Valeriu Dulgheru. OBRAZNICUL MĂNÂNCĂ PRAZNICUL

OBRAZNICUL MĂNÂNCĂ PRAZNICUL

„Autonomia găgăuză şi raionul Taraclia sunt exemple demne de urmat pentru celelalte unităţi teritorial-administrative din ţară”

(Farid Muhamedşin, ambasadorul Rusiei în Republica Moldova)

Priveam deunăzi la scandalosul post de televiziune Accent TVE o emisiune, avându-l ca protagonist pe un emisar rus (cu regret nu i-am reţinut numele dar nu contează, aproape toţi care vin să ne fericească cu sfaturile lor sunt de o teapă), subiectul discuţiei fiind alegerile din Găgăuzia. Ce m-a deranjat mai mult în acea emisiune era modul în care se comporta individul, de parcă ar fi fost invitatul unuia din posturile ruseşti de la Moscova. Într-o formă batjocoritoare pentru noi declara „În Moldova care are cele mai bune soluri fiecare al treilea locuitor a plecat la lucru peste hotare (cu regret are dreptate obraznicul. Din cauza proastei guvernări în aceşti peste 20 de ani multă lume a plecat, multe familii au fost distruse. Dar ar oare drept acest şovin imperial să spună aceste lucruri atunci când lumea întreagă e plină de ruşi)…Toţi zece candidaţi la postul de başcan trâmbiţează că sunt pentru legături strânse cu Rusia. Determinaţi-vă o dată cu cine sunteţi! (este un demn la acţiuni concrete antistatale pentru a câştiga bunăvoinţa şi sprijinul ruşilor. Câtă obrăznicie!!!)…Peste 60 la sută din populaţie doreşte apropierea de Rusia iar conducerea Moldovei desconsideră această alegere (ei bine, insul o duce cam rău cu aritmetica elementară. În recentele alegeri alegătorii au acordat 55% din voturi partidelor proeuropene. Este problema liderilor celor trei partide care nu au fost în stare să fructifice acest rezultat)…Moldova, Ucraina şi Georgia sunt conduse de oligarhi”. Parţial are dreptate. Dar Rusia, de cine e condusă? Oare nu de oligarhul nr. 1 Putin şi de două partide – partida militară şi cea economică. „Statul rus, la cârma căruia se află funcţionarul cunoscut (V. Putin – n.n.) a plătit întreprinzătorului Abramovici 13,7 mlrd dolari pentru compania „Sibneft’”, furată de ultimul de la acelaşi stat în anii 90’…În momentul scandaloasei cumpărături de către Gazprom preşedinte al consiliului de directori şi conducătorul administraţiei prezidenţiale era D. Medvedev, iar preşedinte al Federaţiei Ruse V.V. Putin” scrie analistul din anturajul lui Putin A. Dughin. „Hodorkovskii a fost judecat de Putin la închisoare pe viaţă nu pentru faptul că era oligarh ci pentru că a încetat să mai fie oligarh” scrie cunoscutul jurnalist rus A. Piontkovskii în „A treia cale spre …sclavie”. „În Rusia a avut loc o trecere fazică de la autoritarismul poliţienesc la dictatura poliţist-hoţească. Diferenţa este că nu a mai rămas nicio şansă de a schimba puterea prin alegeri” declara recent cunoscutul oponent al lui Putin (împușcat până la urmă la doar câteva sute de metri de Kremlin!) Boris Nemţov. „Putin este capul într-o imensă clică banditească. Eu nu aştept nimic bun de la el, iar rău aştept – dacă se va speria puternic poate împuşca, închide în închisori” scrie despre Putin ultimul enciclopedist contemporan, culturolog şi vizionar rus V.V. Ivanov. „Nu vreau să fac parte dintr-o țară care agresează Ucraina. Îmi este rușine să fiu cetățean rus” a declarat fostul director general al postului de televiziune NTV E. Kiselev aflat actualmente la Kiev. „Eu nu văd ţara cu care să mă mândresc” este strigătul în hău al cunoscutului în toată lumea regizor şi actor rus A. Konchalovskij. Şi după toate acestea acest obraznic rus vine să ne propună modelul rusesc!!!

Ar fi treaba poporului rus dacă asta doreşte. „Născut să se târască nu are cum zbura”. Problema este că pe această cale spre sclavie nu vrea să meargă de unul singur ci să-i tragă în „raiul de tip rusesc” (a se vedea iadul) şi pe vecinii ei, fraţii mai mici de ieri, în primul rând pe noi, pe ucraineni, georgieni. Nu ştiu de ce dar mulţi dintre noi suntem cu memorie scurtă. „Rusiei, probabil, îi este sortit rolul istoric de a fi o oarecare lecţie pentru alte popoare, arătând ce nu trebuie făcut în nici un caz” ne avertiza încă 180 de ani în urmă democratul rus P. Ceaadaev, iar astăzi mancurţi gen Dodon cu aleasa sa pentru funcţia de başcan al Găgăuziei I. Vlah (are o patimă către femei acest pavlic Morozov!) şi restul candidaţilor la această funcţie declară ca papagalii că „…salvarea noastră este doar împreună cu Rusia”. Într-adevăr, obraznicul mănâncă praznicul.

Este un vechi proverb românesc, foarte corect, născut din confruntarea românilor cu prea mulţi obraznici pe parcursul existenţei sale. Numai că în Basarabia aceiași obraznici mănâncă întotdeauna praznicul. E vorba de obraznicii ruşi pe parcursul a peste 200 de ani. Aici românii (probabil, mai mult românii din partea estică a ei, din Moldova) mai au un proverb născut din amarele contacte cu ruşii „Dă-i voie lui Ivan şi el se urcă pe divan”. De cum au ajuns în acest spaţiu mult jinduit (vă mai amintiţi că încă în sec. 10 d.Hr. obraznicul kneaz al slavilor Sveatoslav dorea să-şi strămute capitala statului său de la Kiev la Pereslaveţ (actualul Preslav din jud. Tulcea, Dobrogea)) ruşii au avut un comportament sălbatic faţă de localnici. 200 de ani în urmă ruşii îi mânau pe bieţii ţărani din nordul şi centrul Basarabiei (ocupate de ruşi) cu carele lor în corvoadă pe 2-3 luni în sudul Basarabiei pentru a construi case pentru colonişti. Obtuzul Kutuzov (erou naţional al ruşilor, considerat şi de unii de-ai noştri cu creierii spălaţi ca atare, şi satrap pentru românii basarabeni) îi înhăma pe bărbaţii şi femeile basarabence ca pe animale la carele de război în timpul necontenitelor războaie ruso-turce. Ofiţeraşi ruşi de mâna a doua se căpătuiau în mod obraznic în Basarabia cu posesii, devenind mari latifundiari. Bieţii ţărani basarabeni, nefiind de jure iobaji (şerbi) cum erau cei din Rusia, erau trataţi de stăpânii ruşi iobăgește. Tot soiul de lepădături obraznice se scurgeau din toate colţurile necuprinsului imperiu rus în gubernia Basarabia nou cucerită pentru a forma funcţionărimea guberniei: de la cele mai înalte posturi până la cel mai mic erau ocupate de ruşi, avantajul de bază al cărora faţă de localnici era cunoaşterea limbii ruse şi că erau ruşi. Aceste ploşniţe nesătule sugeau ultima picătură de sânge din bietul ţăran basarabean. „Legi! Legile nu existau în Basarabia…” spunea L. Berg. Şi bisericile deveniseră un loc de căpătuială pentru funcţionarii clerici ruşi aduşi din Rusia. Limba oficiată în biserici era limba rusă, pe care nu o cunoşteau ţăranii basarabeni.

Şi obraznicul A. Puşkin a tot mâncat praznicul pe parcursul „exilului” său la Chişinău. Oraşul, care la primit cu braţele deschise, a devenit pentru el ”Prokleatyj gorod Kishinev (Blestematul oraş Chişinău)”, basarabenii ospitalieri – berbeci, boi, iar doamnele basarabence – proaste. Primit de ospitalierii români basarabeni în frumoasele căsuţe văruite cu var cu sineală, cu prispe împrospătate cu lut cu balegă de cal, cu o cameră pentru oaspeţi (casa mare) şi cu nelipsitul ulcior cu vin şi gustărică românească obraznicul rus, arătând cât de înapoiat era poporul în mijlocul căruia era „forţat” să trăiască scria prietenilor săi de acasă „Vy predstavlyaete! Zdes’ lyudi majut doma konskim navozom (Vă imaginaţi! Aici oamenii mânjesc casele cu balegă de cal (nişte sălbateci – n.n.!!!)”. Mulţi dintre noi, care am cutreierat Rusia, în lung şi în lat, ştim în ce case trăiesc ruşii de la ţară astăzi, nemaivorbind de „izba” (căsuţă de lemn) rusească de pe timpuri „…înegrită de timp şi fum, îmbibată cu un miros izbitor de varză acră, de sudoare, de vite (din cauza gerurilor mari vitele erau ţinute într-o jumătate a casei – n.n.) ş.a.” cum scria la 1839 marchizul de Custine în cunoscutele „Scrisori din Rusia”. „Ţăranul român l-a urât întotdeauna pe moscal”, scria ideologul comunismului K. Marx, recunoscut ca atare şi de comuniştii ruşi. De ce oare? Pentru că era prea obraznic.

Dar oare civilizatorii ruşi sovietici veniţi în Basarabia după 1944 erau mai breji. „Odată cu ocuparea Basarabiei a început să vină populaţia sovietică civilă. Necomunicativi şi cu un aer de superioritate (într-adevăr se ţin superiori? Citisem pe un site opinia unui reprezentant contemporan al „rasei superioare” „Eu scuip pe opinia lor deoarece eu sunt slav şi am opinia mea, şi onoarea mea ca să întreb dacă nu i-am insultat pe săracii ...”), păreau dintr-o altă lume, diferită de cea în care trăiam” scrie regretatul savant de origine basarabeană Gleb Drăgan despre primele contacte cu „eliberatorii din est” în memoriile sale „Exerciţii de memorie. O paranteză tristă a istoriei”.

