Acad. Dan Berindei. MANUALELE DE ISTORIE ÎNTRE EDUCAŢIE NAŢIONALĂ ŞI EDUCAŢIE EUROPEANĂ

MANUALELE DE ISTORIE ÎNTRE EDUCAŢIE NAŢIONALĂ ŞI EDUCAŢIE EUROPEANĂ

Acad. Dan Berindei

Bucureşti

Manualul reprezintă un instrument indispensabil în opera de formare a unui tânăr. Într-o circulară a Eforiei şcoalelor din Ţara Românească în perioada regulamentară se arăta că elevii fără manuale „îşi pierd vremea în zadar”, că ei nu merg la şcoală „numai ca să fie profesorul doică”, ci ca să înveţe şi că fără cărţi „ce învăţătură li se poate da?”[1].

Neîndoielnic, manualul a avut şi are menirea de întregi munca de predare şi trasmitere a învăţătorului sau profesorului, de a o secunda sau de a o completa şi uneori sistematiza – când dacălul în cauză nu are un nivel corespunzător – şi de a împlini lipsa timpului suficient de predare. Totodată, manualul ajută la o transmitere paralelă şi în parte uniformă a cunoştinţelor, contribuind la integrarea socială, naţională, europeană şi aş spune umană a copilului ori a tânărului. Faptul că aceleaşi cunoştinţe sunt comunicate pe această cale contribuie la formarea, evident diferenţiată, în funcţie de nivelul, aptitudinile şi preferinţele celui care este supus procesului de învăţătură, dar, în acelaşi timp, o bază de pornire în bună măsură similară a acestui proces, reflectată în manual, determină formarea integrată şi nu doar individuală a celui în cauză.

Manualele, în ceea ce priveşte pe români, au reprezentat, de la începuturile epocii lor moderne, instrumente prin intermediul cărora ei s-au integrat într-un proces educaţional general, european şi pe de altă şi un mijloc de coagulare şi apropiere naţională şi aceasta, deşi ei erau răspândiţi în ţări  diferite. De la cele dintâi abecedare, tipărite la Alba Iulia în 1699[2], la Râmnicu Vâlcea în 1726 (realizat sub ocupaţia austriacă a Olteniei), la Cluj în 1744, la Râmnicu Vâlcea în 1749, s-a ajuns la abecedarul tipărit la Iaşi în 1755, larg răspândit şi în Transilvania şi reeditat în 1771 la Viena[3], la cel de la Blaj din 1760[4]. Deosebit de important a fost apoi în 1777 abecedarul Felbinger, tipărit în 10 000 de exemplare, care a cunoscut şi alte două ediţii, în 1781 şi în 1806, ultima tipărită la Buda[5]. 

Abecedarele din acea epocă, manual de bază, punctul de pornire al procesului de învăţământ, circulau pe întreg teritoriul locuit de români, fapt deosebit de important. Dacă împărăteasa Maria Tereza a interzis importul de cărţi din Ţara Românească în 1746 – determinată la aceasta din motive confesionale, pentru a stăvili acţiunile orotdoxe în Transilvania, unde fusese creată Biserica greco-catolică, considerată, în acel moment, de Curtea de la Viena, ca singura a românilor ardeleni şi din nou în 1768, când a oprit importul din „provinciile străine”[6], îl vedem, dimpotrivă, în 1795, pe domnul Alexandru Moruzi al Ţării Româneşti dispunând libera intrare a cărţilor din Transilvania,  tipărite „în limba rumânească”, inclusiv a manualelor[7]. Un rol catalizator în privinţa transmiterii către tineretul românesc de pretutindeni a cunoştinţelor în limba sa l-a avut tipografia din Buda, începând din 1797, când, cumpărând tipografia lui Kürzbock de la Viena, Ştefan Novacovici a strămutat-o Ungaria[8] şi când această tipografie şi-a demonstrat deosebita utilitate nu numai pentru românii din Imperiu, dar şi pentru cei de la Sud şi Răsărit de Carpaţi. Cartea românească  tipărită la Buda a satisfăcut şi cerinţe din Principate, uneori a rezultat din strădania cărturarilor de dincoace de munţi ori a fost realizată cu sprijinul unor boieri luminaţi; a fost astfel cazul Povăţuitorului tinerimii către adevărata şi dreapta cetire, atribuit lui Gheorghe Lazăr, dar care s-a demonstrat că nu-i era autor, şi a cărei publicare a fost întemeiată pe sprijinul bănesc al marelui boier muntean Grigore Băleanu, prezent, între altele, şi în evenimentele din 1821[9].

Dar, încă de atunci, aceste manuale au reprezentat şi o punte europeană. Neîndoielnic că în intenţiile ei, Curtea de la Viena încuraja o unificare culturală înăuntrul Imperiului şi la aceasta contribuia, nu în mică măsură, faptul că copiii aparţinând diverselor etnii porneau de la baze comune. Dar s-au mai adăugat şi alte punţi, în 1783, sasul Martin Hochmeister a transliterat abecedarul oficial de la Viena în germană şi română şi în acelaşi an a apărut la Blaj, prin strădania lui Gheorghe Şincai, un abecedar bilingv româno-german[10]. Semnificativ pentru această interconexiune culturală şi interetnică este şi faptul că abecedarul lui Hochmeister a fost retipărit la Bucureşti, în 1847, în tipografia Kopainig, într-o ediţie maghiaro-germană, destinată, neîndoielnic, copiilor germanilor şi maghiarilor stabiliţi în acea vreme în Ţara Românească[11]. Şi mai important a fost tipărirea în 1796, la Blaj, a unui abecedar realizat de Şincai în patru limbi – latina, româna, maghiara şi germana[12].

Istoria şi-a câştigat treptat „dreptul de cetate” şi însemnătatea şi locul ocupat de ea în procesele formative din învăţământ a sporit mai ales în acelaşi veac al XVIII-lea. Istoria universală a reprezentat în această privinţă o altă punte integratoare, de altfel accentuată de faptul că, timp de decenii, ea a fost predată în temeiul unor manuale străine. Această utilizare a manualelor străine a asigurat în toate domeniile europenizarea învăţământului. De pildă, în 1795, episcopul Amfilohie Hotineanul a tipărit la Iaşi un manual de matematică prelucrat după lucrarea italianului Aleessandro Conti şi unul de geografie, care, deşi îmbogăţit de ierarh, avea la temei o traducere din Charles Buffier[13]. Revenind la istorie, semnificativ era şi faptul că în învăţământul „mai înalt” din spaţiile româneşti istoria universală era predată cu ajutorul aceloraşi manuale de limbi străine. Cum bine s-a remarcat cândva, la Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi se utilizau „traduceri după tot ce a produs mai bun literatura didactică occidentală în toate domeniile: filosofie, ştiinţe exacte, istorie şi geografie”[14]. De altfel, profesorii acestor Academii au avut o deschidere „modernizatoare” şi europeană. Unul din directorii Academiei ieşene, Iosip Mesiodax declara: „să înceteze acea ideie preconcepută că numai ceea ce ne-a dat antichitatea greacă este bun, Europa de astăzi întrece în înţelepciune până şi vechea Eladă”[15]. În ceea ce priveşte istoria, erau interpretaţi istoricii clasici ai Antichităţii. Dintre istoricii epocii lor, profesorii Academiilor vor utiliza şi traduce lucrările lui Charles Rollin, ale abatelui Millot ori ale lui Anquetil; a fost folosită şi tradusă şi Istoria universală a lui G.G.Bredow, tipărită în 1828, în limba greacă la Bucureşti, operă tradusă mai târziu şi în limba română[16]. La  Blaj s-au utilizat, de asemenea, manualele lui Rollin şi ale abatelui Millot, adăugându-se şi cele ale lui J-.Chr.Gatterer şi G.Pray[17]. În orice caz, utilizarea în învăţământul înalt al românilor atât din Principate cât şi din Transilvania a unor manuale similare merită a fi reţinută!

Din trupul istoriei universale, ca un fenomen reflectând şi procesele de formare ale naţiunii moderne, s-a dezvoltat domeniul nou, pentru învăţământ, al unei istorii a românilor. La Blaj au fost utilizate în această privinţă Scurta cunoştinţă a istoriei românilor a lui Samuil Micu, rămasă în manuscris până acum câteva decenii şi, de asemenea, din 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior[18]. Ar trebui, poate, adăugat, că predarea acestei istorii naţionale s-a făcut pe răspunderea conducerii şcolii, deoarece în acea vreme un episcop catolic cu drept de control asupra instituţiei de la Blaj afirmase: „Historia este oculus mundi ideoque valachis interdicenum est hoc studium”[19].  De altfel, încă în deceniul  al patrulea al secolului trecut, prefectul Iosif Wenzel pusese o rezoluţie pe o petiţie a românilor braşoveni ortodocşi care se plângeau că nu le erau admişi copiii în învăţământul liceal săsesc: „...vouă neuniţilor nu vi se dă voie să faceţi şcoli mai mari decât numai în care să învăţaţi a citi, a scrie şi cele patru operaţiuni”[20] .

