Situri și blogurti propuse de Cristian Negrea. Le recomand și eu tututor. Cu mulțumiri celui care le-a adunat în această listă, adică dl Cristian Negrea. Dan Culcer

• Angela Gramada
• Basarabeni
• Basarabia 91
• Cahuleanu
• Centrul de Studii Est Europene si Asiatice
• Citadela de steril
• Civicnet
• Curentul
• Din Cronicile Luminii
• Editura Marist
• Evenimentul Zilei
• Foreign Affairs
• Frank Melen Blog
• George Damian
• George Roncea
• Honor et patria
• Istoria Moldovei. Istoria Romaniei
• Jamestown Foundation
• Karadeniz Press
• LinkNews
• maryus315
• Ministerul Apararii Nationale
• Mişcarea pentru bunul simţ
• Petru Bogatu
• Raksha blog
• Resboiu
• Romania Carnavalului
• Romania libera
• Romania Military Blog
• Stratfor
• Tipărituri vechi româneşti
• Universul Romanesc
• Victor Roncea
• Ziaristi Online
• Ziua Veche

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze şi metale rare

Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze şi metale rare 

Nov 4, 2012 Posted by Cristian Negrea on Nov 4, 2012 in Geopolitica, WW3 | 11 comments

 

Poate noi, ca de obicei, credem că lumea stă pe loc pentru a ne lăsa nouă timp de certuri şi ciorovăieli interne politice dâmboviţene, de parcă întreg mapamondul s-ar învârti în jurul unor lideri politici de mucava care s-a dovedit de fiecare dată că habar nu au pe ce lume trăiesc, iar în inconştienţa lor continuă să se creadă centrul deciziilor mondiale, confundând scena puterii mondiale cu parlamentul României permanent lipsit de cvorum. Din păcate pentru ei, dar şi pentru noi, globul terestru se învârte nu în funcţie de şedinţele fără noimă sau fără cvorum ale parlamentului român, ci după cu totul alte coordonate, faţă de care aleşii noştri se dovedesc la fel de absenţi sau necunoscători. Inconştienţă sau incompetenţă, rezultatul este identic.
Asta deoarece în timp ce noi stăm prostiţi la televizor să vedem cine şi cui îi mai dă în cap politicianist şi electoral, lucruri grave se petrec în jurul nostru şi chiar aici, în curtea noastră. Politicienii parcă habar nu au, dar bătălia geopolitică continuă, nu se opreşte şi nu face vreo pauză pentru că la noi va începe campania electorală, după cum cred şi speră unii din concetăţenii noştri. Iar despre cei neinformaţi, din păcate majoritatea populaţiei, ei habar nu au că există vreo bătălie geopolitică în plină desfăşurare. Vorba Scripturii, Fericiţi cei săraci cu Duhul…
Din fericire, România încă nu este chiar un sat fără câini, se mai găsesc oameni care îşi fac datoria, aşa cum pot, cu mijloacele rudimentare cu care îi dotăm. Nu mă refer aici la armata ţării, care are nevoie de o grămadă de înzestrări, ci de serviciile secrete, în cauză la SRI, cel care are în grijă problema contraspionajului.
Să vedem pe scurt evenimentele:
La 19 octombrie la un control de rutină pe aeroportul Henri Coandă (Otopeni) este depistat şi împiedicat să părăsească ţara un cetăţean rus suspectat de spionaj economic. Ulterior, la cererea ambasadei ruse care specifica termenul reţinut, s-a specificat că acel cetăţean nu este reţinut, ci doar i s-a pus interdicţie de a părăsi Bucureştiul pentru 30 de zile.
La 20 octombrie, tot în urma unui control de rutină, o maşină de corp diplomatic a ambasadei ruse la Bucureşti este oprită. Conducătorul refuză să sufle în fiolă, aşa că i se întocmeşte dosar penal.
La 21 octombrie un alt diplomat rus accidentează pe o trecere de pietoni o tânără şi refuză şi acesta alcooltestul şi face uz de imunitatea sa diplomatică. În zilele următoare este scos rapid din ţară de ambasada rusă, la fel ca şi în cazul puşcaşului marin american care l-a accidentat mortal pe basistul Teo Peter.
Ultimul caz este de fapt un accident nefericit, fără vreo legătură cu primele, dar care a avut darul să atragă atenţia asupra evenimentelor din jurul ambasadei ruse. Nu mai menţionez apetitul pentru băutura la volan, apetit caracteristic ruşilor, dovedit din refuzul de a sufla în fiolă în două cazuri, dar aceste trei evenimente au darul să ne ridice multe semne de întrebare faţă de activitatea diplomaţilor acreditaţi pe la ambasada rusă din România.
Nimeni nu pune la îndoială faptul că o mare parte din diplomaţii de la oricare din ambasadele din lume au şi altă treabă în afara diplomaţiei, de fapt principala lor preocupare este alta, respectiv aceşti diplomaţi sunt spioni cu acte în regulă, acoperiţi de imunitatea diplomatică. Aş a fost de când există ambasade şi diplomaţie şi aşa va fi în continuare. La fel, şi în cadrul ambasadelor noastre de peste hotare sunt unii diplomaţi sub acoperirea imunităţii diplomatice care de fapt sunt agenţi SIE (Serviciul de Informaţii Externe). Ei îşi fac treaba, iar contraspionajul ţării gazdă îi urmăreşte şi monitorizează.
Aceşti diplomaţi sunt supravegheaţi în permanenţă de contraspionajul ţării gazdă, în cazul de faţă de către SRI. Contraspionajul ţării gazdă, în speţă SRI, nu poate face nimic împotriva acestor diplomaţi care se ocupă cu spionajul, aceştia fiind protejaţi de imunitatea diplomatică, dar rolul lor este altul. Nu ei pătrund în miezul secretelor bine păzite, nu au cum, fiind străini. Rolul acestor spioni oficiali, sub protecţia ambasadei proprii, este cel de recrutare şi coordonare a reţelelor de agenţi care să pătrundă în secretele ţării gazdă. Aici vorbim de cei recrutaţi care sunt, în majoritate, cetăţeni ai ţării gazdă, dar care nu beneficiază de imunitate. Contraspionajul urmăreşte diplomaţii cu activităţi de spionaj pentru a-i identifica şi monitoriza pe membrii reţelei de spionaj cu care acesta încearcă să ia legătura, pe care îi coordonează şi de la care aşteaptă rezultatele muncii de spionaj.
Să nu ne facem iluzii, toate mijloacele lor de comunicaţii, respectiv telefoane mobile, telefoane, faxuri, emailuri sunt înregistrate şi monitorizate, nu numai pentru a descifra conţinutul lor, în cazul în care sunt încriptate, ci mai ales pentru a identifica interlocutorii cu care comunică, cu care acest diplomat ia legătura. Iar aceştia din urmă sunt imediat puşi sub supraveghere şi ascultare. E logic şi normal, nimic nelalocul său, aşa se procedează de când lumea, peste tot în lume. Dar ce se observă în ultima vreme este escaladarea acţiunilor de spionaj ruseşti în lumea întreagă, mai ceva ca în timpul Războiului Rece, de exemplu vezi cazul spionilor ruşi din SUA, cu celebrul caz Anna Chapman.
Unii dintre cei ce se pricep la aceste chestiuni se vor fi întrebat de ce s-a procedat aşa. În sensul că, de obicei, odată ce ai depistat un spion care vinde secretele ţării, ideal este nu să-l arestezi, ci să-l foloseşti pentru intoxicarea cu informaţii false, în speţă i se pun la îndemână informaţii false care sunt luate de bune de către destinatarul informaţiilor. Sau se fac nişte expulzări discrete, fără tam-tam, pentru a nu agita apele prea tare. Da, de obicei aşa se procedează. Cu o excepţie: când vrei să transmiţi un mesaj. Fie altora tentaţi, fie aliaţilor, fie adversarilor destinatari ai informaţiilor furate.
Să ne amintim de cazul din martie 2009 al spionului Floricel Achim, cadru MAPN care fura informaţii şi le vindea bulgarului Zikolov Marinov care el dădea mai departe unor ţări nealiate. S-a speculat şi s-a dat de înţeles că era vorba de Ucraina care le transmitea mai departe Rusiei, trei diplomaţi ruşi şi doi ataşaţi militari ucraineni, iar Achim şi Marinov au fost condamnaţi la câte 12 ani şi 6 luni închisoare. Prin trasnmiterea informaţiilor către presă s-au dat mai multe semnale, inclusiv aliaţilor. Ne amintim că la summitul NATO de la Bucureşti din 2008, parte din aliaţi erau foarte dornici să acorde Ucrainei lui Iuschenko MAP (Member Action Plan) pe fondul simpatiilor prooccidentale ale acestuia. Prin faptul că Ucraina spiona NATO în favoarea Rusiei România a atras atenţia aliaţilor din NATO că nu se puteau baza pe Ucraina, fapt ce s-a demonstrat la următoarele alegeri când Ianukovici a ajuns preşedinte şi a închinat cu totul ţara Rusiei (baza navală de la Sevastopol, colaborare până la identificare între serviciile secrete ale celor două ţări etc). Dar cu preţul unui scandal de spionaj România a atras atenţia aliaţilor cu mai bine de un an înainte ca acestea să se petreacă.
În acest context trebuie înţeles şi scandalul de spionaj de astăzi, prin transmiterea unui semnal către Rusia în primul rând. Mai ales că activităţile de spionaj, inclusiv spionaj industrial, ale acesteia s-au înteţit foarte mult în ultimii ani, ajungând la cotele din timpul Războiului Rece.
În ideea că am lămurit problema cât de cât problema spionilor sub acoperire diplomatică şi a spionilor propriu-zişi, să trecem mai departe.

