L’Ile aux Serpents : source de contentieux entre la Roumanie et l’Ukraine

Vol. VI, n° 1-2  | décembre 2002

Dossier : Contentieux micro-territoriaux dans les Balkans, XIX^e-XX^e siècles

The Island of Snakes: Source of disputes between Romania and Ukraine

François Després

Le litige entre la Roumanie et l’Ukraine à propos de l’Ile aux Serpents est aujourd’hui largement méconnu du grand public international. Pourtant, loin d’être anecdotique, ce différend revêt un caractère stratégique, étant donné sa position géographique et les ressources naturelles qui s’y trouvent. C’est pourquoi ces deux Etats y attachent encore actuellement une importance considérable, qui peut notamment apparaître disproportionnée par rapport à sa superficie. Cette île se situe en Mer Noire, au large des Bouches du Danube, plus précisément du Bras de Sulina, à environ 45 kilomètres de la ville roumaine de Sulina. Sa superficie totale est de 17 hectares.

Rappel historique

2Connue dans l’Antiquité sous le nom d’Ile Blanche (ou Brillante), elle est supposée avoir accueilli la dépouille du héros de la Guerre de Troie, Achille. L’appellation actuelle est apparue au Moyen Age, sans que la présence de serpents y ait jamais été attestée. Bien que se trouvant sous la domination de l’Etat médiéval de Dobroudja puis des Principautés de Valachie et de Moldavie, elle resta complètement inoccupée. Elle fut placée sous souveraineté ottomane à partir de la fin du XV^e siècle, lorsque l’Empire ottoman fit de la Mer Noire un “lac turc”. L’île avait fait l’objet d’escales de différentes flottes croisant en Mer Noire, mais aucune puissance régionale n’avait jugé bon d’y installer une présence permanente. A la fin du XVIII^e siècle, l’Empire russe avait le désir de s’étendre vers le Sud, c’est-à-dire dans la direction de Constantinople et des Détroits. Le contrôle de la Mer Noire constituait donc pour lui un objectif stratégique majeur.

L’Ile aux Serpents

3C’est pourquoi les Russes manifestèrent ouvertement leur intérêt pour l’Ile aux Serpents lors de la conclusion à Bucarest du traité russo-ottoman de 1812. Ils considérèrent désormais l’île comme n’appartenant à aucun Etat ; aucune fortification ne pouvait y être construite. En 1817 et avec l’accord des Ottomans, les Russes déclarèrent qu’elle était désormais sous leur souveraineté. Ceci fut confirmé officiellement par le traité russo-ottoman signé à Andrinople en 1829. Le traité de Paris de 1856 la rétrocéda aux Ottomans. Le traité de San Stefano, signé le 3 mars 1878, leur imposa de la céder à nouveau à la Russie. Celle-ci précisa qu’elle se réservait la possibilité d’un échange avec le Sud de la Bessarabie, qui se trouvait sous souveraineté roumaine. Au congrès de Berlin (13 juin-13 juillet 1878), le gouvernement roumain présenta un mémoire dans lequel il était demandé que « la Roumanie reprenne possession des îles du Danube et des Bouches du Danube, y compris l’Ile aux Serpents ». Le traité conclu à l’issue de ce congrès attribua celle-ci à la Roumanie, qui n’y installa aucune garnison. Au moment de l’application du Pacte Ribbentrop-Molotov, l’Union Soviétique ne l’annexa pas en juin 1940. Mais sa marine y débarqua symboliquement à la fin du mois d’août 1944, après le changement d’alliance de la Roumanie. Le traité de Paris de 1947 confirma néanmoins l’appartenance de l’île à la Roumanie. Par le protocole du 4 février 1948 et sans aucune négociation préalable, l’Union Soviétique imposa à la Roumanie une modification de leur frontière dans la zone de la Mer Noire, en l’obligeant notamment à lui céder l’Ile aux Serpents en échange d’une protection de la frontière maritime roumaine. La cession intervint officiellement par la conclusion du procès-verbal du 28 mai 1948. Il faut remarquer que les Parlements des deux Etats n’examinèrent, ni ne ratifièrent jamais ce procès-verbal. L’Union Soviétique y implanta de puissantes installations radar, à la fois de détection et de guidage de missiles. Un port pouvant accueillir des navires de moyen tonnage et des sous-marins, ainsi qu’un héliport, y furent aménagés. Les autorités soviétiques firent donc de cette île l’un des éléments clé de leur stratégie de contrôle de la Mer Noire et du détroit du Bosphore. Elles pouvaient de cette manière surveiller l’ensemble des vols de l’OTAN, ainsi que la totalité du trafic maritime. C’est pourquoi elle acquit une importance vitale pour l’Etat qui pouvait la détenir avec l’ensemble de ses installations militaires.

Renaissance d’un litige au début des années 1990

4Lors de la décomposition soviétique, le nouvel Etat ukrainien affirma aussitôt sa souveraineté sur l’île, y maintenant une garnison de 70 hommes et préservant les capacités opérationnelles de ses deux installations radar. Dans le nouveau contexte régional, les autorités roumaines réclamèrent à plusieurs reprises au début des années 1990 la restitution de l’Ile aux Serpents. Vu l’importance stratégique de l’île et le danger qu’elle représentait potentiellement à leurs yeux, elles insistaient pour recouvrer leur souveraineté sur l’île. Des auteurs roumains estimaient en outre qu’elle était une continuité du plateau continental de la Dobroudja et était par conséquent, du point de vue géographique et géologique, indubitablement roumaine. L’Ile aux Serpents devint donc un litige territorial entre l’Ukraine et la Roumanie et une source potentielle de conflits. Lors des négociations diplomatiques entamées en 1995 en vue d’aboutir à la signature d’un traité bilatéral, la question de l’Ile aux Serpents fit notamment échouer les discussion du mois de décembre. Les propos du ministre roumain des Affaires étrangères, Teodor Meleşcanu, sur le possible recours à la Cour de Justice internationale pour régler le différend roumano-ukrainien à propos de l’île déclenchèrent immédiatement des réactions courroucées à Kiev. Le ministre ukrainien des Affaires étrangères, Ghenadi Udovenko, se déclara « surpris par la suggestion de son homologue roumain de s’adresser à la Cour de Justice internationale » et affirma : « Cela signifie que la Roumanie a des revendications territoriales sur l’Ukraine. Je peux dire de manière responsable que l’Ukraine ne fera aucune concession concernant son intégrité territoriale ». L’Ukraine rappela aussitôt en consultation son ambassadeur en poste à Bucarest. Cette manière de procéder dans le monde diplomatique équivalait 58 / Balkanologie VI (1-2), décembre 2002, p. 55-60 à un coup de semonce avant la rupture totale des négociations. Lors d’une rencontre informelle à Londres quelques jours plus tard, les deux ministres eurent une « explication nécessaire » à ce sujet. Pour la partie roumaine,

la réaction du chef de la diplomatie de Kiev de rappeler son ambassadeur de Bucarest n’a été fondée que sur les informations diffusées par la presse, informations qui dénaturaient les affirmations du ministre roumain... Pour éclaircir la situation, le sténo-gramme de la séance parlementaire au cours de laquelle monsieur Meleşcanu a fait la déclaration (...) sera envoyé à Kiev.