În august 1818, în Înştiinţarea sa către „de toată cinstea vreadnică tinerime”, punând temei unui învăţământ naţional în Ţara Românească, Gheorghe Lazăr a aşezat printre „matemiile” – materiile! – ce urmau a fi predate, în noua şcoală: „Retorica şi istoria neamului cu a patriei dinpreună şi alte ştiinţe ce sunt de trebuinţă spre înţelesul acestora”[21]. Istoriei naţionale îi era astfel creat un statut, într-unul din statele autonome româneşti, de către un transilvănean, care izbutise să câştige sprijinul marei boierimi naţionale în anii de sfârşit ai regimului fanariot şi totodată ea urma să acopere întregul neam, indiferent de hotarele care-l despărţeau în acea vreme în cuprinsul  sau sub dominaţia a trei imperii. Cu toate acestea, nu exista încă un manual propriu zis al istoriei naţionale şi în privinţa predării pe primul loc rămânea istoria universală. În orice caz, în 1828, olteanul Grigore Pleşoianu a tipărit la Sibiu Cele dintâi cunoştinţe, lucrare definită chiar de cel ce a slujit şcoala de la Cerneţi, ca o „cărticică aşa de folositoare şi într-aceeaşi vreme şi desfătătoare”. Era vorba de fapt de o antologie, tradusă din limba franceză şi „adăugată”, care nu avea decât 158 p., dar în care îşi avea locul, fie şi eliptic, şi istoria universală şi cea naţională[22].

Principatele, în pofida evidentei tentative de pregătire a anexării lor de către Rusia, au trecut, la începutul deceniului al patrulea, trebuie mărturisit, datorită aceleiaşi puteri, dar mai ales personalităţii deosebite a generalului Kiseleff, la începuturile modernizării lor şi efectul în domeniul învăţământului a fost benefic, inclusiv în privinţa istoriei. În cadrul Academiei Mihăilene şi a Colegiului Sfântul Sava s-a realizat un învăţământ la un  nivel competitiv european; de altfel, dacă în epocă numeroşi  tineri  şi-au putut desăvârşi pregătirea intelectuală peste hotare, nu trebuie uitat nici intelectualii, care, mai ales din considerente materiale, nu au putut face acelaşi lucru, dar care, totuşi, s-au încadrat procesului de constituire a statului modern, în deceniile următoare,  cu contribuţii însemnate.

Încă din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, au fost editate o serie de manuale, inclusiv în domeniul istoriei, meritul principal revenind lui Gheorghe Săulescu şi lui Florian Aaron. S-a avut în vedere istoria universală şi chiar istoria Rusiei[23] – materie care sugera intenţiile vremelnicei stăpâniri –, în 1835 Gheorghe Săulescu realizând chiar o istorie universală în două tomuri, la care se va adăuga şi Tabloul hronologic al lui Gheorghe Asaki, privind istoria „veche şi nouă” a Moldovei, care, până la tipărirea Manualului de Istoria Principatului Moldovei a lui I. Albineţ, în 1845, avea să fie de fapt cel dintâi manual şi căruia, neîndoielnic, trebuie să-i adăugăm sinteza într-adevăr naţională a lui Kogălniceanu, tipărită la Berlin, care însă nu avea un scop didactic. Semnificativ este şi faptul – demonstrând complexitatea unui proces de învăţământ şi însemnata componentă a istoriei universale în cadrul

acestuia – că în în vara anului 1838 se constata că în şcolile publice moldovene se predau, după manuscrise, o Istorie a Moldovei, Istoria statelor nordice, un Catehism al istoriei universale, o Istorie a Rusiei şi o Istorie a Turciei, toate datorate lui Albineţ[24]. Reieşea însă din nou accentul ce era pus pe zona istoriei generale cuprinzând copleşitoarea putere protectoare din acea vreme!

În Ţara Românească s-a desfăşurat un proces paralel al cărui protagonist a fost transilvanul Florian Aaron. Cel care avea să acorde atenţia sa istoriei naţionale, aşezând-o definitiv în procesul de învăţământ şi în haine didactice, s-a intitulat cu mândrie „profesor de istorie generală a lumii” ori, prescurtat, „profesor de istorie generală” şi totodată el a creat, prin activitatea sa, didactică şi publicistică, o legătură, atât de firească, între cadrul universal şi cel naţional. Aaron avea să tipărească, succesiv, Elementuri de Istoria Sfântă a legii vechi şi a celii nouă, trasă din Biblie şi Evanghelie sau Prescurtare de Testamentul cel vechi şi cel nou, în 1835, Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, în trei tomuri (1835, 1837, 1838), sintetizată, în 1839, în Manual de istoria principatului României, de la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum şi, în 1845, Elemente de istoria lumii pentru trebuinţa tinerimei începătoare din aşezămintele de învăţătură şi creştere publice şi private[25]. Aaron a răspuns astfel necesităţilor didactice legate de predarea istoriei în cadre moderne în Ţara Românească, răspunzând totodată atât necesităţii de a se pune la dispoziţia copiilor şi tinerilor intrumentele de cunoaştere a istoriei generale, dar şi celei naţionale[26].

De atunci şi până astăzi, învăţământul istoriei în şcoli cu cele două componente – istoria universală şi cea naţională – a cunoscut la români, ca la toate naţiunile în epocă, un curs ireversibil şi constant. Este destul să amintim, pentru primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rolul pe care l-au avut mai ales manualele realizate de August Treboniu Laurian, al cărui interes „universal” era centrat mai ales pe istoria Romei şi cele ale lui V.A. Urechiă, pentru a mai arăta că în opera de înfăptuire a manualelor se vor găsi angajaţi, necontenit, timp de aproape un veac, cei mai de seamă reprezentanţi ai istoriografiei naţionale, lucru vădit cu prisosinţă mai ales în perioada interbelică, vreme în care totodată manualele realizate s-au încadrat şi integrat unui nivel mondial. A urmat o jumătate de veac totalitar, cu întruchipările şi fazele sale diferite, a cărui cea mai nefastă concretizare a reprezentat-o Manualul de Istoria României realizat de Mihail Roller, care a denaturat primitiv istoria naţională şi nu întâmplător, în paralel, în ceea ce privea istoria universală s-a încercat a o elimina ori cel puţin restrânge, inclusiv din preocupările cercetării istorice, sau a o dirija, unilateral, spre istoria Uniunii Sovietice, asistându-se în parte, în această privinţă, la o  reeditare a orientării ce se dăduse istoriei universale şi în perioada regulamentară! În anii 60 s-a asistat apoi, ca reflex al unei situaţii generale, la o revenire la o istoriografie naţională, dar, după o etapă benefică şi promiţătoare, în care se părea ca începuse odată cu revenirea la valorile naţionale şi cu respectul redat unor mari personalităţi ale trecutului românesc şi o reintegrare în istoriografia universală, să se intre într-altă lungă şi apăsătoare etapă, în care, treptat, politicul a acoperit – copleşitor şi în haine primitive – activitatea istoriografică, exacerbându-se totodată, oficial şi artificial, componenta naţională. Departe de mine gândul de a nu acorda întreaga preţuire celor care s-au străduit şi în acele timpuri, în atât de grele împrejurări, să asigure dezvoltarea pe mai departe istoriografiei româneşti şi care n-au crezut pradă formulelor stereotipe, absurde şi nocive, clişeelor, ci dimpotrivă le-au respins şi nu le-au dat curs.

În decembrie 1989, spectaculos şi cu atâtea jertfe de vieţi umane, România a reintrat în lumea căreia totdeauna i-a aparţinut şi din care se cuvine a face parte. De şapte ani şi jumătate, trecem printr-un complicat proces de revenire şi, paradoxal, de înaintare totodată, cu frământările, ezitările, greşelile şi – nu mă sfiesc a o spune – noile primitivisme ale unei societăţi aflată într-un proces de febrile mutaţii, fără a avea totdeauna  temeiurile necesare, căutându-ne încă căile cele mai nimerite către un ţel care este, consider, al tuturor, dar în realizarea căruia, în condiţiile unei minunate libertăţi recâştigate – poate singura realizare reală şi intangibilă! –, ne împărţim opţiunile pe un larg evantai social-politic ori, cei mai mulţi, căutăm încă opţiunea cea nimerită!