Cuprul, gazul şi metalele rare

Cetăţeanul rus oprit la Snagov pe nume Alexei Bulanov s-a dovedit a fi secretar III la ambasada Rusiei (denumirile de secretar sau ataşat cultural sunt de fapt denumiri de acoperire ale spionilor oficiali încă din timpul Războiului Rece, încă de atunci se ştia că secretarii şi ataşaţii sunt de fapt din KGB) şi destul de apropiat de domeniul informaţiilor, în cazul de faţă de informaţiile asupra zăcămintelor de cupru şi metale rare din România. Cetăţeanul rus oprit pe aeroportul Otopeni, identificat sub iniţialele de O.M., aşa zis reprezentant al unei firme elveţiene interesate de privatizarea zăcămintelor, este acuzat de procurori că ar fi încercat să scoată din ţară documente şi hărţi geologice conţinând date clasificate despre zăcămintele de cupru şi metale rare de la zăcământul Moldova Nouă, vezi aici comunicatul SRI. Foarte interesant, dar aceste documente şi hărţi geologice nu puteau fi obţinute decât prin intermediul unor cetăţeni români ce lucrau acolo, aici vorbim deja de reţeaua de spionaj a cetăţeanului rus O.M. sau a lui Alexei Bulanov. În mod sigur că cercetările sunt extinse şi în această zonă, după cum a transpirat prin presă despre audierile în acest caz.
Mulţi se vor întreba, ce secrete ar mai putea exista în lumea noastră atât de tehnologizată şi globalizată, în care găseşti tot ce vrei şi nu vrei pe internet. Ei bine, există, şi sunt al naibii de importante, ca şi în acest caz.
Voi începe cu cuprul, pare mai la îndemână.
Guvernul precedent a încercat concesionarea zăcămintelor de cupru şi a exploatării lor pentru un număr de ani unei companii occidentale. În urma scandalului politic iscat şi a căderii guvernului, afacerea a căzut. Este logic şi normal ca în curând să fie reluată, cu o nouă licitaţie, mai ales că preţul cuprului este în creştere pe burse. Iar cine deţine datele exacte asupra zăcămintelor şi potenţialului de exploatare nu are cum să nu fie în poll position, să aibă atuuri suplimentare în negocierile cu statul român, deoarece e mai bine să ştii câte prune are în traistă c el cu care discuţi. Iar ruşii au reuşit până acum să pună mâna pe întreaga industrie de aluminiu românească şi pe altele de acest gen, dar din păcate managementul lor este dezastruos, de tipul celui practicat în Rusia de oligarhii puterii. Iar dacă treaba nu merge cum ar vrea, urmează lichidarea ca şi în cazul devenit clasic de la Câmpia Turzii.
Sunt sigur că românii patrioţi se întreabă şi în ziua de astăzi cum de nu este posibil ca o firmă românească, cu acţionarat român, să nu poată prelua de la stat o astfel de companie strategică şi să o transforme într-o companie transnaţională de succes, care să investească în străinătate şi să fie ea, compania românească, cea care preia alte companii străine, chiar dacă numai prin vecini. Bună întrebare, dar răspunsul este crud. Orice companie de stat românească este folosită de politicieni ca şi un fel de vacă de muls, indiferent de cine este la putere. Sunt puşi în funcţii de conducere nişte incapabili, dar pe criterii politice, care o mulg cât pot de mult în beneficiul partidului, apoi o lasă următorilor la schimbarea de putere. Rezultatul este falimentul clar, împiedicat doar de infuzii de la bugetul de stat, adică din banii noştri, ai tuturor. Se schimbă puterea, sistemul continuă. Ca să vă dovedesc că nu vorbesc prostii, vă dau două exemple. Petromul era pe pierdere înainte de privatizarea sa către OMW, azi este contributor de bază la bugetul de stat. Privatizarea s-a făcut cum s-a făcut, după părerea mea a fost o trădare a intereselor naţionale, dar acesta este rezultatul. De ce? Întrebaţi-i pe cei ce au guvernat ţara până atunci. Al doilea exemplu, Combinatul Siderurgic Galaţi, care avea pierderi de un milion de dolari pe zi înainte de privatizare datorate firmelor căpuşă conduse şi coordonate de managerii de stat. Astăzi este pe profit şi dă bani la bugetul statului, nu îi ia.
De ce la noi a trebuit să fie altfel ca de exemplu în Polonia? Unde managerilor companiilor de stat li s-a promis un pachet de acţiuni în cazul în care îşi aduc compania de stat pe profit, în aşa fel încât să fie privatizată cu un preţ cât mai mare pentru statul polonez? Rezultatul îl vedem astăzi, sunt companii poloneze care cumpără firme româneşti, dar nu există reversul. Asta am votat douăzeci de ani, asta avem, fraţi români!
Cu gazele situaţia este mai delicată. Rezervele descoperite în Marea Neagră aduc România în postura viitoare de exportator de gaze, în dauna Rusiei care deţinea monopolul în zonă. România importa gaze doar pe timp de iarnă, necesarul ei fiind de circa 20% din consumul total, de aceea un embargo rusesc ca şi cel de acum câţiva ani asupra Ucrainei nu prea ne-ar afecta. Dar în viitor, pe lângă susţinerea proiectului Nabucco, pe lângă participarea în proiectul AGRI, posibilitatea ca România să devină exportator net de gaze le dă frisoane ruşilor. Închipuiţi-vă ce ar însemna geopolitic ca Moldova să nu mai ia nici un metru cub de gaze ruseşti, Bulgaria şi Serbia la fel, toate fiind aprovizionate exclusiv din România. Pentru Kremlin, o catastrofă!
Aş vrea să vorbesc puţin de metalele rare. Mulţi nici nu ştiu ce sunt aceste metale rare, de aceea ar trebui subliniată importanţa acestora. Cu numele generic de metale rare sunt denumite 15 elemente din sistemul periodic la care se adaugă scandiumul şi itriumul. De ce sunt atât de importante? Deoarece ele se întâlnesc în tot ce există astăzi sub numele de componente electronice. Aveţi un telefon mobil, nu? Ei bine, el conţine în circuitele sale şi acele metale rare, şi se numesc rare deoarece nu prea se găsesc. De aici valoarea acestora. De ce credeţi că astăzi se fac fel de fel de promoţii de genul „vino cu telefonul vechi şi îţi dăm unul nou la preţ scăzut” etc? Aceste metale rare sunt atât de rare, după cum le spune numele, încât preţul lor este enorm, de aici şi ideea de recuperare a lor, iar cine are astfel de rezerve stă pe o mină de aur. De fapt nu de aur, deoarece aceste metale rare sunt mai scumpe ca şi aurul.
95% din producţie o deţinea până de curând China. 99% din populaţia lumii nu ar fi ştiut de existenţa acestor metale rare până acum câţiva ani când SUA a protestat faţă de reducerea de către China a exportului de aceste metale rare. Abia atunci lumea a aflat cu adevărat de existenţa şi importanţa acestora. Iar competiţia pentru aceste metale rare s-a intensificat tot mai mult, cercetările pentru descoperirea lor a luat avânt în SUA, Australia, Brazilia, Canada, Africa de Sud, Tanzania şi chiar Gronelanda. Iar astăzi aflăm despre potenţiale rezerve de metale rare în România! Oameni buni, stăm poate pe o mină de diamante, mai ceva ca diamantele, şi noi habar nu avem! Să ne mai mirăm de interesul altora asupra ţării noastre? Să ne mai mirăm de faptul că suntem teatrul de confruntări geopolitice, iar marea majoritate a populaţiei doarme cu ochii pironiţi pe televiziunile care le spală creierii? Mergeţi pe stradă şi întrebaţi din om în om ce sunt metalele rare şi veţi vedea că 99,99% habar nu au. Ca să nu zic 100%. Parcă începem să înţelegem interesul rusesc în exploatările miniere româneşti.
Acum începeţi să înţelegeţi, dragi români, de ce ruşii ne spionează şi se bagă mereu în ciorba noastră? Dar asta nu este tot, va trebui să ridicăm capul şi să privim imaginea de ansamblu. Deoarece trebuie să ne desprindem de concepţia din timpul comunismului, când eram convinşi că ce se întâmplă în afara ţării nu are cum să ne afecteze, deoarece noi sub Ceauşescu tot aşa o duceam. Nu numai globalizarea, dar şi geopolitica joacă un rol tot mai important în aşezarea şi reaşezarea pieselor pe mapamond.