Faptul că noi suntem permanent priviţi de sus de tot soiul de derbedei reprezentanţi ai „marii naţiuni asiatice” nu mă mai surprinde. Mă miră însă resemnarea mioritică a multora dintre noi (inclusiv din vârful puterii), cum le permitem diferitor indivizi ruşi gen Kozak, Naryshkin, Rogozin ş.a. să vină în Republica Moldova ca în fosta lor gubernie Basarabia, ca la ei acasă. „Autonomia găgăuză şi raionul Taraclia sunt exemple demne de urmat pentru celelalte unităţi teritorial-administrative din ţară” declara anul trecut ambasadorul Rusiei în Republica Moldova, Farid Muhamedşin. Declaraţiile obraznicului diplomat rus nu sunt altceva decât îndemnare la nesupunere, sunt o acţiune antistatală. Să ne întrebăm de ce nu i se cere socoteală, de ce până acum nu e declarat persona non grata pentru amestec în trebuirile interne al Republicii Moldova, încompatibile cu statutul de diplomat? Găgăuzia este plină acum de tot soiul de emisari ruşi. Cei de la Chişinău nu sunt prezenţi nici măcar ca oaspeţi. În una din emisiunile „În Profunzime” de la ProTv V. Filat a recunoscut necesitatea asigurării securităţii Republicii Moldova (se referea la evenimentele din alegerile başcanului din Găgăuzia, unde vin nestingheriţi (aduşi de Dodon cu candidatul său I. Vlah) tot soiul de boxeri, artişti, politicieni, chiar criminali ruşi, dar şi la necesitatea reglementării sub acest aspect a retranslării unor canale TV ruseşti. Ce-i încurcă să facă acest lucru?

Vă puteţi imagina o situaţie similară ca cineva dintre politicienii noştri să plece nestingheriți, să zicem, în Cecenia, să iasă la una din televiziunile locale şi să-i îndemne pe ceceni să voteze unirea, să admitem, cu Iranul sau Turcia. Ve-ţi spune că e imposibil. Absolut corect. Putin a declarat în nenumărate rânduri că nu va permite nimănui să se amestece în treburile interne ale Rusiei. De ce însă ei îşi permit acest lucru la noi? Fiindcă noi le permitem. Obraznicul mănâncă praznicul!

Dar de ce le permitem? Fiindcă politicienii noştri nu au elementara coloană vertebrală verticală. Fiindcă, în special, acum guvernarea este ca racul, broasca şi ştiuca din fabula lui Donici. Fiindcă unii din vârful piramidei sunt preocupaţi de interesele personale unde nu mai este loc pentru apărarea intereselor naţionale. Comportamentul unora din ei este sub orice nivel al normalului. Deunăzi paparazii l-au surprins pe V. Plahotniuc vorbind la una din şedinţele parlamentului la un telefon mobil cu corpul de aur, pe care era gravat propriul portret. Cum poţi numi acest gest al obraznicului politician în situaţia actuală când se caută urmele a 18 mlrd de lei dispăruţi nu fără concursul unora din vârful piramidei din cele trei bănci, când mulţi din acest colţ de ţară foarte prost guvernat abia leagă tei de curmei, când cursul valutar este artificial manipulat, creând mari probleme oamenilor de rând, micilor întreprinzători, când bugetul nu mai este în stare să asigure plata pensiilor şi salariilor, un astfel de comportament al unui oficial este cel puţin amoral. Obraznicul mănâncă praznicul!

În cea mai avantajoasă situaţie se află obraznicul V. Voronin. Apele sunt tulburi, tulburate în mare parte de el din prostia (să fie numai prostie?) liderilor democraţi, iar după cum se ştie în apele tulburi peştele se prinde uşor. Şi-a instalat în funcţia de premier marioneta sa, a favorizat crearea unei coaliţii minoritare şantajabile. Prin şantaj (să fie doar şantaj?) a obţinut recent votarea în parlament a legii privind serbarea a „70 de ani de la marea victorie asupra fascismului”. Se vorbeşte că comuniştii au scos deja pe masă o lege prăfuită privind „neaderarea Republicii Moldova la NATO”. Nu mă voi mira dacă într-o bună zi comuniştii vor pune la votare o lege care să protejeze (de noi cei mulţi!!!) „limba moldovenească şi naţiunea moldovenească”. La sigur, va avea susţinători în actualul parlament din afara partidului său. Ştim şi care va fi poziţia comuniştilor privind legea despre reforma administrativ-teritorială, tot de ei compromisă 12 ani în urmă.

Într-adevăr, obraznicul mănâncă praznicul!!!

Valeriu Dulgheru

Nako Minchev - Washington’s “European Partners in Crime”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

The CIA Secret Prisons in Europe. Political Camouflage in the EU. Washington’s “European Partners in Crime”

By Nako Minchev

Global Research, March 04, 2015

Url of this article:
http://www.globalresearch.ca/the-cia-secret-prisons-in-europe-political-camouflage-in-the-eu-washingtons-european-partners-in-crime/5434762

It is common knowledge that at end-January 2015 the global movement Amnesty International published a report, titled “Breaking the conspiracy of silence: USA’s European “partners in crime” must act after Senate torture report”, which throws further light upon the information gathered within the US Senate investigation into torture methods, applied by the Central Intelligence Agency, by referring to media reports on the way CIA-operated secret detention sites were run in Europe – in particular, on the territory of Lithuania, Poland and Romania. As a matter of fact, it was several years ago when it first became known that CIA tortured terror suspects not only in these countries but also on the territory of another EU Member State – namely, Great Britain. According to the Lawrence Wilkinson, former Chief of Staff to the US Secretary of State, after the terror attack of 11th September 2001 the CIA used the US military base on the island of Diego Garcia, located in the British Indian Ocean Territory, to conduct interrogations and torture terror suspects who had been abducted from various countries without any court order whatsoever.
After the US Senate report got published, the European Parliament adopted a special resolution on 11th February 2015 in which it:

“expresses its deep condemnation of the gruesome interrogation practices that characterized these illegal counterterrorism operations; underlines the fundamental conclusion by the US Senate that the violent methods applied by the CIA failed to generate intelligence that prevented further terrorist attacks; recalls its absolute condemnation of torture”.

The resolution also highlights the fact that:

“the climate of impunity regarding the CIA programme has enabled the continuation of fundamental rights violations, as further revealed by the mass surveillance programmes of the US National Security Agency and secret services of various EU Member States”.

In this context, the US Government is called on:

“to investigate and prosecute the multiple human rights violations resulting from the CIA rendition and secret detention programmes, and to cooperate with all requests from EU Member States for information, extradition or effective remedies for victims in connection with the CIA programme”.

The European Parliament also:

“reiterates its calls on Member States to investigate the allegations that there were secret prisons on their territory where people were held under the CIA programme, and to prosecute those involved in these operations, taking into account all the new evidence that has come to light”.

At the same time it:

“expresses concerns regarding the obstacles encountered by national parliamentary and judicial investigations into some Member States’ involvement in the CIA programme, the abuse of state secrecy, and the undue classification of documents resulting in the termination of criminal proceedings and leading to de facto impunity of perpetrators of human rights violations”.

Furthermore, the resolution “calls for the findings of existing inquiries relating to Member States’ involvement in the CIA programme, in particular the Chilcot inquiry, to be published without further delay”.
Considering the above, we are unpleasantly impressed by the fact that the Council of Europe and its Parliamentary Assembly (PACE) have hitherto failed to demonstrate the due will to discuss the refusal of the governmental authorities in Vilnius, Warsaw and Bucharest to investigate the multiple occasions of human rights violations, ensuing from the agreement of these countries to host the establishment of CIA black sites on their territory. Such an attitude erodes the very foundations of the European Union, weakens the belief of European citizens that their fundamental rights are truly guaranteed, divests the EU of its moral authority and discredits its allegiance to the universal human values.
The US Senate report and the one issued by Amnesty International, unequivocally point out that the above three EU Member States, as well as Great Britain, played a key role in the implementation of this CIA “operation” on the territory of the Old Continent. Without the help of these governments the USA would not have been in the position to detain and torture people for so many years, applying such inhumane methods as waterboarding and mock execution, sleep deprivation, use of coffin-sized confinement boxes or sexual threats.
It is high time that Europe became aware of the fact that the time for paying lip service to the condemnation of these crimes or the attempts at their covering up is over for good. The governments of Lithuania , Poland and Romania can no longer hide behind the unconvincing “national security reasons” and “state secret” arguments, thus refusing to bring to light the entire truth about their role for the torture and abduction of people in their countries. Jozef Pinior, one of the legendary leaders of the Polish “Solidarity” trade union, member of the European Parliament in the period 2004 – 2009 and of the Parliamentary committee on secret CIA prisons in Europe, now a Polish senator, points out:

“The information in the Washington Post about the fact that Polish intelligence services received USD 15 million to “host” a secret CIA prison in the country compromises the entire Polish state which should elucidate this issue as quickly as possible. This unquestionably confirmed the grimmest hypothesis that under Leszek Miller Poland turned into a “banana republic” to the USA . Another deplorable fact is that our national services have contributed in no way whatsoever to the disclosure of this conspiracy. This is an extremely disgraceful situation. The Polish state, the judicial system and the Government should publish the investigation findings as soon as possible. Otherwise we are going to become Europe ’s laughing stock. It turns out that we while we give lessons in democracy to countries like the Ukraine , we take money from the US to allow them to practice illicit torture of people on our territory”.

In its turn the Bulgarian Government should state its official support for the appeal of Amnesty International and the European Parliament and urge the authorities in Vilnius , Bucharest and Warsaw to undertake an immediate and full investigation of this case and to prosecute those involved in the tortures. Let us be reminded that most of the victims of these malpractices are Muslims and in the context of surging anti-Islam mood after the terror attacks in Paris and Copenhagen it becomes even more important to find out the truth about the secret CIA “black sites” in Europe.

Copyright © 2015 Global Research

Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu” la Arad

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Scris de Vasile Filip - Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Johns Hopkins” din SUA și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad au organizat Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu”.