5La Roumanie désirait donc calmer la situation, afin que les négociations bilatérales n’échouent pas. Mais Teodor Meleşcanu déclara à nouveau au début de l’année 1996 : « Les prétentions ukrainiennes à conserver l’Ile aux Serpents ne sont pas fondées. Si l’on n’arrive pas à résoudre cette question par la négociation, nous nous adresserons à la Cour de Justice internationale ». Ces nouvelles déclarations suscitèrent immédiatement de vives réactions en Ukraine. Le ministre de la Défense annonça qu’il renforcerait la présence militaire sur l’île et le maire d’Odessa, Edouard Gurvitz, après y avoir effectué une visite spectaculaire, déclara qu’il n’était « pas question d’abandonner un millimètre de son territoire aux Roumains ». Les Ukrainiens considéraient en effet que l’île faisait partie intégrante, de fait et de droit, de leur territoire. Mais au même moment et à propos des informations diffusées dans la presse roumaine concernant une activité intense observée sur l’île, l’ambassadeur ukrainien à Bucarest fit remarquer :

Ce sont pour de bon des rumeurs et elles découlent du domaine du fantastique. Sur l’île est placée une unité de gardes-frontières. “Auparavant”, leur approvisionnement était assuré par la flotte maritime soviétique de la Mer Noire. Ces dernières années, personne n’a rempli ces fonctions. Pour cela, aujourd’hui, l’Ukraine a été obligée d’effectuer des opérations de reconstruction. Celles-ci sont dues à l’usure de la falaise et des différents moyens techniques ; mais les travaux qui se déroulent maintenant sur l’île sont de pures opérations de réparation, d’entretien... Pour l’Ukraine, l’Ile aux Serpents a une importance nationale du point de vue économique. Les années précédentes, de nombreux navires de braconnage, non seulement roumains, mais aussi de pays tiers, ont été retenus par nos gardes-frontières. Les réserves de pétrole et de gaz naturel se trouvent principalement sur le plateau continental.

6Outre le sentiment national sous-tendu par un intérêt stratégique, la véritable source du litige roumano-ukrainien était donc constituée par cette présence avérée d’hydrocarbures. Il ne faut pas oublier que les deux Etats, et particulièrement l’Ukraine, cherchent à renforcer leur indépendance énergétique à l’égard de la Russie. Les négociations bilatérales se poursuivaient néanmoins dans ce contexte relativement tendu. Le nouvel ambassadeur d’Ukraine à Bucarest se montra au début du mois de février 1996 très ouvert à l’égard de la position roumaine, puisqu’il affirma que « la Roumanie et l’Ukraine ne sont pas en guerre et que le problème de l’Ile aux Serpents étant de nature juridique, il pourrait être réglé si les deux parties, d’un commun accord, s’adressaient au tribunal international de La Haye ». Il soulignait, en revanche, ses craintes vis-à-vis de prétentions territoriales émanant de certains partis politiques roumains, qui exigeaient « la liquidation des conséquences du Pacte Ribbentrop-Molotov ». Les deux gouvernements faisaient face en effet, de part et d’autre, à des discours peu modérés, qu’ils devaient absolument contenir pour aboutir à la conclusion d’un traité. Les deux Etats restaient très attachés au principe de l’intangibilité des frontières existantes, ce qui ne pouvait que faciliter les pourparlers entre diplomates. La principale difficulté à propos de l’île demeurait toutefois d’ordre juridique, étant donné que les règles du droit maritime ne pouvaient s’appliquer strictement entre les deux Etats. La distance qui sépare l’île de la côte roumaine est trop courte (18 kilomètres) pour que s’applique la convention internationale de Montego Bay.

7L’alternance politique qui intervint en Roumanie en décembre 1996 donna une nouvelle impulsion au processus de négociations roumano-ukrainien. L’Ile aux Serpents demeurait toutefois un objet de contentieux difficile à régler. C’est pourquoi lors d’une réunion de la fin du mois de février 1997 destinée à finaliser le projet de traité, le principal négociateur roumain, Dumitru Ceauşu, affirma :

Il est sûr que dans les questions controversées, il a fallu trouver des solutions de compromis. D’un côté et de l’autre, il y a eu des situations où il a fallu que nous renoncions à certaines positions initiales. Le traité sera accompagné d’un autre document, qui sera signé dans le même temps, document dans lequel nous établirons une procédure de résolution du problème du plateau continental de la Mer Noire. De cette manière, nous établirons une solution paquet qui créera un équilibre des engagements.

8Les positions des deux Etats divergeaient encore totalement à propos de l’île. L’Ukraine considérait en effet que le problème des eaux territoriales entourant l’Ile aux Serpents devait rester en suspens et qu’il serait seulement tranché après la conclusion du traité. A l’opposé, la Roumanie proposait de négocier encore pendant deux ans ; si à l’issue de cette période, les deux parties n’aboutissaient à aucun compromis, le différend devait être soumis à la Cour de Justice internationale de La Haye. Les diplomates roumains voulaient absolument convaincre l’opinion publique internationale que la délimitation du plateau continental autour de l’île devrait être effectuée selon leurs propositions. Dumitru Ceauşu considérait en mars 1997 que l’île devait revenir à la Roumanie :

Le principe agréé par la communauté internationale - concernant le tracé des frontières maritimes - est celui de la ligne médiane, l’équidistance par rapport aux points les plus avancés des rives. L’équidistance consacre le principe d’égalité entre Etats. L’Ile aux Serpents se trouve dans la ligne droite de la rive roumaine et affecterait le calcul de la ligne médiane. Selon les normes internationales reconnues par toutes les instances, les formations géologiques, qui ne se prêtent pas à la vie économique propre et ne sont pas propices à l’habitat humain, n’ont pas le droit au plateau continental. L’Ile aux Serpents devrait être ignorée.