Din nou Basarabia

Rusiei nu trebuie să i se explice, ea ştie. Noi nu înţelegem, dar Rusia ştie şi înţelege mult mai bine ca şi noi. Şi de aceea acţionează. Şi o face bine de tot. La 13 octombrie trimisul special al ministerului de externe rus a spus la Tiraspol fără echivoc: în cazul în care Republica Moldova îşi va pierde suveranitatea sau statutul său de neutralitate „Federaţia Rusă va lua în considerare implementarea dreptului de auto-determinare al Transnistriei”. Deci clar, fără alte interpretări.
Ca să înţelegem despre ce e vorba, această declaraţie este de fapt un răspuns la aderarea Moldovei la Iniţiativa Operaţiunilor Globale pentru Pace condusă de SUA, care are drept scop susţinerea dezvoltării şi implementării capabilităţilor de menţinere a păcii ale diferitelor ţări, în cadrul acestei iniţiative centrul de antrenament de la Bulboaca primind suma de 1,6 milioane dolari pentru îmbunătăţirea infrastructurii de pregătire a militarilor în aceste scopuri. Iar asta este un semnal de alarmă pentru ruşi, transnistrenii acuză că Bulboaca se va transforma în bază NATO. Câtă ipocrizie, Tiraspolul este bază rusească, trupele de menţinere a păcii sunt toate ruseşti, iar Tiraspolul acuză o unitate moldoveană care primeşte fonduri occidentale este acuzată că va deveni bază NATO?
Este normală reacţia rusofonilor şi a ruşilor, ei simt cum Basarabia le scapă din mână, văd că tot mai mulţi basarabeni devin conştienţi de apartenenţa lor românească, în ciuda uriaşelor fonduri aruncate pentru a-i convinge de contrariu. Basarabia le scapă din mână pe zi ce trece, marşurile pentru unire doar evidenţiază acest lucru.
Ce poate face Rusia, şi ce va face în acest context, când ştie că Basarabia îi alunecă din mână? Deoarece inevitabil, unirea se va produce. Vrea Rusia sau nu vrea, Basarabia se va uni cu România în curând, deja nu mai există vreo îndoială. Dar Rusia, ca imperiu, va reacţiona. Cum o va face?
Se văd primele semne, primele declaraţii, pe care le-am menţionat mai sus. Şi primele acţiuni. Rusia îşi înarmează trupele de menţinere a păcii (poate pentru prima dată în istorie trupele de menţinere a păcii sunt şi cele care au fost parte în conflict, mă refer aici la conflictul din 1992) cu lansatoare de grenade şi puşti cu lunetă. La protestul ministrului apărării moldovean Vitalie Marinuţă care insistă că acest tip de armament nu are ce căuta în dotarea unei trupe de menţinere a păcii, partea rusă susţine că a fost vorba de o greşeală (să fim serioşi). Pe de altă parte, numărul relativ redus de armament de acest tip (şase lansatoare automate de grenade şi nouă arme pentru lunetişti) ne face să ne dăm seama de faptul că este vorba doar de o simplă testare a reacţiei, în cazul în care partenerii occidentali ar fi trecut-o cu vederea, ar fi urmat o înarmare mult mai masivă în acest sens.
Dar mai sunt şi alte evenimente care devin îngrijorătoare în teritoriul transnistrean. Exerciţii militare comune între trupele transnistrene şi ruseşti cu noi scenarii posibile, precum şi investiţiile ruse pentru modernizarea şi extinderea aeroportului militar Tiraspol. Aceste investiţii sunt de fapt direcţionate pentru a transforma facilităţile aeroportului în aşa fel încât să poată recepţiona transporturi aeriene militare grele (heavy lift) în caz de nevoie. Să ne amintim faptul că şi înaintea războiului din Georgia din 2008, ruşii au modernizat liniile ferate din Abhazia, pe care le-au folosit la greu în timpul conflictului (vezi Conflictul Ruso-georgian II).
Ce ar câştiga ruşii dintr-un conflict militar scurt şi victorios în Transnistria? E suficient să vedem ce au câştigat în 2008 în Georgia. În primul rând, s-ar stopa avansul spre UE al Moldovei, partenerii europeni fiind mai grijulii, la fel cum s-a întâmplat în Georgia după 2008. Vocile prooccidentale ar fi reduse la tăcere, la fel ca şi cererile occidentale pentru înlocuirea trupelor ruse de menţinere a păcii cu trupe ONU sau de altă natură. În curând, la fel ca şi în Georgia, alegerile vor fi câştigate de proruşi, amânând cu ani sau cu zeci de ani posibila lor integrare în UE sau posibila reunire cu România. Ruşii aşteaptă şi se pregătesc de un război scurt şi victorios în Transnistria din aceste considerente, dar şi pentru a-i reface prestigiul şifonat de protestele interne al liderului suprem Vladimir Putin, cel care şi-a anulat întâlnirea anuală televizată cu cetăţenii se pare din aceste considerente.
În acest context ar trebui să privim ultimele evenimente din România, ca un semnal, dar restul depinde de voinţa şi alegerea noastră. Şi alegeri urmează să fie.

Comments

9 comments

Powered by Facebook Comments

1. Crestinul says:

   05/11/2012 at 17:33

   Excelenta analiza. Am doar o rugaminte la dvs: pasajul acela “fericiti cei saraci cu duhul” nu inseamna, asa cum ati lasat sa se inteleaga niste oameni prosti, ignoranti sau habarnisti. Cu siguranta ca sunt si de-astia printre noi, dar acel “saraci cu duhul” are sensul de saraci in mandrie, orgoliu personal.
   Eu si multi alti crestini, ne dorim, tindem sa fim cu adevarat “saraci cu duhul”. Si in acelasi timp suntem si informati si treji, tot asa cum cere Scriptura. Nu ne jigniti, va multumim.
   

   Reply
   • Victor Roncea says:

     08/11/2012 at 23:25

     Are dreptate Crestinul de mai sus.
     Doamne ajuta!
     

     Reply
     • Cristian Negrea says:

       14/11/2012 at 22:26

       Observ ca folosirea expresiei saraci cu duhul a fost poate interpretata altfel decat am intentionat eu, de aceea mentionez ca nu trebuie inteleasa ca si prosti sau ignoranti. In sprijinul afirmatiei mele aduc si termenul folosit, cel de neinformati. Intentia mea sincera a fost sa dau sa se inteleaga despre marea majoritate a populatiei ca este neinteresata si nepreocupata de anumite probleme. La fel cum ar trebui interpretata si afirmatia lui Isus cand a spus despre cei saraci cu duhul, ca si cei nepreocupati de chestiunile materiale. Daca am jignit pe cineva cu aceasta afirmatie, rog sa fiu iertat, nu a fost ceva cu intentie.
       

       Reply
2. Donkeypapuas says:

   09/11/2012 at 18:19

   Nu vă supăraţi dar, la câţi sateliţi are Rusia (şi mai adăugaţi SUA, Franţa, Anglia etc), ăştia ştiu precis şi unde şi de câte resurse dispune România (sau Uganda, sau Bolivia).
   Altceva nu se ştie: ofertele (evident dezavantajoase pentru statul şi poporul român de oriunde ar veni) care se fac pentru concesionarea acestor bogăţii ale subsolului.
   Nu ar fi mai avantajoasă soluţia unei Companii Naţionale de exploatare şi să se dea cu tifla Rusiei, SUA şi altor popare mai mult sau mai puţin alese?
   

   Reply
   • Cristian Negrea says:

     14/11/2012 at 22:33

     Ar putea fi o solutie, dar vedeti dvs cum statul roman ca administrator a dus la faliment (prin reprezentantii sai) mai toate companiile care ar fi trebuit sa mearga brici, unele chiar fiind in pozitie de monopol. Daca nu se reglementeaza clar gradul de intruziune politica in companiile de stat, solutia nu va fi un eficienta.
     

     Reply
3. Istoriculfanatic says:

   10/11/2012 at 18:44

   Tare mie teama ca se apropie norii negrii ai razboiului mondial. Tot dupa o criza a inceput si celalalt razboi (WW2).Problema e ca inca o data o sa ne gaseasca nepregatiti. Apropo trupele noastre din Afganistan cum se mai descurca? Mass Media romaneasca se vede ca e ocupata cu alte prostii.
   Felicitari pentru website si sa continuati sa scrieti articole pentru ca asa mai aflam si noi romanii ce se mai intampla in lume ca vorba dvs “bătălia geopolitică continuă, nu se opreşte şi nu face vreo pauză pentru că la noi va începe campania electorală”,
   

   Reply
4. Nica Leon says:

   16/11/2012 at 12:19

   Îşi mai aduce aminte cineva ce prevesteam eu la data de 03 03 1990, de la tribuna C.P.U.N.-ului, transmisă în direct şi la TVRL.? Autorul articolului dovedeşte că nimeni nu a auzit nimic ci, dimotrivă, au ales numai după capul lor prost, iar situaţia de astăzi, pe care eu o anunţam atunci, dovedeşte că aşa a fost şi la fel este.
   Citind unele dintre comentarii îmi întăresc convingerea ce mă duce la adevărul ce spune că în această lume cel mai comod este să fii prost şi, totdeauna şi un mare fudul. Aşa se face că unii, nu înţeleg că ei sînt statul, care dacă a ajuns să fie numit, cu nonşalanţă, chiar şi de aleşii prostimii, ca fiind cel mai prost administrator, asta se datorează numai tembelilor care au votat numai cu criminalii-comunişti, în ultimii 23 de ani.
   Tembeli ce, mulţumiţi de ce văd în oglindă, ca şi de dreptul de a se văicări în voie, se pregătesc iarăşi să facă ce ştiu ei mai bine şi îşi lustruiesc tezlele…pentru a fi “fericiţi”, că duh de unde?!
   

   Reply
5. Istoriulfanatic says:

   23/11/2012 at 17:58

   Am citit recent un articol in care se vorbea ca e timpul ca Romania sa renunte la judete si sa se regionalizeze.( in Europa de vest exista deja tari cu regiuni:Austria, Germania, Spania, Belgia). Se pare ca in Ardeal aceasta idee cu regionalizarea incepe sa prinda contur mai accentuat. Se pare ca ardelenii s-au cam saturat de guvernul central de la Bucuresti care este mai mult preocupat de sine insusi decat sa investeasca in Ardeal. Ce parere aveti dvs in legatura cu regionalizarea Romaniei? Care ar fi avantajele si dezavantajele.
   

   Reply
   • Cristian Negrea says:

     24/11/2012 at 01:00

     Ar fi multiple avantaje, dupa cum discutam mai demult pe FB. In primul rand, gruparea regiunilor pe scheletul a opt foste judete ar aduce economii extraordinare la bugetul statului, prin desfiintarea consiliilor judetene care de cele mai multe ori se suprapun peste cele locale in privinta deciziilor. Dar nu este vorba doar de aceste economii, dar am putea vedea in curand o politica si decizie comuna a regiunilor in accesarea fondurilor europene, unde suntem clar deficitari, cu un procent de sub 10%. Sa nu ne facem iluzii, Polonia a reusit o accesare de peste 90% tocmai prin acest mod si proces. Pentru Transilvania, eu sunt transilvanean, ar fi avantajul suplimentar de separare a regiunilor minoritatii maghiare in doua, scazandu-le potentialul de influentare a deciziilor la nivel regional. De ce credeti ca ungurii sunt impotriva regionalizarii, propunand in schimb o alta versiune care aminteste de bucata de Ardeal cedata la 1940?
     

     Reply
     • EroulBula says:

       25/11/2012 at 14:05

       Ce vor baietii astia cu trecerea la regiuni nu implica renuntarea la consiliile judetene actuale ci instituirea unui noi nivel birocratci, cel regional, peste nivelul judetean.
       Sub pretextul unei mai bune gestiuni a fondurilor europene ei nu fac decat sa gaseasca noi locuri de munca bine platite pentru clientela de partid.
       Varianta optima ar fi fost trecerea la 8 regiuni / judete pe structura actualelor regiuni de dezvoltare dar astia au stat atatia ani in opozitie si nu-si pot permite sa desfiinteze atatea posturi de consilieri judeteni, presedinti plus birocratia aferenta pentru ca au nevoie sa premieze cu posturi in administratie toti sponosorii, activistii, amantele, nepotii si alte obligatii politice si personale.
       