ARAD. Școala Doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate și Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca au organizat recent, în colaborare cu Universitatea „Johns Hopkins” din SUA și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, Conferința internațională „Centenar Zevedei Barbu”.

Lucrările au fost deschise de conf. univ. dr. Marius Bucur, prodecanul Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul UBB, în prezența unor numeroase personalități ale mediului academic, cercetători și renumiți profesori universitari din țară și străinătate, studenți, masteramzi, doctoranzi și postdoctoranzi ai Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, care au dezbătut activitatea și opera marelui intelectual Zevedei Barbu.


În cadrul conferinței internaționale au prezentat lucrări științifice renumiţi cercetători din ţară şi străinătate dintre care îi amintim pe următorii: prof. univ. dr. William Outhwaite (Newcastle University) - Zevedei Barbu: an intellectual memoir; prof. univ. dr. Braulio Matos (Brasilia University) - Zevedei Barbu e Eu - algo como a amizde entre Socrates e jovem escravo de Menon; prof. univ. dr. Zoltán Rostás (Universitatea din București) - Contextul politic și științific al activității lui Zevedei Barbu în anii ‘30; prof. univ. dr. Michael Finkenthal („Johns Hopkins” University, SUA) - Zevedei Barbu in Glasgow, the birth of an English sociologist; prof. univ. dr. Virgiliu Țârău (Universitatea „Babeș-Bolyai”) - Zevedei Barbu și mișcarea comunistă; prof. univ. dr. Mihai Maci (Universitatea din Oradea) – Calea Luminilor - Procesul iluziilor (1941-1955); prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovács, directorul Școlii Doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” -Zevedei Barbu în arhiva Ministerului de Externe din România; prof. univ. dr. Ionuț Isac (Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu”)- Publicistica lui Zevedei Barbu din „Saeculum”.

Cea de-a doua zi a lucrărilor a fost dedicată unei mese rotunde, care a fost moderată de Michael Finkenthal și Lucian Nastasă-Kovács, unde au fost analizate operele filosofului, sociologului și psihologului Zevedei Barbu.

Prof. univ. dr. Liviu Zăpârțan (Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca), a prezentat, în cadrul mesei rotunde, importante date din viaţa lui Zevedei Barbu din punct de vedere al relației academice, student-profesor, dar și de prietenie cu profesorul său Nicolae Mărgineanu, care a condus Institutul de Psihologie din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cluj Napoca, fost deţinut politic în timpul regimului comunist.

Prof. univ. dr. Lucian Năstasă-Kovács, directorul Școlii Doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, ne-a declarat: „Din nefericire, a trebuit să așteptăm un centenar, o aniversare, pentru a putea readuce în conștiința publică românească un intelectual de talia lui Zevedei Barbu. Cunoscut la noi mai mult prin faptul că a fost asistentul lui Lucian Blaga, în apusul Europei, dar și pe continentul sud-american, Zevedei Barbu a creat veritabile școli sociologice, a pus în discuție – poate ca nimeni altul – raportul dintre socialism și democrație. Toți cei care au participat la această conferință au întâlnit nu doar exegeți ai operei lui Zevedei Barbu, ci au aflat și o mulțime de informații inedite despre viața ilustrului gânditor care, prin vitregia soartei, a cunoscut exilul”.

Sursa http://www.aradon.ro/centenar-zevedei-barbu/1484742

Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi: „Dacă producătorii de alimente ştiu că nu sunt controlaţi, fac ce vor“

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Acest savant se află în pușcărie pentru opt ani. Date fiind competenețele probate, prin condamnarea sa la închisoare fermă, România se privează de un om de știință de care ar avea nevoie. Dacă vinovăția sa este reală, tipul de condamnare la care este supus nu folosește nimănui. Ce împiedică justiția să-l condamne să lucreze nu la spart pietre sau la alte munci fără sens ci să continue cercetările sale într-un laborator, acolo unde îi este locul. Apoi să vină să doarmă în celulă. Sau măcar să-i dea accesul la o bibliotecă, ca să poată scrie cărțile pe care nu le-a scris încă. Dar dincolo de toate, nu cumva condamnarea atît de severă este efectul cercetărilor sale de biologia alimentelor și cuvintelor spuse în acest interviu, cuvinte care au lezat interesle unor fabricanți cu puteri nelimitate? 

Cu prietenie, Dan Culcer


Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi: „Dacă producătorii de alimente ştiu că nu sunt controlaţi, fac ce vor“ 

13 februarie 2010, 18:28 deadevarulDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article 0 (0 voturi) cuvinte cheie:prof. dr gheorghe mencinicopschi fast-food taxa 0 comentarii 0 share 2 inShare Aboneaza-te la newsletter Abonare Prof. dr Gheorghe Mencinicopschi După ce a publicat recent o carte ca un fir al Ariadnei în labirintul produselor alimentare nesănătoase, directorul Institutului de Cercetări Alimentare din Bucureşti (ICA) ne-a explicat cum se fură la E-uri, ce sunt alimentele culturale şi neuromarketingul, dar şi-a băgat puţin nasul şi unde ne fierbe oala cu ciorbă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Americanii bagă taxă pe cola Slatina: Tânăr reţinut pentru că cerea taxă de protecţie unui elev Cseke Attila: Susţinem în continuare taxa pe fast-food. Reacţiile exte... Prietenii îi spun „drMenci". E omul care scoate E-urile din tine şi dă cu ele în marii producători de alimente. Oficial e directorul ICA. În realitate, e un soi de detectiv pasionat care urmăreşte micul şi berea până la locul crimei nutriţionale. Iar ca toate aceste adevăruri să nu rămână vorbe în vânt s-a apucat să scrie „Şi noi ce mai mâncăm?". Ce-a ieşit, găsiţi în librării... Parafrazând titlul cărţii, şi dr Menci ce mai mănâncă? Alimente biologice şi mai puţin alimente culturale. Reuşiţi? Cam în 90% din cazuri, da... Dar vreau să fac o paranteză pentru a explica diferenţa dintre alimentul biologic şi cel cultural. Cel biologic este cel care poate fi luat direct din natură şi consumat ca atare (fructele, legumele). Alimentul cultural este cel asupra căruia intervine cultura omului, nu biologicul. Ce aduce nou cartea dvs.? Este în primul rând o abordare holistică a alimentaţiei. Se porneşte de la ideea că alimentele sunt influenţate de modificările mediului. Trebuie să înţelegem faptul că alimentele sunt parte din mediul nostru înconjurător. Dacă acesta este poluat, şi alimentele noastre vor fi poluate. Dacă agricultura este superchimizată, şi alimentul va fi la fel. Un capitol important pe care l‑am dezvoltat este cel al crononutriţiei. Adică modul în care bioritmurile noastre fiziologice (circadiene sau sezoniere) ne influenţează comportamentul alimentar. Ce este cu „Noua ordine alimentară" de care pomeniţi în carte? Este timpul să conştientizăm din ce în ce mai mult relaţia dintre aliment şi sănătate. De asemenea, să nu uităm că părinţii poartă responsabilitatea pentru obiceiurile alimentare ale copiilor. Până pe la vârsta de 10-14 ani, imaturitatea sistemului nervos al copiilor îi împiedică să-şi formeze comportamente de consum alimentar sănătoase. Dacă vor fi lăsaţi să privească mult timp la televizor reclamele la diverse produse, nu vor avea decât de suferit mai târziu. Neuromarketingul este acea publicitate agresivă cu elemente de manipulare care tulbură mecanismele normale de formare a obiceiurilor corecte. Mai putem să mâncăm „slow" într-o eră din ce în ce mai „fast"? Putem face acest lucru. Analizând fiecare dintre noi dezavantajele unuia şi avantajele celuilalt stil de viaţă putem scăpa din capcană, deşi pare incredibil acest lucru. La fel cum este şi titlul cărţii „Şi noi ce mai mâncăm?" - pentru că unul zice „nu mânca aia!", altul zice, „nu mânca aialaltă!" - eu arăt că încă mai avem ce mânca! Şi cam ce ar trebui să mâncăm? Am o nouă abordare a piramidei alimentare. La bază este activitatea fizică - mers pe jos, urcat pe scări etc. După aceea este zona hidratării cu apă. Nu cum zic ăştia de la CNA, „doi litri de lichide pe zi". Lichide sunt şi ţuica sau vinul şi nu cred că cineva poate recomanda doi litri pe zi de ţuică! Recomand minimum cinci porţii (jumătate de kilogram pe zi) de legume şi fructe proaspete, pe cât posibil ecologice. De ce „da" pentru iahnia de fasole şi „nu" pentru fasole bătută? Fasolea bob este o leguminoasă foarte valoroasă, cu o proteină foarte bună, de calitate, dar şi cu fibre vegetale foarte multe, deci cu efect cardio (efect benefic asupra aparatului cardio - vascular - n.r.). Nu îngraşă pentru că biodisponibilitatea caloriilor este foarte mică (se absorb mai greu din tubul digestiv - n.r.), deoarece amidonul din compoziţia bobului de fasole este într-o formă rezistentă. În momentul în care faci praf bobul - la propriu - şi îl transformi în fasole bătută îi creşte atât de mult indexul glicemic (creşterea glicemiei în interval de o oră - n.r.), încât îşi pierde acele proprietăţi benefice. Cu perişoarele din ciorbă ce‑aţi avut? Perişoarele sunt făcute din carne tocată, indigestă. De ce indigestă? Având o suprafaţă de contact foarte mare cu aerul înconjurător, grăsimile din compoziţia chiftelelor de carne se peroxidează, devin grăsimi „rele". Carnea este de asemenea asociată în compoziţie cu orez, adică amidon, iar asocierea dintre carnea de origine animală cu amidonoasele (cereale, pâine, cartofi, cartofi prăjiţi) nu este deloc sănătoasă. Uneori, perişoarele sunt legate cu ou - o altă asociere nesănătoasă. De aceea mesele trebuie să fie frugale, iar la o masă trebuie să consumăm maximum un aliment concentrat (orice nu este legumă sau fruct). Cuplăm brânza cu roşia... Nu! Explic în tabele cum se asociază corect ouăle, pastele făinoase, carnea, dulciurile... ...cu slana? Este un capitol special despre cum mănâncă românii. Şi un capitol aparte despre porc. Cât de mult se „ciupeşte" la E-uri în România? Vă dau un exemplu recunoscut de producătorii din România - nu de mine - din cele aproximativ 220.000 de produse din carne, 20-30% reprezintă aditivi alimentari. Trageţi singuri concluzia! Un produs al unei mari firme, să zicem de iaurt, vândut în România are aceeaşi compoziţie precum cel vândut în străinătate? În general, nu. Deci la „ei" sunt mai sănătoase... Sau mai bolnave... Depinde... Abordările sunt simpliste şi reducţioniste. E o mare greşeală să definim alimentul după denumirea generică. Când spunem pâine, vorbim de fapt despre zeci de mii de sortimente - fără să exagerez - de alimente diferite. Şi atunci cum putem şti care pâine este bună? Trebuie să citim eticheta, să vedem ingredientele, să ne informăm asupra tehnologiei de producere. La pâine, de exemplu, există tehnologie de producere monofazială sau polifazială care imprimă cu totul alte caracteristici nutriţionale alimentului numit pâine. Ne putem încrede în ceea ce scrie pe etichete? Depinde de eficienţa şi de credibilitatea sistemelor de control. Pentru că, dacă producătorul ştie că în Ţara Românească nu sunt laboratoare sau posibilităţi de control, face ce vrea. E ca şi cum ai face o lege care limitează viteza rutieră, dar nu ai radare. Şi pe noi cine ne apără de invazia E-urilor? Noi înşine. Nu mai scapă cine poate, scapă cine ştie, cine este informat. De aceea am şi scris cartea, pentru că în cunoştinţă de cauză, să ne asumăm ceea ce mâncăm sau ceea ce nu mâncăm. Noi nu conştientizăm că suntem şi ceea ce nu mâncăm. Taxa pe fast-food? Eu susţin că mai întâi trebuie să facem educaţie copiilor noştri, noi înşine să fim exemple pentru ei, şcoala, mass-media. Mai bine reglementăm - şi aici iar mă vor înjura foarte mulţi - regimul publicităţii care se face la alimente. Sunt ţări care se gândesc să interzică publicitatea la alimente pentru copii, mai ales cea televizată. Cel mai bun, cel mai rău aliment? Pot să vă spun că nu există niciun aliment-minune. Alimentul-minune este dieta - spectrul nostru alimentar. Cât mai multă diversitate, din cât mai multe specii, evident totul cât mai natural, toate incluse într-un stil de viaţă activ. Aceasta este abordarea globală, holistică, cheia prevenirii bolilor. Mini CV - S-a născut la 1 mai 1949. - A absolvit Facultatea de Biologie-Biochimie din Bucureşti, în 1972. Are multiple specializări în siguranţa alimentară, proiectarea alimentelor, nutriţie umană, dietoterapie. - Din 1990 este director ştiinţific şi director general al Institutului de Cercetări Alimentare Bucureşti.

