connaît pas ce sort : leur « voyage », pour reprendre l’expression de l’une des responsables, M. Ul’janova, était mouvementé. Elles pouvaient se perdre, être détruites, être oubliées... L’appareil mis en place par le pouvoir ne permet pas de faire face aux flux importants de lettres qui arrivent à tous les échelons du pouvoir. Il faut certes y voir les conséquences d’effets pervers du fonctionnement imparfait de la bureaucratie : les enjeux de pouvoir aussi bien verticaux (chaque échelon du pouvoir tente de défendre son autonomie) qu’horizontaux (les instances de gestion des plaintes ne sont qu’un rouage du pouvoir local) empêchent certainement un fonctionnement efficace du système.
Il faut cependant poser le problème de la volonté politique. Au-delà des discours, aucune priorité n’est donnée à ce travail, le personnel chargé des « signaux » est insuffisant en nombre et n’arrive pas à faire face. Le turn-over des responsables est particulièrement important, conséquence de la promotion des meilleurs et du licenciement des incompétents. L’État n’a pas les moyens de se mêler de tout. En outre, les maux dénoncés ne sont pas ou peu corrigés. Les sanctions sont le plus souvent individuelles, rares sont les réformes structurelles provoquées par les plaintes. Le pouvoir ne tente jamais de généraliser ces conclusions. L’échec du fonctionnement n’en est donc peut-être pas un.
La population n’est pas totalement passive face à ce projet étatique. Elle s’approprie ce mode d’expression. Les lettres sont donc assez ambiguës puisque, tout en reprenant le plus souvent la forme souhaitée par le pouvoir, elles permettent à leurs auteurs de faire passer leur message. Les lettres sont le plus souvent dirigées contre des cadres intermédiaires, et contiennent des accusations personnalisées. Elles reprennent en outre les grands thèmes répétés dans la propagande officielle. La population n’en profite pas moins totalement de la possibilité qui lui est offerte : on trouve aussi bien des délations que des lettres de remise en cause du pouvoir.
La dénonciation est un phénomène de masse. Même les personnes les plus stigmatisées de la société soviétique, comme les koulaks, voire les prisonniers du Goulag, y ont recours. Ce sont pourtant, en grande partie, les classes intermédiaires du régime qui dénoncent : ouvriers, kolkhoziens, employés ou cadres moyens. Parfois membres du parti, détenteurs d’une bribe de pouvoir symbolique, ils sont loin d’être les plus faibles de la société stalinienne. Ils sont pourtant fragilisés par la précarité et les violences quotidiennes. Le recours à l’État pour exercer la violence est un moyen de réaffirmer leur statut social.
Le premier objectif de tous ces dénonciateurs est de faire en sorte que leur lettre soit lue et qu’elle ait des conséquences. Consciemment ou pas, les lettres de dénonciations sont ainsi construites dans ce souci d’efficacité : vocabulaire employé, accusations, mode de présentation de soi, mais aussi de l’autre, rien n’est neutre dans le signal. La population soviétique utilise ce système dans son intérêt bien compris. La dénonciation, lorsqu’elle se fait délation, peut servir à éliminer un rival ou à gagner un peu de place dans un appartement communautaire. Pourtant, elle semble d’abord et avant tout être un instrument de revendication sociale : il s’agit souvent d’obtenir ce à quoi l’on estime avoir droit ou de se venger non pas d’un individu mais bien d’un supérieur. Il y a dans le succès des signaux, un symptôme d’un mal-être social évident. De manière générale, c’est souvent l’URSS et son fonctionnement qui sont dénoncés dans les lettres. Les pénuries, les violences et le manque de respect sont le terreau naturel des signaux staliniens.
Il reste que le portrait de l’URSS que les signaux nous permettent de dresser est terrible. Il est celui d’un pays où la violence était aveugle, où les gens étaient souvent confrontés à de terribles difficultés, où le pouvoir pour détourner la contestation favorisait l’expression de la haine. Ce n’est pas tant le pays d’une répression efficace que j’ai pu décrire que son contraire. Les dysfonctionnements provoquaient l’exacerbation des tensions, l’inattention, le mépris.
*
À soutenu sa thèse de doctorat en histoire contemporaine à l’Université Paris 1 le 6 janvier 2003 devant un jury composé de M. Robert Frank (Paris 1), président, Mme Marie-Pierre Rey (Paris 1), directrice, et MM. Alain Blum (EHESS), Claudio Ingerflom (CNRS) et Nicolas Werth (CNRS). Cette thèse a été publiée aux éditions Tallandier en 2004 sous le titre Cinq pour cent de vérité. La dénonciation dans l’URSS de Staline. François-Xavier Nérard occupe actuellement les fonctions de directeur du Collège universitaire français de Moscou. Adresse courriel
Abonați-vă la:
Postări (Atom)