Vers une résolution du conflit ?

9Mais les efforts intenses des deux diplomaties et la pression de certains Etats occidentaux (notamment ceux appartenant à l’OTAN) aboutirent à la signature du traité roumano-ukrainien de bon voisinage et de coopération le 2 juin 1997 à Constanţa (le principal port roumain sur la Mer Noire). C’était un événement sans précédent dans la région puisqu’il s’agissait du premier traité bilatéral conclu par la Roumanie avec l’un de ses Etats voisins situés à l’Est. Dans le deuxième alinéa de l’article 2 du traité susmentionné, les deux parties avaient convenu de régler de manière spécifique le litige de l’Ile aux Serpents :

Les parties contractantes... résoudront le problème de la délimitation de leur plateau continental et de leurs Zones Economiques Exclusives en Mer Noire, sur la base des principes et des procédures convenus par un échange de lettres entre les ministres des affaires étrangères, effectué dès la signature du présent traité. Les accords convenus dans cet échange de lettres entreront en vigueur simultanément avec l’entrée en application de ce traité.

10En souhaitant résoudre l’ensemble de leurs litiges politiques et territoriaux, la Roumanie et l’Ukraine avaient donc décidé de faire tomber la tension qui persistait à propos de l’Ile aux Serpents. C’est notamment en partageant les gains économiques prévisibles que les deux gouvernements avaient trouvé la voie du compromis.

11A l’heure actuelle, plus de cinq ans après la signature du traité roumano-ukrainien, les négociations concernant l’Ile aux Serpents et la délimitation des espaces maritimes n’ont guère progressé. Il faut noter que celles-ci n’ont pas été facilitées par la découverte avérée de gisements d’hydrocarbures en juillet 2001 par la société mixte Crimean Petroleum Compagnie (créée par la firme britannique JKX OIL GAS PLC et la société ukrainienne Cernomorneftegaz), exploitables commercialement à 4 000 mètre de profondeur à environ 40 kilomètres au sud de l’Ile aux Serpents. Les experts roumains ont estimé que cette zone de forage se trouvait à environ 12 kilomètres à l’est de leurs eaux territoriales, au nord de la zone contiguë. Cette possibilité de forage viole l’un des principes qui régissent les négociations entre les deux Etats, puisque ceux-ci doivent s’abstenir de toute exploitation des ressources minérales jusqu’à la fin des pourparlers. Les diplomates des deux Etats continuent à se réunir régulièrement, sans réussir toutefois à atteindre un compromis acceptable de part et d’autre. Le principal enjeu est désormais constitué par le contrôle des ressources naturelles, sources de richesses pour l’Etat exploitant.

Pour citer cet article

Référence électronique

François Després , « L’Ile aux Serpents : source de contentieux entre la Roumanie et l’Ukraine », Balkanologie , Vol. VI, n° 1-2  |  décembre 2002 , [En ligne], mis en ligne le 03 février 2009. URL : http://balkanologie.revues.org/index441.html. Consulté le 28 février 2013.

Auteur

François Després

Docteur en géographie (option géopolitique) de l’Université Paris VIII, diplômé de l’Institut d’Etudes Politiques d’Aix-en-Provence. Sujet de thèse : L’espace roumain, limites et affrontements. Le cas moldave. Soutenue en mai 2000

Droits

© Tous droits réservés

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Asalt asupra României

Nu o să revin asupra subiectului arzător cu privire la arborarea steagului aşa-zisului Ţinut Secuiesc, nici asupra autonomiei clamate cu obrăznicie de către UDMR-ul susţinut făţiş de la Budapesta, pentru că eu îmi pun speranţa că acest scandal diplomatic nu va avea urmări grave. Sper că înţelepciunea ambelor părţi va triumfa! Şi mai cu seamă sper că politica noastră blajină îşi va arăta roadele în viitor, deoarece atât UE cât şi NATO au nevoie aici, în această zonă, de stabilitate, nu de provocări generatoare de stări încordate sau, Doamne-fereşte, de stări conflictuale. Iar când vorbesc despre roadele politicii noastre prea-răbdătoare mă refer la faptul că România a demonstrat de-a lungul timpului (aşa cum demonstrează şi azi) că este un generator de stabilitate, de echilibru şi de securitate în această parte de lume, având toate şansele să devină în viitor o „Elveţie a Răsăritului”. Totuşi, maghiarii, nici cei din ţară şi nici cei de peste hotare, să nu mizeze la nesfârşit pe răbdarea noastră, că până acum au avut de-a face numai cu blânzii valahi creştini, învăţaţi de sfinţi să întoarcă şi celălalt obraz. Deci, să nu deştepte demonii războinici şi răzbunători din sângele nostru daco-roman, că e vai şi amar de capul lor! Cu atât mai mult cu cât obrăznicia lor, a maghiarilor, nu e văzută bine nici de ceilalţi vecini, cehi, slovaci şi sârbi. Deci nimeni nu le va ţine partea vreodată, într-un conflict deschis cu noi, cu atât mai mult cu cât şi România şi Ungaria sunt ţări membre NATO! Dar, repet, sper că nu se va ajunge niciodată acolo şi că raţiunea va prima în faţa reacţiilor viscerale, de ambele părţi!

Singura mea temere legată de acest subiect are la bază, însă, alte semnale care demonstrează că România este luată cu asalt la modul grosolan, nu numai prin provocări de acest gen. De pildă, atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe se înscriu în acelaşi registru, iar celor ce le practică li se poate răspunde într-un singur fel: toate cultele din România primesc bani de la statul român, în mod proporţional. Fireşte că BOR primeşte mai mult decât celelalte, deoarece statisticile arată că suntem ortodocşi în proporţie de 87% şi, dacă nu mă înşel, suntem cea mai mare comunitate creştin-ortodoxă din lume, după Rusia! Dar sumele de care beneficiază BOR nu sunt nici pe departe atât de mari, dacă facem o comparaţie: stadionul Naţional Arena a costat 234 de milioane de euro, ceea ce înseamnă bugetul tuturor cultelor din România, pe… cinci ani!!! Un alt semnal care demonstrează asaltul asupra ţării noastre şi pe alte căi, este cel „transmis” de acte criminale precum cel al lui Vitali Proca, acel asasin plătit care a încercat două execuţii ca în filme, una la Londra şi una la Bucureşti. Afirm aceasta, deoarece este posibil ca forţele ce se folosesc de serviciile unui astfel de criminal, cele care îl comandă din umbră (pe el şi pe alţii, asemenea lui) să nu fie doar forţe ale lumii interlope, ci unele care au o ţintă mult mai mare decât asasinarea unor persoane. Este posibil ca acea „ocultă neagră” ce are în rândurile ei „soldaţi” de genul lui Vitali Proca să aibă scopul de a transmite un „mesaj” ameninţător şi să genereze sentimente de insecuritate până la cele mai înalte niveluri, deci în rândurile magistraţilor, oamenilor politici, oamenilor de afaceri etc. Din această perspectivă, ceea ce pare o banală răfuială în lumea interlopă poate fi considerată un act de terorism şi de destabilizare. E ca şi cum s-ar spune deschis: „Mâna noastră neagră e lungă şi poate ajunge oricând, oriunde, asupra oricui, în această ţară…” Acest lucru este foarte grav şi impune o reconsiderare a modului în care cooperează diferitele structuri de securitate româneşti, cu cele ce luptă împotriva crimei organizate!