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/eveniment/prof-dr-gheorghe-mencinicopschi-daca-producatorii-alimente-stiu--nu-controlati-fac-vor-1_50abb6b27c42d5a6637f18e4/index.html

Magda URSACHE. O condamnare ratată

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Magda URSACHE

O condamnare ratată

Mie cauzele eşecului în Procesul comunismului îmi apar absolut clare: nu s-a dorit condamnarea penală a organizatorilor răului, nu s-a dorit adevăr integral, ci o istorie din nou corectată, de vreme ce s-au neglijat sau s-au ascuns date esenţiale. Ce-a făcut rău Raportul-farsă, Raportul-eşec? A minimalizat fărădelegile din timpul terorii dej-paukeriste, „holocaustul roşu” (sintagma lui Florin Mătrescu), unii factori politici fiind priviţi cu simpatie, alţii cu antipatie.

Fără violenţă!; Fără condamnări penale; Nu vrem iarăşi epurări ca-n '50, s-a cerut de la vîrf. Nucleul neocomunist al Puterii, în frunte cu pro-eminenţa Brucan, s-a opus din răsputeri terapiei sociale a Punctului 8. Cei care au susţinut utopia rea, instaurată – hăt-hăt, în 1917 – în Rusia, n-au dorit lustrare. Purificarea socială n-a mai venit, dar s-a instalat democratura (vocabula lui Pierre Hasner, preluată de Monica Lovinescu). Măcar, în Franţa, susţinătorilor guvernului de la Vichy li s-a dat verdict de „indemnitate naţională”. Noi l-am scos „pe sticlă” pe fostul scînteist care ceruse şi obţinuse condamnări la moarte pentru Marii Unionişti, ca Iuliu Maniu. Citim, tipărite de Humanitas, confesiunile generalului de Securitate care a torturat, dar îl condamnăm din nou pe deţinutul politic, pentru că ar fi cedat sub tortură. Pleşiţă a povestit senin, fără umbră de regret, chiar satisfăcut, cum l-a lovit „pă Guoma”, deci ar fi făcut oricînd la fel. Iar Goma e cel care ne-a predat lecţia despre rezistenţă la ideologia roşie, rezistenţă la compromis, rezistenţă la avantajele oferite de Putere, străin total de arivism. Cine a mai refuzat să-i fie tipărite cărţile pe bani Soros?

Celor care au organizat răul absolut, în Infernul Piteşti, în Infernu Aiud, în Infernul Gherla, li s-au căutat justificări, alibiuri morale. A fost vreun torţionar condamnat în 25 de ani? Ion Ficior, comandantul Coloniei de muncă forţată de la Periprava, al Infernului numit Periprava, a spus că deţinuţii „au murit de bătrîneţe”. Povesteşte un martor supravieţuitor cum erau băgaţi în carcere, fără aerisire, cîte 10-20 de oameni; cînd se lumina de ziuă, erau trimişi la muncă grea. Cădeai de epuizare, te ridicau „cu paru'”; în contrareplică, un fost gardian, cu pensie grasă spune ritos: „a fost înainte şi atît”.

Mai mult încă, s-a afirmat, ici-colo, dar hotărît, că exterminarea duşmanilor de clasă ar fi fost necesară. Şi dacă a fost necesară uciderea dujmanului de clasă socială, atunci şi morţii la „evenimentele” din '89-'90 au fost necesari, n’aşa? Au murit firesc, ce mai contează să aflăm cine-a tras în noi, după 22? Cei schilodiţi de gloanţele lui Ceauşescu-Iliescu? A, au vrut să se elibereze de frică, treaba lor! Generalul Mihai Chiţac reprimase revoluţia de la Timişoara; a fost pus ministru de Interne, ca să spulbere demonstraţia anticomunistă de la Km. Zero. Era în temă. În 13 iunie, la Universitate, acelaşi preşedinte Iliescu ordona: „Lichidaţi rebeliunea legionară”. Şi au venit minerii. Ce dacă a murit, degradat din general, ca soldat Chiţac? Misia şi-a îndeplinit-o.

În logica ideologiei totalitare, intră şi vechea obsesie a fascismului. Fascismul se întoarce, conspiră contra „democraţiei originale”. Fiii agitpropagandiştilor nu prididesc să condamne „fascismul” lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum l-a numit N. Steinhardt, „fascismul” lui Iustin Pârvu, lui Petre Ţuţea, ba chiar al lui Steinhardt. Ne ceartă cînd rememorăm jertfa martirilor, etichetîndu-i fascişti îi omorîm a doua oară. Şi-l citez pe Cicerone Ioniţoiu: „Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţă pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă”. A oferit Raportul Tismăneanu cifre cu un plus de precizie? Dimpotrivă: s-au neglijat cifrele corecte sau s-au falsificat prin omisiune, de unde se vede clar că lupta contra „căuzaşilor” e mimată.

Pe faptele criminale trebuia să pună accent Raportul, pe obligaţia noastră de a nu-i uita pe martirii temniţelor comuniste şi ai rezistenţei din munţi. Şi-i tot de datoria noastră să rememorăm jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză comunistă, i-a trimis în carceră, nu să-i blamăm pe cei presaţi să colaboreze cu Securitatea după puşcărie, ca Ion Caraion sau Ştefan Augustin Doinaş. Mai ales că protagoniştii ideologici ai „omului nou”, citiţi ne-omul, versus omul vechi, „putrefact” după Sorin Toma, revin să-şi apere isprăvile în folosul artei „cu tendinţă”. Şi ce adevărată poate părea o minciună spusă cu şart! Nu-i cazul lui Toma, fiul lui Alexandru, care-şi fabrică explicaţii aberante, pentru a fi absolvit.

Contextul? Priza la valorile noastre cîte sunt e dispreţuită, blamată; ne lăudăm că am intrat în ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar ne ferim a fi naţionali. Un reprezentant ICR, care-şi urăşte (şi nu-i vorba de iubiura lui Cioran, cum o denumeşte Luca Piţu) propria cultură, propria limbă, propria istorie, e prezentat ca filosof elevat-rafinat, deşi poporul român iese destul de emmerdat – îi cunoaşteţi vocabula favorită – din eseurile lui. Iar telecultivaţii noştri s-au înstrăinat de români, ca fiind în deficit de toate: de minte şi de inimă, de etică şi de cultură. Românii au fost (program prestabilit) prezentaţi ca insensibili, inconştienţi, inculţi, toate cu prefixele in şi ne (necivilizaţi, netrebnici, necinstiţi, ba chiar neortodocşi).

