„Steagul fals” al lui Netanyahu este un „copy-paste” al operațiunii secrete a Pentagonului „Northwoods” (1962)

„Steagul fals” al lui Netanyahu este un „copy-paste” al operațiunii secretee a Pentagonului „Northwoods” (1962)

Prof. Michel Chossudovsky

22 Octombrie 2023

„Steagul fals” al lui Netanyahu este un „copy-paste” al operațiunii secrete a Pentagonului „Northwoods” (1962), regizat împotriva Cubei. „Listele cu victime ar provoca un val util de indignare”

„Operațiunea Northwoods” din 1962 a fost „Justificarea intervenției militare americane în Cuba”.

Nota introductivă a autorului 

Sâmbătă, 7 octombrie 2023, devreme, Hamas  a lansat „Operațiunea Furtuna Al-Aqsa”. În aceeași zi, Netanyahu a confirmat așa-numita „Stare de pregătire pentru război”. O  blocada completă pe Fâșia Gaza  a fost inițiată la 9 octombrie 2023, constând în blocarea și obstrucționarea importului de alimente, apă, combustibil și mărfuri esențiale către 2,3 milioane de palestinieni. Este o crimă totală împotriva umanității. Este genocid. 

A fost „Operațiunea Furtuna Al-Aqsa” un „atac surpriză”? A fost un atac cu „steagul fals”  al unei facțiuni din cadrul Hamas care avea intenția  de  a justifica războiul total al lui Netanyahu împotriva Palestinei?

În acest stadiu, avem dovezi limitate cu privire la cine s-a aflat în spatele atacului Hamas. Agendele false flag sunt operațiuni de informații atent planificate. 

Următorul articol, care este relevant pentru atacul de furtuna Hamas Al Aqsa , examinează logica unei „agenda de steag fals” formulată în 1962 de către șefii de stat major americani ca mijloc de a justifica  o invazie și un război total împotriva Cubei. . 

Premisa fundamentală a Operațiunii  Northwoods a fost declanșarea morților de civili în S.U.A. ca o justificare pentru intervenția militară („din motive umanitare”). Aceeași premisă diabolică „steagul fals” caracterizează în mare măsură războiul total al lui Netanyahu împotriva Palestinei.

Operațiunea Northwoods  a fost pregătită de șefii de stat major comun cu sprijinul serviciilor de informații americane. Logica acestui plan fals flag a fost „să ucidă oameni nevinovați și să comită acte de terorism în orașele americane pentru a crea sprijin public pentru un război împotriva Cubei”. 

„Listele cu victime ar provoca un val util de indignare”.

Președintele John F. Kennedy a refuzat să efectueze „Operațiunea Northwoods”. Asta s-a întâmplat cu un an înainte de asasinarea lui, în noiembrie 1963. Documentele secrete referitoare la „Operațiunea Northwoods” au fost desecretizate acum mai bine de 15 ani. Citiți-le cu atenție. Războiul lui Netanyahu împotriva poporului Palestinei este o „copy-paste” a „Operațiunii Northwoods”.

În timp ce punerea în aplicare a „Operațiunii Northwoods” a fost abandonată, premisa sa fundamentală (diabolică) de a folosi morți civili (descrise de Pentagon ca un „eveniment care produce victime masive”) ca justificare pentru intervenția militară („din motive umanitare”) rămâne de cea mai mare relevanță. .

P.S. Acest articol a fost publicat pentru prima dată în 2016.

Gândurile noastre sunt la poporul Palestinei și Israelului, care sunt victimele agendei criminale a lui Netanyahu.  

Notă - În conformitate cu un secret al șefilor de stat major al SUA din 1962, intitulat „Operațiunea Northwoods”, civilii din comunitatea cubaneză din Miami urmau să fie uciși în cadrul unei operațiuni ascunse. Obiectivul a fost declanșarea unui „val util de indignare în ziarele americane”. Uciderile și „actele de terorism” trebuiau apoi puse pe seama guvernului cubanez al lui Fidel Castro.

Obiectivul acestui plan sinistru - pe care secretarul Apărării Robert McNamara și președintele JF Kennedy – au refuzat să-l ducă la îndeplinire, a fost acela de a obține sprijinul public pentru un război împotriva Cubei.

„La începutul anilor 1960, liderii militari de top ai Americii au elaborat  planuri de a ucide oameni nevinovați și de a comite acte de terorism în orașele americane pentru a crea sprijin public pentru un război împotriva Cubei. 

Cu numele de cod Operațiunea Northwoods, planurile au inclus  posibila asasinare a emigranților cubanezi, scufundarea bărcilor refugiaților cubanezi în marea liberă , deturnarea avioanelor, aruncarea în aer a unei nave americane și chiar orchestrarea terorismului violent în orașele americane.

Planurile au fost dezvoltate ca modalități de a păcăli publicul american și comunitatea internațională să susțină un război pentru a-l înlătura pe atunci noul lider al Cubei, comunist Fidel Castro.

Cel mai înalt nivel militar al Americii s-a gândit chiar să provoace victime militare americane, scriind: „Am putea arunca în aer o navă americană în Guantanamo Bay și să dăm vina pe Cuba” și „listele cu victime din ziarele americane ar provoca un val util de indignare națională”.  Documentele arată că „șefii de stat major au întocmit și au aprobat planuri pentru ceea ce ar putea fi  cel mai corupt plan creat vreodată de guvernul S.U.A.”[1]. Acest document secret al Pentagonului a fost desecretizat și poate fi consultat cu ușurință[2]. A fost o operațiune fals flag: ucideți civili în orașele americane și dați vina pe guvernul comunist al lui Fidel Castro, cu scopul de a oferi un pretext pentru a invada Cuba din motive umanitare.

Documentul „Northwoods” din 1962 a fost intitulat  „Justificarea intervenției militare americane în Cuba”. „Memorandumul Top Secret descrie planurile SUA de a crea în secret diverse pretexte care ar justifica o invazie americană a Cubei. Aceste propuneri – parte a unui program secret anti-Castro cunoscut sub numele de Operațiunea Mangusta –  includeau organizarea asasinatelor cubanezilor care trăiesc în Statele Unite,  dezvoltarea unei false „campanie de teroare comunistă cubaneză în zona Miami,  în alte orașe din Florida și chiar în Washington”, inclusiv  „scufundarea unei barci de refugiați cubanezi (reali sau simulați)”

Prefăcând un atac al forțelor aeriene cubaneze asupra unui avion civil și inventând un incident „Remember the Maine”, aruncând în aer o navă americană în apele cubaneze și apoi dând vina pe seama sabotajului cubanez”[3].

Premisa de bază încă prevalează în războiul împotriva terorismului sponsorizat de SUA. În timp ce punerea în aplicare a Operațiunii Northwoods a fost abandonată, premisa sa fundamentală (diabolică) de a folosi morți civili (descrise de Pentagon ca un „eveniment care produce victime masive”) ca justificare pentru intervenția militară („din motive umanitare”) sau implementarea măsurile de anvergură ale statului polițienesc este încă de cea mai mare relevanță.

Atacurile teroriste recente de la Bruxelles și Paris au o logică similară? Moartea civililor obișnuia să susțină sprijinul pentru implementarea măsurilor de stat polițienești împotriva ISIS, un inamic iluzoriu cu sediul în Raqqa, nordul Siriei?

----------------------------------------

[1] https://abcnews.go.com/US/story?id=92662 – 30 aprilie 2001

[2] https://nsarchive2.gwu.edu/news/20010430/doc1.pdf - document 13 martie 1962

[3] http://www.gwu.edu/~nsarchiv/news/20010430/doc1.pdf ,  Pentru a accesa toate documentele declasificate ale Operațiunii Northwoods faceți clic aici

CULTURA ÎNȘELĂCIUNII IN ISRAEL De Chris Hedges – 19 oct. 2023

CULTURA ÎNȘELĂCIUNII IN ISRAEL
De Chris Hedges – 19 oct. 2023

Israelul a fost fondat pe minciuni.
Minciuna că pământul palestinian era în mare parte neocupat.
Minciuna conform căreia 750.000 de palestinieni și-au părăsit casele și satele în timpul curățării lor etnice de către milițiile sioniste în 1948, doar pentru că li s-a spus să facă acest lucru de către liderii arabi.

Minciuna conform căreia armatele arabe au început războiul din 1948, care a inavutit Israelul cu 78% din Palestina istorică.
Minciuna conform căreia Israelul s-a confruntat cu anihilarea în 1967, forțându-l să invadeze și să ocupe restul de 22% din Palestina, precum și pământul aparținând Egiptului și Siriei.

Israelul este susținut de minciuni.
Minciuna că Israelul vrea o pace justă și echitabilă și va sprijini un stat palestinian.
Minciuna că Israelul este singura democrație din Orientul Mijlociu.
Minciuna că Israelul este un „avanpost al civilizației occidentale într-o mare de barbarie”.
Minciuna că Israelul respectă statul de drept și drepturile omului.

Atrocitățile Israelului împotriva palestinienilor sunt întotdeauna întâmpinate cu minciuni. i-am auzit. Le-am înregistrat. Le-am publicat în poveștile mele pentru The New York Times când eram șeful biroului din Orientul Mijlociu al ziarului.
Am acoperit război timp de două decenii, inclusiv șapte ani în Orientul Mijlociu. Am învățat destul de multe despre dimensiunea și letalitatea dispozitivelor explozive.

Nu există nimic în arsenalul Hamas sau al Jihadului Islamic care ar fi putut reproduce puterea explozivă masivă a rachetei care a ucis aproximativ 500 de civili în Spitalul Creștin Arab al-Ahli din Gaza. Nimic. Dacă Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian (PIJ) ar avea astfel de rachete, clădirile uriașe din Israel ar fi dărâmături cu sute de morți. Dar nu’i asa.

Sunetul șuierat, audibil în videoclip cu câteva momente înainte de explozie, pare să provină de la viteza mare a unei rachete. Acest sunet îl dezvăluie. Nicio rachetă palestiniană nu face acest zgomot. Și apoi este viteza rachetei. Rachetele palestiniene sunt lente și greoaie, clar vizibile în timp ce se arcuiesc în cer și apoi se prăbușesc în cădere liberă spre țintele lor.
Ele nu lovesc cu precizie și nu călătoresc cu o viteză apropiată de cea supersonică.

Sunt incapabili să omoare sute de oameni.
Armata israeliană a aruncat rachete care „au ciocănit acoperișul” fără focoase asupra spitalului în zilele premergătoare loviturii din 17 octombrie, avertismentul familiar dat de Israel de a evacua clădirile, potrivit oficialilor spitalului al-Ahli. Oficialii spitalului au mai spus că au primit apeluri din Israel în care se spunea „v-am avertizat să evacuați de două ori”. Israelul a cerut ca toate spitalele din nordul Gazei să fie evacuate.