       Reply
       • toader iulian says:

         29/11/2012 at 23:53

         Pai da, nu sunt ei “baieti destepti” iar noi cei care primim plase goale inscriptionate cu numele candidatilor la alegeri?
         Cat priveste acordarea cinstita a fondurilor europene, asta easte poveste democratico-capitalisto-bisnitareasca de adormit prostimea…Iar primarii care au apucat ciolanul acestor fonduri, dupa ce au dat dreptul, si-au facut si ei de cap.
         

         Reply

Trackbacks/Pingbacks

1. Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze și metale rare | Romanian Breaking News - [...] Poate noi, ca de obicei, credem că lumea stă pe loc pentru a ne lăsa nouă timp de ...
2. Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze şi metale rare – de Cristian Negrea | Ziarişti Online - [...] Cristian Negrea Related posts"National-stalinistul" Larry Watts si schreib-kampful lui Tismaneanu (II). Cateva enunturi si anunturi in premiera despre Razboiul ...
3. Miza noii runde Rusia – Romania: cupru, gaze si metale rare – de Cristian Negrea - [...] Cristian Negrea via Ziaristi [...]
4. Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze şi metale rare | Blogosfera1 - [...] post Miza noii runde Rusia – România: cupru, gaze şi metale rare appeared first on Cristian [...]
5. Ce mai spune lumea despre “servicii”? | Imago mundi - [...] aveţi discuţia integrală desfăşurată atunci (în data de 23 noiembrie 2012). Negrea Cristian http://www.cristiannegrea.ro/?p=322 ...

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

O execuţie avertisment

 Cristian Negrea.

O execuţie avertisment

vineri, 23 septembrie 2011

Fostul colonel Iuri Budanov

Se părea, până în urmă cu două luni, că Rusia este pe val, reușind să înscrie o serie de obiective în politica internațională, multe de natură să neliniștească vecinii din Europa de Est, cum ar fi apropierea de Germania. Stagnarea NATO în Libia coroborată cu criticile deschise ale fostului secretar american al apărării la adresa aliaților din NATO (Robert Gates, Libia şi NATO) erau tot atâtea evenimente care marcau puncte importante în contul Rusiei.

Dar cum după orice flux urmează refluxul, a venit și rândul Rusiei să dea înappoi, dar nimeni nu pare să se fi așteptat la un declin așa de rapid în arena internațională. Este suficient să ne referim la câteva evenimente recente de importanță majoră care au marcat reculul Rusiei.
În primul rând, situația din Libia a început să se clarifice, iar soarta regimului Ghaddafi este pecetluită. Tripoli a căzut în mâinile rebelilor, la fel ca și majoritatea orașelor țării. Chiar dacă Ghaddafi încă nu a fost capturat sau ucis, regimul său este deja de domeniul trecutului. Dificultățile aliaților europeni în această campanie, mă refer la componenta militară aeriană, vor trebui studiate cu atenție, dar deja primele concluzii sunt clare, întărindu-le pe cele trase după campania din Serbia din 1999 sau operațiunea Desert Fox din Irak în 1998: doar cu aviația nu se poate câștiga un război, este nevoie și de o componentă terestră puternică. Marele spațiu de manevră ce părea să se fi deschis rușilor prin împotmolirea timp de câteva luni a aliaților, care păreau la un moment dat să accepte medierea rusească, s-a închis definitiv. În privința revoltelor arabe, rușilor nu le mai rămâne altceva decât să apere poziția Siriei, pentru a evita un scenariu asemănător intervenției din Libia. Siria este singura țară unde Rusia are închiriată o bază navală, iar regimul Assad este unul aliat al Moscovei. O cădere a lui Bashar al-Assad ar fi foarte nefavorabilă intereselor Moscovei, de aceea Rusia se va opune din răsputeri oricărei inițiative aliate, fapt care o pune din start în poziție defensivă.

South Stream și Nabucco

Vineri, 16 septembrie, s-a semnat în prezența premierului Vladimir Putin acordul prin care firma franceză EDF și cea germană BASF se alătură proiectului South Stream. Practic, compania italiană ENI a renunțat la 30% din acțiuni care au fost împărțite către cele două, câte 15%, ea rămânând cu 20%, participația Gazprom fiind neschimbată, 50%. Până la urmă, pentru o cât mai bună credibilitate față de rivalul Nabucco, atragerea partenerilor europeni este o decizie bună. Dar nici această semnare a acordului în cauză nu a clarificat unele aspecte rămase în suspensie. Studiu de fezabilitate nu există, sursele de aprovizionare, nesigure, pe unde va trece, unde va ajunge etc. După cum spunea comisarul european pentru energie Gunther Oettniger la Bruxelles în 25 mai, South Stream este mai mult un concept decât un proiect. Ceea ce clarifică acordul de vineri sunt doar niște termene, respectiv faptul că proiectul de investiții va fi prezentat băncilor interesate de finanțare în al doilea semestru din 2012. Deoarece este vorba de mulți bani, întregul proiect se estimează să coste 21,5 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde doar tronsonul submarin de 900 kilometri între Novorossissk și Bulgaria. Iar data promisă și reiterată de Putin, conform căreia din 2015 va curge gazul pe conductă, nu prea este realistă, seamană mai mult ca o autoîncurajare.
Mai degrabă acest eveniment din 13 septembrie pare o reacție a unui anunț petrecut cu puțină vreme înainte. Compania franceză Total și compania de stat a Azerbaidjanului (SOCAR) au anunțat descoperirea unui important zăcămînt de gaze în câmpul de exploatare Absheron, nu departe de câmpul Shah Deniz, în Marea Caspică. Această descoperire majoră ridică rezervele potențiale de gaz ale Azerbaidjanului la cifra de 2,5 trilioane metri cubi și estimările asupra producției viitoare, pe măsură ce aceste rezerve vor fi date în folosință, la cifre mult mai ridicate decât în prezent. Doar din rezervele exploatate se previzionează o producție de gaz azer de 30 milioane de metri cubi în 2012, care ar putea ajunge la aproape dublu, respectiv 50-60 milioane metri cubi în 2020.
Ținând cont de aceasta, adversarii proiectului Nabucco, cei care prezentau ca principal obstacol în calea realizării acestuia tocmai lipsa surselor de aprovizionare, ar trebui să-și refacă radical toate calculele. După această descoperire, problema surselor de aprovizionare rămâne doar a lui South Stream, când va fi realzat și, mai ales, dacă va fi realizat.

Scutul antirachetă

O altă problemă asupra căreia Rusia a făcut mult zgomot și a depus mari eforturi este cea a scutului antirachetă. A încercat prin toate mijloacele diplomatice să-l împiedice sau să-l deturneze spre altceva, folosind toată gama de procedee, de la amenințări directe, inclusiv cu lovituri retaliatorii sau retragerea din discuțiile Start, până la propuneri de împărțire a responsabilităților prin realizarea unui scut comun NATO – Rusia (vezi Un scut pentru neliniştea Rusiei). Un scurt pasaj din acest articol:

(Rusia) ...a folosit ameninţări cu retragerea din tratatele de dezarmare START, necredibile deoarece dacă Rusia nu-şi reduce forţele nucleare, oricum va rămâne fără o mare parte din ele din cauza degradării excesive, fiindcă întreţinerea lor costă enorm şi Rusia nu are banii necesari mentenanţei şi înlocuirii componentelor degradate, de aceea încearcă să reducă numărul lor, dar şi reducând numărul celor americane, pentru a rămâne cu un echilibru.
A venit cu propuneri de împărţire a responsabilităţii apărării Europei, de genul unui scut comun, ei punând la bătaie un radar din zona caspică. Ori, acest scut comun este imposibil, implicând prea multe lucruri pe care NATO le preferă în grădina proprie, cum ar fi accesul la date secrete şi sensibile, precum şi la tehnologia aferentă. Răspunsul oficial a venit chiar din partea secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la începutul lui iunie, prin care Rusiei i s-a răspuns clar că nu va putea fi parte a unui scut cu NATO: „Răspunsul este simplu, NATO nu poate lăsa celor care nu sunt membri obligaţiile apărării colective a membrilor săi”. Deci pas.
Rusia tot cere garanţii cum că scutul nu este îndreptat împotriva ei (ciudat cum un scut defensiv poate fi „îndreptat” împotriva cuiva), dar nu se gândeşte să dea ea însăşi garanţii că nu va ataca vreodată vestul. Dacă ai un scut defensiv care te poate apăra de rachete balistice, de ce se supără Rusia că ar putea să nu le mai folosească pe ale sale? Care este problema, până la urmă? Simplu, singura armă eficientă rămasă în arsenalul Rusiei, care o diferenţiază de o putere regională şi una cu ambiţii globale este descurajarea nucleară, şi orice retrogradare a gradului de percepţie a acestei descurajări retrogradează exponenţial ponderea şi greutatea Rusiei în arena mondială.
Rusiei nu i-a mai rămas decât perspectiva opoziţiei directe şi totale, chiar dacă nu va mai schimba ceva, dar trebuie să o facă. Nu neapărat pentru că ar avea vreo speranţă, dar pentru consumul intern, la fel cum şi teoria reînarmării rapide este destinată tot publicului intern, nu trebuie să uităm că anul viitor sunt alegeri în Rusia. Perspectivele unei schimbări prin alegeri a conducerii Rusiei sunt îndepărtate şi mult prea puţin probabile, dar ţinerea în frâu a electoratului şi populaţiei care nu simte mai nimic de pe urma încasărilor imense din vânzările de gaz şi materii prime, prin accentuarea pantei naţionaliste şi xenofobe şi întărirea mentalităţii cetăţii asediate, ca întotdeauna în istoria Rusiei, este reţeta câştigătoare. Dar şi calea spre transformarea Rusiei autocratice de astăzi într-o societate asemănătoare Germaniei naziste sau Italiei fasciste, deja premizele sunt clare.