Spus net, clasa politică nu mi s-a părut deloc pregătită să răspundă la apelul senatorului Sorin Ilieşiu privind condamnarea totalitarismului şi n-a răspuns. Deţine Parlamentul voci sonore, caractere? Puţine, aproape inexistente. Cei mai verticali mor (ca liberalul Mihai Buracu, martor torţionat al cumplitului „experiment” Piteşti) sau demisionează; cei slabi cedează presiunilor, acceptă datul, preferă să fie ipocriţi sau autişti. Ce putere reală are Parlamentul, dacă e incapabil de reacţie la conceptul uniformizator, global, la comanda iarăşi unică? Şi dacă are această putere, ce vrea el? „Kestii”, cum se scrie pe internet: salarii înfloritoare, pensii uriaşe, deplasări exotice… Mereu interesele personale pun în umbră interesul public. Doar i-am văzut cu toţii pe politicieni preocupaţi de afacerlîcuri sau la table, pe Coasta de Azur, zornăind zaruri (acum, zornăind cătuşe), tunşi cu bordură sau unşi cu unguente din bani publici. Şi ce nume au! William Brânză, Toni Greblă, Elvis Săftoiu, Cali...cum?, a, Calimente. Cît despre senatoare ori deputate, blonde sau brune, o, ele se întrec în... genţi de firmă, dînd din coatelor lor politice, din fundurile lor politice, din nasul lor politic. Memorialul durerilor erotice pare a le interesa mai mult decît Memorialul durerii.

Piesa care se joacă pe scena politică e cea descrisă de mereu actualul Caragiale: „o cîrcoteală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor; tragedia, te face să rîzi; comedia, să plîngi? Dar cum poate merge aşa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii,asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.

„Decor” plătit la greu de cetăţenii contribuabili.

Nu, clasa politică formată (corect: deformată) în cei 25 de ani de postsocialism, nu-i defel pregătită să răspundă la acest apel. Mă refer la corupţii şi la hoţii instalaţi de preşedintele cel sărac şi cinstit, la lătrăi, la trădători, la clovnii în rol de tribuni şi de arhangheli vindecători, la mîncătorii de vită kobe, dar şi la adormiţi, apatici, abulici. Blocajul moral e total. Dea Domnul să mă înşel, să n-am dreptate, dar răul se va menţine şi asta pentru că incompetenţii (ca să nu le spun ca Jean-François Revel „idioţi utili”) sunt necesari pentru perpetuarea statu-quo-ului socialist, „cu faţă umană”, din inerţie sau din inepţie. Vom fi iarăşi complici ai răului şi vom fi acuzaţi în numele vinei colective (Kollektiv- schuld) de alţi fii de kominternişti, de alţi fii de globalizatori. Ca Petre Roman, care apare pe ecrane ca liberal după ce i-a „demascat” pe liberali, cu aerul că nici usturoi n-a mîncat, nici campanie de vindere a industriei la preţ de fier vechi n-a demarat.

Actualul context politic nu e favorabil apelului. Cum să-i fie, cînd opinia publică primeşte informaţii false? Informarea deformată e-n floare, iar cei ne- sau subinformaţi iau de bune ce le spun mass-media. În ceauşism, nu ne puteam informa (dar riscam să avem acces la informaţii; riscau scriitorii, riscau editorii, riscau chiar şi cenzorii, riscam cu toţii să aflăm adevărul); azi, informaţia e dirijată, altfel spus suntem dirijat dezinformaţi. Dezinformarea a dus la votul pe orb din 20 mai '90, cînd foştii comunişti au obţinut 60%, iar partidele istorice, la un loc, cam 9 procente. Vă amintiţi calomniile abjecte din ziarul „Azi”? Televiziunea lui Răzvan Theodorescu deforma deliberat informaţia. Da, presa a organizat o amnezie programată privind disidenţa reală. Ne-am grăbit să-i acordăm cetăţenia generalului Pacepa, eroizat, nu lui Goma, declarat (culmea!) „fost agent KGB”. Aşa s-a ajuns să raporteze contra comunismului nu disidenţii reali, ci „lepădaţii” de doctrină, „iluminaţii” ideologici ca V. Tismăneanu, care numai credibili nu-s, cînd existau oameni cu adevărat credibili, ca Paul Goma. Tismăneanu, prob moral şi intelectual? Întreb.

Nu, nu e deloc tardivă condamnarea totalitarismului, de vreme ce se încearcă din nou modificarea polilor morali, în tradiţie marxist-leninist-stalinistă. Anticomunistofobii au reactivat termeni ca hiene, şacali, şobolani pentru anticomunistofili, în timp ce (neo)oportuniştii sar din car în căruţă, din brînză în smîntînă, cum spune etnosoful anonim. Diarişti comunişti put sînge se dau drept disidenţi ai Ceauşescului; cum au fost buni aplaudaci, sunt şi buni curăţitori de scame de pe umerii lui Ion Iliescu.

Bunăvoinţa faţă de comunism, pe care o detecta şi detesta Mario Vargas Llosa, nu-i de acceptat, nici de tolerat, dacă nu vrem să intrăm în postmoralia, deja aflîndu-ne în minima. Minima moralia.

Beneficiile unei condamnări corecte a atrocităţilor comunismului? Multe. Şi mari, şi mărunte. Cea esenţială: de-contaminarea opiniei publice, continuu dezorientată, dar şi împinsă spre neîncredere şi indiferenţă. Dintre cele două rele (de atitudine), prudenţa şi indiferenţa, cea mai mare e… a treia: lipsa dorinţei de a te informa corect.

Nu, nu e tardivă condamnarea totalitarismului în Parlament, cîtă vreme procesul e tot în stadiul de raport şi încă final, fără urmări penale; cînd ideologia a fost condamnată de faţadă, cînd factorii de propagandă au pensii uriaşe (unii, indemnizaţii de merit), iar marii criminali, ca Drăghici, au murit liniştiţi în paturile lor, cînd torţionarul Vişinescu îşi permite să-i înjure pe gazetari ca, odinioară, pe „bandiţii” din carcere, cînd activiştii anti-burghezie s-au îmburghezit, cînd securistul băiat-bun, securistul-patriot nevoie mare, securistul-evlavios continuă să contamineze opinia publică. Lor li s-a dat din nou cuvîntul, celorlalţi, adevăraţilor disidenţi, li s-a luat din nou cuvîntul. Un exemplu: la noi, la Ieş’, au ajuns şefi de catedre la „Cuza” şi directori de edituri, informatori dovediţi, ca un anume Nicu Creţu, iar presa e plină – zice-se – de agenţi acoperiţi.

Academia, ca instituţie reprezentativă pentru inteligenţa românească, s-a „bucurat” de distrugere după aşa-zisa Reformă din 1948. Şi unde se ajunsese, dacă activista siderurgistă Suzănica Gîdea era membru corespondent al înaltului for. Zice gura tîrgului literar că voia să-l cheme la ea, pentru critică şi autocritică, pe Mircea Eliade, „cu carnet PCR cu tot”.

Un raport semnat de Academia Română ar putea conţine cercetarea intransigentă a trecutului, cu obiectivitate în tratamentul perioadei-dej-paukeriste şi perioadei ceauşiste, fără omisiuni de informare. Un astfel de Raport n-are dreptul de a comite erori. Exclude dreptul la eroare. Istoria noastră a fost şi mutilată, şi mutilantă, iar „recenţii” publică din nou „istorie corect-corectată”, aşa cum trăgea un semnal de alarmă printre primii Petru Ursache. La încercările de a reanima ideologia comunistă (iar grădina lui Dumnezeu – Popescu e mare), se adaugă refuzul informaţiei ca neconfortabilă: „Ne-am săturat de ororile astea ale istoriei”. Ba nu, cu cît avem mai multe dovezi pentru a dovedi atrocitatea comunismului, cu atît mai bine.

Un Raport academic onest, în respectul adevărului trebuie pus la îndemîna întregii populaţii. Ca plantele de leac. Trebuie să ne împotrivim răului cu toată fiinţa: şi celui care vine din trecut, şi celui actual, pentru că, aşa cum a formulat Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”.

Magda URSACHE

Rien de nouveau sous le soleil (despre sionism) de Uri Avnery

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Rien de nouveau sous le soleil

De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle, le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?

Uri Avnery, mercredi 29 janvier 2014

AU COURS des cent dernières années, la Russie a connu d’énormes changements.

AU début, elle était dirigée par le Tsar, dans une monarchie absolue avec quelques fioritures démocratiques, une “tyrannie assortie d’inefficacité.”

Après la chute du Tsar, c’est un régime libéral et tout aussi inefficace qui la dirigea quelques mois, au bout desquels il fut renversé par la révolution bolchevique.

La “dictature du Prolétariat” a duré quelque 73 années, ce qui signifie que trois générations sont passées par le système d’éducation soviétique. Cela aurait dû suffire pour assimiler les valeurs d’internationalisme, de socialisme et de dignité humaine telles que les enseignait Karl Marx.

Le système soviétique implosa en 1991, laissant derrière lui peu de traces politiques. Après quelques années d’anarchie libérale sous Boris Eltsin, Vladimir Poutine prit le pouvoir. Il a démontré qu’il avait l’étoffe d’un chef d’État, remettant la Russie au rang de puissance mondiale. Il a aussi instauré un nouveau système autocratique, réduisant le niveau de démocratie et de droits humains.

Lorsque nous examinons ces événements, sur un siècle, nous sommes obligés de conclure qu’après avoir subi tous ces bouleversements dramatiques, la Russie est politiquement plus ou moins revenue à son point de départ. La différence entre le royaume du Tsar Nicolas II et le régime de Vladimir Poutine est très faible. Les aspirations nationales, la perspective générale, le régime et l’état des droits humains sont plus ou moins les mêmes.

Quel enseignement pouvons-nous en tirer ? Cela signifie à mes yeux qu’il y a quelque chose comme un caractère national, que l’on ne peut pas changer facilement, si tant est que ce soit possible. Les révolutions, les guerres, les désastres passent, et le caractère fondamental d’un peuple demeure ce qu’il était.

PRENONS un autre exemple, plus près de nous géographiquement : la Turquie.

Mustapha Kemal était un personnage fascinant. Des gens qui l’ont rencontré lorsque, officier de l’armée ottomane, il servait en Palestine, l’ont décrit comme une personnalité intéressante et un solide buveur. Il est né à Thessalonnique, en Grèce, ville majoritairement juive à l’époque, et a participé à la révolution du mouvement des Jeunes Turcs, qui visait à la restauration de l’Empire Ottoman, devenu “l’homme malade de l’Europe”.