În urma atacului asupra spitalului, Hananya Naftali, un „asistent digital” al premierului israelian Benjamin Netanyahu, a postat pe X, fostul Twitter: „Forțele aeriene israeliene au lovit o bază teroristă Hamas în interiorul unui spital din Gaza”. Postarea a fost ștearsă rapid.

De la incursiunea din 7 octombrie a luptătorilor de rezistență palestinieni în Israel, care a provocat moartea a aproximativ 1.300 de israelieni, mulți dintre ei civili, și a văzut aproximativ 200 de răpiți ca ostatici și duși în Gaza, Israelul a efectuat 51 de atacuri asupra unităților de sănătate din Gaza, care au ucis 15 lucrători din domeniul sănătății și au rănit 27, conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS).

Din 35 de spitale din Gaza, patru nu funcționează din cauza daunelor grave suferite și a faptului ca sunt tinta IDF-ului. Doar opt dintre cele 22 de centre de asistență medicală primară UNRWA sunt „parțial funcționale”, spune OMS.

Nebunia minciunilor israeliene i-a uimit pe cei dintre noi care am raportat din Gaza. Nu a contat dacă am văzut atacul israelian, inclusiv împușcarea palestinienilor neînarmați. Nu a contat câți martori am intervievat. Nu a contat ce dovezi fotografice și criminalistice am obținut. Israel a mințit.

Minciuni mici. Mari minciuni. Minciuni imense. Aceste minciuni au venit în mod reflex și instantaneu de la armata israeliană, politicienii israelieni și mass-media israeliană. Ele au fost amplificate de mașina de propagandă bine unsă a Israelului și repetate cu o sinceritate stânjenitoare pe instituțiile internaționale de știri.

Israelul se angajează în tipurile de minciuni uluitoare care caracterizează regimurile despotice. Nu deformează adevărul, îl inversează. Pictează o imagine diametral opusă realității. Aceia dintre noi care au acoperit teritoriile ocupate ne-am întâlnit cu narațiunile Israelului Alice în Țara Minunilor, pe care le introducem cu respect în poveștile noastre – cerute de regulile jurnalismului american – deși știm că sunt neadevărate.

Israelul a inventat un lexicon orwellian. Copiii uciși de israelieni devin copii prinși în foc încrucișat. Bombardarea cartierelor rezidențiale, cu zeci de morți și răniți, devine o lovitură chirurgicală asupra unei fabrici de bombe. Distrugerea caselor palestinienilor devine demolarea caselor teroriștilor.

Marea minciună – Große Lüge – alimentează cele două reacții pe care Israelul încearcă să le provoace – rasismul în rândul susținătorilor săi și teroarea în rândul victimelor sale. Marile Minciuni promovează mitul unei ciocniri de civilizații, un război între democrație, decență și onoare, pe de o parte, și terorismul islamic, barbarie și medievalism, pe de altă parte.

George Orwell în romanul său „O mie nouasute optzeci și patru” a numit Marea Minciună „dubla gândire”. Doublethink folosește „logica împotriva logicii” și „repudiază moralitatea în timp ce o revendică”.
Marea Minciună elimină nuanțele, ambiguitățile și contradicțiile care pot afecta conștiința. Este conceput pentru a crea disonanță cognitivă. Nu permite zone gri.

Lumea este alb-negru, bine și rău, drept și nedrept. Marea minciună le permite credincioșilor să se mângâie – o mângâiere pe care o caută cu disperare – în propria lor superioritate morală, chiar dacă ei abrogă orice moralitate.
Hrănește, ceea ce a numit Edward Bernays, „compartimentul logic al aderenței dogmatice”. Toată propaganda eficientă, scrie Bernays, vizează și se bazează pe aceste „obiceiuri psihologice” iraționale.

Susținătorii israelieni sunt însetați de aceste minciuni. Ei nu vor să afle adevărul. Adevărul i-ar forța să-și examineze rasismul, auto-amăgirea și complicitate la opresiune, crimă și genocid.

Cel mai important, Marea Minciună trimite un mesaj de rău augur palestinienilor. Marea minciună afirmă că Israelul va duce o campanie de teroare în masă și genocid și nu își va asuma niciodată responsabilitatea pentru crimele sale. Marea Minciună șterge adevărul.
Ea șterge demnitatea gândirii și acțiunii umane.
Sterge fapte.
Sterge istoria. Omulează înțelegerea.
Sterge speranta. Reduce orice comunicare la limbajul violenței. Când asupritorii vorbesc celor asupriți exclusiv prin violență nediscriminată, asupriții răspund prin violență nediscriminată.

Caricaturistul Joe Sacco și cu mine am urmărit soldații israelieni batjocorind și împușcând băieți mici în tabăra de refugiați Khan Younis din Gaza. Am intervievat băieții și părinții lor după aceea în spital. În câteva cazuri am participat la înmormântările lor. Aveam numele lor. Aveam datele și locațiile filmărilor.
Răspunsul Israelului a fost că nu ne aflam în Gaza. O inventasem.

Prim-ministrul israelian, ministrul de Externe, ministrul Apărării și purtătorul de cuvânt al Forței Israeliene de Apărare (IDF) au acuzat imediat pentru uciderea jurnalistului Al Jazeera Shireen Abu Akleh, în 2022, pe oamenii înarmați palestinieni. Israelul a difuzat imagini cu un luptător palestinian despre care au spus că l-au împușcat că el a ucis pe jurnalistă, care purta o jachetă anti-glont și o cască inscripționate „PRESS”.

Benny Gantz, care era la acea vreme ministrul Apărării, a declarat că „niciun foc de armă [israelian] nu a fost îndreptat asupra jurnalistei” și că armata israeliană „văzuse filmări cu împușcături fără discernământ de către teroriști palestinieni”.

Această minciună a fost vândută până când filmările video examinate de B’Tselem, Centrul Israelian pentru Drepturile Omului în Teritoriile Ocupate, au identificat locația bărbatului înarmat palestinian descris în videoclip. Videoclipul, a descoperit organizația pentru drepturile omului, a fost filmat într-o locație diferită de cea în care a fost ucisă Shireen.

Când Israelul este prins mințind, așa cum a fost cu uciderea lui Shireen, promite o anchetă. Dar aceste investigații sunt o farsă. Rareori se desfășoară investigații imparțiale cu privire la sutele de asasinate de către soldați și coloniști evrei asupra palestinienilor. Făptuitorii nu sunt aproape niciodată trimiși în judecată sau trași la răspundere. Modelul de ofuscare israeliană este previzibil.

La fel este și coluziunea aproape a tuturor mass-media corporative împreună cu politicienii republicani și democrați. Politicienii americani au condamnat uciderea lui Shireen și au repetat cu respect vechea mantră, cerând o „investigație amănunțită” de către armata care a comis crima.

Câteva luni mai târziu, Israelul a recunoscut că există o „posibilitate mare” ca un soldat israelian să o ucidă pe jurnalistă din greșeală, dar până atunci izbucnirea protestelor de stradă și furia față de uciderea jurnalistei s-a încheiat, iar uciderea ei a fost în mare măsură uitată.

Până când vor apărea dovada concludentă despre bombardarea spitalului, și aceasta va fi o amintire îndepărtată.
Există imagini dramatice surprinse, în septembrie 2000 de France 2 TV, la intersecția Netzarim din Fâșia Gaza – unde am văzut un băiat de nouăsprezece ani împușcat și ucis de un lunetist israelian –, cu un tată care încearcă să-și apere de focurile de armă israeliene pe cei 12 copii traumatizați, fiul de un an, Muhammad al-Durrah, în cele din urmă a fost ucis ucis.

Uciderea băiatului a dus la o campanie tipică de propagandă a Israelului. Oficialii israelieni au petrecut ani de zile mințind în legătură cu asasinarea, mai întâi dând vina pe palestinieni pentru împușcătură, sugerând ulterior că scena a fost falsă și, în cele din urmă, insistând că băiatul este încă în viață.

Când un soldat israelian, în 2003, a ucis-o pe studenta de 23 de ani și activistă americană Rachel Corrie, strivindu-o cu un buldozer, în timp ce încerca să prevină demolarea ilegală a casei unui medic palestinian, armata israeliană a spus că este un accident pentru care Corrie a fost responsabilă.

Armata israeliană a ucis „cel puțin” 20 de jurnalişti din 2001, fără a răspunde, conform unui raport din 2023 al Comitetului pentru Protecţia Jurnaliştilor din New York. „Imediat după ce un jurnalist este ucis de forțele de securitate, oficialii israelieni deseori promovează o narațiune contra relatărilor din presă”, a conchis CPJ. Aceasta include atribuirea morților pe „foc nediscriminatoriu” al palestinienilor sau încercări de a discredita pe cei uciși drept „terorişti”.

Israelul blochează activitatea organizațiilor independente pentru drepturile omului în atrocități și crime de război pe care le comite în Gaza și Cisiordania. Refuză să coopereze cu Curtea Penală Internațională cu privire la posibile crime de război din Teritoriile Ocupate.
Nu cooperează cu Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU și interzice intrarea în țară a Raportorului Special al ONU privind situația drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate din 1967.

Israelul a retras permisul de muncă pentru Omar Shakir, directorul Human Rights Watch (Israel și Palestina), în 2018 și l-a expulzat. În mai 2018, Ministerul israelian al Afacerilor Strategice și Diplomației Publice a publicat un raport în care cere Uniunii Europene și statelor europene să înceteze sprijinul financiar direct și indirect și finanțarea organizațiilor palestiniene și internaționale pentru drepturile omului care „au legături cu teroarea și promovează boicotarea împotriva Israel.”

După bombardarea spitalului, Israelul a lansat pentru prima dată un videoclip care pretindea să arate rachetele Jihadului Islamic Palestinian care au lovit spitalul. Israelienii au îndepărtat în grabă videoclipul când jurnaliştii au observat că marcajele de timp arătau că imaginile au fost făcute la 40 de minute după lovitura a fost dată asupra spitalului.

Propagandiștii israelieni – conștienți de faptul că rachetele palestiniene au o putere explozivă mică – au susținut apoi că Hamas a depozitat muniții sub spital. Acest lucru a provocat explozia masivă, au spus ei. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat, ar însemna că va avea loc o explozie secundară. Nu era niciuna. Și acum Israelul a lansat ceea ce spun că este o înregistrare a doi militanți Hamas care discută despre atacul cu rachete asupra spitalului.

Militanții se întreabă unii pe alții, într-o conversație auto-incriminatoare, prea ridicolă pentru a fi crezută, dacă Hamas sau PIJ au dat lovitura. Vă rog. Cum a fost Israelul complet în întuneric despre o incursiune a mii de militanți palestinieni înarmați din Gaza în Israel pe 7 octombrie și a putut totusi să surprindă această conversație incriminatoare a doi presupuși militanți?