În acest context, conducătorii noştri ar trebui să nu uite nicio clipă că trăim vremuri grele, că nu suntem înconjuraţi doar de prieteni şi că disputele dintre ei nu fac decât să adauge confuzie şi să submineze capacitatea de apărare internă şi externă a României!

Radu Baltașiu

Regionalizarea. Trimiterile naţional-socialiste

ale unor concepte considerate "europene" - în sensul utilizat de birocraţia Uniunii Europene, trimit un şoc, desigur, când sunt descoperite. Este vorba de regionalizare prin unitate în diversitate.

Teza regionalizării Europei, cu trimitere expresă  la România, este pusă surprinzător de limpede de Wolfgang Hӧpker, în "Romӓniens Innenspannung" ("Tensiunea lăuntrică a României"), 1934, în revistaDie Tat. Cel care semnalează preocuparea germanilor este Anton Golopenţia*, despre care am mai pomenit şi cu alt prilej (Dominaţie prin proiect, pe 22 dec.2012).  Geopolitica integrării europene pe care o propunea Germania României în 1934 prin acel materialştiinţific, cuprinde o noţiune izbitor de asemănătoare cu fundamentul multiculturalismului de astăzi:  "unitate în diversitate" (Golopenţia o traduce prin "unitate în felurime"). Regionalizarea României prin unitatea în diversitate era soluţia "superioară",  de tip naţional-socialist, atât democratismului francez cât şi fascismului italian (idem, p.326). De ce trebuia România să se regionalizeze? Ca să-şi rezolve aşa-numitele tensiuni dintre "cele trei mari cercuri culturale": Vechiul Regat, Basarabia, Transilvania. Statul român, pentru a rămâne unitar, nu doar că avea să se regionalizeze, dar trebuia să urmărească modelul omului mitteleuropean, reprezentat atunci în Transilvania şi Bucovina, considera Hӧpker. În felul acesta, România ar fi ieşit din capcana liberalismului francez şi ar fi putut să supravieţuiască ca stat. Lăsând la o parte curioasa prejudecată a reducerii liberalismului la Franţa, nu putem să nu remarcăm o alta: teza superioritatăţii omului central-european. Analiza lui Golopenţia pune fulgerător la punct acest aspect, după cum vom vedea. Însă tot aici remarcăm că Germania venea înspre România cu un produs de export downgraded, lipsit de sclipirea care o propulsase chiar pe ea în elita civilizaţiei industriale: România trebuia să încurajeze multiplicarea unui model comportamental cu centrul la Viena, deja depăşit de progresul tehnic şi expirat politic în urma primului război mondial (Imperiul austro-ungar fusese opresor în raport cu naţiunile componente, spărgându-se în linii mari în statele moderne de astăzi, două dintre succesoare, Cehoslovacia şi Yugoslavia, destrămându-se după 1990).

Iată extrase din textul comentat de Golopenţia, pe alocuri cu citate din Hӧpker. Subtitlurile ne aparţin.

Geopolitica germană în România – regionalizarea – Hӧpker (1934)

Arhetipurile mentale dominante ale spaţiului românesc - teza germană

p.325

„Două mănunchiuri de idei i-ar fi deschis [poporului român] drumul ajungerii la conştiinţa de sine. Patrioţii ardeleni au practicat «Evanghelia despre descendenţa romană» prilejuită de Habsburgi. Cei din Principate ar fi proclamat drepturile liberale ale omului. Hӧpker socoteşte fatală şi deplânge împrejurarea că acţiunea ideilor ardelene a ajuns să fie covârşită de cea a ideilor din ţările româneşti, «orientate toate nu după Viena sau Roma ci după Paris, această Mekkă a civilizaţiei» (17). Cu acest prilej Hӧpker reproduce postulatul de circumstanţă al şcolii Boehm, cum că liberalismul ar fi un fenomen franţuzesc, cu care germanii n-ar fi avut de-a face nicicând, pe când naţionalismul ar fi ceva pur german.”

Problema 1: Cele trei tensiuni culturale văzute de germani în interiorul României

p.326

Tensiunea interioară a României mari. „«Problema centrală a României Mari: trei cercuri culturale se ciocnesc»”:

-        „Vechiul Regat, cu cultura lui răsăritean-balcanică”

-        Basarabia – „s-a răznit de Vechiul Regat … de pe urma înglobării ei în cultura rusă.”

-        „«Transilvania şi Bucovina s-au răznit de Vechea Românie datorită înglobării lor în cultura Europei centrale …”

„«Transilvania şi Bucovina s-au răznit de Vechea Românie datorită înglobării lor în cultura Europei centrale; Basarabia de pe urma înglobării ei în cultura rusă, aşa încât fenomenul tensiunii lăuntrice a României întregite provine în esenţă din ciocnirea a trei culturi între hotarele aceluiaşi stat.»

Höpker nu uită să menţioneze unitatea neamului românesc şi continuitatea lui etnică supraregională, care netezesc asperităţile acestei tensiuni; socoteşte însă că acest ciment de ordin etnic n-are greutatea deajuns de mare, «ca să poată scădea cu mult deosebirile adânci dintre felul de trai şi chipul de a gândi al ţinuturilor vechi şi noi.»”