Après la défaite turque de la Première Guerre Mondiale, Mustapha Kemal entreprit de créer une nouvelle Turquie. Ses réformes eurent une portée considérable. Entre autres choses, il abolit l’Empire Ottoman et l’ancien Califat musulman, modifia l’orthographe de la langue turque en remplaçant l’alphabet arabe par l’alphabet latin, sépara la politique de la religion, fit de l’armée “le gardien de la république (laïque)”, interdit aux hommes et aux femmes de porter des vêtements traditionnels tels que le fez et le hijab. Son ambition était de transformer la Turquie en un État européen moderne.

EN 1934, lors de l’adoption de la loi sur les noms de famille, le parlement national lui donna le nom d’“Ataturk” (Père des Turcs). Les gens l’adorent encore aujourd’hui. Sa photo est partout dans tous les bureaux du gouvernement. Pourtant nous assistons actuellement à l’annulation de la plupart de ses réformes.

La Turquie est aujourd’hui dirigée par un parti religieux islamique, élu par le peuple. L’Islam fait un retour en force. Après avoir fait plusieurs coups d’État, l’armée a été rejetée hors du champ politique. Certains accusent la direction actuelle de politique néo-ottomane.

Cela signifie-t-il que la Turquie est en train de revenir à ce qu’elle était il y a cent ans ?

ON PEUT citer des exemples pris dans le monde entier.

Quelque 220 années après la mère de toutes les révolutions modernes, la Grande Révolution française, les aventures frivoles de l’actuel président français se voient comparées à celles des rois Bourbon. Il n’est pas resté grand-chose des temps de l’austère Charles de Gaulle, ni au plan moral ni au plan politique.

L’Italie n’a pas encore atteint la stabilité politique, après l’intermède des clowneries de Silvio Berlusconi. Une Grande-Bretagne très diminuées pense encore et se comporte encore comme l’empire de son âge d’or, s’efforçant de s’éloigner de l’Europe des Grenouilles (les Français) et des métèques.

Et ainsi de suite.

J’AIME citer (une fois de plus) Elias Canetti, l’écrivain prix Nobel revendiqué par la Bulgarie, l’Angleterre et la Suisse, pour ne pas citer les Juifs.

Dans l’un de ses ouvrages il prétend que chaque nation a son propre caractère, comme un être humain. Il a même entrepris de représenter le caractère des principales nations par des symboles : les Britanniques sont comme un capitaine de la marine, les Allemands comme une forêt de chênes grands et droits, les Juifs sont conditionnés par l’exode d’Égypte et l’errance dans le désert. Il considère ces caractéristiques comme permanentes.

Des historiens de profession peuvent se gausser d’un tel dilettantisme. Pourtant, je pense que l’injection de quelques idées littéraires dans l’histoire n’a que des avantages. Il permet d’approfondir notre compréhension.

TOUT CELA m’amène aux métamorphoses juives-israéliennes.

Israël a été littéralement créé par le mouvement sioniste. Cela a été l’une des plus révolutionnaires des révolutions, si ce n’est la plus considérable de toutes. Elle ne visait pas à remplacer un régime, comme Mandela en Afrique du Sud. Ni à réaliser un profond changement de société, comme les mouvements communistes. Ni à produire un changement culturel comme Ataturk. Le sionisme voulait réaliser tout cela et bien davantage.

Il voulait prendre une communauté ethno-religieuse, apparue dans des temps reculés, pour en faire une nation moderne. Déplacer des masses d’individus de leurs patries et de leur habitat naturel pour les transférer physiquement dans un autre pays et sous un autre climat. Modifier le statut social de chacun d’entre eux. Leur faire adopter une autre langue – une langue morte rappelée à la vie, une tâche qu’aucun autre peuple n’avait jamais réussi à mener à bien. Réaliser tout cela dans un pays étranger habité par un autre peuple.

De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle, le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Le communisme, le fascisme et des dizaines d’autres sont apparus et ont disparu. Le sionisme dure.

Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?

LE SIONISME ÉTAIT à la base une révolte contre les conditions de vie des juifs en diaspora. Dans le domaine religieux, c’était une réforme beaucoup plus profonde que celle de Martin Luther.

Tous les principaux rabbins juifs, hassidiques comme anti-hassidiques, condamnaient le sionisme comme une hérésie. Le Peuple d’Israël était uni par leur obéissance absolue aux 613 commandements de Dieu, non par un quelconque lien “national”. Dieu avait rigoureusement interdit tout retour en masse à la Terre d’Israël, puisqu’Il avait exilé les Juifs en raison de leur conduite pécheresse. La diaspora juive était donc voulue par Dieu et devait se poursuivre jusqu’à ce qu’Il ait changé d’avis.

Et voici qu’arrivent les sionistes, athées pour la plupart, qui voulaient emmener les Juifs en Terre d’Israël sans la permission de Dieu, allant même jusqu’à rejeter complètement Dieu. Ils ont construit une société laïque. Ils professaient un profond mépris pour la diaspora, en particulier pour les “ghettos juifs” orthodoxes. Leur père fondateur, Theodor Hertzl, soutenait qu’après la fondation de l’État Juif, aucun de ceux de l’extérieur ne serait plus considéré comme juif. D’autres sionistes n’étaient pas aussi radicaux, mais se situaient dans la même ligne de pensée.

Lorsque j’étais jeune, beaucoup d’entre nous allions encore plus loin. Nous contestions l’idée d’un État Juif et parlions plutôt d’un État Hébreu, avec seulement des liens lâches avec le judaïsme de la diaspora, qui créerait une civilisation hébraïque en liens étroits avec le monde arabe environnant. Une nation asiatique, sans appartenance à l’Europe et au monde occidental. Alors, où en sommes-nous actuellement ?

ISRAËL EST en train de se re-judaïser à toute allure. La religion juive fait un retour en force. Très vite, les enfants religieux de diverses communautés seront majoritaires dans les écoles juives israéliennes.

La religion orthodoxe structurée s’est considérablement étendue. La définition israélienne du Juif est exclusivement religieuse. Toutes les questions de statut personnel, comme le mariage et le divorce, sont régies par le rabbinat. Il en va de même pour les menus de la plupart des restaurants. Les transports publics, terrestres comme aériens, sont interrompus le jour du Shabbat. Les confessions juives religieuses non-orthodoxes, comme les “réformistes” et les “conservateurs” sont en pratique exclus.

Dans un scandale qui secoue Israël en ce moment, concernant un rabbin cabalistique, il apparaît que ce personnage merveilleux a amassé une fortune de centaines de millions de dollars en vendant des bénédictions et des amulettes. Mais ce n’est que l’un de ces nombreux rabbins entourés de gros hommes d’affaires, de ministres, de gangsters de haut vol et de personnalités de la police.

Hertzl qui promettait de “maintenir les rabbins dans leurs synagogues et les militaires de métier dans leurs casernes” doit se retourner dans sa tombe du Mont Hertzl à Jérusalem.

MAIS IL NE S’AGIT LÀ encore que de symptôme relativement superficiels. Je pense à des questions beaucoup plus profondes.

L’une des convictions profondes du judaïsme de la diaspora était que “le monde entier est contre nous”. Les juifs ont été persécutés au long des âges dans de nombreux pays, pour aboutir à l’Holocauste. Lors de la cérémonie du Seder la veille de la Pâque, qui réunit tous les juifs du monde, le texte sacré dit que “à chaque génération ils se lèvent pour nous exterminer”.

L’objectif officiel du sionisme était de faire de nous “un peuple comme tous les peuples”. Un peuple normal peut-il penser que tout le monde projette constamment de l’exterminer ?

AU COURS des cent dernières années, la Russie a enduré d’énormes changements.

AU début, elle était dirigée par le Tsar, dans une monarchie absolue avec quelques fioritures démocratiques, une “tyrannie assortie d’inefficacité.”

Après la chute du Tsar, c’est un régime libéral et tout aussi inefficace qui la dirigea quelques mois, au bout desquels il fut renversé par la révolution bolchevique.

La “dictature du Prolétariat” a duré quelque 73 années, ce qui signifie que trois générations sont passées par le système d’éducation soviétique. Cela aurait dû suffire pour assimiler les valeurs d’internationalisme, de socialisme et de dignité humaine telles que les enseignait Karl Marx.

Le système soviétique implosa en 1991, laissant derrière lui peu de traces politiques. Après quelques années d’anarchie libérale sous Boris Eltsine, Vladimir Poutine prit le pouvoir. Il a démontré qu’il avait l’étoffe d’un chef d’État, remettant la Russie au rang de puissance mondiale. Il a aussi instauré un nouveau système autocratique, réduisant le niveau de démocratie et de droits humains.

Lorsque nous examinons ces événements sur un siècle, nous sommes obligés de conclure qu’après avoir subi tous ces bouleversements spectaculaires, la Russie est politiquement plus ou moins revenue à son point de départ. La différence entre le royaume du Tsar Nicolas II et le régime de Vladimir Poutine est très faible. Les aspirations nationales, la perspective générale, le régime et le statut des droits humains sont plus ou moins les mêmes.

Quel enseignement pouvons-nous en tirer ? Cela signifie à mes yeux qu’il y a quelque chose comme un caractère national, que l’on ne peut pas changer facilement, si tant est que ce soit possible. Les révolutions, les guerres, les désastres passent, et le caractère fondamental d’un peuple demeure ce qu’il était.

PRENONS un autre exemple, plus près de nous géographiquement : la Turquie.

Mustapha Kemal était un personnage fascinant. Des gens qui l’ont rencontré lorsque, officier de l’armée ottomane, il servait en Palestine, le décrivaient comme une personnalité intéressante et un solide buveur. Il est né à Thessalonique, en Grèce, ville majoritairement juive à l’époque, et a participé à la révolution du mouvement des Jeunes Turcs qui visait à la restauration de l’Empire Ottoman, devenu “l’homme malade de l’Europe”.