„Israelul are o întreagă unitate de ‘mistaravim’, agenți sub acoperire evrei israelieni antrenați să se pozeze în palestinieni și să opereze în secret printre palestinieni”, scrie reporterul Jonathan Cook. „Israelul a produs un serial TV foarte popular despre astfel de oameni din Gaza, numit Fauda. Trebuie să fii mult prea credul pentru a crede că Israelul nu ar putea și nu ar face un astfel de apel pentru a ne păcăli, așa cum îi păcălește în mod regulat pe palestinienii din Gaza.”

Israelul a vizat, de asemenea, de mult timp instituții medicale, ambulanțe și medici, așa cum subliniază cercetătorul din Orientul Mijlociu Norman Finkelstein. A bombardat un spital palestinian pentru copii în timpul războiului din 1982 din Liban, ucigând 60 de persoane. De asemenea, a efectuat lovituri cu rachete asupra ambulanțelor libaneze clar marcate în timpul războiului din 2006 dintre Israel și Liban. A avariat sau distrus 29 de ambulanțe și aproape jumătate din unitățile de sănătate din Gaza, inclusiv 15 spitale, în timpul atacului din 2008-2009 asupra Gazei, cunoscut sub numele de Operațiunea Plumb Turnat.

În mod obișnuit, a interzis palestinienilor răniți să fie preluați de ambulanțe în timpul acestei operațiuni, lăsându-i adesea să moară. În timpul Operațiunii Protective Edge, atacul de 51 de zile asupra Gazei din 2014, Israelul a distrus 17 spitale și 56 de centre de asistență medicală primară și a avariat sau distrus 45 de ambulanțe.

Amnesty International, care a investigat atacurile israeliene asupra a trei dintre aceste spitale în 2014, a respins „dovezile” pentru atacurile oferite de Israel ca fiind false. „Imaginea postată pe Twitter de armata israeliană nu se potrivește cu imaginile din satelit ale spitalului al-Wafa și pare să ilustreze o locație diferită”, se arată în raport.

Dezvăluie minciunile israeliene și vei fi atacat de Israel și susținătorii săi ca antisemit și apolog pentru teroriști. Ești alungat din mass-media mainstream. Vi se refuză forumurile pentru a vorbi despre această problemă și, așa cum mi s-a întâmplat, sunt dezinvitați de la evenimentele universitare.

Este un joc vechi, unul pe care mi l-au jucat ca reporter de multe, de multe ori. Port cicatricile minciunilor aruncate de Israel și lobby-ul său. Între timp, Israelul își continuă măcelăria, susținut și chiar lăudat de liderii politici occidentali, printre care și Joe Biden, care însoțesc torentul de minciuni din Israel ca un cor wagnerian.

AVIZ:
Chris Hedges este un jurnalist câștigător al Premiului Pulitzer, care a fost corespondent străin timp de cincisprezece ani pentru The New York Times, unde a ocupat funcția de șef al biroului din Orientul Mijlociu și șef al biroului din Balcani pentru ziar. Anterior, a lucrat în străinătate pentru The Dallas Morning News, The Christian Science Monitor și NPR. El este gazda emisiunii “The Chris Hedges Report.”

Sursa: https://www.mintpressnews.com/chris-hedges-israel-culture-deceit/286061

Traducerea: CD

Colonel (rtg) Prof. univ. dr. Alesandru Duțu - Bătălia de la Odessa. August - octombrie 1941.

Colonel (rtg) Prof. univ. dr. Alesandru Duțu - Bătălia de la Odessa. August - octombrie 1941.

https://www.art-emis.ro/istorie/batalia-de-la-odessa-august-octombrie-1941

 

 Bătălia de la Odessa. August - octombrie 1941

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

22 Octombrie 2023

Cauze ale numeroaselor pierderi umane:

- „Comandamente nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor”.

- „Nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap”.

În Marele Stat Major trebuie un suflu nou de energie, de conştiinţă, de muncă pe brânci, de acţiune coordonată, încadrată, condusă.

- „Mulţi combatanţi nu au văzut un car de luptă decât pe front”.

- „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atât timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”.

Numeroasele pierderi umane înregistrate de Armata 4 română în bătălia de la Odessa, 69 de zile de luptă (92.545 militari – 1.341 pe zi, din care 17.729 morţi - 256 pe zi, 63.345 răniţi - 917 pe zi şi 11.471 dispăruţi - 166 pe zi) au fost determinate atât de îndârjirea cu care au luptat trupele sovietice, cât şi propriile greşeli de concepție și conducere a trupelor, de executare a misiunilor de luptă, de insuficenta dotarea a unităţilor cu armament şi tehnică de luptă.

Referindu-se la toate acestea şi la altele pe care le ştia foarte bine, mareşalul Ion Antonescu considera că ele s-au datorat modului superficial în care a fost făcută pregătirea armatei în perioada interbelică: „Greşelilor comise timp de 20 de ani, care nu puteau fi decât dezastruoase, comandamente nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor, iar nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului şi în consecinţă cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”.

Chiar dacă mareşalul Ion Antonescu s-a derobat de orice responsabilitate, cu toate că era cel mai mare în grad și în funcție pe frontul Odessei, avea dreptate pentru că analiza bătăliei relevă mari greşeli la nivelul concepției de acțiune și a conducerii generale, trupele fiind angajate într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment - batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate.

- Divizia blindată, de exemplu, a fost întrebuinţată fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind astfel ineficiente. Faptul este surprinzător, mai ales că pe frontul Odessei s-a aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii (unii dintre ei confirmându-şi valoarea în perioada următoare), precum mareşalul Ion Antonescu, generalii Alexandru Ioaniţiu, Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi foşti profesori la Şcoala Superioară de Război sau teoreticieni militari.

Lipsuri numeroase s-au înregistrat şi la nivelul încadrării, deficitară atât la ofiţeri cât şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar câteva luni de la angajarea în război şi nu se puneau probleme pentru completarea pierderilor umane şi materiale:

- Încadrarea insuficientă a fost determinată de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rândul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, dar în rândul ofiţerilor de rezervă, neinstruiţi cum trebuie în perioada interbelică), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare sub pretexte diverse etc.).

- Scutirile de mobilizare acordate personalului de la vatră şi mobilizările pentru lucru au creat mari dificultăţi procesului de mobilizare a armatei, în special în ceea ce priveşte specialiştii, în majoritate elemente tinere. Atitudinea ,,ironică” a unora dintre aceştia faţă de cei plecaţi pe front a influenţat negativ moralul luptătorilor şi pe cel al familiilor acestora.

- Recompletarea pierderilor s-a făcut de multe ori cu oameni neinstruiţi sau instruiţi pentru alte specialităţi decât cele pentru care au fost numiţi, fiind introduşi deseori în luptă fără să îşi cunoască şefii şi camarazii. ,,Acest fapt - concluziona colonelul E. Borcescu, şeful Secţiei 1 a Marelui Cartier General, le-a prilejuit o stare psihologică de inferioritate şi scăderea facultăţilor necesare unui luptător lucid şi conştient de rolul său. La cea mai mică reacţiune a inamicului au părăsit poziţia şi armamentul, fără să fi schiţat măcar o cât de slabă rezistenţă”.

- Pe măsură ce s-au înregistrat pierderi, în special la ofiţeri, s-a ajuns la o încadrare neomogenă (cei nou veniţi proveneau în majoritate din elemente în vârstă şi neinstruite), care a slăbit coeziunea unităţilor şi solidaritatea ostăşească pe câmpul de luptă.

- Insuficient încadrate, au fost și unitățile de marș, inclusiv la nivelul comandanţilor, mulți fiind ,,mereu cu grija de a se aranja şi a se strecura cu cât mai puţine eforturi”. ,,Cu astfel de elemente disparate ca suflet şi ca instrucţie - aprecia acelaşi colonel E. Borcescu - a fost normal să nu se poată încadra unităţi omogene, capabile la nevoie de dăruire totală pentru un ideal superior”.

Instrucţia sumară a provocat, la rându-i, greşeli de execuţie pe câmpul de luptă, lipsă de combativitate, frică, sensibilitae în special în cazul luptei contra tancurilor inamice (din fericire nu prea multe la Odessa), chiar panică, mai ales acolo unde fuseseră înregistrate pierderi în rândul ofiţerilor activi şi a gradaţilor.

- „Mulţi combatanţi nu au văzut un car de luptă decât pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care (de luptă – n.a.) erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul” - constata generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major. Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă.

- Cu teamă au fost întrebuinţate, iniţial, şi grenadele. Deseori efectul focului de infanterie a fost foarte slab, „regina bătăliei” mişcându-se cu „o încetineală exasperantă”, aşa cum releva un document din epocă. După constatări răutăcioase, dar şi adevărate, făcute de artilerieşti, infanteriia a solicitat prea des focul artileriei „chiar dacă doi ruşi se ridicau în picioare”.

- La începutul războiului, camuflarea a fost pusă pe planul al doilea, iar în multe situaţii „forfoteala” ostaşilor s-a dovedit a fi la fel de condamnabilă. Cei care „au făcut pe vitejii” au plătit deseori cu viaţa. Treptat, treptat, însă experienţa pierderilor inutile a făcut să se ajungă la ascunderea „ţigării aprinse”.

- Deşi camaraderia a fost un fapt real pe câmpul de luptă numeroase au fost şi situaţiile în care mulţi apreciau că „trebuie să ajute, dar aşteptau ca ajutorul să-l dea altul”. Aceasta s-a datorat deselor schimbări intervenite în ordinea de bătae a unităţilor, care au făcut ca oamenii să nu se conoască bine, să nu se împrietenească şi să nu îşi asigure la nevoe ajutor necondiţionat.

Consecinţe negative extrem de mari a avut şi insuficienta pregătire a ofiţerilor de rezervă şi a subofiţerilor, „uitaţi” de guvernanţi în perioada interbelică, spre deosebire de situaţia din armata germană, în care rezerviştii şi subofiţerii au avut un rol considerabil la menţinerea poziţiilor de luptă, chiar în condiţii de inferioritate numerică, în special în partea finală a războiului.

Chiar dacă la început a existat „o strânsă legătură sufletească şi coeziune între ostaşii de toate gradele”, în special la unităţile bine instruite şi cu o educaţie ostăşească desăvârşită, moralul a fost influenţat şi de comparaţiile făcute cu condiţiile total diferite în care lupta aliatul german.

- Moralul trupelor a fost influenţat şi de veştile aduse din ţară, unde „viaţa este scumpă şi foarte multă lume, în special tineri, nici nu ştiu că este război. Se spunea că în timp ce unii se îmbogăţesc pe seama familiilor celor plecaţi, ei mor pe câmpul de luptă”.