Manualul de istorie îşi are şi el locul în tot ceea ce se întâmplă. Şi aici se tinde către o reaşezare, de la retuşarea şi eliminarea de moşteniri din manualele epocii anterioare la reintroducerea unei beneficie prezenţe concurenţiale a manualelor. Drumul ce trebuie străbătut este încă lung şi obstacolele nu lipsesc şi nu vor lipsi, căci nu este vorba numai de o realiniere care revine manualului românesc de istorie, în sensul eliminării sechelelor totalitare şi regăsirii depline a unui numitor comun, ci este vorba şi de a răspunde, alături de întreaga istoriografie didactică a lumii, provocărilor grave şi complicate în faţa cărora se găseşte omenirea în ansamblul ei.

      Din secolul al XVIII-lea, când unitatea europeană a manualului de istorie era cu mult mai accentuată, s-a trecut la etapa manualului de istorie realizat în funcţie de noua componenţă modernă a fiecărei naţiuni, corespunzând discursului naţional, întreţinut timp de două veacuri. Dar, astăzi, continentul nostru (ca şi întreaga umanitate) se găseşte la o cotitură decisivă a mersului său înainte, în care, sub o formă sau alta, ideea unei noi unităţi se impune cu acuitate, ca singura soluţie de a nu ne prăbuşi cu toţii într-un neant, de a pune chiar capăt existenţei speţei umane.

Pe ce drum se va merge înainte? este o întrebare pe care firesc ne-o punem. Mărturisesc adeziunea mea la gândurile marelui bărbat de stat care a fost generalul de Gaulle. Geografic, Europa se întinde până la Urali, dar, totodată, ea continuă a se afirma ca o Europă a naţiunilor şi cred că acest statut îl va avea mai departe o foarte lungă perioadă. Grav este însă că stadiul de pregătire al naţiunilor componente ale continentului este diferit şi mai ales că stadiul lor inegal de dezvoltare materială şi viziunile deosebite ale oamenilor dintr-o ţară ori alta fac şi mai grea necesara lor apropiere şi conlucrare, viziuni rezultate nu în mică măsură din vieţuirea în sisteme diferite şi mai ales, pentru cei din Răsărit în poluarea spirituală prin care au trecut timp de o jumătate de veac şi în ceea ce priveşte Rusia timp de aproape trei sferturi de veac!

Trăim într-o lume în care imaginea ocupă un loc deosebit şi în care manipularea este şi ea prezentă, uneori copleşitor, în care deruta oamenilor uneori nu este mică, în care proceseele de reaşezare nu sunt simple, ba uneori sunt de-a dreptul derutante. Ce loc ocupă manualul de istorie în aceste societăţi pretutindeni frământate, fie că este vorba de contradicţii şi uneori chiar conflicte etnice, social-economice sau confesionale? Şi mai ales ce rol ar trebui să ocupe? În primul rând să avem în vedere contribuţia  extraordinară pe care o poate avea manualul de istorie în formarea viziunilor asupra vieţii şi a lumii, asupra relaţiilor dintre oameni a sute de milioane, dacă nu miliarde,  de locuitori ai Terrei, deoarece în lumea contemporană şcolarizarea  cuprinde într-o uriaşă reţea tineretul, tocmai în anii cei mai gingaşi ai formării sale. În al doilea rând, să ne întrebăm în ce măsură manualele noastre corespund necesităţilor noastre, ale omenirii, de astăzi şi mai ales de mâine?

Manualul de istorie trebuie să realizeze treptata integrare a tinerilor în societatea proprie, în naţiune şi de asemenea, în umanitate. Istoria are, neîndoielnic, un rol formativ extraordinar, tocmai prin aceea că ridică pentru tânăr perdeaua ce acoperă trecutul şi totodată îi transmite o experienţă. Asistăm astăzi la o „individualizare” a existenţei fiecăruia, ca rezultat al libertăţii redobândite, atât faţă de comunitatea umană cât şi faţă de procesul de evoluţie al acesteia. Istoriei şi implicit manualului de istorie le revin a readuce, a reintegra pe individ într-un întreg căruia el îi aparţine, o reintegrare liber consimţită şi firească, nu impusă, totalitar, prin lozinci şi stereotipuri, ci prin cunoaştere, interesant şi stimulativ transmisă. Viitorul va aparţine naţiunilor, cel puţin pentru o perioadă, până când condiţiile de egalizare a europenilor, pe toate planurile, vor crea posibilitatea obiectivă de realizarea a unei alte unităţi mai cuprinzătoare şi mai profundă, la nivel continental, deschizându-se şi perspective naţiunilor europene spre un viitor al umanităţii integrate. Dar această nouă Europă a naţiunilor va trăi – şi trebuie s-o facă pentru a supravieţui! – într-o articulare benefică, într-un sistem nou de relaţii, din care să fie eliminate meschine contradicţii, conflicte depăşite, în care statele europene să stăruie pentru apropierea şi conlucrarea lor multiformă. Cât de mult poate face în această privinţă manualul de istorie!

Ce trebuie să transmită tânărului un astfel de manual? În primul rând să-i asigure sentimentul continuităţii, acela că el aparţine unui lanţ evolutiv cu rădăcini milenare, că este parte a unui uriaş întreg, care leagă un îndepărtat trecut de viitor şi mai ales să-i arate că lipsit de componenta trecutului, a devenirii şi evoluţiei, ar risca să rămâie suspendat într-un punct nedeterminat, cunoaşterea trecutului însemnând înainte de toate a asigura o limpede temelie prezentului şi a da baze puternice noilor construcţii ale viitorului. În al doilea rând, este firesc ca manualul să transmită tânărului datele esenţiale ale istoriei propriei sale etnii, dar insistându-se nu pe războaie şi cuceriri, necesare şi ele a fi cunoscute, dar ca triste experienţe, ci pe treptata alcătuire a zestrei de spiritualitate şi civilizaţie. În al treilea rând, istoria aceasta a devenirii naţionale trebuie neapărat încadrată istoriei generale, tocmai pentru a se evita formarea unor viziuni naţional egocentriste, de exacerbare a unui rol istoric şi totodată pentru a se contribui la eliminarea oricărei tendinţe de adversitate ori chiar a urii faţă de alte popoare.

În această încadrare universală a istoriei naţionale, manualul ar trebui să acorde o atenţie priroritară trecutului popoarelor vecine. În realitate, dacă, în general, manualele acordă atenţie istoriei marilor naţiuni, ele lasă pe un plan secundar sau chiar neglijează procesele de devenire ale vecinilor. În afară de această, legăturile ce au fiinţat, firesc, timp de veacuri între propriul popor şi cele din preajma sa, nu trebuie înfăţişate, cum lucrul se face în general, prin componenta, reală, dar departe de a fi unică, a conflictelor, războaielor, cuceririlor, lăsându-se laoparte esenţialul şi anume conlucrarea şi – nu rareori – convieţuirea, care, în timp, acoperă cu mult mai mult spaţiu decât izbucnirile conflictuale şi cu urme cu mult mai profunde şi pozitive în evoluţia şi unora şi altora. Din nefericire, acest lucru are loc şi la nivelul istoriografiilor şi cu atât mai mult el se reflectă în manuale. Manualul de istorie trebuie neapărat să devină o punte de apropiere, mai ales că pe această cale, a cunoaşterii reciproce, aria de înţelegere a fenomenelor devine  mai largă, nu numai în ceea ce priveşte trecutul, dar mai ales prezentul şi viitorul.

Manualul de istorie trebuie să dea o atenţie deosebită epocii contemporane, în care trebuie evidenţiate, din nou cu prioritate, tocmai marile probleme ale contemporaneităţii, care se ridică în faţa continentului şi a întregii umanităţii şi – când este cazul – rădăcinile lor în trecut. Manualul trebuie să transmită un sentiment de solidaritate umană şi aceasta se poate realiza tocmai prin accentuarea unei atenţii către problemele evoluţiei civilizaţiei, a contribuţiilor naţiunilor, a schimburilor lor pe acest plan şi nu prin exacerbarea conflictelor, fără ca aceasta să însemne o escamotare a realităţilor, dar, evitându-se, cum s-a făcut, de către toţi, de două veacuri, de a se opune accentul tocmai pe acest aspect. Într-un cuvânt, manualul secolului al XXI-lea trebuie să răspundă noii faze în care se găseşte umanitatea şi continentul sau spre care el tinde şi să ajute, pozitiv, la deplina ei înfăptuire.

---

[1] Nicolae Andrei şi Gh.Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Craiova, 1977, p. 293.

[2] Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 101–102.

[3] Ibidem, p. 310, 315–316; vezi şi Ştefan şi Florela Bârsănescu, Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică în România. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1978, p. 34, 37, 39.

[4] Nicolae Albu, op.cit., p. 315.

[5] Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti, Bucureşti, 1975, 51, 53–55, 54.

[6] Nicolae Albu, op.cit., p. 307; N.Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a  2-a, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 134; Onisifor Ghibu, op.cit., p. 46.

[7] Istoria învăţământului în România, sub redacţia lui Ştefan Pascu, vol .I, 366.