Après la défaite turque de la Première Guerre Mondiale, Mustapha Kemal entreprit de créer une nouvelle Turquie. Ses réformes eurent une portée considérable. Entre autres choses, il abolit l’Empire Ottoman et l’ancien Califat musulman, modifia l’orthographe de la langue turque en remplaçant l’alphabet arabe par l’alphabet latin, mis la religion en dehors de la politique, fit de l’armée “le gardien de la république (laïque)”, interdit aux hommes et aux femmes de porter des vêtements traditionnels tels que le fez et le hijab. Son ambition était de transformer la Turquie en un État européen moderne.

EN 1934, lors de l’adoption de la loi sur les noms de famille, le parlement national lui donna le nom d’“Ataturk” (Père des Turcs). Les gens l’adorent encore aujourd’hui. Sa photo est partout dans tous les bureaux du gouvernement. Pourtant nous assistons actuellement à l’annulation de la plupart de ses réformes.

La Turquie est aujourd’hui dirigée par un parti religieux islamique, élu par le peuple. L’Islam fait un retour en force. Après avoir fait plusieurs coups d’État, l’armée a été rejetée hors du champ politique. Certains accusent les dirigeants actuels de politique néo-ottomane.

Cela signifie-t-il que la Turquie est en train de revenir à ce qu’elle était il y a cent ans ?

ON PEUT citer des exemples pris dans le monde entier.

Quelque 220 années après la mère de toutes les révolutions modernes, la Grande Révolution française, les aventures frivoles de l’actuel président français se voient comparées à celles des rois Bourbon. Il n’est pas resté grand-chose des temps de l’austère Charles de Gaulle, ni au plan moral ni au plan politique.

L’Italie n’a pas encore atteint la stabilité politique, après l’intermède du clownesque Sivio Berlusconi. Une Grande-Bretagne très diminuées pense et se comporte encore comme l’empire de son âge d’or, s’efforçant de s’éloigner de l’Europe des Grenouilles (les Français - NDT) et des Métèques.

Et ainsi de suite.

J’AIME citer (une fois de plus) Elias Canetti, l’écrivain prix Nobel revendiqué par la Bulgarie, l’Angleterre et la Suisse, pour ne pas citer les Juifs.

Dans l’un de ses ouvrages il prétend que chaque nation a son propre caractère, comme un être humain. Il a même entrepris de représenter le caractère des principales nations par des symboles : les Britanniques sont comme un capitaine de la marine, les Allemands comme une forêt de chênes grands et droits, les Juifs sont conditionnés par l’exode d’Égypte et l’errance dans le désert. Il considère ces caractéristiques comme permanentes.

Les historiens de profession peuvent se gausser d’un tel dilettantisme. Pourtant, je pense que l’injection de quelques idées littéraires dans l’histoire n’a que des avantages. Cela permet d’approfondir notre compréhension.

TOUT CELA m’amène aux métamorphoses juives-israéliennes.

Israël a été littéralement créé par le mouvement sioniste. Cela fut l’une des plus révolutionnaires des révolutions, si ce n’est la plus considérable de toutes. Elle ne visait pas à remplacer un régime, comme Mandela en Afrique du Sud. Ni à réaliser un profond changement de société, comme les mouvements communistes. Ni à produire un changement culturel comme Ataturk. Le sionisme voulait réaliser tout cela, et bien davantage.

Il voulait prendre une communauté ethno-religieuse dispersée, apparue dans des temps reculés, pour la transformer en une nation moderne. Déplacer des masses d’individus de leurs patries et de leur habitat naturel pour les transférer physiquement dans un autre pays et sous un autre climat. Modifier le statut social de chacun d’entre eux. Leur faire adopter une autre langue – une langue morte rappelée à la vie, une tâche qu’aucun autre peuple n’avait jamais réussi à mener à bien. Réaliser tout cela dans un pays étranger habité par un autre peuple.

De tous les mouvements révolutionnaires du XXe siècle le sionisme a été le plus abouti et le plus durable. Le communisme, le fascisme et des dizaines d’autres sont apparus et ont disparu. Le sionisme perdure.

Mais la société israélienne est-elle réellement sioniste comme elle ne cesse de le revendiquer bruyamment ?

LE SIONISME ÉTAIT fondamentalement une révolte contre les conditions de vie des juifs dans la diaspora. Dans le domaine religieux, c’était une réforme beaucoup plus profonde que celle de Martin Luther.

Tous les principaux rabbins juifs, hassidiques comme anti-hassidiques, condamnaient le sionisme comme une hérésie. Le Peuple d’Israël était uni par leur obéissance absolue aux 613 commandements de Dieu, non par un quelconque lien “national”. Dieu avait rigoureusement interdit tout retour en masse à la Terre d’Israël, puisqu’Il avait exilé les Juifs en raison de leur conduite pécheresse. La diaspora juive était donc voulue par Dieu et devait se poursuivre jusqu’à ce qu’Il ait changé d’avis.

Et voici qu’arrivèrent les sionistes, athées pour la plupart, qui voulaient emmener les juifs en Terre d’Israël sans la permission de Dieu, allant même jusqu’à rejeter complètement Dieu. Ils construisirent une société laïque. Ils éprouvaient un profond mépris pour la Diaspora, en particulier pour les “juifs des ghettos” orthodoxes. Leur père fondateur, Theodor Hertzl, soutenait qu’après la fondation de l’État Juif, aucun de ceux de l’extérieur ne serait plus considéré comme juif. D’autres sionistes n’étaient pas aussi radicaux, mais se situaient certainement dans la même ligne de pensée.

Lorsque j’étais jeune, beaucoup d’entre nous allions encore plus loin. Nous contestions l’idée d’un État Juif et parlions plutôt d’un État Hébreu, avec seulement des liens lâches avec le judaïsme de la diaspora, qui créerait une civilisation hébraïque liée étroitement au monde arabe environnant. Une nation asiatique, non identifiée à l’Europe et au monde occidental. Alors, où en sommes-nous actuellement ?

ISRAËL EST en train de se re-judaïser à toute allure. La religion juive fait un retour en force. Très bientôt, les enfants religieux de diverses communautés seront majoritaires dans les écoles juives israéliennes.

La religion orthodoxe structurée s’est considérablement étendue. La définition israélienne du juif est exclusivement religieuse. Toutes les questions de statut personnel, comme le mariage et le divorce, sont régies par le rabbinat. Il en va de même pour les menus de la plupart des restaurants. Les transports publics, terrestres comme aériens, sont interrompus le jour du Shabbat. Les confessions juives religieuses non-orthodoxes, comme les “réformistes” et les “conservateurs” sont en pratique exclus.

Dans un scandale qui secoue Israël en ce moment, concernant un rabbin cabalistique, il apparaît que ce personnage merveilleux a amassé une fortune de centaines de millions de dollars en vendant des bénédictions et des amulettes. Mais ce n’est que l’un de ces nombreux rabbins entourés de puissants hommes d’affaires, de ministres, de gangsters de haut vol et de personnalités de la police.

Hertzl qui promettait de “maintenir les rabbins dans leurs synagogues et les militaires de métier dans leurs casernes” doit se retourner dans sa tombe du Mont Hertzl à Jérusalem.

MAIS IL NE S’AGIT LÀ que de symptôme encore relativement superficiels. Je pense à des questions beaucoup plus profondes.

L’une des convictions profondes du judaïsme de la diaspora était que “le monde entier est contre nous”. Les juifs ont été persécutés au long des âges dans de nombreux pays, pour aboutir à l’Holocauste. Lors de la cérémonie du Seder la veille de la Pâque, qui réunit tous les juifs du monde, le texte sacré dit que “à chaque génération ils se lèvent pour nous exterminer”.

L’objectif officiel du sionisme était de faire de nous “un peuple comme tous les peuples”. Un peuple normal pense-t-il que tout le monde projette constamment de l’exterminer ?

C’est une conviction profonde chez presque tous les juifs israéliens que “le monde entier est contre nous” – et c’est aussi une chanson très populaire. Les États-Unis sont-ils en train de conclure un accord avec l’Iran ? L’Europe prend-elle position contre les colonies ? La Russie aide-t-elle Bachar el-Assad ? Tous des antisémites.

Les protestations internationales contre notre occupation des territoires palestiniens ne sont, bien sûr, qu’une autre forme d’antisémitisme. (Le Premier ministre du Canada qui était en visite en Israël cette semaine et qui a prononcé un discours ridicule à la Knesset, a lui aussi déclaré que toute critique de la politique israélienne était une forme d’antisémitisme.)

Cela signifie-t-il qu’en Israël, l’État Juif autoproclamé, toutes les vieilles attitudes et peurs juives, tous les vieux soupçons et mythes juifs sont en train de refaire surface ? Que les concepts sionistes révolutionnaires sont en train de disparaître ? Que pas grand-chose n’a changé dans l’état d’esprit juif ?

Comme le disent les Français : Plus les choses changent, plus elles restent les mêmes.” Ou, comme l’exprime l’Écclésiaste dans la Bible (1, 9) : “Ce qui a été, c’est ce qui sera, et ce qui s’est fait, c’est ce qui se fera : il n’y a rien de nouveau sous le soleil !”