Ori, printr-o coincidență, tot la 13 septembrie, la Washington se semna de către miniștrii de externe ai celor două state acordul româno-american privitor la instalarea scutului antirachetă pe teritoriul României, respectiv 3 baterii de rachete Standard Missile 3 (SM-3 Block 1B) și un radar de dirijare a focului. Acordul are o importanță capitală pentru România, prin prisma angajamentului ferm al SUA de a proteja teritoriul României.

Deci opoziția Rusiei, care s-a străduit din răsputeri să blocheze inițiativa, a fost sortită eșecului. Mai important, suita de întâlniri ale președintelui României sugerează și alte înțelegeri care încă nu au fost făcute publice. Să vedem: s-a întâlnit cu președintele american, cu vicepreședintele, cu secretarul apărării Leon Panetta și cu șeful CIA, generalul David Petraeus. Acesta din urmă este autorul strategiei americane care a adus decizia în Irak pe care a implementat-o și în Afghanistan. Numai după enumerarea întâlnirilor ne dăm seama că vizita a avut o puternică conotație militară.
Primele reacții ale ambasadorului american susțin această ipoteză, la fel ca și declarațiile președintelui. Certitudinea se referă la avioanele F-16 pentru forțele aeriene române. Vor fi avioane noi, prețul va fi mai mic și în mod sigur se va găsi și o modalitate de plată. Mai departe putem face doar unele supoziții, cum ar fi sistemul Aegis pentru una dinre fregatele noastre. Nu este o supoziție fantastică, dacă privim situația mai îndeaproape. Una din componentele scutului antirachetă, pe lângă bateriile de interceptoare din România și Polonia, este compusă din radarele de căutare care vor fi instalate în Turcia și Marea Britanie, dar și în Marea Mediterană, respectiv sistemul integrat Aegis. Pentru asta a fost detașată aici fregata USS Monterey, care a și vizitat Constanța de curând. Problema este că navele de război ale statelor neriverane Mării Negre, conform acordurilor internaționale, nu pot staționa aici decât o perioadă limitată de timp, astfel, în cazul extinderii scutului, ar fi necesară și dotarea unei fregate NATO în Marea Neagră cu Aegis. Bulgaria iese din cursă, datorită dotării flotei sale, mai rămân România și Turcia.
Cu Turcia se petrece un fenomen ingrijorator de revenire la mentalitatea imperială, de lider al comunității musulmane din regiune. Are și potențial, dar se pare că are și voința pentru asta. Sătulă să tot aștepte la poarta UE, Turcia se îndreaptă încet dar sigur pe o altă direcție, pregătindu-se să devină lider regional. Primele semne au apărut din 2003, când Turcia s-a opus SUA în intenția de a folosi teritoriul ei pentru atacarea Irakului și dinspre nord, deși are pe teritoriul ei, la Incirlic, o puternică bază aeriană americană, în schimb a autorizat trecerea graniței pentru trupele proprii pentru a lupta împotriva kurzilor. Astăzi, aceste gesturi s-au înmulțit, Turcia rupând relațiile militare cu Israelul, punând capăt unei alianțe ce dura de ani buni, pentru a-și asuma mai pregnant rolul de lider al lumii musulmane, inclusiv arabe. Fără îndoială că puterea în creștere a Turciei va intra în coliziune cu cea a Rusiei în zona Mării Negre, dar este alt subiect.
În această ecuație, SUA vor face ceea ce fac de obicei pentru a împiedica o ascensiune periculoasă, mai ales fiind vorba de o putere musulmană ce va putea aluneca pe panta fundamentalistă. Desigur, mai există și moștenirea kemalistă care ar putea împiedica un astfel de curs, dar la un moment dat Turcia s-ar putea debarasa și de aceasta în scopul atingerii unor țeluri hegemonice. Nu trebuie uitat că Turcia a fost în cea mai mare parte a istoriei sale un mare imperiu, iar această moștenire nu se uită ușor, uitați-vă la ruși.
Deci întărirea României la Marea Neagră de către SUA pare ceva firesc. Atunci, cui i-ați încredința dumneavoastră sistemul Aegis, dacă va trebui să i-l încredințați cuiva? Mai ales că fregatele românești “Regele Ferdinand” și “Regina Maria” au capacitatea tehnică pentru instalarea acestuia.
De la alegerea lui Obama în scaunul prezidențial la Casa Albă, SUA și-a diminuat interesul față de această regiune, totul în ideea resetării relațiilor cu Rusia. Aceasta din urmă a profitat la maxim, deși mai mulți lideri estici, cum ar fi estonieni sau polonezi, au încercat să pledeze pe lângă americani pentru revenirea zonei în domeniile prioritare, cum a fost în ultima parte a perioadei Bush Jr. Inițiative gen Sinergia Mării Negre și altele au fost date uitării. Dar se pare că trendul începe să se schimbe sau este doar o părere, doar viitorul apropiat ne va putea dezvălui asta. Mă bazez în aceste afirmații pe reacția rusă care a fost una destul de timorată, ca și cum a înțeles că nu mai poate face nimic, o reacție defensivă.
Încă un aspect deosebit de important. În mod sigur, la Washington, departe de ochii presei, la fel ca și cea mai mare parte a discuțiilor președintelui român și a delegației sale, repet, în mod sigur, s-a discutat despre Republica Moldova. Majoritatea analiștilor ar da orice să știe ce s-a discutat despre acest subiect. Nu cred că vom afla prea curând, dar în mod sigur vom vedea rezultatele în viitorul apropiat.