[8] Onisifor Ghibu, op.cit., p. 76.

[9] Ibidem, p. 88–89.

[10] Ibidem, 55–61

[11] Ibidem, p. 60.

[12] Ibidem, p 73–75.

[13] Istoria învăţământului în România..., vol. I, p. 374–376.

[14] Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Thessaloniki, 1974, p. 144.

[15] Ibidem, p. 141.

[16] Ibidem, p. 171–179.

[17] Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune (Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale), Cluj-Napoca, 1987, p. 153.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 145.

[20] Nicolae Albu, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania, 1774–1805, Bucureşti, 1966, p. 9.

[21] Din istoria pedagogiei româneşti. Culegere de studii, Bucureşti, 1957, p. 140.

[22] I.Popescu-Teiuşan, Grigore Pleşoianu ca pedagog, în Din istoria pedagogiei româneşti, Bucureşti, 1957, p. 313–316.

[23] Gabriel Bădărău, Organizarea şi conţinutul învăţământului public din Moldova între anii 1832 şi 1848 (II), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D.Xenopol»” Iaşi, XVIII (1981), p. 217.

[24] Ibidem.

[25] Bibliografia românească modernă (1831–1918), sub coordonarea generală a lui Gabriel Ştrempel, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 3–5.

[26] Pentru dezvoltarea istroiografiei româneşti în prima jumătate şi la mijlocul secolului al XIX-lea, vezi excelenta monografie a lui Vasile Cristian, Istoriografia paşoptistă, Iaşi, 1996.

Nicolas Trifon. LES MANELE, UNE MUSIQUE DE MÉTISSAGE PAN-BALKANIQUE

LES MANELE, UNE MUSIQUE DE MÉTISSAGE PAN-BALKANIQUE

Nicolas Trifon | samedi 9 mai 2015

Source http://www.courrierdesbalkans.fr/bazar/blogs/l-en-dehors-balkanique-o-le-blog-de-nicolas-trifon/blog-o-les-manele-une-musique-de-metissage-pan-balkanique.html

A propos de la dégradation de la qualité de la musique dite tzigane en Roumanie au cours de ces dernières décennies et du succès populaire des manele, et de leur rejet dans les milieux intellectuels roumains à cause de leur vulgarité et de leur violence, Speranţa Rădulescu s’est exprimée en mai dernier dans une interview intitulée de manière suggestive : « Vous n’aimez pas les manele ? Mettez la main à la pâte et changez la société qui les a produits [1] ! »

Composées et interprétées surtout par des Roms, les manele sont un genre musical, né dans les quartiers périphériques ghettoïsés de Bucarest, très prisé dans les milieux roms et roumains populaires, surtout parmi les jeunes, d’inspiration orientale et balkanique. Plus ou moins apparentées au turbo-folk serbe, à la chalga bulgare ou à la laika grecque, les menele, qui reprennent en quelque sorte le relais de la musique tzigane traditionnelle, relèvent selon Speranţa Rădulescu de la « musique de métissage pan-balkanique [2] » .

« La musique traditionnelle s’est détériorée parce que les contextes qui pouvaient stimuler une musique de qualité se sont détériorés. Ceci, en raison des changements survenus dans la vie sociale, dans l’agriculture, dans la nouvelle vie urbaine. Mais elle a aussi changé parce que les musiques traditionnelles se sont métamorphosées. Le changement radical est survenu au début des années 1970, quand des musiciens [lăutarii] ont commencé jouer avec des amplis, modifiant ainsi le paysage sonore global. Puis, au début des années 1990, autre nouveauté, l’orgue a commencé remplacer toutes sortes d’instruments traditionnels. Enfin, la musique a été exposée à toute une série d’influences et de fusions et de nouvelles musiques ont fait leur apparition. Faut-il regretter ces fusions ? En réalité, les fusions produisent parfois des choses d’une étonnante qualité, comme la musique tzigane [lăutărească], qui est une fusion gréco-balkanico-roumano-tzigane.

On peut aimer ou non les musiques résultant des fusions. Personne ne t’oblige de les écouter. Mais tu ne peux pas les empêcher d’exister. J’estime qu’il serait criminel que de considérer qu’une musique doit être répudiée parce qu’elle n’est pas distinguée, ou parce qu’elle est trop balkanique, ou orientale, ou impure… Je pense que cette musique nous déplait, et je dois reconnaître qu’elle me déplait aussi, parce que la catégorie des personnes à laquelle elle est liée : les personnages interlopes, le gros bras, les infracteurs, nous déplait. Ceci se reflète aussi dans la musique. Les vers sont souvent des éloges aux puissants. Mais que faisaient au Moyen Age les trouvères et les troubadours. Et nos lăutari, aux mariages, ne se prosternaient-ils pas ? Ce qui a déragé nos intellectuels et les a conduit à faire la fine bouche c’est la couleur orientale des manele. L’Orient, les Balkans, signifient pour certains sauvagerie, manque de civilisation, révolte permanente. Et alors nous répudions cette musique, les manele, qui de toute évidence a des connexions étroites avec le monde balkanique. Nous avons là une première raison, il y en a aussi une autre : les roublards, les escrocs. Ainsi, il suffit qu’un chien aboie pour que tous se mettent à glapir. C’est ce que font mes étudiants, qu’ils aient écouté ou non des manele. Ils s’évanouissent à leur simple évocation. A moi, on me la fait pas. Cette musique existe, que voulez-vous ? Si vous ne l’aimez pas ne l’écoutez pas, personne ne vous oblige. Tu ne peux pas nier le droit d’écouter une musique à ceux qui l’aiment. Même pas aux escrocs. Je ne veux pas qu’il nous arrive la même chose que sous Ceausescu. (…)

Ceux qui répudient un certain type de musique se disent : « Je ne l’aime pas, elle ne devrait pas exister, elle nous montre sous un jour trop déplorable, fait de nous de grossiers personnages ! Mais les grossiers, les malotrus, les malappris ont aussi le droit d’exister. Moi non plus je n’aime pas les manele, sachez-le, mais c’est un phénomène trop puissant du présent pour que je puisse l’ignorer. Si les manele existent, il y a aussi la nécessité de les comprendre, de les étudier.

Mais toutes ces grossièretés ne naissent-elles pas à cause justement des manele ? Certainement pas ! C’est la société qui produit les manele, pas les manele qui modèlent la société. C’est cela qui est fou ! Vous n’aimez pas les manele ? Changez la société qui les produit, cette société dans laquelle les voleurs sont propulsés aux premières places. La société est celle qui se reflète dans les manele. Les boss, les magnats, ce sont eux qui exhibent ostensiblement l’argent pour impressionner et qui stimulent l’existence d’un tel phénomène. Ce n’est pas un hasard si les manele sont liés aux escrocs : ce sont eux qui sont au pouvoir. S’il n’y a plus personne pour les stimuler, les maneledisparaissent. Vous allez me dire qu’il y un tas de jeunes, de pauvres gamins qui adorent les manele. Ben oui, parce qu’ils aspirent eux aussi à frimer avec l’argent, à réussir, à se « réaliser » à n’importe quel prix, sur le dos des autres. En effet, les escrocs ont créé aussi un idéal social.

Nicolas Trifon

[1] Cf . http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-speranta-radulescu--etnomuzicolog-nu-plac-manelelee-puneti-mana-schimbati-societatea-produce-1_536519300d133766a852f1d4/index.html

[2] Speranţa Rădulescu, Taifasuri despre muzica ţigănească = Chats about gypsy music, Bucarest : Paideia, 2004, p. 95.

Despre SocialEast Un proiect social sau un proiect socialist?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Chiar și acest articol-program care pledează pentru deschidere are grave închideri. Și confuzii de planuri. Nu am acum timp să expun și argumentez rezervele mele. Sper să o pot face curând. Până atunci, destule fiind puncetle de program care merită să fie cunoscute de alte publicuri decât cele captive, reproduc textul și indic sursa.

http://www.socialeast.ro/despre-socialeast/

Cu prietenie, Dan Culcer

Despre SocialEast

Lumea s-a schimbat enorm în ultimele două decenii. Deși așteptările apocaliptice care însoțesc în mod tradițional debutul fiecărui mileniu păreau a fi înșelate pentru moment, ceea ce s-a întâmplat după 2001 arată că ele nu au fost cu totul neîntemeiate. Adâncirea inegalităților sociale, spectrul războiului global, terorismul, redescoperirea torturii ca mijloc legitim de anchetă în statele liberal-democratice occidentale, supravegherea generalizată, degradarea iresponsabilă a mediului, intensificarea fanatismului religios și a xenofobiei, toate acestea descriu perspective descurajante.