„Soluţia”: regionalizarea. Teza „unitate în diversitate”

p.326

„Soluţia pe care o propune [Hӧpker] e aceea a atenuării ideii de Stat naţional în favorul unei autonomii oarecare a regionalului. Adoptarea ei ar însemna înlăturarea atât a etatismului liberal [francez] cât şi a celui fascist şi apropierea de concepţiile politice ale naţional-socialismului, care singure ar avea comprehensiune pentru particular şi local.”

p.327

„Hӧpker reclamă regionalismul în perspectiva realizării integrale a Statului naţional românesc. … «Transformarea în naţiune a unui neam răspândit în ţinuturi răspândit în ţinuturi atât de deosebite între ele din punct de vedere istoric şi cultural nu poate fi săvârşită decât în urma recunoaşterii principiului regionalist, care singur garantează împreunarea părţilor în colectivitatea strâns înmănuncheată a neamului. E vorba de întrecerea acelei fatale confuzii între unitate şi centralism prin recunoaşterea principiuluiunitate în felurime.

Realitatea unui regionalism adevărat nu sparge deci cadrul mare al unităţii statului, ci dimpotrivă, îl strânge prin stimularea şi înmănuncherea ţinuturilor sale, în timp ce dimpotrivă, subjugarea regionalismului hrăneşte tendinţe separatiste.» … (101-102)”

Problema  2[de fapt]: naţionalităţile

p.327

„Această autonomie relativă a ţinuturilor, ar «deschide şi posibilitatea unei împăcări efective a grupurilor etnice neromâneşti cu statul român, oferă deci totodată un punct de plecare pentru soluţionarea efectivă a problemei atât de infinit de spinoase a naţionalităţilor, ce-i stă în cale ridicării la rangul de naţiune a neamului românesc.» (101)”

[Dar, tot Golopenţia arată în alt capitol ce scriau intelectualii maghiari luminaţi, într-una din cele mai circulate reviste ale lor de la Cluj**, 1936, privind situaţia maghiarimii din Ardeal: ]

p.333

„S-ar crede că proprietarii mari şi mijlocii, de la care provin ca la 80 la sută din cele 2,5 milioane jugăre expropriate, au suferit mai mult de pe urma «marii prefaceri» [pierderea Transilvaniei după 1918]. «Totuşi, scăpătarea economică a aristocraţiei maghiare n-a fost atât de tragică, pe cât păruse în clipa întâia şi pe cât o trâmbiţase în lume presa maghiară. … se găseau încă în legea acesta părţi care îngăduiau, cu ajutorul unor avocaţi şi politicieni români, oarecari acţiuni de salvare a averii … Destule moşii cu 4-5-600 jugăre pământ de calitatea cea mai bună supravieţuiesc în Ardeal reformei agrare; mai dăinuiesc chiar şi câteva moşii de câte 1000 jugăre» (28).

Iar o bună parte din pierderile funciare au fost reparate în mare măsură pe teren bancar şi politic. Aristocraţia maghiară «a început să ia parte intens la viaţa bancară a Transilvaniei.» … (28).”

«Transilvania e un concept istoric. O categorie feudală … E un bun pecetluit, trecut, de neîmprospătat al culturii maghiare … Transilvania aceasta nu mai fiinţează de mult. N-a mai fost în viaţă nici înainte de Unirea cu România… . Ungurii din România – asta înseamnă mult mai mult decât Transilvania. …

p.337

De la Unire, ungurimea a trecut în toate privinţele prin schimbări incalculabile. I s-a transformat temelia materială şi economică, compoziţia socială …  iar procesele de ascensiune în burghezie şi de proletarizare potenţează aceste prefaceri. … A început şi continuă marea dispersare a ungurimii din Ardeal … pe întreaga întindere a României Mari şi cu deosebire spre centrele industriale şi comerciale ale Vechiului Regat.» (42-43). ...

p.337

„«Epoca e mare, dinamică, şi te sileşte întruna şi în toate să stai şi să iei aminte. Să nu mai contestăm: aci, în România, epoca nouă e istorică, e epoca când se clădeşte statul român şi se umple de oraşe ţara. Viaţa grupului maghiar decurge, de 18 ani, în cadrul unui proces vertiginos de ridicare în burghezie şi de industrializare. … Ardealul de dinainte de Unire, a fost o provincie mucedă şi încuiată, meleag oropsit de Dumnezeu, ţinut unde se înfundau drumurile de fier. Colonie, atât din punct de vedere spiritual cât şi din punct de vedere economic. Gazetişoare provinciale şi oameni provinciali. Cultura, centralizată de la Budapesta … Ritmul evoluţiei urbane se accentuase încă înainte de Unire. Au apărut premisele unor creaţii spirituale autonome[s.n.]. Însă, în întregul vechii Ungarii, la periferie, s-ar fi ajuns foarte încet la folosirea lor.”

Critica reprezentării germane: omul românesc e ţăranul

Geopolitică şi sociologie urbană (influenţa satului asupra oraşului)

-    

p.328

„Trebuie să ţinem seamă, întâi de toate, de faptul că Höpker priveşte în fiecare ţinut numai stilul cultural imprimat populaţiei urbane. Faptul că aceste stiluri culturale sunt numai ale păturii urbane de azi a oraşelor, face ca tensiunea dintre ele să constituie o problemă mai puţin însemnată decât ar părea. Datorită creşterii actuale foarte intense a populaţiei urbane, stilul acesteia e supus unei diluări continui şi eficace prin elementele venite de la ţară. Se pare că la Bucureşti, îndeosebi, momentul e aproape, când stilul antebelic, «balcanic francez» al oraşului de 300 000 nu va mai exercita aproape nici o autoritate asupra populaţiei oraşului de 8-900 000. Ca atare, România viitoare nu e neapărat legată de vreunul din stilurile populaţiei ei urbane actuale. Dacă vom fi îndeajuns de dibaci, populaţia noastră urbană, peste nu multă vreme îndoit atât de numeroasă ca la 1916, va lua un stil care să nu reprezinte nici consacrarea unui din stilurile regionale, a celui «centraleuropean», de pildă, nici sinteza celor trei stiluri regionale.

Trebuie să ne dezbărăm apoi de confuzia, promovată de cercurile germane, cum că stilul Europei centrale ar fi expresia vremii noastre şi, ca atare, componentă necesară a oricărui stil cultural din vremea aceasta. La Höpker ea apare în chip de oscilare nehotărâtă între afirmarea că stilul cultural transilvănean şi bucovinean de factură «centraleuropeană» ar fi superior celui balcanic-francez al Vechiului Regat şi celui al Basarabiei şi mai adecvat vremii, că deci cultura comună, care să-i lege pe românii Statului românesc, trebuie să fie cultura urbană a Transilvaniei şi a Bucovinei – p.329, la nivelul căreia trebuie înălţată cultura celorlalte ţinuturi româneşti şi între convingerea că această cultură comună nu poate să nu fie o sinteză a culturii tuturor ţinuturilor.”