Execuție la Moscova

Dar mai este un aspect important la care mă refer când spun că Rusia se află momentan în retragere. Un aspect care ține de factorii interni, chiar dacă conducerea de la Kremlin încearcă de ani buni să facă în așa fel încât aceste probleme interne să pară neesențiale. Este vorba de gherila de joasă intensitate ce continuă de ani buni în Caucazul de Nord, extinzându-se din Cecenia și în republicile vecine, dar lovind și la Moscova, cum a fost cazul atentatului de pe aeroportul Domodedovo din februarie 2011, soldat cu 35 de morți și peste o sută de răniți.
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică. Ore în șir cadavrul a zăcut pe trotuar, de teama că ar fi putut fi transformat într-o capcană explozivă. Abia după ce geniștii l-au verificat, a putut fi ridicat.
Dar cine este acest colonel Iuri Budanov? Am să spicuiesc din cartea Annei Politkovskaia intitulată Rusia lui Putin, apărută prima dată în 2004. De menționat că Anna Politkovskaia a fost împușcată mortal în fața casei ei în 2006, chiar de ziua președintelui de atunci Vladimir Putin.
Pe scurt, faptele sunt acestea:
Pe 26 martie 2000, regimentul de blindate 160, condus de colonelul Iuri Badunov, șef de stat major și adjunct al comandantului, locotenent-colonel Ivan Fedorov, se afla desfășurat temporar la marginea localității Tangi, în Cecenia. La prânzul luat la popota ofițerilor, colonelul Budanov și adjunctul său, locotenent-colonel Fedorov, consumă mari cantități de băuturi tari pentru a sărbători ziua de naștere a ficei lui Budanov. În jurul orei 19.00, cei doi, amețiți bine, au plecat cu un grup de ofițeri ai regimentului la compania de cercetare a locotenentului R. V. Bagreev. După ce au inspectat corturile, Fedorov insista să-i demonstreze lui Budanov că se putea conta pe compania de cercetare condusă de Bagreev, numit în această funcție tocmai la solicitarea sa. La insistențele lui Fedorov, Budanov acceptă. Fedorov ordonă folosirea armamentului asupra localității Tangi, încălcând o sumedenie de ordine militare ale forțelor armate ruse (de exemplu, interzicerea folosirii companiilor de cercetare fără o pregătire temeinică, ordinul 312/2/0091 din 21 februarie 2000 al Comandamentului General al Forțelor Armate ale Federației Ruse).
Locotenentul Bagreev a ordonat subordonaților să ocupe poziții de luptă, trei vehicule ocupând poziții de tragere. La comanda Foc!, unii membri ai echipajului refuză deschiderea focului, pe motive evidente, nu era nicio amenințare, localitatea era populată și pașnică, iar comandanții erau beți criță. Fedorov insistă, înfuriat de refuz, iar furia lui se descarcă asupra lui Bagreev. Poate părea halucinant ce urmează, dar sunt date reale, luate din rechizitoriu.
Furios, Fedorov preia comanda și ordonă deschiderea focului, echipajul trage și o casă este distrusă. Fedorov îl apucă de haine pe Bagreev și-l insultă, fără ca acesta să opună rezistență, apoi Bagreev pleacă la punctul său de comandă. Fedorov îi raportează lui Budanov, care între timp ordonase încetarea foclului, că Bagreev nu i-a îndeplinit ordinul în mod deliberat. Budanov îl convoacă pe Bagreev, apoi îl insultă și îl lovește peste față cel puțin de două ori. Apoi, Budanov și Fedorov le ordonă soldaților să/l lege pe Bagreev și să-l ducă într-o groapă. Budanov l-a apucat pe Bagreev de uniformă și l-a trântit pe jos în timp ce Fedorov îl lovea în față cu cizmele. În timp ce soldații îl legau, Budanov și Fedorov îl loveau în continuare. Bagreev a fost dus legat în groapă, unde, după treizeci de minute apare Fedorov, sare înăuntru și mai apucă să-l lovească de două ori cu pumnii în față înainte de a fi oprit de ceilalți ofițeri din regiment. După câteva minute, apare și Budanov, ordonând ca locotenentul Bagreev să fie tras afară. Observând că acesta reușise să se elibereze de legături, Budanov a ordonat să fie legat din nou, apoi au continuat să-l lovească, atât Fedorov, cât și Budanov. A fost pus înapoi în groapă, după care Fedorov a sărit înăuntru și l-a lovit cu sete deasupra ochiului drept. Bagreev a fost lăsat în groapă până a doua zi, 27 martie, la ora 8.00, când a fost eliberat din ordinul lui Budanov. Deci doi ofițeri superiori își bat cu bestialitate și repetat subordonatul ofițer, în fața soldaților și a ofițerilor, și nimeni nu îndrăznește să intervină. Ce fel de armată este asta?
Dar între timp Budanov a mai făcut și altceva. În aceeași stare, pe la miezul nopții, decide să meargă personal la Tangi, pentru a verifica posibila prezență, pe strada Zarecinaia la numărul 7, a membrilor unei formațiuni armate ilegale. Aici el spune că avea acest pont de la un informator care i-a furnizat aceste date în 3 martie. După declarațiile colonelului, informatorul i-ar fi spus că acolo se ascunde o femeie lunetist vinovată de asasinarea a 12 soldați și ofițeri în trecătoarea Argun, între 15 și 20 ianuarie 2000. Extrem de discutabil, informația era veche deja de trei săptămâni, niciun insurgent cu scaun la cap nu rămâne în aceeași poziție când vede că în vecinătate se stabilește un regiment blindat inamic. Alt aspect, de multe ori cecenii își plătesc polițele turnându-și dușmanii la ruși sau la ceceni, chiar dacă nu făcuseră nimic. Și dacă era adevărat, de ce acest informator nu a fost pomenit măcar, nu cu numele real, ci chiar ca și o informație secretă care să fie luată în calcul de completul de judecată? Acest informator rămâne doar în declarațiile lui Budanov, nimeni, nici oficial, nici secret, nu a confirmat că acesta a existat vreodată.
Budanov, încălcând alte ordine ce prevedeau ca orice razie să fie aprobată de forurile superioare, cere subordonaților să pregătească transportorul blindat 391 și pleacă cu el la adresa respectivă, ajungând pe la ora 1.00 noaptea. Aici locuia familia Kungaeva, dar părinții lipseau. Se aflau aici doar Elza Vissaevna Kungaeva (18 ani) împreună cu cei patru frați și surori mai mici. Budanov era însoțit de echipajul transportorului, respectiv sergenții Grigoriev, Iedorov și Li-En-Shou. Budanov întreabă unde sunt părinții, neprimind răspuns ordonă ca Elza să fie luată și dusă la baza unității. Sergenții se conformează și o duc pe Elza, conform ordinelor, la locuința din prefabricate a lui Budanov. De aici, lucrurile se complică. Budanov rămâne singur cu fata, martorii spun că s-au auzit țipete, strigătele lui Budanov și țipetele fetei. Ulterior, soldații au fost chemați pentru a ridica cadavrul strangulat al fetei ce zăcea goală în pat. Budanov le-a ordonat acestora să îngroape corpul mai departe de perimetrul unității.
La proces, a susținut că a interogat-o pe fată și că nu-și amintește, apoi că aceasta a sărit la pistolul său și într-o clipă de furie a strangulat-o, și multe alte schimbări de declarații. Fata a fost violată, dar acuzația de viol a căzut ulterior datorită judecătorului. Este caracteristică această sumedenie de declarații modificate în procesele din Rusia, mai ales în astfel de cazuri, care în mod normal nici nu ajung la proces. Astfel de cazuri nici nu ajung să fie cercetate. În Rusia, instanțele militare intră sub jurisdicția forțelor armate ale căror comandant suprem este președintele. Nu există separația puterilor în stat. Ori, ca să judeci un comandant militar, procurorul și judecătorul sunt subordonații aceluiași for ca și acuzatul, răspund ordinelor aceluiași om. Atunci este de mirare? Dacă se trezește vreun procuror militar că vrea să-și facă treaba, constată că nu are cum. Dorește să-l acuze pe X nu neapărat pentru crime de război, ci pentru altceva, corupție, faptul că folosește bunurile unității în alte scopuri, că închiriază soldații pentru munci în construcții, de omor prin neglijență sau imprudență, orice, în prima fază constată că nu are pe cine acuza. Acuzatul este mutat dintr-o garnizoană în alta, iar lui i se pun felurite piedici pentru a-l găsi. Concomitent, încep presiunile de sus pentru a se domoli, nu trebuie uitat că superiorii acuzatului și procurorului sunt aceiași. După luni sau chiar ani de căutări și cercetări cu bețe în roate, majoritatea renunță. Iar cei ce nu o fac, sunt transferați, prin ordin de sus. Sunt nenumărate cazurile de crime de război bine documentate care nici măcar nu ajung în fața instanței. Mai mult, o regulă ciudată în armata rusă spune ca un cadru militar să poată fi arestat doar cu aprobarea superiorului său. Adică dacă Y comite orice vrea, nu poate fi arestat decât cu aprobarea superioriului său. Dacă superiorul vrea să-și protejeze subordonatul, acesta pur și simplu nu poate fi arestat. Simplu și clar. Și atunci ne mirăm de unde sunt atâtea abuzuri în armata rusă? Am expus în Sânge pe Nistru un astfel de caz, cel al masacrului din apropierea satului Dai.
Întrebarea rămâne, cum de un astfel de caz, nicidecum singular în Rusia, a ajuns să fie public, și nu numai că a ajuns în instanță, dar totuși s-a terminat cu o condamnare? Răspunsul pare simplu, dar este extrem de complicat, prin publicitate. Povestea cazului a luat o anvergură nedorită de autoritățile ruse după ce reporterii occidentali au reușit să-i intervieveze pe părinții Elzei Kungaeva, aflați de nevoie într-o tabără de refugiați în Ingușeția din cauza amenințărilor la adresa lor.
De nevoie, procesul a început în stilul clasic rusesc, cu judecătorul Kostoi care înclina clar spre achitare și procurorul care se comporta mai ceva ca avocatul apărării lui Budanov. Inițial, au fost inculpați atât Budanov, cât și Fedorov, dar Fedorov a fost scos de sub acuzare pe motiv că victima sa (locotenentul Begreev) nu a murit (!) și că l-a iertat în mod public (!), în fața completului de judecată, probabil sub presiune. Da, este real, poate că locotenentul Bagreev ar fi trebuit să moară pentru ca cineva să-l inculpe pe Fedorov. Procesul lui Budanov părea de la început o farsă. Avocaților familiei Kungaeva nu li s-a aprobat mai nimic, citare de martori, verificări de informații acceptate din start valabile de către judecător, în schimb depozițiile acuzatului și ale martorilor se schimbă cu o frecvență atipică. Odiseea acestui proces poate fi găsită în cartea Annei Politkovskaia mai sus menționată. Daer în același timp cresc și presiunile internaționale asupra Rusiei, se spune că însuși cancelarul german Schroeder ar fi intervenit pe lângă Putin pentru un proces corect. În schimb, manifestanții pro Budanov pichetează sala tribunalului cu pancarde pe care este scris “Rusia în boxa acuzaților” sau “Budanov eroul Rusiei”. Procesul a durat aproape trei ani, și cum era de așteptat a fost achitat la 31 decembrie 2002, o zi când nimeni nu este interesat de știri. Totuși, surpriză la recursul la Curtea Supremă, care ordonă un nou proces, peste noapte este schimbat completul de judecată clar favorabil lui Budanov și acesta este condamnat la zece ani de închisoare. Presiunile internaționale și ale societăților de protecție a drepturilor omului au reușit să facă imposibilul. Dar a fost un caz singular, singurul care implică un ofițer superior, într-o multitudine de astfel de cazuri de crime de război rămase nici măcar cercetate. Rusia avea nevoie de acest caz pentru a demonstra că justiția ei funcționează, pentru asta a fost condamnat Budanov.

Mama Elzei Kungaieva, ţinând portretul fiicei sale ucise

Condamnat în 2003, fostul colonel (a fost degradat) a fost eliberat în ianuarie 2009. Interesantă aplicare a legii în Rusia, un colonel condamnat pentru crimă cu premeditare este eliberat înainte de termen, iar Mihail Hodorkovski, pe motiv de evaziune fiscală (a se citi i s-a opus lui Putin), încasează opt ani, apoi încă paisprezece, și nici nu poate fi vorba de eliberare înanite de termen.
Anna Politkovskaia este împușcată mortal în fața ascensorului blocului în care locuia, la 7 octombrie 2006, de ziua lui Vladimir Putin. La 31 mai 2011 este arestat Rustam Mahmudov, presupusul asasin, dar încă nu s-a progresat prea mult în acesta caz. O anchetă jurnalistică întreprinsă de Novaia Gazeta, ziarul la care lucra Politkovskaia, au acuzat doi înalți oficiali ceceni ai regimului prorus, apropiați de Moscova, iar unul dintre ei în mod sigur având legături cu FIS, serviciile de informații externe ale Rusiei. Avocatul familiei Kungaieva, Stanislav Markelov, a fost împușcat mortal în ianuarie 2009, perioada în care a fost eliberat Budanov, împreună cu jurnalista Anastasia Baburova, cu care se afla împreună întâmplător. Familia Kungaieva a reușit să emigreze în Norvegia, tatăl Elzei declarând ziariștilor după moartea colonelului Budanov: “Un câine moare ca un câine”. A mai adăugat că el nu avea vreo răzbunare de sânge împotriva lui Budanov, cel care la ora actuală este un fel de model şi idol pentru numeroasele grupări naţionaliste ruse.
Dar în prezent, execuția lui Budanov în centrul Moscovei ridică o problemă imensă de securitate. Și un avertisment serios pentu toți cei ce au comis crime de război în Caucaz. Sau vor pleca acolo în misiune. Au aflat că pot fi găsiți și după ani buni, iar mâna lungă a cecenilor și a răzbunării acestora îi poate ajunge oricând, chiar și în centrul Moscovei. Asasinarea lui Budanov a fost singurul lucru în care atât cecenii proruși ai lui Kadârov de la conducerea provinciei, cât și insurgenții, au vederi comune: Budanov trebuia să moară.
Un astfel de asasinat în centrul Moscovei implică multe lucruri și dovedește că cecenii au capacități de lovire mult mai mari decât se credea. Misiunea de a plasa bombe pe un aeroport este mai simplă din unele puncte de evdere, este un obiectiv static, poate fi supravegheat mai ușor, pot fi văzute viciile de securitate mai repede. Dar un asasinat ca și acela al lui Budanov implică o supraveghere a țintei mai îndelungată pentru a găsi punctul slab, obiceiurile repetitive, slăbiciunile, și mai mult, o pregătire mai intensă, deoarece în acest caz trebuiesc studiate traseele de ieșire după lovitură. În cazul unui atentat kamikaze ca și cel de la aeroportul Domodedovo, nu ai de ce să te preocupi de traseele de scăpare. În cazul Budanov deocamdată s-a aflat oficial atât, mașina în care erau probabil doi complici, un Mitsubishi, a fost găsită abandonată și incendiată pe o stradă laterală. În interior s-a găsit arma crimei și un amortizor. În rest, nimic, doar faptul că insurgenții ceceni au revendicat atentatul printr-un anunț pe site-ul lor.
Ori, dacă un astfel de atentat a fost posibil în centru Moscovei și făptașii au scăpat, ne putem aștepta la un nou nivel terorist la Moscova. Mă refer la atentate dirijate asupra personalităților oficiale, inclusiv din conducerea armatei sau a statului. Faptul că cecenii au reușit să urmărească, să monitorizeze, să lovească în centrul Moscovei în cel mai pur stil mafiot, apoi să se facă nevăzuți, ridică serioase probleme pentru autoritățile ruse însărcinate cu paza demnitarilor. Fiindcă prin această execuție avertisment, cecenii au trimis un semnal, că o pot face din nou. Iar de data asta, ținta ar putea fi alta, personalități publice, membrii ai conducerii armatei sau a serviciilor secrete, membri ai parlamentului sau ai guvernului, toți sunt deja ținte potențiale. Să nu ne mirăm deloc atunci când astfel de atentate se vor produce.