Sursa http://www.france-palestine.org/Rien-de-nouveau-sous-le-soleil

Qui dirige l’État d’Israël ? Par Uri Avnery

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Qui dirige l’État d’Israël ? Le Premier ministre Benjamin Netanyahou, évidemment. FAUX.
Par Uri Avnery (revue de presse : france-palestine.org – 19/2/15)*
Le vrai dirigeant de l’État d’Israël est un certain Sheldon Adelson., 81 ans, Juif américain, roi de casino, qui a été classé dixième fortune du monde, valant 37,2 milliards de dollars lors de la dernière évaluation. Mais qui procède à cette évaluation ?
Outre ses casinos de Las Vegas, de Pennsylvanie, de Macao et de Singapour, il possède le parti républicain des États-Unis et, depuis peu, les deux chambres du Congrès des États-Unis.
Il possède aussi Benjamin Netanyahou.
LE LIEN D’ADELSON avec Israël est une affaire personnelle. À l’occasion d’un rendez-vous à l’aveugle, il tomba amoureux d’une femme israélienne.
Myriam Farbstein est née à Haïfa, elle a fréquenté un lycée prestigieux, a fait son service militaire dans un institut israélien spécialisé dans la guerre bactériologique et c’est une scientifique à plusieurs champs de compétence. Après la mort par overdose d’un de ses fils (de son premier mariage), elle s’est consacrée à la lutte contre la drogue, en particulier le cannabis.
Les époux Adelson sont des soutiens fanatiques d’Israël. Pas de n’importe quel Israël, mais d’un Israël de droite, dominateur, arrogant, violent, expansionniste, annexionniste, intransigeant, colonialiste.
Avec “Bibi” ils ont trouvé leur homme. A travers Nétanyahou ils espèrent diriger Israël comme leur fief privé.
Pour s’en assurer, ils ont fait une chose extraordinaire : ils ont créé un journal israélien, exclusivement consacré à la promotion des intérêts de Benjamin Nétanyahou. Pas des intérêts du Likoud, ni d’une politique définie, mais de Netanyahou personnellement.
Il y a quelques années j’ai inventé un mot hébreu pour les journaux diffusés gratuitement.“Hinamon” se traduit approximativement par “torchon gratuit” ou “numéro gratuit” et visait à dénigrer. Mais je n’imaginais pas un monstre comme “Israël Hayom” (“Israël aujourd’hui”) – journal disposant de fonds illimités, diffusé quotidiennement dans les rues et les galeries commerciales de tout le pays par des centaines et peut-être de milliers de jeunes gens rémunérés.
Les Israéliens aiment se procurer des choses qui ne coûtent rien. Israël Hayom est actuellement le quotidien qui a la plus grande diffusion en Israël. Il draine des lecteurs et des ressources de publicité de son seul concurrent, Yedioth Ahronoth (“Dernières nouvelles”), qui occupait cette position jusqu’à présent.
Yedioth a réagi vigoureusement. Il est devenu un ennemi acharné de Netanyahou. Yossi Werter, un reporter du journal de centre-gauche Haaretz (dont la diffusion est beaucoup plus faible) pense même que l’élection actuelle se réduit à une lutte entre les deux journaux.
C’est très exagéré. Si l’on en juge par leur contenu politique et social, peu de choses les différencient. L’un et l’autre sont hyper-patriotiques, bellicistes et de droite. C’est la recette journalistique pour séduire les masses partout dans le monde.
Yedioth appartient à la famille Moses, un clan centré sur le monde des affaires. Le directeur actuel, de la troisième génération, Arnon (“Noni”) Moses, fuyant la publicité, est le patron d’un vaste empire économique qui s’appuie sur le journal. Le journal sert ses intérêts économiques, mais n’a pas d’intérêts politiques particuliers.
Adelson est unique.
EN ISRAËL, les paris sont interdits par la loi. Nous n’avons pas de casinos et les maisons de jeu clandestines sont traquées par la police. Lorsque nous étions tout jeunes on nous enseignait que les magnats des casinos étaient de mauvaises gens, presque autant que les marchands d’armes. Ils prennent l’argent des pauvres gens accros au jeu, les précipitant dans le désespoir et même le suicide. Voyez Dostoievski.
Les Israéliens lisent Israel Hayom (après tout, cela ne coûte rien), mais ils n’aiment pas nécessairement l’homme et ses méthodes. C’est pourquoi des membres de la Knesset furent encouragés à déposer une proposition de loi d’interdiction de tous les journaux gratuits.
Netanyahou et le Likoud firent obstruction à cette proposition de loi par tous les moyens. Mais au cours des votes préliminaires (nécessaires pour les propositions de loi présentées par des membres à titre personnel) ils furent battus de façon surprenante. Même des membres de la coalition de gouvernement de Nétanyahou ont voté pour. Les caméras ont surpris Nétanyahou se précipitant littéralement vers son siège dans l’amphithéâtre de la Knesset avant le début du vote.
Le vote pour fut acquis par 43 voix contre 23. Près de la moitié des membres du Likoud n’avaient pas participé au vote. Le ministre des Affaires étrangères Avigdor Lieberman et son parti votèrent pour la proposition de loi. Les ministres Yair Lapid et Tzipi Livni aussi.
Entre le vote préliminaire et l’adoption finale, une telle proposition de loi devait franchir plusieurs étapes. Il y avait tout le temps de l’enterrer dans l’une des commissions. Mais Netanyahou était furieux. Quelques jours après le vote, il renvoya Lapid et Livni du gouvernement, entraînant la rupture de la coalition de gouvernement et la dissolution de la Knesset.
Pourquoi Netanyahou a-t-il commis un acte aussi insensé avant la mi-parcours de son (troisième) mandat ? Il n’y a qu’une seule explication logique possible : il en avait reçu l’ordre d’Adelson, afin d’éviter l’adoption de la loi.
Si c’est le cas, Adelson est désormais notre législateur en chef. Peut-être est-il aussi notre faiseur de gouvernement en chef.
L’ARGENT JOUE un rôle de plus en plus important en politique. La propagande électorale se fait à la télévision, et cela coûte très cher. En Israël comme aux États-Unis, des fonds légaux et illégaux financent la campagne, de façon directe ou indirecte. La corruption est encouragée ou tolérée par les tribunaux. Les très riches (qualifiés par euphémisme en Amérique de “nantis”) exercent une influence excessive.
Lors des dernières élections présidentielles aux États-Unis, Adelson a déversé des flots de dollars dans la compétition. Il a soutenu Newt Gingrich, puis Mitt Romney, avec d’énormes sommes d’argent. En vain. Peut-être les Américains n’aiment-ils pas être dirigés par des capitaines de casinos.
Pour les prochaines élections présidentielles aux États-Unis, Adelson a démarré de bonne heure. Il a convoqué au siège de ses casinos de Las Vegas tous les principaux candidats républicains, afin de les sonder sur leur allégeance à sa personne – et à Netanyahou. Personne n’a osé refuser de se rendre à la convocation. Un sénateur romain se soustrairait-il à l’injonction de César ?
En Israël, de tels rituels sont superflus. Les Adelson – Miri comme Sheldon – savent qui est leur homme.
Le journal Israel Hayom est, bien sûr, une grosse machine de propagande, totalement vouée à la réélection de Netanyahou. Tout cela de façon parfaitement légale. En démocratie, qui peut dire à un journal à qui il doit apporter son soutien ? Nous sommes encore une démocratie, grâce à Dieu !
CELA PEUT paraître étrange qu’un pays permette à un étranger, qui n’a jamais vécu dans le pays, d’avoir un si énorme pouvoir sur son avenir, et sur son existence même.
C’est là qu’intervient le sionisme. Selon le credo sioniste, Israël est l’État des Juifs, de tous les Juifs. Chaque Juif du monde appartient à Israël, même s’il réside temporairement ailleurs. Il y a quelques jours, Netanyahou a revendiqué publiquement représenter non seulement l’État d’Israël mais aussi l’intégralité du “Peuple Juif”. Pas besoin de leur demander.
Par conséquent, Adelson n’est pas réellement un étranger. Il est l’un des nôtres. Il est vrai qu’il ne lui est pas possible de voter en Israël, bien que sa femme le puisse probablement. Mais beaucoup de gens, dont lui, pensent qu’il a, étant juif, parfaitement le droit d’interférer dans nos affaires et de dominer nos vies.
Par exemple, la désignation de notre ambassadeur aux États-Unis. Ron Dermer est américain, né à Miami, et il a milité au parti républicain. Désigner un membre américain du parti républicain comme ambassadeur d’Israël auprès d’une administration démocrate peut sembler bizarre. Pas si bizarre si Nétanyahou a obéi aux ordres de Sheldon Adelson.
C’est Adelson qui avait préparé le brouet de sorcière qui met actuellement en danger la relation vitale d’Israël avec Washington. Son laquais, Dermer, a poussé les Républicains du Congrès – qui dépendent tous des largesses d’Adelson ou espèrent en bénéficier – à inviter Nétanyahou à prononcer un discours anti-Obama devant les deux Chambres.
Pendant que s’ourdissait ce complot, Dermer rencontra John Kerry mais ne lui parla pas de la venue de Nétanyahou. Netanyahou non plus n’en informa pas le Président Obama qui, furieux, annonça qu’il ne rencontrerait pas le Premier ministre.
Du point de vue des intérêts vitaux d’Israël, c’est pure folie que de provoquer le président des États-Unis d’Amérique, lui qui contrôle le flux des armes d’Amérique vers Israël et le pouvoir de véto américain aux Nations Unies. Mais, du point de vue d’Adelson, qui veut élire un président républicain en 2016, c’est logique. Il a déjà menacé d’engager des sommes d’argent illimitées pour empêcher la réélection de tout sénateur ou représentant qui ne serait pas présent au discours de Netanyahou.
Nous sommes proches d’une guerre ouverte entre le gouvernement d’Israël et le président des États-Unis.
Quelqu’un joue-t-il notre avenir à la roulette ?

Uri Avnery (91 ans) journaliste et militant pacifiste israélien a été membre de l’Irgoundans sa prime jeunesse (il en a démissionné en 1941). Ancien député, il est cofondateur de Gush Shalom (Bloc de la Paix), une organisation israélienne favorable à la création d’un Etat palestinien. Il a rencontré Yasser Arafat à plusieurs reprises, et se défini comme « post sioniste ».

Photo : Uri Avnery
Article écrit en hébreu et en anglais, publié sur le site de Gush Shalom le 14 février 2015Traduit de l’anglais : « The Casino Republic » pour l’AFPS : FL/PHL.
http://www.france-palestine.org/La-republique-casino
Sur le même sujet, lire aussi :
Sheldon Adelson, le milliardaire qui veut acheter la Maison-Blanche, la Knesset et bombarder l’Iran , par Gilles Munier
Uri Avnery sur France-Irak Actualité :
Sionisme : rien de nouveau sous le soleil
L’Etat islamique arrive-t-il ?