- Comandanţii au mai constatat şi „lipsa totală de înţelegere a eforturilor noastre, nu pentru cucerirea Odessei propriu-zis, ci pentru stârpirea bolşevismului la el acasă. Soldaţii n-au fost pregătiţi moraliceşte pentru această înţelegere. Faptul că la începutul campaniei li s-a spus că luptăm pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, odată ajunşi la Nistru se aşteptau la terminarea războiuilui. Majoritatea spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism. Se poate spune deşi şi aceasta cu certitudine că trupa şi chiar parte din ofiţeri nu au fost pregătiţi moraliceşte pentru înţelegerea eforturilor şi contribuţiei noastre pentru stârpirea bolşevismului”.

Mari deficienţe s-au manifestat şi în domeniul logistic, de neacceptat în condiţiile în care frontul se afla lângă Nistru, lângă graniţă, şi nu în Caucaz sau la Stalingrad.

- Deşi insuficienţa hranei a găsit în general înţelegere la soldaţi (căci ofiţerii şi subofiţerii „se descurcau”), oboseala determinată de eforturile mari ce trebuiau făcute în luptele aproape continui a contribuit la slăbirea forţei fizice a ostaşilor şi indirect la slăbirea moralului acestora. La aceasta s-a adăugat şi constatarea diferenţei faţă de condiţiile în care lupta soldatul german.

- Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume extrem de dureroase, de felul: „Mai bine cal în armata germană decât soldat în armata română”.

- Tristă a fost şi constatarea făcută de medicul unui batalioan român: „Lupta prelungită, continuă, a scăzut mult moralul trupei. Batalionul 3/Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de 3-4 săptămâni. În tot acest timp ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauză principală de micşorare a moralului. În ce armată până şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mâna, ca orice vagabond de pe marginea drumului?”.

În aceste condiţii, colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major, conchidea, pe bună dreptate: „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atât timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”.

Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români, colonelul Radu Dinulescu mai consemna:

- lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.);

- lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor;

- educaţia din ultimii 20 de ani a românului;

- tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică;

- anunţarea că după ocuparea Odessei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce în adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi”;

- lipsa în genere a unei comportări care să cultive cât mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sunt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborâţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sunt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic”;

- lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de aşi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate”;

- egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai, în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina, şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi, au dus de asemenea la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii. S-au constatat cazuri când soldaţii au jefuit chiar pe proprii ofiţeri, morţi în luptă”;

- lipsa de pregătire morală în vederea continuării războiului dincolo de graniţă („Majoritatea soldaţilor spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism);

- egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii” - consemna şeful Secţiei 2 informaţii - etc.

Cunoscând foarte bine greşelile săvârşite în bătălia de la Odessa, mareşalul Ion Antonescu a înţeles că aşa nu se mai putea continua, şi a decis: „Trebuie luat de la capăt şi lucrat serios”. În concepţia sa, aceasta însemna:

- „În Marele Stat major trebuie un suflu nou de energie, de conştiinţă, de muncă pe brânci, de acţiune coordonată, încadrată, condusă.

- Trebuie păstraţi în capul marilor unităţi - corp de armată şi divizie - şi unităţilor, numai comandanţi care trebuie să aibă nu numai cap dar şi suflet şi energie şi spirit de muncă şi de conştiinţă, care să servească nu numai de exemplu, dar şi să antreneze, mai ales să antreneze pe toţi la o muncă raţională, organizată, pregătiră, animată.

- Trebuie ca pregătirea şi antrenamentul subofiţerilor şi a ofiţerilor să fie astfel făcută încât ei să-şi dezvolte elanul, vigoarea şi priceperea şi conştiinţa pe care o au la începutul carierei lor şi pe care o pierd din cauza lipsei de metodă, răului exemplu, nedreptăţilor, nerecompensării celor merituoşi, nepedepsirea celor vinovaţi et.,etc. de care se lovesc în unităţi de la primii paşi făcuţi în cariera lor.

- În sfârşit trebuie o instruire serioasă şi o încadrare completă a soldaţilor. Fără încadrare şi fără înstrucţie serioasă armamentul nu poate fi folosit oricât suflet s-ar pune pe câmpul de luptă - şi s-a pus pentru înlăturarea dezastrului pe care l-a provocat fapta greşelilor făcute din timp de pace.

- Şi mai presus de toate trebuie continuitate în organizare, comandă, instrucţie, aţiune etc.etc.”.

După ce arăta că toţi comandanţii trebuie să ia la cunoştinţă de concluziile analizei bătăliei de la Odessa, Ion Antonescu ordona să se facă „un plan de acţiune serioasă pentru remedierea relelor, înlăturarea cauzelor şi reînceperea unei vieţi sănătoase, de muncă şi de cinste ostăşească şi virilă în armată”.

Prezentarea câtorva din aspectele negative despre bătălia de la Odessa, semnalate în documentele timpului, nu înseamnă în vreun fel ignorarea aspectelor pozitive din activitatea comandamentelor şi trupelor, a bravurii şi sacrificului de sacrificiu manifestat de militarii Armatei 4 pe câmpul de luptă. Ele s-au dorit a fi doar o simplă, dar serioasă atragere atenţie asupra neîmplinirilor apărute în plan militar în timp de război, dar şi la pace. Şi nu trecuse nici o jumătate de an de la declanşarea războiului...

Dspre ONG-uri

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://convorbiri-literare.ro/?p=3026
A se citi și continuarea II - http://convorbiri-literare.ro/?p=3185 -  și III aici http://convorbiri-literare.ro/?p=3355 - 

 

Istoria Incomodă cu profesorul Corvin Lupu – Chestiunea Evreiască și Mișcarea Legionară via cultura română