Publicat de Negrea Cristian la 23:41

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

APIA şi gazele pe şest

de Antoniu Poienaru

Gazele de şist(shale gas) rezultate din fracţionarea hidraulică pot fi exploatate în România. De fapt, nicio lege nu interzice aşa ceva, aşa cum declară cei de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale. Nimic de zis, dar la nivel european, există încă suficiente rezerve privind tehnologia de exploatare, datorită faptului că afectează mediul înconjurător şi poluează straturile acvifere.
Tehnologia constă în introducerea sub presiune la adâncimi cuprinse între 3000-4000 m, a unor cantităţi uriaşe de apă cu aditivi, în amestec cu nisip fin. Presiunea mare şi cuarţul din nisip, sparg şisturile gazeifere de la aceste adâncimi, eliberând gazele, denumite gaze de şist.

Tubulatura până la adâncimea de aprox. 100 m este cimentată, pentru a nu polua straturile acvifere întâlnite în cale. Peste această adâncime, cu precădere în zona de fracţionare, este prevăzută cu orificii de captare a gazului metan. Ceea ce mai rezultă din această fracţionare hidraulică reprezintă o cantitate de lichid, care conţine aditivii introduşi initial prin tehnologie, dar şi o cantitate de substanţe nocive, rezultate prin spargerea şisturilor de mare adâncime. Aceste ape se recuperează la suprafaţă în bazine de decantare, în proporţie de 25-30%, se tratează şi se reintroduc în procesul de forare.
Ca şi în cazul mineritului de suprafaţă, prospecţiunile geofizice şi organizarea de şantier pentru exploatarea acestor gaze se face, de obicei, fără acordul proprietarilor şi în lipsa cadastrului general. Zonele de foraj şi suprafetele destinate organizării de şantier, pot afecta siturile de importanţă comunitară SCI şi ariile de protecţie specială SPA. Agenţia de Plăţi şi Intevenţie pentru Agricultură, ar trebui anunţată, astfel încât, suprafeţele destinate exploatării să fie scoase din circuitul agricol, datorită forţei majore. Altfel, fermierii care au terenuri călcate de către astfel de firme şi au pachete de agromediu sau zone defavorizate sub contract cu APIA vor fi buni de plată.

Sa luăm perimetrul “Bârlad”, exploatat de Chevron.



Acest perimetru strabate siturile SCI si SPA, Natura 2000.



Nu am văzut pe site-ul Chevron un studiu de impact asupra florei şi faunei din aceste arii protejate. APIA invocă însă o legislaţie stufoasa fermierilor care au teren în zonă şi desfăşoară activităţi agricole.
Firma Prospecţiuni SA, în contract cu Chevron, a prospectat zona, călcând suprafeţe întinse, producând seisme de mica intensitate, specifice tehnologiei geofizice. Nici pe site-ul acestei firme nu sunt trecute studii de impact asupra zonei şi nici valoarea de despăgubire a fermierilor cărora le-a încălcat proprietatea sau dacă au repus suprafetele de lucru în circuitul agricol.
Toţi fermierii care au terenuri în perimetrele de exploatare, care sunt nemulţumiţi de modul de explorare şi exploatare a gazelor de şist din întreaga ţară, se pot adresa mai întâi APIA, apoi instanţelor de judecată.

Antoniu Poienaru


Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?

Câteva observatii depre cartea lui Enache Tusa 

 

Imaginar politic si identitati colective în Dobrogea

Nu stiu daca istoria ca disciplina a facut progrese notabile în ultimii douazeci de ani în România. Abolirea cenzurii comuniste si noul climat de dupa 1989 au favorizat în schimb explorarea unor aspecte din istoria tarii evitate sau chiar ocultate de istoricii români pana atunci. Rezultatele sunt uneori surprinzatoare si chiar spectaculoase daca ne gândim la succesul ipotezelor lui Neagu Djuvara privind cumanitatea fondatorilor dinastiei Tarii românesti¹. In general însa rezultatele acestor incursiuni sunt mai putin spectaculoase, dar nu mai putin socante pentru publicul format în România, deci stimulante într-o perspectiva critica. Acesta e cazul intrarii Dobrogei în componenta României în 1878 si integrarii ei în decenile care au urmat, moment si proces istoric reconstituit recent în detaliu de Enache Tusa în teza sa de doctorat în stiinte politice publicata sub titlul Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea.

Luând in consideratie informatile si analizele propuse de acest autor pornind de la numeroasele documente, marturii si studii specializate consultate, cititorul gaseste raspunsuri pe cât de precise pe atât de neasteptate la întrebari pe care multi cu greu le-ar fi formulat, convinsi fiind ca raspunsurile vin de la sine.

Cine a decis “realipirea” Dobrogei în 1878 ? Nu România, al carei “statut era la acea vreme de obiect si nu de subiect de drept international” ci Marile Puteri, adica Rusia, care tocmai semnase un acord cu Austro-Ungaria prin care recupera sudul Basarabiei, cedat în 1856 Moldovei, în timp ce doua teritorii otomane erau atribuite României (Dobrodja de nord) si Bulgariei (Dobrogea de sud). Dornici sa nu displaca Marilor Puteri, mai ales Angliei si Frantei care vedeau în tarile române o “zona de siguranta împotriva influentei rusesti în spatial European”, guvernul si clasa politica romaneasca au acceptat pâna la urma decizia congresului de la Berlin². Principalul obstacol în vederea controlului noilor posesiuni a fost numarul restrâns al locuitorilor români, ceea ce explica reticentele conducatorilor români, nemultumiti pe de alta parte de cedarea sudului Basarabiei. Ion Ionescu de la Brad consemna în 1850 existenta a 3.650 familii de Români pe de o parte si, p de alta parte, 4.800 de familii de turci, 2.222 de tatari, 2.214 bulgari, 1.092 cazaci, 747 lipoveni, 300 de greci, 212 egiptieni, 126 armeni, 119 evrei si 59 de germani³. Românii reprezentau ceva mai putin de o patrime din ansamblu.

De ce aceasta provincie otomana trebuia sa devina una romaneasca si nu una turceasca, sau tatareasca, sau turco-tatara sau chiar bulgareasca ? Argumentele românesti expuse de E. Tusa nu sunt convingatoare în termeni de legitimitate. Primul, de ordin “civilizational”, figureaza chiar în primul paragraf al introducerii :

“Stapânirea turceasca a distrus în 450 ani civilizatia veche, greco-romana, si a transformat Dobrogea dintr-o piatra pretioasa a lumii antice, într-un pilon de rezistenta si ofensiva al imperiului Otoman. Acest element vine sa împlineasca un proces istoric fara de care prezenta românilor în aceasta parte de tara, Dobrogea, nu s-ar putea explica.”⁴

Celelalte motive invocate privesc prezenta propriu-zisa a românilor si nu ne pot lasa decât dubitativ având în vedere caracterului aleatoriu si ipotetic al principalelor argumente avansate. O parte dintre supusii români ai sultanului în ajunul schimbarii frontierelor ar fi fost la origine “pamânteni”⁵, adica prezenti în regiune înainte de “asezarea” turcilor la sfârsitul secolului al XVI-lea, de “navalirile” tatarilor în secolul XVII-lea si, în urma razboiului din Crimea, de colonizarea lor⁶, sau de “venirea” bulgarilor mai ales dupa razboiul ruso-turc din 1828⁷.

In tot cazul, prezenta multiseculara si neîntrerupta a acestor “pamânteni” români nu poate justifica violentele perpetuate de statul roman pentru transformarea fostei provincii otomane, aceasta “Europa si Asie în miniatura” într-o “Dacie în miniatura”, populata majoritar de români originari din toate colturile tarii⁸. E. Tusa nu face proces statului roman penru nedreptatile comise, în schimb descrie situatia victimelor colonizarii românesti cu o empatie si o preciziune exemplara. Meritul cartii consta tocmai în analiza mecanismelor juridice, religioase, administrative, scolare, politice, care au permis “românizarea” Dobrogei si efectelor lor dezastroase pentru cei vizati fara a fi neaparat benefice pentru ceilalti. Refuzând sa dea drepturi politice complete locuitorilor acestei regiuni timp de trei decenii (1878-1909), sistemul politic românesc nu a facut decât sa mareasca neîncrederea “alogenilor” si sa accentueze coruptia în aceste tinuturi în care contrastul între traditile si obiceiurile locale ale diferitelor comunitati etnice si religioase, pe de o parte si, pe de alta parte, sistemul de valori de tip occidental (francez) introdus de pe timpul lui Cuza era si mai flagrant decât în restul României.