Critica omului mitteleuropean – complexul germanic al omului negerman din Europa Centrală

p.329

„Stilul «Europei Centrale», adică stilul propriu ţinuturilor foste în monarhia austriacă, care domină şi Germania de sud şi vest, Saxonia şi Silezia, dar nu mai are decât prea puţin de a face cu Prusia şi cu Germania de nord, nu este câtuşi de puţin expresia stilului veacului al XX-lea, care ne aduce şi nouă în ţară valuri tot mai grele de tehnică şi ne preface intens stilul de viaţă de până acum.  

Omul Europei centrale, ordonat dar timorat, care trăieşte în mijlocul continentului, departe de mările care unifică lumea şi de centrele industriale de pe gurile marilor fluvii apusene, e un relict nu mai puţin bătător la ochi ca orăşeanul balcanic-levantin din Vechiul Regat.

Germanii îşi ascund lor înşişi cât de «americani», cât de oameni ai tehnicii sunt. Dacă ar fi să luăm ceva de la germani, ar fi alegem atitudinea activă şi îndrăzneaţă a germanului de nord şi nu comportarea mic-burgheză şi pe cale de dispariţie, pe care o reprezintă stilul «centraleuropean»."

Soluţia reală: construirea propriei reprezentări de sine a omului românesc modern pe respectul Miturilor şi faptelor mari

[acestea dau scop societăţii]

"Stilul României noi nu poate fi nici acest stil, nici sinteza lui cu stilul urban al Vechiului Regat şi al Basarabiei. Trebuie să fie, în schimb, o sinteză productivă între felul de a fi al ruralului şi atitudinea îndrăzneaţă, activă şi raţională, adecvată tehnicii, care răsplămădeşte şi la noi tot mai multe tărâmuri ale vieţii.  

N-avem nevoie dar de stilul «Europei centrale», ca de o ţintă de atins … Şi dacă nu suntem nevolnici, n-avem nevoie în scopul acesta nici de călăuzirea unor antiteze străine cu consecinţe de politică externă, cum ar cea pe care o oferă Höpker.

Avem nevoie, în schimb, de români cu suflet mare, de istorici, care să scrie istorii avântate ale neamului …  şi de artişti, care să realizeze opere ce să umple de mândrie … Integrarea spirituală nu e de fapt o problemă ce să poată fi soluţionată prin sinteze retrospective de trăsături particulare. Tensiunile dintre ţinuturi … vor fi uitate însă de îndată ce se vor ivi gânditori şi făptuitori, care să pună în faţa neamului scopuri destul de înălţate …

Mituri şi fapte mari, iată singura soluţie eficace a problemei …”

***

Este încă o dovadă că ideile au mai multă libertate decât ideologiile, cu siguranţă mult mai mare decât ideologii ajunşi în fruntea cadrului mental ale popoarelor. Asta este partea bună a lucrurilor. Partea care ne pune pe gânduri este spiritul neocolonial prin care unor ţări li se impune un comportament considerat dezirabil ("european").  ... Cu mult înainte de a intra în criza economică, problema Uniunii Europene este criza Universităţii. Ajunse ciur prin birocratizare şi "raţionalizare economică", ideile rămân nepăstorite, nefiltrate. Numai că ideile sunt purtătoare de fapte. Iar istoria se poate repeta.

***

"Mituri şi fapte mari", acestea sunt fundamentele integrării spirituale ale societăţii pentru a susţine statul. Cu alte cuvinte, mai înainte de orice altceva, trebuie să avem grijă de cultură. Şi gestul elementar de cultură este manualul de istorie. Ce-am făcut noi din el? Manualele, astăzi, sunt o problemă de siguranţă naţională.

***

De ce secuimea nu s-a dezvoltat economic în ultimii 23 de ani? Un răspuns posibil îl avem mai sus, la Golopenţia: numai un teritoriu menţinut într-o stare "mucedă şi încuiată" [naţionalism de tip unio trium nationum] poate fi guvernat colonial de la centru. Iar centrul Transilvaniei până la 1918 nu era la Bucureşti, cum nici astăzi nu pare a fi.



* Golopenţia capitolul „România de dincoace şi dincolo de Carpaţi. O analiză germană a problemei «unificării sufleteşti» a neamului românesc”, în lucrarea postumă Anton Golopenţia,  "Opere Complete", vol I, "Sociologi", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp.322-329 

** "Metamorphosis Transylvaniae. Orszàgrészünk átalkulása", 1918-1938 (Metamorfoza Ardealului. Transformarea ţinutului nostru, 1918-1936) – Cluj, editura Uj Transilvania (Ardealul Nou), în Golopenţia, op.cit, pp.330-341

Postată acum 19th January de Radu Baltasiu

Pe la anul 1600  în Finlanda, care făcea parte din Regatul Suediei,  s-a legiferat ca " persoana care nu stie să scrie si să citească nu are voie să facă copii."

Poate că nu este de mirare ca sistemul educativ finlandez este cel mai evoluat și mai bun din lume.