Și mai îngrijorătoare sunt însă ideologiile ce însoțesc relele noului mileniu. Ele reușesc uneori, dacă nu să le confere legitimitate, măcar să le amplifice. Crimelor grupărilor teroriste musulmane, având propria lor ideologie teocratică, li se răspunde prea des cu strigăte cruciate. Triumful capitalismului neoliberal, criza financiară globală și îndatorarea publică au fost însoțite de o teribilă și neobișnuită diabolizare a categoriilor sociale dezavantajate, întorcând cu capul în jos piramida legitimității politice și negând regulile elementare ale responsabilității sociale. Mecanismele de control financiar sau de reglementare economică, în trecut acceptate aproape unanim de către economiști ca mijloace raționale de a evita eșecurile pieței, sunt astăzi ținta favorită a fundamentaliștilor libertarieni, care cred cu religiozitate în infailibilitatea pieței libere.

Incitarea la ură religioasă și elogierea patriotismului naționalist sunt prezentate frecvent ca exemple de activism civic. Toleranța față de diversitate și idealul conviețuirii pașnice într-o societate deschisă fac loc treptat monoculturalismului, doctrinei războiului între civilizații, urii față de imigranți. Cei ce în trecut erau considerați victime ale subdezvoltării, ale exploatării coloniale, ale injustiției sociale sau ale rasismului sunt astăzi numiți „barbari”. În fața lor, dincolo de ruinele „cortinei de fier”, se ridică garduri de sârmă ghimpată și zidul din ce în ce mai înalt al discriminării sociale. În Statele Unite și în Uniunea Europeană, garanțiile constituțional-juridice menite să protejeze drepturile fundamentale sunt contestate din ce în ce mai insistent de instituțiile polițienești în numele luptei cu amenințarea teroristă. Siguranța națională este prezentată frecvent ca o valoare superioară libertății cetățenești. Suspiciunea ține locul încrederii. Teama substituie solidaritatea. Simultan, operațiunile militare de mare anvergură din Orientul Mijlociu nu au încetat să semene vrajbă în numele democrației. Grupările teroriste continuă să strângă roadele. În fine, cine își imagina cu zece ani în urmă că partidele extremiste vor deveni vedetele alegerilor pentru Parlamentul European și că elogiul democrației neliberale va veni tocmai din partea unui reprezentant important al majorității abia constituite în legislativul Uniunii?

În România, există puține lucruri mai evidente astăzi decât tribalizarea dezolantă a dezbaterii politice și imposibilitatea deliberării publice. Este greu de înțeles cum am ajuns aici, dar nimeni nu poate nega faptul că înfruntarea ideilor nu mai duce de ani buni la echilibrarea lor, nici la perfecționarea pârghiilor de acțiune politică în perspectiva progresului social. Dimpotrivă, ea provoacă prăpăstii adânci, separări sociale artificiale, conflicte lipsite de sens, adversități contraproductive, accentuând efectele subdezvoltării. Personalizarea extremă a discursului politic face ca cel mai adesea interesul general să pălească în fața interesului personal. Jocul aleatoriu al antipatiei și al simpatiei se substituie reflecției informate. Închiși în paradigme ideologice inflexibile și autosuficiente, participanții la dezbaterea publică sunt parcă hotărâți să nu comunice. Aparent nici nu mai contează cine are dreptate. Maniheismul politic, reducerea alternativelor la scena simplistă a luptei dintre Bine și Rău, transformă competiția dintre idei într-o luptă a fantasmelor. Realitatea observabilă și examinarea analitică a evidențelor rămân întotdeauna în plan secund, iar rezonabilitatea este privită ca dovada supremă a lipsei de vocație politică.

Între timp bunurile comune și serviciile publice – fie că este vorba de resursele energetice, de parcuri și spații vezi, de infrastructura feroviară, de poștă, de serviciile educaționale sau medicale, de serviciul public judiciar sau chiar de ansamblul normelor de drept – par să fie sabotate continuu în folosul profitului privat. În asemenea condiții, despre un proiect de societate nici nu poate fi vorba. În cauză este însăși raționalitatea acțiunii politice. Este imposibil ca o societate să evolueze în mod firesc, fără crize autodistructive, atunci când dezvoltarea socială nu este recunoscută ca fundament al politicii democratice.

Într-un asemenea context, una dintre misiunile esențiale ale criticii sociale este restaurarea principiilor elementare ale politicii raționale și restabilirea încrederii în idealul bunăstării comune. Numai confruntarea directă cu realitatea socială va reuși să redea sferei publice capacitatea de a contribui la deliberarea civică. Radicalismul neoconservator, apropiindu-se în mod periculos de obsesiile extremei drepte, devenind din ce în ce mai tolerant față de discursul urii și al discriminării, este un mecanism de legitimare foarte profitabil atunci când tensiunile sociale create de criza economică tind să se transforme în ample mișcări contestatare.

De asemenea, este nu numai profitabil, dar și foarte comod, să apelezi la instinctul de autoconservare sau la pulsiunile iraționale atunci când asupra comunității planează spaimele Crizei. Cu o astfel de construcție internă, raporturile de putere stabilite în prezent în majoritatea statelor occidentale amână la nesfârșit căutarea echilibrului social. Valorile democrației social-liberale, cele care permit participarea și contestarea publică, se erodează treptat. Aceasta face din ce în ce mai dificilă utilizarea instrumentelor esențiale ale emancipării politice. Nenumărate piedici se ridică în calea participării civice, uneori brutal, prin acțiunea exagerată a instituțiilor de disciplinare și control, alteori insidios, prin pervertirea valorilor comunitare în sensul conturării spațiului public ca sumă a intereselor private sau al unor grupuri restrânse. Emanciparea socială este greu de conceput în absența garanțiilor pe care le oferă respectarea drepturilor omului, participarea democratică, statul de drept și prețuirea demnității umane.

Din fericire, tradiția politică a stângii intelectuale oferă astăzi resurse de solidaritate, pluralism și libertate suficient de însemnate pentru a compensa derivele disciplinar-autoritare ce amenință modul de viață consacrat prin valorile democrației liberale și ale socialismului democratic. Iar necesitatea prezenței ei în spațiul public nu are nevoie de altă confirmare decât cea dată de contactul direct cu realitatea socială. Sărăcia extremă, precaritatea muncii, privarea de educație, reducerea cunoașterii la valoarea ei comercială, inegalitățile dizabilitante, deteriorarea catastrofală a biodiversității planetei și actele de discriminare șocante sunt prea evidente ca să treacă neobservate. La fel de evident este felul inadecvat în care discursul dreptei politice tinde să le răspundă, canalizând frustrarea socială către pulsiunile instinctive ale dominației teritoriale, către chemări justițiare ultimative, către modelele sociale și economice egocentrice, construite prin excludere, segregare ori priv(atiz)are.

Dacă ne dorim un viitor comun, atunci vom reuși să înlăturăm prejudecățile discriminatorii, fetișizarea norocului celor bogați, disprețul față de cei pe care soarta i-a pus într-o situație economică deplorabilă, justificarea politicilor publice care produc dezechilibre sociale și ură de clasă. Trebuie să apărăm societatea, iar diversitatea perspectivelor asupra emancipării nu mai poate fi considerată un defect al stângii intelectuale. Dimpotrivă, este un mare avantaj. Doar exercițiul îndelungat al pluralității pe drumul către emancipare ne poate feri de tentația dogmatismului, într-o epocă în care prezentul este atât de întunecat, încât idealurile viitorului par mai puțin captivante decât fantomele trecutului. Ideile socialiste, liberal-progresiste, ecologiste, feministe, anarhiste, militantismul și concepțiile mișcărilor ce apără drepturile minorităților de orice fel, pe care le dorim prezente pe platforma SocialEast, sunt capabile să contribuie în aceeași măsură la reconstituirea valorilor sociale pe care anii de criză economică și militar-polițienească le-au pus la grea încercare.

CIMITIRUL UN BUN CULTURAL VITAL AL COMUNITĂŢII RURALE. Un important proiect de cercetare

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://www.cimitiredinbanat.ro/concluzii/

CIMITIRUL UN BUN CULTURAL VITAL AL COMUNITĂŢII RURALE

Studierea cimitirului ca parte fundamentală a lumii rurale bănăţene nu este în mod sigur o iniţiativă nici nouă, nici temerară. Scopul studiului de faţă a fost acela de a survola câteva dintre aspectele importante care pot duce la punerea în valoare şi protejarea acestui vast patrimoniu adeseori abandonat.

Anul acesta studiul s-a construit pe 3 paliere diferite, fiecare corespunzând unui capitol de sine stătător. Primul capitol a analizat contextul larg al apariţiei şi evoluţiei aşezărilor din Banat precum şi caracteristicile lor morfo-structurale, zugrăvind fundalul pe care s-a dezvoltat cimitirul în contextul multietnic şi multiconfesional al satului bănăţean.