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Incorect Politic
. Martie 8, 2022
Istoria Incomodă cu profesorul Corvin Lupu – Chestiunea Evreiască și Mișcarea Legionară
Via CulturaRomână:
„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”, afirmă profesorul universitar Corvin Lupu
În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)” într-un interviu de excepție. Astfel, l-am rugat pe profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc. să ne ajute cu anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări ale noastre. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, inclusiv în rândul cititorilor publicației noastre, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.
Citiți și prima parte pentru continuitatea informațiilor.
Tudor Urse: Pot fi verificate prin documente toate afirmațiile istorice pe care le-a făcut domnul Călin Georgescu în cadrul acelui interviu, la care m-am referit la începutul discuției noastre? Este ceva ireal în ceea ce a declarat dânsul?
Corvin Lupu: Documentele sunt instrumente foarte importante ale istoricilor, în lupta lor pentru identificarea și promovarea adevărului istoric. De aceea, documentele sunt inamici ai conducătorilor regimurilor, care nu doresc să promoveze neapărat adevărul, ci interesele lor puse de prea multe ori deasupra adevărului și dreptății. Foarte multe documente sunt permanent distruse, furate, folosite pentru șantaj politic sau etnic, sau ferecate în arhive pentru zeci și zeci de ani, ca să se ascundă fapte, intenții, conspirații, acorduri murdare etc. Uneori, au fost falsificate documente.
Din această cauză, în lipsa unor documente, istoricii sunt adeseori obligați să aducă în analiză și lucrări memorialistice și declarațiile unor martori, iar uneori să propună și deducții logice care, cel puțin temporar, să acopere golurile documentare ale unor momente istorice, desigur, cu toate rezervele pe care le presupune o asemenea abordare. Cercetătorul științific pune totdeauna îndoiala în fața fiecărei afirmații și păstrează totdeauna o rezervă pentru „încă ceva” și un portofoliu de cunoștințe despre evenimente care mai trebuie verificate și, eventual, documentate.
Privitor la legionari, cele mai multe dintre documente au fost distruse, furate sau ascunse. Mișcarea Legionară fiind, după părerea mea și a multor altor cetățeni din diverse generații, cea mai patriotică mișcare națională românească, în felul ei unică în Europa interbelică, a devenit ținta tuturor celor care au urmărit acapararea României și urmăresc menținerea ei în starea colonială în care se găsește astăzi. De aceea a fost ea urâtă și de judeo-bolșevicii de după al doilea război mondial și de judeo-globaliștii de astăzi.
De fapt, cum spuneam mai înainte, cele două componente anti-naționale, judeo-bolșevismul și judeo-globalismul, au aceeași origine și sunt „aliate peste timp”, chiar dacă au mimat adversitatea. De asemenea, de-a lungul timpului, după 23 ianuarie 1941, au fost confiscate și scoase din circulație o mulțime de cărți importante despre Mișcarea Legionară, apărute în perioada interbelică sau, după război, în Occident.
În România Populară și Socialistă nu au fost scrise lucrări obiective despre legionari, regimul nepermițând istoricilor acces la documentele despre această temă, datorită anticomunismului Mișcării Legionare. Totuși, după 1964, regimul i-a eliberat pe absolut toți legionarii și nu i-a mai întemnițat, cum s-a întâmplat în timpul regimului Antonescu, după așa numita rebeliune, ulterior în timpul regimului regal (1944-1947) și apoi în timpul ocupației militare sovietice a României.
În 1944, regele Mihai a dat amnistie generală, impusă de sovietici, dar, prin abuz, regimul regal și guvernele generalilor Sănătescu și Rădescu au menținut abuziv în închisoare mii de legionari. Mulți dintre ei nu săvârșiseră nici o faptă ilegală, dar au fost închiși pe baza listelor întocmite de Jandarmerie cu persoanele care au purtat cămașă verde cu centură și diagonală, iar alții după listele cu membrii sau simpatizanți ai Legiunii care au achitat timbrul de solidaritate/într-ajutorare românească. Abia în decembrie 1945, guvernul Petru Groza i-a eliberat, în urma acordului încheiat de secretarul general al Mișcării Legionare, Nicolae Petrașcu și ministrul de Interne al României, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). Acest acord a fost socotit de unii legionari ca fiind o eroare, de alții ca fiind o trădare, iar de alții ca fiind o slăbiciune personală și o dorință a lui Nicolae Petrașcu de a scăpa de închisoare. Dar, în urma acordului, au fost salvați mii de legionari din închisori, cel puțin pentru o perioadă.
Libertatea legionarilor a fost de scurtă durată, pentru că în 1948 legionarii au fost din nou ținta regimului judeo-bolșevic și au umplut închisorile României. Mulți dintre ei au devenit „sfinți ai închisorilor”, legionarii având cel mai moral comportament în închisori, dăruindu-se semenilor lor aflați în aceeași suferință, suportând cu demnitate toate ororile comise împotriva lor, refuzând, în cea mai mare parte, să devină colaboratori ai Securității evreiești a României, motiv pentru care au îndurat rigorile represaliilor.
Abia în timpul regimului național-socialist de stat, instaurat în finalul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, legionarii aveau să fie menajați. De altfel, se pare că și Nicolae Ceaușescu a copiat unele componente ale adunărilor sale publice de la legionari. Cu toate acestea, legionarii nu au agreat regimul Ceaușescu. Mulți dintre legionari nu au sesizat schimbarea regimului judeo-bolșevic în regim socialist cu caracteristici proprii României, nu au crezut în independența României, care s-a dovedit istoricește ca fiind reală. Radicalizați de suferință îndelungată, foștii legionari eliberați din închisori respingeau tot ce aparținea de regimul politic, inclusiv latura sa național-românească și obținerea libertății naționale, faptul că toate resursele naturale ale țării și întreaga economie aparțineau exclusiv românilor, străinii neputându-se împroprietări cu nimic în România. Astăzi, când România este o colonie exploatată la sânge și cetățenii români, toți la un loc, nu dețin decât un procent foarte mic din capitalul total al țării, performanțele de atunci pot fi apreciate la justa lor valoare, cu condiția existenței obiectivității analistului. Spun asta pentru că astăzi există un mare număr de falși analiști, de propagandiști deghizați în analiști și, foarte mare păcat, chiar și istorici care abandonează obiectivitatea și neutralitatea în gândire și se plasează pe liniile convenabile puterii trecătoare, în dorința de a obține favoruri sociale și materiale.
După 1990, regimul politic judeo-globalist care a fost instaurat a reluat prigoana politică și denigrarea prin minciună a legionarilor. Aceasta a culminat cu legislația în cadrul căreia, în mod absolut abuziv și împotriva adevărului științific, Mișcarea Legionară a fost declarată fascistă și nazistă, când ea nu a fost nici una, nici alta, însușirile ei fiind de altă natură decât fascismul italian sau nazismul german. Dacă ea ar fi fost nazistă sau fascistă, cum în mod fals figurează în legile antiromânești ale regimului colonial euro-atlantic din România, ar fi fost încadrată ca atare în cadrul Tribunalului de la Nürnberg, care ar fi judecat-o, or ar fi trimis-o spre judecare tribunalelor speciale care s-au înființat în toată Europa, inclusiv în România, pentru a pedepsi pe cei învinși în război. Or, Mișcarea Legionară nu a fost condamnată nici la Nürnberg, nici în România și nu a fost interzisă, așa cum au fost judecate și interzise alte organizații politice de dreapta din întreaga Europă.
Împrejurarea că unii români care au fost membri ai Mișcării Legionare au fost condamnați pentru fapte pe care le-au săvârșit, nu reprezintă o acuză la adresa Mișcării Legionare în ansamblu, ci o acuză la adresa făptuitorilor ca persoane fizice, odată ce faptele lor nu au fost ordonate de conducerea Mișcării Legionare. Acuzele formulate în ansamblu împotriva Legiunii au fost formulate mai târziu, iar cele mai grave dintre ele, cele legiferate prin legislația la care m-am referit în prima parte a discuției noastre, au fost formulate în 2002, după 61 de ani de la ieșirea din scena politică a Mișcării Legionare, după alungarea ei de la putere și interzicerea ei de către generalul Ion Antonescu. De altfel, eu am mai spus-o și o repet: după părerea mea, confruntarea dintre Mișcarea Legionară și generalul Ion Antonescu a fost cea mai mare nenorocire a românismului, a naționalismului românesc, în cea mai bună accepție a lui, când s-au confruntat două grupări patriotice, Mișcarea Legionară fiind grav lovită de Armata Română, în frunte cu generalul Ion Antonescu. A fost o victorie a dușmanilor etniei române, ai românismului în ansamblul său. Pentru aceasta eu îl consider vinovat pe șeful SSI, Eugen Cristescu, cel care a reușit, prin modul în care l-a informat pe Ion Antonescu și prin diversiunile pe care le-a organizat, să declanșeze operațiunile din zilele așa numitei rebeliuni.
Tudor Urse: La ce diversiuni vă referiți?
Corvin Lupu: Sunt mai multe. Nu am să lungesc răspunsul. Și așa m-am îndepărtat de întrebarea dumneavoastră. Mă refer la înțelegerile SSI cu comuniștii, pentru a-i implica în evenimente violente care să fie puse pe seama legionarilor, pe procurarea de către SSI de cămăși verzi, centuri și diagonale, cu care au fost îmbrăcați țigani din București ca să vandalizeze case locuite de evrei, pentru a se da vina pe legionari etc.
Termenul de holocaust a fost introdus în discursul acuzatorilor evrei abia în anul 1961. N-au avut timp până atunci, în 16 ani de după război, domnule Urse?
Unii evrei afirmă tardiv și neadevărat că Mișcarea Legionară nu ar fi fost analizată la Nürnberg. Ea nu a ajuns să fie judecată, ceea ce este altceva, pentru că încă din Camera Preliminară a tribunalului s-a constatat că nu este vinovată de nicio crimă. Dacă Mișcarea Legionară ar fi fost vinovată de crime în război, ar fi mai făcut Partidul Comunist din România un acord scris cu Mișcarea Legionară, la peste jumătate de an de la terminarea războiului, după venirea în țară a judeo-bolșevicilor în frunte cu Ana Pauker, în acel moment, conducătoarea de facto a României? Haideți să judecăm logic și să lăsăm manipulările grosolane ale evreilor de la institutul antiromânesc Wiesel, îngrășat pe banii poporului român, ale căror nume nu merită a fi rostite… Eu nici măcar nu-i urăsc, doar îi disprețuiesc…
Deși în arhivele românești au mai rămas destule documente privitoare la legionari, istoriografia din perioada aceasta, a regimului euro-atlantic, nu a înregistrat lucrări importante, obiective, asupra activității Mișcării Legionare, în primul rând datorită fricii istoricilor de a scrie obiectiv, frică datorată legislației la care m-am referit. Așa că s-a scris în mare parte maculatură manipulantă, majoritatea de către istorici evrei sau de către români aserviți tezelor false pe care au început să le susțină tardiv unii evrei, după 1990.
Până în 1990, evreii din România și conducerea evreimii internaționale nu mai prididea să mulțumească poporului român pentru omenia de care a dat dovadă față de evrei, în trecutul istoric, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, când a fost singura țară din tabăra Germaniei care nu i-a exterminat pe evrei, i-a salvat, le-a salvat averile și le-a permis să emigreze în Palestina. Ulterior, guvernele României, începând cu guvernul Petru Groza au fost singurele din sfera sovietică de influență care au permis emigrarea evreilor în Israel și în SUA. România a susținut mult crearea statului Israel, în 1948, când exista o mare opoziție internațională față de acest demers, iar în 1967, a fost singura țară din blocul sovietic care a menținut relațiile cu Israel, după agresiunea acestuia împotriva Egiptului.
Poate cititorilor li se pare nefiresc să mă refer mult la problematica evreiască, când dumneavoastră m-ați întrebat despre legionari, despre Corneliu Codreanu și despre Ion Antonescu, cei la care s-a referit domnul Călin Georgescu în emisiunea Tv care a impresionat multă lume, subiecte care v-au inspirat pe dumneavoastră să deschideți această discuție cu mine. Dar, problematica legionară și a dreptei românești interbelice, autentic românești, nu a dreptei post-decembriste care este caricatură pro-colonialistă, adeseori antiromânească, este legată totalmente de chestiunea evreiască, adică de istoria relațiilor dintre evrei și români. Despre aceste chestiuni am scris și în cartea mea „Confruntări româno-evreiești” și în multe alte studii și articole.
Tudor Urse: Explicați cititorilor această legătură între Mișcarea Legionară și „chestiunea evreiască”, cum a numit-o Mihai Eminescu.
Corvin Lupu: Pe teritoriul Țărilor Române au apărut evrei din cele mai vechi timpuri, ca negustori de bunuri. Până la cristalizarea conștiinței naționale, la jumătatea secolului al XIX-lea, unele familii evreiești venite imediat după anul 1800 erau integrate în societatea românească, majoritatea locuiau la orașe, produseseră elite intelectuale și economice. Erau evreii numiți „pământeni”, cei care i-au supărat mai puțin pe români. Dar, după 1830, au început să pătrundă în Moldova și Țara Românească valuri de evrei care se așezau pentru că sesizaseră posibilitatea de a se îmbogăți mult și repede prin traficarea muncii românilor, pentru că românii erau toleranți, îi primeau, îi lăsau în pace și nu sancționau în nici un fel specula, adeseori înșelătoria și corupția, care nu erau deloc străine evreilor. În Transilvania, Banat și Bucovina, comunitățile ungurești și săsești, sub protecția autorităților austriece și austro-ungare, s-au protejat de evrei și nu i-au acceptat, astfel că aceștia au reușit să pătrundă în număr mai mic, cu deosebire în regiunile locuite de românii mult mai toleranți, ca de exemplu în Maramureș.
În decurs de câteva decenii, crescând mult numărul evreilor, iar practicile lor începând să-i deranjeze pe români, elitele politice au căutat soluții pentru a-i proteja pe români de influența nefastă a activităților evreiești. După aducerea în țară a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, s-a elaborat prima Constituție internă românească, în anul 1866. În Articolul 7, s-a precizat că obținerea cetățeniei române era condiționată de apartenența la creștinism, pentru a stopa continuarea fluxului de emigranți evrei. Această prevedere constituțională nu i-a oprit pe evrei să continue să se așeze în România și să găsească soluții de desfășurare a activității fără a deține cetățenie și acte legale.
În cadrul Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, lobby-ul evreiesc, susținut de cancelarul german Otto von Bismarck, cel mai influent om politic din Europa, a făcut mari presiuni asupra României să-i încetățenească pe evrei, amenințând cu nerecunoașterea independenței de stat a țării, care fusese obținută în fapt prin victoria românilor alături de ruși în războiul contra turcilor din anii 1877-1878. Nemulțumirile clasei politice românești față de evrei au fost atât de mari încât, cu riscul nerecunoașterii independenței de stat a țării, conducătorii României, inclusiv domnitorul Carol, au refuzat să modifice Constituția în favoarea evreilor.
Primul război mondial a adus noi valuri de evrei, de data aceasta refugiați din locuri de unde erau alungați, sau din calea unor armate care le amenințau viața, pentru că în multe părți ale Europei nu mai erau doriți. Deloc! A început o pătrundere masivă a evreilor, ilegal, prin escaladarea granițelor României, peste fâșiile de frontieră, sau prin mituirea funcționarilor de la frontiere. Cifra acestor evrei a fost evaluată în istoriografie la aproximativ 250.000-300.000 de evrei. De cum pătrundeau în România, evreii intrați ilegal se aciuiau pe lângă coreligionarii lor, după care începeau să desfășoare diverse activități, îndeosebi comerciale. Și-au școlit copiii în școlile, liceele și facultățile românești, în cadrul cărora au ajuns să reprezinte procente majoritare din total tineretului studios. Acest fapt a nemulțumit mult societatea românească și tinerii români, care nu mai aveau loc de evrei.
În timpul primului război mondial, atitudinea multor evrei față de români a fost una nu numai ne-prietenească, ci chiar dușmănoasă. În armată, pe front, au fost și evrei care au luptat cu devotament pentru România. Aceștia au fost decorați de regele Ferdinand și recompensați cu primirea cetățeniei române. Dar aceștia au fost puțini. În schimb, un mare număr de evrei au trădat, au trecut la inamic în momentele când erau santinele pe câmp, sau în alte împrejurări, când se predau imediat, iar unii comandanți de plutoane și-au condus subordonații în brațele inamicului. În lagărele de prizonieri germane, bulgărești și austro-ungare, mulți evrei dezertați au devenit paznicii românilor, pe care i-au chinuit mult.
În sensul celor spuse de mine există documente în arhivele militare. Într-un volum științific editat de Fundația „Cultul Eroilor”, patronată de Patriarhia Ortodoxă Română și de Ministerul Apărării Naționale, am publicat un articol pe baze documentare despre toate aceste chestiuni. Pentru etnicii români, unul din cele mai dezamăgitoare momente a fost când armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul. Casa Regală, Guvernul, Banca Națională și alte instituții se refugiaseră în Moldova, la Iași. Populația capitalei era îngrozită de ideea că va fi trecută prin foc și sabie. Surprinderea a fost când ocupanții străini au fost întâmpinați de un foarte mare număr de evrei și de țigani, care au venit cu coșuri cu merinde și cu flori să-i întâmpine pe dușmanii românilor, exprimându-și bucuria fără nici o reținere. Românii erau siderați…
Apoi, în Moldova, mai ales în Iași, unde jumătate din populație era evreiască, atitudinile lor favorabile bolșevicilor, pe care etnicii români îi considerau dușmanii lor cei mai periculoși, au fost de mare notorietate și au scandalizat opinia publică românească. Comuniștii, în majoritate zdrobitoare evrei și puțini ucraineni și de alte etnii, români aproape deloc, au declanșat acțiuni revoluționare și de susținere a bolșevismului, care i-au intrigat pe români și au agravat nemulțumirile pre-existente față de abuzurile arendașilor evrei, cârciumarilor evrei, față de superioritatea numerică foarte mare a evreilor din licee și facultăți, între doctori, judecători, ziariști și avocați, față de existența ilegală în România a sute de mii de evrei, fără cetățenie, fără acte, care desfășurau tot felul de activități pe lângă lege, în timp ce românilor li se cerea respectarea cu strictețe a legilor etc. etc. Toate acestea, ca și alte cauze, au condus la nașterea mișcărilor de dreapta, inclusiv a Mișcării Legionare, care și-a propus de la început să-i protejeze pe etnicii români, nu să-i lovească pe evrei sau pe alte etnii.
Unul dintre primii foarte importanți organizatori ai acestei mișcări a fost profesorul universitar, o perioadă decan al Facultății de Drept din Iași, Alexandru C. Cuza, nepot al marelui domnitor unificator al Principatelor Române, cărturar, viitor academician. Nu mai insist asupra evenimentelor care au condus la înființarea de către Corneliu Codreanu a Mișcării Legionare. Ele sunt consemnate în diverse lucrări.
Atentatul cu bomba pusă în Senatul României de către trei evrei bolșevici, în 1920, care a condus la morți și răniți în rândul unor personalități importante, a avut un ecou mare și a convins opinia publică românească de faptul că trebuie să se protejeze de activitățile antiromânești ale multor evrei. În conștiința publică românească a fi comunist era egal cu a fi evreu. Practic, antisemitismul invocat de evrei era, în cea mai mare măsură, anticomunism.
După ce, în anul 1924, conducerea evreiască a Partidului Comunist din România a introdus în programul partidului îndemnul la luptă pentru autonomia regiunilor istorice ale României, până la desprinderea lor de statul național român, opinia publică s-a convins de faptul că mulți, mulți evrei sunt adevărați dușmani ai României și ai românilor.
Iată unele dintre motivele nemulțumirilor etnicilor români față de evrei, care au condus la nașterea Mișcării Legionare.
Tudor Urse: Vă mulțumesc.