Finlanda este, in acelasi timp si una din tarile cu cele mai ridicate nivele de trai din lume. In urma perioadei de grava recesiune economica din anii '90, guvernul a hotarit sa dedice fonduri importante educatiei, cercetarii si tehnologiei. Rezultatul: in mai putin de 10 ani, Finlanda a trecut pe primele locuri din lume ca bunastare sociala si bogatie.Exemplul Nokia. La inceput, un sat cu o singura fabrica, de cizme de cauciuc. Apoi, o fabrica de televizoare. In sfirsit, pe baza aliantei dintre patronat si sindicate, se mizeaza pe telefonia celulara. Astazi sunt lideri mondiali, inaintea Germaniei, Japoniei si Statelor Unite.De ce este atat de obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamana? 07:45 - Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana. Niciun muc de tigara, nici o hirtie pe jos, nici un grafitti pe ziduri.09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara . Restul il alege scoala, de acord cu profesorii, parintii si elevii. Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta. Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne si nu se scrijeleste nimic. Scoala este publica si bineinteles, gratuita dar cu instalatii demne de un colegiu "scump" din Spania. Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante. Fiecare doi elevi au cate un calculator. O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de tamplarie, schiuri... O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mancarea e gratuita.12:00 - Mancare calda, nutritiva si gratuita. Saili are o jumatate de ora pentru pranz la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pana dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.16:05 - Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu exista delincventa, strazile sunt sigure. Cand se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intarzie la serviciu.18:30 - Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.20:15 - Temele si la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, dar Saili le termina rapid intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.- "Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca".- Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200.000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati. "Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre".- Studentii platesc doar cartile si mancarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dandu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.- Elevii au un respect total fata de profesori si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.- Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi. Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii ci atingerea unui nivel general mediu cat mai inalt.- Temele sunt sfinte. Si este foarte rau vazut un elev care copiaza, chiar si de catre ceilalti elevi. Este de neconceput ca un elev sa scoata o fituica la un examen. Cel care ar face-o ar fi izolat de catre restul de elevi. "De ce sa risti, cand poti sa studiezi?" Pe aceeasi linie, ca adulti nu-si vor imagina ce este evaziunea fiscala. Nu e de mirare ca Finlanda se afla in fruntea tarilor cu cele mai ridicate statistici de transparenta si cea mai scazuta coruptie publica.- Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara: "Cand îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor".- Nu exista repetenti, desi nu exista decat o singura oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decat o singura data". Se studiaza pana cand se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.- "Ziua de lucru" a lui Saili este intensa, de la 8 pana la 15. Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica. Elevii canta la vioara, ghitara electrica sau la ce prefera. Si inca o data, se incurajeaza gandirea critica si se discuta.- "Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video. Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde ca da."Da, dar poate că secretul este altul:pe la 1600 în Finlanda, care făcea parte din Regatul Suediei, s-a legiferat ca persoana care nu stie sa scrie si sa citeasca, nu are voie sa faca copii.

Bibliografie Wikipedia http://fr.wikipedia.org/wiki/Syst%C3%A8me_%C3%A9ducatif_finlandais
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://www.agentiadecarte.ro/2013/02/uniunea-scriitorilor-va-fi-evacuata-din-casa-monteoru-catargi/  

 

Uniunea Scriitorilor din România (USR) a pierdut defintiv şi irevocabil sediul ei central din Bucureşti, Casa Montoru-Catargi de pe Calea Victoriei. Pe 20 februarie 2013, USR a primit notificarea oficială de evacuare, după ce toate căile de atac ale USR şi ale Primăriei Municipiului Bucureşti au fost derulate şi moştenitorilor Casei Monteoru-Catargi li s-a dat câştig de cauză. Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România – Casa Monteoru să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru (Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru). Casa Monteoru-Catargi, situată pe Calea Victoriei nr. 115, este clasată ca monument istoric de interes naţional în Lista Monumentelor Istorice din România.  Casa Monteoru-Catargi este un simbol pentru scriitorii români din ultimii70 de ani. Sigla USR este chiar desenul acestei case de patrimoniu. În Sala Oglinzilor din Casa Monteoru-Catargi s-au desfăşurat evenimente culturale şi artistice de mare importanţă pentru istoria şi cultura românească postbelică. Întâlnirile  Consiliului USR, cu luări de poziţie împotriva sistemului totalitar, erau ascultate, în anii ‘80, în direct, prin intermediul microfoanelor montate de Securitate, de către Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Uniunea Scriitorilor, evacuată din sediul din Bucureşti, revendicat de urmaşii familiei Monteoru

de Madalina Cerban

Uniunea Scriitorilor din România (USR) trebuie să evacueze în următoarea perioadă sediul din Calea Victoriei-Casa Monteoru, în urma unei decizii a instanţei, a declarat pentru MEDIAFAX Nicolae Manolescu, preşedintele USR, precizând că nu se mai poate face nimic pentru salvarea sediului instituţiei.

 Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România - Casa Monteoru să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru (Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, n.r.). Casa Monteoru, situată pe Calea Victoriei nr. 115, este clasată ca monument istoric de interes naţional în Lista Monumentelor Istorice din România.

Decizia Tribunalului a fost atacată la Curtea de Apel Bucureşti.

Pe 1 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat. Decizia este irevocabilă.

 "Trebuie să evacuăm sediul, probabil nu într-un termen foarte lung. Am primit notificarea alaltăieri după-masă (pe 20 februarie, n.r.). Am avut foarte multe procese, acesta este de evacuare. Este ultima instanţă, nu se mai poate face nimic", a declarat vineri, pentru MEDIAFAX, Nicolae Manolescu.

El a precizat că au fost demarate procedurile pentru mutarea din Casa Monteoru într-un alt imobil aflat în spatele Casei Vernescu, situată tot pe Calea Victoriei, dar la numărul 133.

"Avem unde să ne ducem, în clădirea din spatele Casei Vernescu, care a fost reabilitată pe dinăuntru. Avem unde ne duce. Nu asta este problema. Sigur că nu mai sunt spaţiile de aici (din Casa Monteoru, n.r.), nu mai avem sală în care să putem să facem lansări de carte, dar asta e. Ce să facem?!", a spus Nicolae Manolescu.

Nicolae Manolescu a fost întrebat de MEDIAFAX şi dacă a discutat cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti sau cu cei ai Guvernului despre o posibilă răscumpărare a Casei Monteoru de la actualii proprietari, pentru darea din nou în folosinţa USR. O astfel de situaţie s-a întâmplat în cazul actualului sediu al Uniunii Teatrale din România (UNITER), care a fost retrocedat în 2006 fostului proprietar, iar, un an mai târziu, Primăria Municipiului Bucureşti a cumpărat clădirea, pentru suma de 2,3 milioane de euro - fără taxele aferente tranzacţiei, şi a dat-o din nou în folosinţă UNITER.

"Asta se întâmpla în vremuri mai bune decât acum. Şi nu este vorba de acelaşi tip de imobil. Ăla (sediul UNITER, n.r.) e un imobil oarecare să zic aşa, iar ăsta (Casa Monteoru, n.r.) este imobil de patrimoniu. Eu nu cred că cineva, la ora actuală, Primăria sau Guvernul ar avea bani să răscumpere un asemenea imobil (Casa Monteoru, n.r.). Nu ştiu, nu cred. Cel puţin acum trei-patru ani, când a început balamucul, noi ne-am interesat. Am întrebat, am vorbit cu Caramitru, el a prins vremuri bune şi era o clădirea banală, a cărei răscumpărare a costat câteva milioane, aici e vorba de mai mult, presupun", a spus Nicolae Manolescu.

Pe de altă parte, Elena Ciurezu, avocatul moştenitorilor Casei Monteoru, a confirmat vineri, pentru MEDIAFAX, că a fost trimisă la USR notificarea prin care scriitorii trebuie să părăsească imobilul Casa Monteoru.