Al doilea capitol este unul în care echipa de proiect a dorit să prezinte instrumentele folosite pentru cartarea celor peste 120 de cimitire analizate. Acest capitol pune faţă în faţă rezultatul brut al muncii de teren: fişa de evidenţă, un soi de luare de seamă, care permite rapid, cercetătorului să surprindă in situm aspectele cele mai importante ale unui cimitir, şi ulterior, în urma unei analize complexe, să propună eventuala sa clasare.

Partea a treia a studiului, analizează unul dintre cimitirele cartate anterior, cimitirul vechi din Crivina de Sus, pe care îl investighează detaliat pornind de la scara largă a zonei etno-geografice, la scara locală şi până la cea de detaliu, a monumentului funerar. Studiul de caz Crivina de Sus, este unul particular şi deloc întâmplător ales. Crivina este o comunitate tradiţională care s-a transformat fundamental, din punct de vedere confesional, motiv pentru care, vechiul cimitir ortodox şi-a pierdut din sacralitate şi a fost cvasi-abandonat.

Analiza multicriterială de peisaj, urbană, arhitecturală, antropologică etc..încearcă să surprindă toate aspectele care influenţează evoluţia cimitirului ca parte fundamentală a peisajului cultural rural. Abordarea este una de tip diagnoză- tratament, fiecărei părţi analizate corespunzându-i un set de propuneri. Propunerile (Fig. 99, 100) se adresează şi ele unui orizont prim, gesturi punctuale de intervenţie (marcarea intersecţiilor prin troiţe, marcarea accesului în cimitir, îndepărtarea barierei de salcâm, etc.), şi unui orizont mediu, cu bătaie lungă (restaurarea bisericii (Fig. 101, 105) şi reluarea serviciului religios, refacerea relaţiei satului cu râul, protecţia şi conservarea atât a cimitirului cât şi a monumentelor funerare valoroase (Fig. 102), păstrarea caracterului de cimitir-livadă, menţinerea traseelor şi culoarelor de vizibilitate în şi înafara cimitirului etc.). Ambele tipologii de propuneri sunt pur utopice atâta timp cât comunitatea rurală nu este conştientă şi implicată în conservarea şi restaurarea patrimoniului pe care-l deţine.

Echipa de proiect a pus prima cărămidă în construirea acestei conştiinţe versus patrimoniu a obştii săteşti, prin organizarea atelierului interdisciplinar din luna iulie 2013.

Construirea unei troiţe şi a unei porţi de acces (Fig. 103, 104), pe lângă analiza, cartarea şi relevarea monumentelor funerare, a fost un prim pas în această direcţie. Taberei de lucru i s-au adăugat sătenii, care au construit alături de cei implicaţi în proiect şi au participat la nenumăratele prelegeri şi ateliere.Fără ei, adevăraţii beneficiari ai acestui proiect, studiul nostru n-ar fi putut niciodată să-şi exploreze latura aplicativă şi să treacă dincolo de bariera teoriei neverificate. Crivina de Sus a dovedit, aşa cum intuiam, că fără cei vii, satul şi morţii săi sunt sortiţi abandonului şi uitării.

Sperăm că prin proiectul din acest an, ne aflăm cu un pas mai aproape de conştientizarea valorii vitale pe care o are cimitirul rural în peisajul cultural bănăţean.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Mihai Ungheanu, UNIUNEA SCRIITORILOR - MOŞTENITOAREA „CUVÂNTULUI LIBER”

Extras din Holocuastul culturii romîne. Partea a II-a

O istorie a „holocaustului culturii române” nu poate ocoli partici­pa­rea Uniunii Scriitorilor din România la demolarea vechilor tradiţii literare româ­neşti şi a valorilor ei anterioare. Evident, este vorba, în primul rând, de condu­ce­rea acestei uniuni de creaţie şi de privilegiaţii ei. Impli­carea Uniunii Scriito­ri­lor în acţiunea de restituire a operei eminesciene a fost ca şi nulă, deşi o mare parte a veniturilor acestei uniuni de creaţie s-a constituit din reeditarea scrierilor poetului. Pe data de 15 ianuarie 1992, nimeni altul decât preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor, Ştefan Augustin Doinaş, i-a aplicat inegalabilului poet eticheta de „reacţionar”, tot aşa cum o făceau şi comisarii literari ai comunismului român.

Legenda că Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ar fi o organizaţie scriitori­cească, care s-a distins prin poziţia sa repetat şi subliniat antico­mu­nis­tă, a fost instalată şi întreţinută în multe capete din România şi de peste hotare, de „Euro­pa Liberă”. În realitate a fost înfiinţată de oamenii Moscovei şi a făcut politică kominternistă: „Vinovaţi la noi de extremism antiromânesc şi antiuman n-au fost militanţii dreptei ci colaboratorii «Cuvântului liber» şi membrii partidului comu­nist. Acolo era de căutat şi este încă rădăcina răului, nu în reacţiunea pe care răul, în mod normal, psihosomatic, a produs-o” (“Cotidianul”, supliment cultural, 9 decembrie 1991). Această declaraţie a lui Vintilă Horia pune degetul pe una din marile răni ale culturii şi literaturii române, reperată, dar încă neexplicată.

Istoria Uniunii Scriitorilor este, în primul rând, istoria luptei fără scrupule a unei grupări kominterniste (activişti şi literaţi), pentru păstrarea monopolului de tip comunist în literatura română, fie de monopol ideologic, fie de control al pârghiilor vieţii literare sau al mijloacelor financiare. Scopul principal era înde­păr­tarea oricui ar fi putut incomoda în vreun fel planul de lucru al demolării valorilor româneşti. Că lucrurile n-au stat întotdeauna astfel se înţelege, dar faptul nu se datorează conducerilor instalate de partidul comunist (sau cu ajutorul acestuia) la cârma Uniunii Scriitorilor, ci scriitorilor cu vocaţia independenţei profesionale. Colabora­torii „Cuvântului liber”, la care se referă Vintilă Horia, cei stipendiaţi cu banii „ajutorului roşu”, sunt cei care au ocupat posturile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, de la înfiinţarea acesteia până în 1989. Colegi ai lor au ocupat funcţii de decizie politică în cercul cel mai înalt şi mai exclusiv al partidului, la nivel de secretari sau de birou executiv. Uniunea Scriitorilor a fost condusă, de fapt, de oamenii „Cuvântului liber”, care i-au imprimat directiva Moscovei, internaţionalistă şi antiromânească, de care nu a scăpat nici după 1989. Secţia cea mai puternică a acestei uniuni a fost lungă vreme secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, alcătuită, în mare parte, din alogeni, cu roluri de directori de conştiinţă nu numai în revistele literare, ci şi în cele ale partidului comunist şi în universităţile româneşti. Firul roşu al acestei supremaţii ideologice ni-l oferă prezenţa necurmată a lui Ov. S. Crohmălniceanu în toate birourile de condu­cere ale uniunii. Teroarea împotriva scriitorilor români de orientare naţională, mari sau mici, începe încă din toamna lui 1944 şi culminează cu anul 1948, când se înfiinţează Uniunea Scriitorilor. Ea va fi renăscută după 1980 şi relansată agresiv după 1989. În toamna lui 1944, Uniunea Scriitorilor este constrânsă să-şi aleagă un alt preşedinte, Victor Eftimiu, şi dă un comunicat ameninţă­tor la adresa tuturor scriitorilor care au sprijinit războiul antisovietic, răz­boiul anticomunist. Este fatal ca unii scriitori să nu se mai întoarcă în ţară, cum au făcut Aron Cotruş, Mircea Eliade, Vintilă Horia, după cum este la fel de firesc ca alţii să se ascundă pe unde pot, cazul Nichifor Crainic, alţii să fie reduşi la tăcere, Vasile Voiculescu, alţii demişi sau arestaţi. Chiar la începutul lui 1948, înainte de înfiinţarea Uniunii Scriitorilor, ziarul „Scânteia”, de o criminală agresivitate faţă de valorile societăţii româneşti rosteşte o sentinţă de „moarte civilă” la adresa lui Tudor Arghezi, care este scos, astfel, din circuitul public şi profesional. În acest climat, pe un teren curăţat de autorităţi şi prestigii constituite, se înfiinţează Uniunea Scriito­ri­lor, ca organ îndrumat şi controlat direct de partid. Tot în 1948, se înfiin­ţează Fondul literar menit să finanţeze acest proiect de construire a unei literaturi comuniste ruptă de tradiţiile româneşti. Lupta pentru controlul şi distribuirea acestor surse finan­ci­a­re, ca şi a altor facilităţi, a degradat permanent viaţa Uniunii Scriitorilor. Între 1948 şi 1968, conducerile fiind numite, luptele intestine s-au dus, mai ales, la vârf. Între 1968 şi 1990, relativa democratizare a U. S. a dus la extinderea numărului celor antrenaţi în aceste bătălii, încurajate de factorul politic, care prefera divizarea scriitorilor într-o luptă de interese mărunte şi nu într-o luptă de idei. Echipa kominternistă de la „Cuvântul liber” şi-a trimis, după război, în aparatul politic şi propagandistic, următorii oameni: Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Gheorghe Rădulescu, Nicolae Moraru (tot aici trebuie introdus Walter Roman), iar în câmpul literelor şi publicisticii româneşti (mai ales în conducerea Uniunii Scriitorilor) pe Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Radu Popescu, George Macovescu, George Ivaşcu. Când primii conduceau secţia de presă şi propa­gandă a partidului, cei din rândul al doilea acţionau în conducerea U. S., în presa literară şi politică, la universitate. Nucleul de la „Cuvântul liber” s-a îmbogăţit, trecând, după război, la revistele „Viaţa Românească”, „Revista literară”, „Ori­zon­turi”, „Contemporanul”, cu aderenţi de aceeaşi factură: Ov. S. Crohmăl­niceanu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Nina Cassian, Ion Vitner, A. Toma, S. Bratu, Silvian Iosifescu. În timp ce marile figuri literare româneşti erau condam­nate fie la „moarte civilă”, fie la închisoare, fie la o degradare profesională şi publică umilitoare, acest nucleu şi acoliţii lui tipăreau cărţile comandate de partid (“În satul lui Sahia”, „Lazăr de la Rusca”, „Silvester Andrei salvează abatajul”. „}ie-ţi vorbesc, Americă!” etc.), primeau substanţiale premii de stat, ocupau fotoliile academice, călătoreau peste hotare în numele scriitorimii române, dispuneau cu alte cuvinte, de toate beneficiile pe care le puteau oferi Fondul literar şi partidul comunist. A fost o epocă literară sinistră, pe care revista „Flacăra”, urmată după desfiinţare de „Gazeta literară”, a făcut-o şi mai sinistră.