ALEXANDR DUGIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA

 
ALEXANDR DUGIN despre RĂZBOIUL DIN UCRAINA

"...Acesta nu este un război cu Ucraina. Este o confruntare cu globalismul ca fenomen planetar integral. Este o confruntare pe toate planurile - geopolitic și ideologic. Rusia respinge totul în globalism - unipolaritatea, atlantismul, pe de o parte, și liberalismul, anti-tradiția, tehnocrația, Marea Resetare, într-un cuvânt, pe de altă parte. Este clar că toți liderii europeni fac parte din elita liberală atlantistă.
Iar noi suntem în război cu exact acest lucru. De aici și reacția lor legitimă. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste. Nu mai are de ales: fie își construiește propria lume, fie dispare. Rusia a stabilit o cale pentru a-și construi lumea sa, civilizația sa. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveran în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un continent-stat, o civilizație-stat. Nicio țară nu poate rezista mult timp unei deconectări complete.
Rusia creează o tabără de rezistență globală. Victoria sa ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, atât de stânga, cât și de dreapta, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese.
Dar când câștigăm, toată lumea are de câștigat. Așa ar trebui să fie. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne ucidă acum vor fi primii care vor profita mâine de întreprinderea noastră. Aproape întotdeauna scriu lucruri care se adeveresc. Și acest lucru se va adeveri." .............
Și din nou: "Ce înseamnă ruperea cu Occidentul pentru Rusia? Este vorba de mântuire. Occidentul modern, în care triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Nu mai este nici Occidentul culturii mediteraneene greco-romane, nici Evul Mediu creștin, nici secolul XX violent și contradictoriu. Este un cimitir al deșeurilor toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și cu cât Rusia se detașează mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede se întoarce la rădăcinile sale. Pentru ce? Creștină, greco-romană, mediteraneană... - europeană... Adică la rădăcinile comune ale adevăratului Occident. Aceste rădăcini - ale lor! - Occidentul modern le-a tăiat calea. Și au rămas în Rusia.
Abia acum Eurasia își ridică capul. Abia acum liberalismul din Rusia pierde terenul de sub picioare.
Rusia nu este Europa de Vest. Rusia i-a urmat pe greci, Bizanțul și creștinismul răsăritean. Și continuă să urmeze această cale. Da, cu zigzaguri și ocolișuri. Uneori pe alei fără ieșire. Dar este în mișcare.
Rusia s-a ridicat pentru a apăra valorile Tradiției împotriva lumii moderne. Este tocmai acea "revoltă împotriva lumii moderne". Nu ai învățat?
Iar Europa trebuie să se despartă de Occident și chiar și Statele Unite trebuie să-i urmeze pe cei care resping globalismul. Și atunci toată lumea va înțelege semnificația războiului modern din Ucraina.
Mulți oameni din Ucraina au înțeles acest lucru. Dar teribila propagandă liberală-nazistă furibundă nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă în mintea ucrainenilor. Își vor veni în fire și vor lupta alături de noi pentru împărăția luminii, pentru tradiție și pentru o adevărată identitate creștină europeană. Ucrainenii sunt frații noștri. Au fost, sunt și vor fi.
Ruptura cu Occidentul nu este o ruptură cu Europa. Este o ruptură cu moartea, degenerarea și sinuciderea. Aceasta este cheia recuperării. Iar Europa însăși - popoarele din Europa - ar trebui să ne urmeze exemplul: să răstoarne junta globalistă antinațională. Și să construiască o casă europeană adevărată, un palat european, o catedrală europeană."
- Alexandr Dugin -

Alexandr Dugin sur la guerre en Ukraine:

Traducere/Traduction automată/automatique

Alexandr Dugin sur la guerre en Ukraine: "Ce n'est pas une guerre avec l'Ukraine. C'est une confrontation avec le globalisme en tant que phénomène planétaire complet. C'est une confrontation sur tous les plans - géopolitique et idéologique. La Russie rejette tout dans le globalisme - Unipolarité, Atlantis, d'une part et le libéralisme , anti-tradition, technocratie, la grande réinitialisation, en un mot, d'autre part. Il est clair que tous les dirigeants européens font partie de l'élite libérale de l'Atlantique. Et nous sommes en guerre avec exactement cela. Par conséquent et leur réaction légitime. La Russie est maintenant exclue des réseaux mondialistes. Il n'a pas le choix: construit son propre monde ou disparaît. La Russie a mis un moyen de construire son monde, sa civilisation. Et maintenant, la première étape a été faite. Mais souverain devant le globalisme ne peut être qu'un grand espace, un État du continent, un État civilisation. Aucun pays ne peut supporter une déconnexion complète. La Russie crée un camp de force mondial. Victoria serait une victoire pour toutes les forces alternatives, gauche et droite, et pour tous les peuples. Comme toujours, nous commençons les processus les plus difficiles et les plus dangereux. Mais quand on gagne, tout le monde doit gagner. Voilà comment il devrait être. Nous créons les conditions pour une vraie multiplololarité. Et ceux qui sont prêts à nous tuer maintenant seront les premiers à tirer parti de notre entreprise demain. Je répète presque toujours des choses qui sont vraies. Et ce sera vrai. "............. Et encore: "Qu'est-ce que cela signifie avec l'Occident pour la Russie? C'est le salut. L'Ouest moderne, dans laquelle triomphe Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates et Zuckerberg, est la chose la plus dégoûtante de l'histoire du monde. Il y a ni la culture occidentale, la Méditerranée grecque-romaine, ni le Moyen Âge chrétien ni le XXe siècle violent et contradictoire. C'est un cimetière de gaspillage toxique de la civilisation, c'est anti-civilisation. Et plus la Russie se détache et plus complètement par elle, la plus rapide, il est de retour à ses racines. Pour quoi? Christian, romaine grec-romain, méditerranéen ... - Européenne ... c'est-à-dire aux racines communes de la véritable ouest. Ces racines - la leur! - L'Occident moderne coupa leur manière. Et ils sont restés en Russie. Seulement maintenant Eurasia leva la tête. Seulement maintenant le libéralisme de la Russie perd le sol sous les pieds. La Russie n'est pas l'Europe occidentale. La Russie a suivi les Grecs, Byzance et le christianisme oriental. Et continuer à suivre ce chemin. Oui, avec zigzags et contournement. Parfois, sur des allées sans sortie. Mais ça bouge. La Russie s'est levée pour défendre les valeurs de la tradition contre le monde moderne. C'est précisément que "révolte contre le monde moderne". Vous n'avez pas appris? Et l'Europe doit être séparée de l'Ouest et même les États-Unis doivent suivre ceux qui rejettent le globalisme. Et puis tout le monde comprendra le sens de la guerre moderne en Ukraine. Beaucoup de gens en Ukraine ont compris cela. Mais la terrible propagande libérale-nazie inclinée n'a laissé aucune pierre faux dans l'esprit des Ukrainiens. Ils viendront dans leurs discussions et lutteront avec nous pour le royaume de lumière pour la tradition et pour une véritable identité chrétienne européenne. Les Ukrainiens sont nos frères. Ils étaient, ils sont et seront. La rupture à l'ouest n'est pas une rupture avec l'Europe. C'est une rupture avec la mort, la dégénérescence et le suicide. C'est la clé de la récupération. Et l'Europe elle-même - les peuples en Europe - devraient nous suivre l'exemple: renverser la junte antinienne mondiale. Et construire une véritable maison européenne, un palais européen, une cathédrale européenne. " - Alexandr Dugin -