"Decizia este irevocabilă, nu mai există nicio cale de atac", a spus Elena Ciurezu, precizând că moştenitorii - Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru - vor să intre cât mai repede în posesia imobilului. "Casa Monteoru este în continuare lăsată în paragină (de USR, n.r.) şi vrem să intrăm cât mai repede în posesia ei", a spus Elena Ciurezu.

Întrebată dacă există vreun proiect al moştenitorilor pentru readucerea Casei Monteoru în circuitul cultural public, Elena Ciurezu a spus: "Este prematur să vorbesc eu despre planurile moştenitorilor. Ştiu că, la un moment dat, se dorea să se facă un muzeu. Acum, important este să intre în posesia imobilului, să se renoveze. Imobilul este într-o stare jalnică, iar renovarea presupune o serie de eforturi financiare susţinute, pentru că, atunci când s-a făcut expertiza la faţa locului, s-a văzut foarte clar situaţia în care se află imobilul. Sunt crăpături în pereţi în care îţi intră mâna. Nu e uşor de renovat", a spus Elena Ciurezu.

Ea a precizat că, în acest moment, s-au finalizat toate litigiile privind restituirea Casei Monteoru moştenitorilor. "În cazul în care Uniunea Scriitorilor nu vrea să evacueze de bunăvoie imobilul, va trebui să ajungem probabil la o evacuare", a explicat Elena Ciurezu.

Pe de altă parte, întrebată dacă moştenitorii au primit vreo ofertă din partea autorităţilor române pentru o eventuală răscumpărare a Casei Monteoru, Elena Ciurezu a spus: "Nu există o astfel de variantă. Nu a existat niciodată o propunere din partea Primăriei în acest sens".

Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul din Calea Victoriei - Casa Monteoru a Uniunii Scriitorilor din România să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru, care la momentul respectiv au acuzat Uniunea că a lăsat clădirea să se degradeze.

Procesul a fost deschis pe 29 ianuarie 2009, pe Legea 10/ 2001, de Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, în calitate de reclamanţi, împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti - proprietarul imobilului din Calea Victoriei, cunoscut cu denumirea de Casa Monteoru şi dat în folosinţă Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Instanţa a admis cererea moştenitorilor şi a dispus restituirea clădirii şi a terenului în natură, decizia fiind atacată cu recurs, care s-a judecat la Curtea de Apel Bucureşti, instanţă care a dat din nou câştig de cauză moştenitorilor familiei Monteoru.

Acţiunea în instanţă a fost deschisă după ce, în anul 2006, moştenitorii au obţinut de la Ministerul Finanţelor anularea actului prin care imobilul respectiv a fost donat statului român.

Moştenitorii Casei Monteoru arătau că actul de donaţie a Casei Monteoru, dintre Elena Lascar Catargi, fiica lui Grigore C. Monteoru, şi ARLUS (Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) s-a făcut în condiţiile în care Elena Lascar Catargi a fost ameninţată cu arma şi forţată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el.

De asemenea, aceştia au făcut solicitare la Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului, ulterior adresându-se instanţei, în baza legii 10/ 2001.

Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, au fost cele care au revendicat Casa Monteoru, în calitate de "moştenitori direcţi" ai lui Grigore Monteoru.

Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (SSR), care a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire până în martie 1949. USR a folosit Casa Monteoru începând din 1952, iar în 1997, Primăria a dat imobilul în folosinţa Uniunii pentru o perioadă de 49 de ani, potrivit reprezentanţilor USR.

Potrivit site-ului www.uniuneascriitorilor.ro, casa Monteoru-Catargi, în prezent sediul Uniunii Scriitorilor, a fost construită în 1874, de Alecu Niculescu, şi moştenită de fratele său, Nicolae Niculescu. Casa a fost cumpărată în 1883 de marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înfiinţat - pe moşia sa - staţiunea Sărata Monteoru din Buzău. La scurt timp de la achiziţionarea ei, între 1887-1889, arhitectul Nicolae Cuţarida renovează radical clădirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din esenţe rare, cu scară monumentală.

Saloanele mari, cu oglinzi, aveau pereţii tapisaţi cu mătase franţuzească, iar mobilierul era adus de la Paris. În micul parc din faţa casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, cărora li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu şi Ion Valbudea, înfăţişând agricultura şi industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).

După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legaţia Poloniei (în 1923), rămânând apoi în posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, şi a soţului ei Lascăr L. Catargi până în 1949, când a fost naţionalizată, se mai spune pe site-ul USR.

În prezent, USR cuprinde 2.400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău.

http://www.mediafax.ro/cultura-media/uniunea-scriitorilor-evacuata-din-sediul-din-bucuresti-revendicat-de-urmasii-familiei-monteoru-10586830

http://www.ziare.com/stiri/proces/uniunea-scriitorilor-evacuata-din-sediul-de-pe-calea-victoriei-1220228Vă rog să citiți acest text trimis de scriitorul Liviu Ioan Stoiciu.

Magda URSACHE

Surprizele posterităţii sau Amintirea în marmoră a scriitorilor dispăruți

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.

Ion Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Murgeanu şi Ion Lazu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.

Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizanţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.

Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă.

Gib Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Şeicaru, Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Carandino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.

Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo  a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ioan Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Nepoata nu putuse recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-1998), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă  în renovare.

Ion Lazu dă samă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim? Răspuns sec: Nu putem!”.

Pricep invidia lui M.R.Paraschivescu. pe Tudor Arghezi, pica lui Adrian Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Lucian Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...;  sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Teodor Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.

Ion Lazu nu se vaită din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, neremunerat, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Al. Ivasiuc, N. Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”).

„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?

Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii. 

USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.

Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.

Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind  solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.

Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.

Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?

Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.

Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în '48 şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Virgil Mazilescu, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!

Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu l-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.

Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil, face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.

Cu obstinaţie, Ion  Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi sordide, cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanţa comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America  şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.

În cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-şes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.

Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic.Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Nu l-aş omagia postum pe durul scînteist Ion Călugăru. Nici pe „blonduţul” de Oscar Lemnaru, deloc blînduţ: condamna la moarte literară în rubrica Perna cu ace. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe o casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Zău, Conu Ionu, doar ştiţi ce i-a făcut lui Arghezi, care o debutase. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe? Cum merg lucrurile, o să ne trezim cu placă-martor pentru „memorialistul” Ştefan Voicu, pentru „actanţii culturalizatori” Valter Roman, Leonte Răutu, Traian Şelmaru, Ion Vitner, Niculescu-Mizil... Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.

„Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.

Magda Ursache