O zvârcolire foarte semnificativă împotriva dictatului ideologic al unei critici literare, confiscată de un grup dictatorial în egală măsură de partid şi de gaşcă, se produce la Congresul scriitorilor din 1956, când Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, G. Călinescu, încearcă o emancipare de sub dictatul ideologic, fiind acuzaţi de inferioritate politică marxistă (lucru foarte periculos atunci), de către Ov. S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, comisarii ideologici ai momentului. Între cuvântările acestui dramatic congres se află şi prima persiflare a poeziei oficiale de comandă (Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu), făcută de A. E. Baconsky, ceea ce întăreşte imaginea unei lupte de idei, antioficioasă. Şi, pentru că literatura are nevoie şi de scriitori, nu numai de îndrumătorii secţiei de critică ai U. S., era nevoie de o publicaţie strict literară, care a fost, în 1958, revista „Lucea­fă­rul”. Simpla ei apariţie spărgea monopolul directorilor de ideolo­gie comu­nis­tă ai literaturii române, fapt pentru care „Luceafărul” a fost etichetată drept o revistă mioritică, legionară, fascistă, antisemită, înainte de apariţie, iar unul din viitorii ei conducători arestat (Aurel Martin). Revista „Luceafărul” a rămas pentru oculta „Cuvân­tu­lui liber”, care monopolizase literatura română după război, o revistă indezi­ra­bi­lă, tocmai datorită carac­terului autentic literar şi românesc al literaturii pe care a tipărit-o şi a scriitorilor pe care i-a lansat prin cenaclul „Nicolae Labiş“. Prin paginile revistei şi prin cenaclu au trecut scriitori, care fac astăzi mândria literaturii române. Comisarii ideologici ai literaturii române au înghiţit greu acest fenomen pe care nu l-au putut domina, făcând din controlul asupra revistei „Luceafărul”, scăpată de sub tutela directivei de la „Cuvântul liber”, raţiunea lor de a fi până în 1990. A fost, în pofida imposi­bilităţii unei polemici de idei explicite, disputa dintre directiva kominternistă postbelică şi încercarea literaturii române de a-şi păstra sau reface un profil propriu. Întreaga echipă kominternistă de la „Cuvântul liber” (din Comitetul Central al P.C.R. Şi din biroul U.S.) şi-a făcut din decapitarea revistei „Luceafă­rul” şi scoaterea lui Eugen Barbu, redactorul ei şef, din republica literelor de comandă, un obiectiv strategic principal. Manipulând o parte a scriitorilor tineri - pentru credibilitate! - operaţia a reuşit în 1968, când formaţia literar-politică al cărei lider era Leonte Răutu, secretar cu propaganda al C. C., reuşeşte să-l îndepăr­te­ze pe Eugen Barbu de la conducerea „Luceafărului”. Era în primul rând o victorie a decedatului „Cuvânt liber” comunist, în care Eugen Jebeleanu tipărise în 1936 un laudativ articol despre ucenicul Nicolae Ceauşescu. Para­doxul este că, în plin moment de liberalizare şi de renăscânde idealuri naţionale, în 1968, facţiunea kominternistă din partidul comunist, colegiul ei vizibil şi invizibil, au reuşit gâtuirea celei mai dinamice şi reprezentative reviste literare din acel moment. În climatul de relativă libertate creat în 1968, Zaharia Stancu, preşedintele U. S., obţine aprobarea de a ţine nu un congres al scriitorilor, ci o Adunare Generală. Scopul personal era de a reuşi realege­rea sa (motiv pentru care a deschis porţile uniunii pentru partizanii săi, bătrâni şi tineri). Scopul ocultei care-l dăduse jos pe Eugen Barbu de la „Luceafărul” era de a-l elimina pe Eugen Barbu şi din conducerea U. S., prin alegeri, ceea ce ar fi confirmat oficialităţilor îndreptăţirea descăunării. Echipa „Cuvântului liber” era în plină operaţie de purificare a instituţiei literare pe care o construise în propriul său profit. Ambele operaţii au reuşit, atât realegerea lui Zaharia Stancu, cât şi eliminarea lui Eugen Barbu. Uniunea Scriitorilor a fost condamnată de aici înainte la o existenţă pur electorală, dominată de interese extraliterare. Căderea lui Eugen Barbu în alegerile din 1968, a fost rezultatul unui rapt. Aşa se face că într-un moment atât de plin de iluzii şi de speranţe, ca acela din 1968, echipa de intelectuali komin­ter­niş­ti din C.C. şi din con­du­ce­rea U. S., a determinat un curs potrivnic vieţii lite­ra­re. Leonte Răutu a fost, de altfel, şi inspiratorul decapitării revistei „Amfi­teatru”, ziarului „Scânteia tineretului”, şi a Editurii pentru literatură, ai căror conducători (Ion Băieşu, Nicolae Dragoş, Ion Bănuţă) sunt destituiţi, pentru liberalism. Discursul lui Nicolae Ceauşescu din Piaţa Palatului, 1968 era folosit ca simplu paravan pentru destituiri culturale brutale. După holocaustul anilor '50, literatura română era, pentru a doua oară, în chiar anul de graţie 1968, jugulată.