Ion Coja. Peter Weisz, evreul de naționalitate constănțean

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

  Ion Coja. Peter Weisz, evreul de naționalitate constănțean

 

Nu mai știu unde am citit sau auzit cum că orice anti-semit autentic are un bun prieten evreu. La mine se potrivește: printre cei câțiva dintre care mi-e geu să spun care mi-este sau mi-a fost cel mai bun prieten, se numără și un evreu: Peter! Peter Weisz! Ne-am cunoscut pe la 5 ani, vecini în mahalaua Cuza Vodă, am fost colegi de grădiniță, de școală, de liceu, și am trăit împreună momente unice! A fost legătura umană cea mai îndelungată, până în urmă cu un an când Peter a murit pe masa de operație, inima nu i-a mai pornit!…

Să-i amintesc și pe ceilalți buni prieteni care nu mai sunt: Mihai Șainian, Fane Unteanu, Petre Anghel, Romică Simionescu, Alecu Cuturicu… Alții, încă pe ring, mă sfiesc să le spun numele! Să fie sănătoși!

Am mai povestit despre Peter, evreul cu care am umblat an de an cu colindul, fără să cunoaștem motivul vreunei incompatibilități. Mergeam pe la rudele mele, numeroase în Constanța copilăriei mele, de unde făceam grosul încasărilor, dar și pe la rudele lui Peter, mai puține, care ne primeau ușor amuzați că le aducem vestea nașterii lui Mesia. Ani după aceea am înțeles că Crăciunul ne deosebea, pe români de evrei! În fapt, în casele evreilor colindați mirosea tot a cozonaci, cozonacii al căror miros ne întâmpina în fiecare casă colindată! Am mâncat în anii aceia la Peter acasă și pască jidovească, iarăși fără să înțeleg de ce era deosebită de pasca noastră… Dar n-a contat nicicum ce nu puteam înțelege, conta că dintre toți tovarășii de joacă mă înțelegeam cel mai bine cu Peter! El scund și îndesat, eu lung și deșirat, ca doi Pat și Patașon de care nimeni azi nu-și mai aduce aminte.

Ne mai și deosebeam! Joaca noastră fiind la două străzi distanță de Biserica Adormirea Maicii Domnului am aflat târziu de ce când și când Peter dispărea dintre noi și se întorcea după un sfert de ceas, cu buzunarul plin de mărunțiș. Pasămite, când clopotul bisericii era tras într-un anumit fel care însemna scoaterea mortului din biserică, Peter cunoștea acest detaliu și se grăbea să prindă un loc printre nevoiașii care așteptau să se înfrupte din ritual: familia defunctului arunca în urma sicriului ceva bănet, iar cerșetorii se buluceau să adune cât putea fiecare să apuce. Apuca și Peter, dar n-am știut de această șmecherie a bunului meu prieten decât ani buni mai târziu, la un ceas al amintirilor, la Dortmund, în 1984, când am făcut prima mea ieșire în Occident, iar Peter a fost primul dintre românii pe la care am tras.

Peter, fiu de stomatologi, trăia o viață îndestulată, dar taică-su, un tată sever, nu-i dădea nici un ban de cheltuială, dar îl încurajase să se descurce, să găsească singur surse de făcut bani și lui Peter i-a mers mereu mintea cum să facă rost de bani. De câteva ori i-am fost tovarăș de afaceri și am câștigat bani frumoși împreună. De exemplu, cu trotineta lui Peter ajutam vecinii mai vârstnici să care acasă bidonul cu gaz lampant, destul de incomod la transport!

Pe scurt, Peter s-a descurcat întotdeauna în privința banilor, nefiind deloc zgârcit, ci cheltuia cu dărnicie pentru cei din preajma sa. Băiat filotim! A avut mulți prieteni peste tot pe unde viața l-a purtat.

La un an de la terminarea liceului Peter și ai lui au făcut Alia: au depus dosar de plecare în Israel și li s-a aprobat. M-am dus să-mi iau rămas bun de la bunul meu prieten. Mi-a rămas în minte maică-sa, o femeia deșteaptă, de la care nu mă așteptam s-o aud că se jură să nu mai calce prin țara „asta”! Nu știu din ce motiv! Dar a apărut la Constanța după câțiva ani, când Peter s-a întors să-și regăsească perechea din timpul liceului și s-o ia de nevastă! Taică-su a motivat revenirea ca să-și comande câteva costume la croitorul din cartier, la domnul Minea. În Israel nu găsise un croitor la fel de priceput!

În Israel Peter al nostru a trebuit să facă vreo trei ani de armată. Pus pe glume cum era mereu, la vizita medicală când medicii au constatat că Peter nu este circumcis, acesta i-a întrebat: fapul că nu-s circumcis nu-i motiv să mă declarați inapt pentru serviciul militar?!

Nu știu dacă am înțeles bine, dar Peter și ai lui au fost obligați să locuiască în Israel un număr de ani și abia după aceea au putut să-și aleagă de fapt o țară în care să se bucure de beneficiile libertății. Și au ales Germania, unde Peter a făcut și o facultate, facultatea la care tânjesc cam toți constănțenii: construcții navale. A terminat-o, la Kiel parcă, după care a colindat lumea ca mare inginer naval: Italia, Anglia, Nigeria. După care, nemulțumit de salariul unui bun inginer naval, și-a adus aminte de meseria părinților săi, cea de stomatolog, a aflat și cât de bine sunt plătiți în Germania stomatologii și a luat decizia de a se face stomatolog. Decizie care l-a obligat să se întoarcă în România, în 1978. …Fine del primo tempo!

Secondo tempo. În România află de la minister că nu poate fi acceptat ca student străin deoarece a trecut de vârsta limită: 35 de ani! Situație disperată, în care își aduce aminte de bunul său prieten din copilărie și apelează la frumoasele amintiri care îi leagă. Constănțeanul subsemnat se descurcă, apelează la directorul editurii Pedagogice, vestitul domn Floricel, și se obține derogarea prin care domnul Weisz Peter este primit student la facultatea de stomatologie din București! Urmează cei cinci ani de studenție despre care Peter avea să declare că au fost anii cei mai frumoși ai vieții sale. Inclusiv datorită colegei Mona cu care va contracta al doilea mariaj. Mai trainic decât primul, dar și mai dureros în final.

L-am întrebat odată de ce nu este tăiat împrejur, iar el mi-a povestit că născut fiind la Timișoara în septembrie 1942, într-o țară ocupată de germani, maică-sa a decis să nu-l supună ritualului judaic, pentru ca la nevoie să poată susține că nu este evreu! Conclzia mea: Asta înseamnă că și eu, care nu sunt tăiat pe nicăieri, pot susține că sunt evreu, ca și tine, și pot să cer plecarea în Israel! Tu cum ai dovedit că ești evreu!

Răspunsul său a fost memorabil și-l reproduc întocmai: „Deși m-am născut în timp de război, la două săptămâni de la naștere apariția mea pe lume a fost înregistrată la New York, la Comunitatea Mondială a Evreilor. De acolo mi-a venit și confirmarea că suntem evrei atunci când am cerut să emigrăm în Israel.”

Discutând despre evreitatea sa, Peter mi-a povestit că este destul de subțire: avea printre ascendenți și italieni, și unguri, și germani. Dar tu cum te simți că ești, ca naționalitate? am insistat eu. Și atunci Peter mi-a dat un răspuns pentru care l-am iubit fără rest: Eu, zis-a Peter, eu mă simt de naționalitate constănțean!…

De Constanța nu s-a putut rupe niciodată, a revenit mereu, inclusiv cu fiica sa pe care a înscris-o la facultatea de stomatologie din cadrul Universității Ovidius. Ani de zile a fost nelipsit de la întâlnirile promoției noastre din luna iunie, de la Liceul Mircea cel Bătrân, continuate la „Zorile”, restaurant emblematic pentru orice constănțean adevărat. La una din agapele noastre mă aflam cu Peter alături, ceilalți colegi se dădeau încă tineri pe ringul de dans, era o atmosferă chiar sărbătorească, de voioșie și plăcere de a ne afla împreună toți cei prezenți, deci inclusiv Peter al nostru, care, după ce ne-am amuzat privind zbănțuiala colegilor, oftează la un moment dat și-mi zice cu multă amărăciune în glas: „Măi, Ioane! Să știi că dacă n-ar fi fost comuniștii, noi n-am fi plecat din România!” Așadar, pentru Peter, ins apolitic în general, era clar un lucru: plecaseră din România, el și ai lui, de răul sistemului comunist! Nu de dragul Israelului ori al Occidentului! Ci din cauza „comuniștilor”!

Atmosfera în care mi-a făcut această destăinuire, și ceva din vocea sa, un fel de disperare după ce făcuse un bilanț al existenței sale și se vedea bine că regretă părăsirea Constanței și a colegilor, m-a oprit să-i pun întrebarea care mi-a venit de vârful limbii: Măi, Petere! Și comunismul cine naiba l-a adus în România?! În România și pe planeta asta?!…

Nu era frumos din partea mea să-l trezesc la realitate. Aveam amândoi vreo 70 de ani și dacă Peter nu conștientizase încă adevărul cu privire la originea Comunismului, la vinovăția evreiască privind apariția regimului bolșevic atât de opresiv, de inuman, mi s-a părut un gest lipsit de delicatețe să-l corectez, să-l dumiresc eu cine era vinovat pentru anii săi petrecuți ca evreu rătăcitor pe fața pământului, după ce avusese norocul să se nască într-un loc atât de binecuvîntat ca România, ca Constanța, la doi pași de plaja de la Trei Papuci… A dat cu piciorul acestui noroc și a plecat să facă ani grei de armată în Israel de unde a plecat apoi ca din pușcă atunci când i s-a ridicat interdicția de a părăsi Eretz Israel! Nu s-a mai întors în Israel!… În schimb în România a revenit de zeci de ori!… Se pregătea să-și petreacă aici ultimii ani de viață!

Ce vreau să spun cu această poveste despre bunul meu prieten evreu?