Uniunea Scriitorilor se repolitizează sub mâna vechilor comisari ideo­lo­­gici. Apar, de aceea, însă mari nemulţumiri, gesturi de respingere, rezistenţe şi chiar gesturi de dizidenţă, primele şi singurele autentice. Aşa se face că Dumitru }epeneag, Paul Goma, Nicolae Breban devin persoane indezirabile pentru par­ti­dul comunist, care le pregăteşte excomunicarea, în complicitate cu conduce­rea U.S. Anul 1972 a fost fatal pentru viaţa literară românească. Partidul comu­nist nu-i doreşte pe Goma, pe }epeneag, pe Breban la tribuna Adunării Generale a scriitorilor! Rezultatul este că s-a căzut la un compromis cu reprezentanţii U. S. pentru ca aceştia să renunţe la ideea Adunării Generale şi să convoace o confe­rinţă cu delegaţi, care să garanteze absenţa tuturor scriitorilor indezirabili de la conferinţă. Condu­ce­rea U. S. a acceptat cinica propunere realizând, de fapt, un troc: în schimbul eliminării prin fraudă a celor trei indezirabili, gruparea „Cuvântului liber” de la U. S. putea să-şi elimine şi ea adversarii direcţi. Frauda s-a operat în alegeri şi cele două părţi au fost satisfăcute: lui Goma, }epeneag, Breban li s-a barat accesul la tribuna scriitoricească, dar de acelaşi baraj ilicit s-au lovit şi adversarii kominternului literar. S-a găsit chiar un girant moral (C. Chiriţă), care a declarat în „Scânteia” că alegerile au fost inspirate şi corecte şi că n-au lăsat pe dinafară nici un scriitor de valoare! Era un neadevăr sfruntat, pentru susţinerea căruia C. Chiriţă a fost gratificat, după oportu­nis­tele declaraţii, cu funcţia de secretar general al U. S., funcţie fără precedent până atunci. Aşa s-a operat prima mare scindare a scriitorimii române. Datorită ei, o bună parte a acesteia (Eugen Barbu, A. Păunescu, Ion Lăncrănjan etc.) n-a mai avut acces la o tribună scriitoricească din 1972 până `n 1989. Frauda electorală devenise o meto­dă în viaţa U. S., sub ochii complici ai secţiei de presă a partidului. În loc să fie scoasă de sub incidenţa factorului politic, U. S. a fost expusă acestuia: George Macovescu, ministru de externe, vechi colaborator al „Cuvântului liber”, devine vicepreşedinte al U. S. şi preşedinte al Asociaţiei bucureştene de scriitori, în timp ce G. Ivaşcu trece director la „România literară”. Fosta echipă de ilegalişti de la „Cuvântul liber” se masează în conducerea U. S. pentru un viitor asalt politic. Ea câştigă pe aceeaşi cale, sub privirea complice a unor factori de partid, alegerile Conferinţei scriitorilor din 1977, când George Macovescu devine preşedinte. Uniunea Scriitorilor, are pentru prima dată un preşedinte provenind de la „Cu­vân­tul liber”. Literatura română, viaţa literară, Uniunea Scriitorilor devin poli­go­nul politic al fostei formaţii pro­mo­s­co­vite de la „Cuvântul liber”. La o plenară a partidului (1977) este executat, ca în vremurile negrului dogmatism, romanul „Bunavestire” de Nicolae Breban, pentru ca, în anul 1979, să fie descalificat profesional Eugen Barbu. În birou şi Consiliu se mai aflau Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Radu Popescu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Crohmălniceanu, iar la „România literară” G. Ivaşcu. În acelaşi timp, organul teoretic al C. C., „Era socialistă”, era condus de Ştefan Voicu, „Editura Politică” de Walter Roman, trustul publicaţiilor pentru străinătate de Nicolae Moraru. În aparatul superior de partid se aflau Leonte Răutu, Petre Lupu, Gogu Rădulescu, Mihai Florescu, Ghizela Vass. Scopul acestei grupări era însă strict politic: eliminarea din C. C. a lui Eugen Barbu. Ostilitatea activă cu care aceşti urmaşi ai „Cuvântului liber” au tratat marele exil literar românesc, ca agent dinamic al scindării forţelor creatoare, caracterizează de la un cap la altul existenţa nucleului kominternist care a monopolizat viaţa literară.

Viaţa literară se convulsionează, se precipită. În scopul de a feri pe viitor Uniunea Scriitorilor de aceste convulsii politice distrugătoare pentru literatura română, mai mulţi scriitori au, în 1980, o audienţă colectivă la Nicolae Ceauşescu unde cer eliminarea manevrelor electorale din viaţa literară, pledând pentru o Adunare Generală a Scriitorilor. O Adunare Gene­ra­lă a Scriitorilor însemna garanţia eliminării minorităţii kominterniste din conducerea U. S. Un alt grup de scriitori, introdus ca factor de presiune, la în­ce­­putul lui 1981, la acelaşi Ceauşes­cu, reuşeşte să răstoarne acest rezultat: Adu­narea Generală este transformată din nou în Conferinţă, ceea ce a însem­nat, de fapt, garantarea prin complicitatea constituită cu factorul politic a ace­leiaşi conduceri U. S. Mai ales esenţa acestei chestiuni o ocolesc sau o defor­mează cei care vorbesc despre audienţa din 1980, evitând s-o pome­neas­că pe cea din 1981. O Adunare Generală a Scriitorilor ar fi normalizat viaţa literară, constituind sfârşitul unei dominaţii literare întemeiată pe „Cu­vântul liber” şi pe un articol scris de Eugen Jebeleanu despre ucenicul Cea­u­şescu. Dar cum Adunarea Generală însemna moartea acestui grup abu­ziv şi nociv, s-a făcut totul împotriva ei. Aşa că la Aduna­rea Generală a Scrii­­torilor pe oraşul Bucureşti (1981), când scriitorii au vo­tat în unanimitate pentru Adunarea Generală, George Macovescu şi Dumi­tru Necşoiu (repre­zen­tantul municipiu­lui de partid Bucureşti) au refuzat să comunice oficia­li­tă­ţilor rezultatul votului, sfidând voinţa majorităţii. Confe­rin­ţa pe ţară care a urmat a fost dezastruoasă pentru falsificatorii voinţei scrii­torimii: delegaţii aleşi pe sprânceană n-au fost în stare să decidă decât 40 de membri ai Con­si­liu­lui, din 90. Se confirma astfel necesitatea unei Adu­nări Generale. În ase­me­nea cazuri se votează din nou, sau se anulează ale­gerile. Vinovaţii de acest eşec au găsit însă soluţia nelegitimă de a intro­duce în Consiliu persoane care nu întruniseră numărul statutar de voturi. Consiliul U. S. din 1981 este un Consiliu fără legitimitate statutară, miluit de Ceauşescu, dar cei numiţi de el au primit, din nou, fără scrupul, din mâinile puterii oficiale, girul de a dirija şi exploata U. S. aşa cum o doreau.

Fondul real al legendei U.S. `l dă complicitatea conducerii ei cu con­du­ce­rea de partid. Cei care au pledat pentru o Adunare Generală au fost pre­zen­taţi apoi drept răi colegi care vor să desfiinţeze U.S. În şedinţele de Con­si­liu s-a făcut totul pentru ca ei să fie marginalizaţi sau destituiţi şi să li se ră­pească orice drept de viaţă literară. (O stenogramă tipărită de „România Mare” a înfăţişat tipul de denunţ politic pe care-l foloseau în consiliul U.S., la adresa colegilor lor, cei care ulterior au ţinut să se intituleze dizidenţi.) Fondurile au fost mânuite în interesul exclusiv al grupării aflate la comandă, sub formă de ajutoare, împrumuturi, plecări peste hotare (de preferinţă Occi­den­tul), premii literare. Acestea se dădeau prin rotaţie: cine lua premiu anul acesta, prezida anul următor şi dădea celui care-l miluise şi aşa mai departe. S-au făcut călătorii particulare peste hotare din banii tuturor scriitorilor, în timp ce unii membri ai U.S. se zbăteau în mari dificultăţi financiare. S-a ob­ţi­nut şi performanţa, demnă de Ilf şi Petrov, ca o întreagă redacţie de revistă, „Secolul 20”, să primească salarii ani de zile fără să-şi scoată publicaţia pen­tru care era plătită. În plus această fraudă a fost împopoţonată cu titlul de opoziţie anticomunistă! Valoarea împrumu­tu­ri­lor acordate unor scriitori se poate evalua şi după faptul că mai mulţi dintre cei expatriaţi (Ion Caraion, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Ion Negoiţescu, Ben Corlaciu etc.) au lăsat în urmă datorii, fiecare, de sute de mii de lei. Aceşti bani nu vor mai fi recu­pe­raţi niciodată, ca şi alţii care au fost cheltuiţi în neştire după 1990. Cererea lui Adrian Marino (“Jurnalul literar”, 1990) de a se tipări în presă lista celor care au cheltuit şi risipit banii Uniunii Scriitorilor îşi avea temeiul ei. Fa­li­men­tul postdecembrist al U. S., care este şi falimentul dizidenţei române, a fost recunoscut şi într-o şedinţă de consiliu, unde aproape toţi vorbitorii au ce­rut demisia lui Mircea Dinescu, con­si­derat vinovat pentru dezastrul în care se află, organizatoric, financiar, publicistic, profesional moral fosta Uniune a Scriitorilor. Legenda se spulberă de la sine.

Ce se mai poate spune despre o Uniune a Scriitorilor din România al cărui preşedinte de oroare îl taxează în faţa a milioane de telespectatori pe Eminescu, Poetul Naţional, drept „reacţionar”, ca în cele mai bune vremuri ale kominternului? Ca orice prăsilă kominternistă, dizidenţa română, care a jurat pe Gogu Rădulescu, cepexistul, este fundamental antieminesciană. Istoria Uniunii Scriitorilor rămâne datorită nucleului kominternist, activ şi lucrativ, unul din cele mai triste capitole ale ocupaţiei comuniste, întârziate în România şi după 1989, şi ale holocaustului culturii române.

Fenomenul rezistenţei literare româneşti postbelice, care există şi merită a i se scrie istoria s-a desfăşurat adesea în afara Uniunii Scriitorilor şi, de multe ori, în conflict cu Uniunea Scriitorilor. O uniune de scriitori români care se legiti­mea­ză prin atacuri la Eminescu se defineşte singură ca drept un fenomen ilegitim.