M-a stârnit deunăzi afirmația unui tînăr politician care dorește să legifereze acordarea cetățeniei românești pentru nepoții nepoților evreilor care au plecat din România, pe motiv că „acea cetățenie le-a fost furată”! Le-a fost furată de autoritățile de la București!

Fals, amice! Niciun evreu nu a fost deposedat de cetățenia românească în mod abuziv, ci conform cu legea, pe care ei o cunoșteau bine când au făcut cerere de plecare în Israel. O cerere de „repatriere”, făcută în temeiul credinței lor profunde că Israelul este patria lor și acolo doresc ei să trăiască și să moară! Și pentru asta erau de acord să renunțe la cetățenia română! Nu mai era bună la nimic!

Nu este adevărată nici povestea cu vînzarea de evrei, dorită de statul român! Dimpotrivă, lobyul evreiesc din Occident, din SUA în primul rând, a făcut mereu presiuni asupra guvernului român să acorde mai ușor viza de plecare în Israel! Deci, dacă e cineva vinovat de „furatul cetățeniei”, vinovată este presiunea/propaganda sionistă, evreiască, profund interesată de sporirea numărului de evrei din Israel. Românii nu au avut nici o vină în plecarea evreilor din România, majoritatea cu o calificare profesională superioară, și nu au românii nici un motiv să-și reproșeze vreun abuz față de evreii care au părăsit România. Nu avem nici un motiv să ne considerăm vinovați în vreun fel și datori de a îndrepta nedreptatea guvernanților români, a părinților noștri! Dacă evreilor li s-a „furat” cetățenia, hoțul este la New York și la Tel Aviv! Dacă cineva i-a păcălit, acei manipulatori erau evrei, mai mult sau mai puțin sioniști, dar evrei! Cel puțin în acte!

Lucrul cel mai important din povestea evreului Peter Weisz este detaliul că el și ai lui „nu ar fi plecat din România în Israel” dacă nu i-ar fi presat regimul comunist din România! Atingem astfel un subiect complet ignorat în discuțiile despre factorii istorici care au modelat evoluția evenimentelor istorice din veacul al 20-lea. Este vorba de reținerea/refuzul evreilor de a da curs invitației sioniste de a coloniza Palestina. Acest refuz a avut consecințele cele mai tragice pentru pacea mondială!

Să recapitulăm puțin:

1. Evreii obțin în 1917 declarația Balfour din partea englezilor, care își dădeau astfel acordul și sprijinul pentru înființarea statului Israel pe teritoriul Palestinei. Teritoriu a cărui soartă englezii nu aveau nici un drept să o decidă. Urmare a acestui troc, lobyul evreiesc din Statele Unite îi păcălește pe americani și îi face să iasă din neutralitatea asumată față de războiul din Europa. Și în felul acesta se reiau luptele, iar Germania, din țară învingătoare, se trezește țară învinsă și aspru pedepsită la tratativele de pace de la Versailles, fiind obligată să plătească despăgubiri de război care duc țara în pragul falimentului economic și financiar.

2. Nemții află de trădarea evreimii mondiale ale cărei interese au schimbat soarta războiului. Și așa se face că Germania, stat care oferise o permanentă protecție evreilor, devine port stindardul anti-semitismului mondial. Un anti-semitism total, sistematic, bine pus la punct.

3. Între timp, adică în anii de după obținerea acordului britanic pentru înființarea statului Israel, propaganda sionistă pornește o campanie asiduă printre evreii din lumea largă pentru a participa la colonizarea Palestinei, în vederea stabilirii în Palestina a unui număr suficient de mare de evrei pentru a face posibilă declararea Palestinei stat evreiesc. Se face apel la patriotismul evreiesc care are acum ocazia să se manifeste ca voință națională de a avea un cămin, o patrie, un teritoriu național, cel al străvechii Iudei. Sute de evrei pleacă spre Palestina și se fac coloniști, dar numărul lor este absolut insignifiant de mic, față de majoritatea arabă din Palestina! Trebuia făcut altceva care să-i determine pe evrei să-și părăsească în număr mare rosturile din țara unde trăiau de mai multe generații și să plece în necunoscut, în Palestina ostilă și inospitalieră. Și sioniștii, mari șahiști, au apelat, nota bene!, chiar la anti-semitismul german, l-au încurajat, l-au stimulat, până ce anti-semitismul a devenit politică de stat în Germania și mai multe țări din Europa. Germanii îi invită pe evrei să părăsească țara pe care o trădaseră liderii mondiali ai evreimii! Modelul german este urmat de alte state și toată lumea discută despre strămutarea evreilor din Europa într-un teritoriu care să devină patria lor. Se propun mai multe variante, una fiind Madagascarul. După părerea subsemnatului o variantă deloc neglijabilă!

4. Evreii sunt declarați indezirabili în mai multe țări din Europa care se aliază cu Hitler. Prigoana împotriva evreilor, mult dorită de strategii sioniști, duce în final la ceea ce numim Holocaustul anti-semit din anii 1941-1945. La sfârșitul războiului, evreii eliberați din lagăre aleg unde să-și petreacă restul vieții, o parte aleg Palestina, dar cei mai mulți aleg revenirea în țara de obârșie sau Statele Unite.

5. În Palestina, ca să se adune numărul necesar de evrei era nevoie de un alt impuls care să-i oblige pe evrei să părăsească țara unde, de bine, de rău, se aciuaseră și trăiau de câteva generații! Acest impuls a venit dintr-o direcție neașteptată! Războiul se încheiase printre altele și cu un rezultat neașteptat: ocuparea de către Armata Roșie a statelor est-europene și instaurarea în aceste state a regimului comunist! Ei, bine, în aceste țări est-europene trăiau cei mai mulți evrei din Europa. Și tocmai regimul comunist instaurat în Estul Europei le putea fi de cel mai mare ajutor sioniștilor, în căutarea de evrei fraieri care să colonizeze Palestina. Regimul iudeo-bolșevic de teroare instaurat în aceste țări a instituit, printre alte opreliști, interdicția de a părăsi țara respectivă. Cetățenii din lagărul socialist nu aveau voie să părăsească țara și să-și caute fericirea pe alte meridiane! Cu o singură excepție: evreii! Evreii, numeroși în țările respective, numai ei puteau părăsi raiul comunist, dar cu condiția de a se stabili în Israel!…

…Aceasta este pe scurt povestea întemeierii statului Israel! Cât a fost scenariu planificat și cât a fost jocul întâmplării este un aspect secundar! Aspectul principal îl constituie rezultatul: suferința umană imensă pe care a generat-o proiectul sionist!

Este vorba în primul rând de suferința evreilor, trecuți prin experiența persecuțiilor anti-semite generalizate la aproape întreaga Europă și culminând cu genocidul numit Holocaust. Chiar dacă dimensiunile acestuia vor fi fost mult mai mici decât cele cuprinse în datele oficiale, tot despre multă și nemeritată suferință este vorba!

Evreii care de bună voie și-au părăsit rosturile pentru o iluzorie fericire în Israel intră și ei la socoteală, mai ales că viața în Israel are până în zilele noastre neajunsuri care fac din mulți evrei cetățeni dispuși să-și părăsească patria mult dorită. Cei mai mulți pentru a reveni în țara din care le-au plecat părinții în urmă cu 30-70 de ani.

Pentru cunoscători, această soluție se cheamă diasporism și este luată în calcul cu multă seriozitate de cei care cugetă la viitorul evreilor israeliți! În căutarea unei soluții pentru conflictul palestiniano-evreiesc din Israel, conflict imposibil de temperat, diasporiștii propun ca în Israel să rămână evreii veniți din țările arabe, evrei a căror cultură îi apropie de mentalul palestinian, iar evreii sosiți din Europa să se întoarcă în țara din care au plecat părinții lor!

Să se întoarcă? Dar este sigur că mai au acest drept?! Dreptul special de a reveni în țara din care le-au plecat părinții, ca și când această țară este mereu disponibilă să colaboreze și să cedeze la manevrele nebuniei sioniste!

Subiectul acesta merită însă a fi cercetat separat, nu mai înainte de a face inventarul suferințelor cauzate de politica sionistă pentru ne-evreii din țările afectate de propaganda sionistă! Deocamdată afirm părerea mea: nu există un asemenea drept pentru evreii care au plecat din țara respectivă, susținând că merg în patria lor adevărată, Israel numită! Au obligația să-și respecte alegerea făcută!

În discuția mea cu Peter, relatată mai sus, m-am abținut să-i vorbesc de vinovăția evreiască pentru instaurarea comunismului în România, comunism care i-a determinat pe cei din familia lui Peter să plece în necunoscut. Și n-am scos o vorbă nici despre suferința familiei mele, umași ai unor ciobani ardeleni veniți în Dobrogea pe la 1900 și a căror agonisită de o jumătate de veac, deloc neglijabilă căci erau oameni muncitori, cu spor în tot ce făceau, s-a dus pe apa Sâmbetei prin naționalizarea de după 1948, proclamată prin instaurarea iudeo-comunismului!…

Nu i-am pomenit lui Peter de umilințele și interdicțiile prin care am trecut ca fii de chiaburi, de exploatatori, acestea fiind în mare parte imaginate de mintea bolnavă a unor evrei fanatizați de lupta de clasă, de instaurarea dictaturii proletariatului și de alte aiureli iudeo-bolșevice. Dictatură pe care nu le-a trecut prin cap s-o instaureze și în Israel, patria regăsită după milenii de exod și rătăcire pe toate meridianele globului. Numai că în România oprimată crunt de evreii bolșevici, compatrioții noștri evrei aveau la dispoziție posibilitatea părăsirii sistemului, posibilitate de care noi ne-evreii eram lipsiți! Adică ni se interzicea speranța, șansa de a ne decide soarta! Și asta ne dădea sentimentul unei dureroase discriminări, care îi favoriza pe evrei într-un mod cu totul inacceptabil. Cum să nu se nască astfel sentimente de reținere față de evrei?!

Era umilitor, ca ne-evreu, să-ți iei rămas bun de la un coleg evreu care părăsea corabia noastră plutitoare în derivă! Cei mai mulți dintre evrei țineau secretă această plecare, evitau o ultimă discuție cu colegii condamnați de alți evrei la o existență fără orizont, fără speranță! De acest revers al medaliei minunatul evreu Peter Weisz nu a avut habar, iar eu l-am lăsat să se simtă bine mai departe dând vina pe comuniștii din România părăsită, fără să știe că, în ultimă instanță, cine spune comunist spune de fapt evreu! Fără să priceapă că marele eșec al vieții sale fusese provocat de evrei, de evreii comuniști și de evreii sioniști! Pentru Peter Weisz nu existau aceste două categorii de evrei, care au stricat nu numai viața sa, ci și viața întregii planete! Inclusiv a mea și a dumitale, iubit cetitorule!

Ion Coja