Eficacitatea masurilor luate a fost de altfel relativa. Procentajul turcilor si tatarilor, expropriati, spoliati deseori de proprietatile lor si marginalizati în ciuda loialitatii lor proverbiale, a scazut vertiginos. Cu bulgarii, mai organizati si sustinuti de statul bulgar limitrof, a mers însa mai greu : multi dintre ei vor parasi România doar în 1940 cu ocazia schimbului de populatie consecutiv cedarii Cadrilaterului⁹. Calificata de istoricul Constantin Iordachi drept “laborator pentru promovarea identitatii nationale românesti”¹⁰, Dobrogea nu va deveni acel “colt de tara curat româneasca” la care visa un personaj precum Constantin Pariano¹¹, decât la aceasta data.

In cartea sa, E. Tusa se refera cu precadere la ultimele decenii de administratie otomana si, mai ales, la primele decenii de administratie romaneasca a provinciei, pâna în ajunul primului razboi balcanic, mai précis pâna la 1909 când Dobrogea poate fi considerata ca find integrata, locuitorii ei bucurându-se de aceleasi drepturi politice ca si ceilalti cetateni ai tarii¹², iar procesul de românizare (sau aculturatie, acesti doi termeni fiind folositi ca sinonime de E. Tusa) poate fi considerat ca ireversibil, etnicii români devenind majoritate absoluta (52.5 %).

“Modelul interetnic dobrogean… o mostenire otomana”

Pentru a avea o idee mai clara asupra mozaicului etno-confesional care predomina în Dobrogea e sufficient sa reamaintim ca existau « foarte putine zone în care satele erau locuite de doar doua etnii spre deosebire de localitatile în care existau sase sau opt etnii » sau ca nu existau sate în care nemtii de confesiune catolica si cei de confesiune protestanta sa traiasca în comun¹³.

Indispensabila, « deotomanizarea » a avut si consecinte negative, institutile otomane fiind mai bine pregatite sa administreze o asemenea diversitate decât noul model politic importat recent si aplicat deseori arbitrar în favoarea exclusiva a natiunii majoritare. « Vorbind astazi, de un model interetnic dobrogean, însa acest model a fost o mostenire otomana », precizeaza E. Tusa. Intr-un sens, nostalgia pentru acel « dulce loc de pribegie »¹⁴ cum era numita Dobrogea de pe vremuri în foclorul local este usor de înteles.

Sub Carol I au existat totusi, scrie E. Tusa, tentative de aplicare ale unui model « intercultural », citând ca exemple mai ales gestruile în favoarea musulmanilor : sprijinul acordat Seminarului de la Medjedia, o institutie prestigioasa pentru islamul turco-tatar (fondata în 1610 la Babadag, închisa în 1967 arbitrar sub Ceausescu, redeschisa în 1990), si constructia moscheiei de la Constanta, într-un stil arabo-egiptean, folosind procedee tehnice moderne¹⁵, ca gest de multumire pentru acordarea în 1905 a statutului de milet aromânilor în Imperiul otoman.

Integrând o provincie otomana de-a lungul secolelor, geografic diferita de restul tarii mai ales datorita climei si proximitatii marii, România, care contrariu Bulgariei sau Serbiei, nu a fost niciodata administrata direct de teocratia turceasca, a integrat si o dimensiune turco-orientala pe care a valorizat-o în diverse ocazii. Spre exemplu, un pavilion reprezentând o moschee figura la Expozitia generala nationala de la Bucuresti din 1906 celebrând 25 de ani de la proclamarea regatului si 1800 de ani de la cucerirea Daciei de catre Traian, în timp ce palatul (« cuibul singuratic », « tenha juvah » în turceste) reginei Maria de la Balcic construit între 1925 si 1936 era dotat cu un minaret în ghiz de foisor si cu o « gradina a lui Alah ».

In ciuda garantiilor asigurate locuitorilor noii provincii de principele Carol în proclamatia sa emisa în limbile româna, bulgara, turca si tatara pe 17 noiembrie 1878, “ intentile de organizare ale Dobrogei au fost caracterizate printr-o dialectica aparte de includere si excludere simbolica si administrativa », scrie E. Tusa, concluzia sa fiind ca « în confruntarea dintre nationalism si liberalism în organizarea Dobrogei, viziunea nationalista a prevalat »¹⁶.

Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?

Regiunea studiata în carte este Dobrogea de nord, alipita României în 1878. Dobrogea de sud, anexata dupa al doilea razboi balcanic, în 1913, si retrocedata Bulgariei în 1940, este evocata în ultimul capitol, intitulat Studiu de caz, aromânii din Dobrogea de sud parte a unui experiment politic esuat.

Când istoria se repeta, ceea ce la început a fost o tragedie devine mai apoi o farsa : nimic nu ilustreaza mai bine acest adagiu decât motivele (de ordin “politico-strategic”) invocate pentru a justifica anexarea acestui teritoriu, si politica de românizare aplicata într-o provincie în care românii constituiau mai putin de 3 %¹⁷.

“Problema era ca în Dobrogea de sud, dupa 1878, Bulgaria prin colonizari si expulzari schimbase raportul demografic, eliminând elementul etnic musulman, turco-tatar, sporind elementul etnic bulgaresc”, scrie E. Tusa. Aceasta asertiune ar fi meritat precizarea urmatoare : “Problema României era…” Probabil ca daca în 1878 României i-ar fi fost cedat si sudul Dobrogei otomane, ea ar fi reusit performante similare celor bulgaresti. România a venit prea târziu ca sa schimbe lucrurile, statul natiune o facuse deja, în profitul bulgarilor.

In ciuda rezistentelor întâlnite, previzibile de alfel, atât din partea populatiei cât si din partea statului vecin, tentativele de românizare au fost de acelasi tip ca în Dobrogea de nord, cu o exceptie totusi, colonizarea noilor judete romanesti cu aromâni si valahi megleniti veniti din sudul Bulgariei, Grecia de nord, sudul Regatului sârbilor, croatilor si slovenilor si sudul Albaniei. Tocmai aceasta exceptie e abordata în detaliu de E. Tusa în capitolul final al cartii sale.

Aproximativ 35.000 aromâni si valahi megleniti au fost împroprietariti in Cadrilater între 1925 si 1933, ei devenind cu aceasi ocazie cetateni români, Constitutia din 1923 nepermitând colonizarea cetatenilor straini. “Pentru statul roman, acest spatiu constituia noua tara pentru aromânii din Peninsula Balcanica”, scrie E. Tusa, citând cartea lui Adrian Radulescu si Ioan Bitolianu Istoria Dobrogei¹⁸. Aceasta afirmatie merita câteva precizari.

1. Idea de a face din Cadrilater o noua tara pentru aromâni nu a fost prezentata ca atare official niciodata; ea a putut constitui un argument printre multe altele pentru a justifica a posteriori dezangajarea statului roman fata de aromânii din Balcani si mai ales pentru a da un nou impuls colonizarii si securizarii unui teritoriu în care românii erau ultraminoritari. Drepturile aromânilor din statele balcanice în noile lor frontiere nu erau recunoscute de tratatul de pace semnat la Bucuresti în 1913 ci numai printr-un schimb de scrisori efectuat cu aceasta ocazie unde aromânii eurau mentionati ca “cutovlahi’ – deci nu ca aromâni sau ca « români din sud ». Problema “macedoromâna” n-a avut o incidenta particulara în organizarea Conferintei de pace de la Bucuresti de guvernul roman preocupat de recunoasterea internationala la care aspira si de câstigul territorial pe care îl revendica.

2. Numai o mica parte dintre aromâni, mai putin de o zecime din ansamblul balcanic, au venit în Cadrilater cu aceasta ocazie.

3. Int-un fel, chiar daca proiectul initial nu era aceasta, aromânii au reusit întradevar sa înjghebe în Cadrilater o mica tara a lor : daca Dobrogea de nord aparea ca o “Dacie în miniatura” în urma colonizarii cu locuitori veniti din diferite regiuni ale României, atunci si Cadrilaterul era o mica Aromânie care regrupa fârseroti, gramosteni, pindeni, crescatori de vite, artizani, comercianti, etc. Asistam cu aceasta ocazie la aparitia unei koine, indispensabile ca sa fie depasite particularitatile dialectale, la contacte tot mai strânse între comunitati care înainte se ignorau, etc. Comportamentul lor “independent” în relatie cu vecinii bulgari sau turci, dar si români, cu autoritatile administrative, scolare si chiar militare sugereaza acest fenomen. Aceasta noua dinamica în configuratia foarte particulara a lumii aromâne, produsa obiectiv de colonizarea în Cadrilater, va fi brusc blocata de Tratatul de la Craiova din 1940, însa va reveni progresiv si se va perpetua sub alte forme în România în deceniile care au urmat, fara însa sa se ajunga pâna în zilele noastre la un rezultat concludent, în parte din cauza absentei unui statut clar si unui sprijin institutional consecvent pe plan scolar, editorial si de media.

In ceea ce priveste felul în care aromânii se percepeau ei însisi în perioada colonizarii, felul în care erau perceputi de ceilalti si felul în care îi percepeau ei pe ceilalti E. Tusa aduce o serie de probe edificatoare.

Ei refuzau amestecul cu românii pe care îi considerau a fi “neseriosi, mincinosi si prea petrecareti”, nota autorul unui raport ministerial¹⁹. De notat ca independent de conflictele de interese pe care le aveau cu bulgarii si turcii, în casele carora erau deseori repartizati²⁰, relatile erau în general bune, aromânii vorbind deseori bulgara si câteodata turca, ceea ce nu era cazul colonistilor români si al autoritatilor.

Cei 30 de semnatari ai unui memoriu publicat la Silistra atrageau atentia asupra faptului ca : “românii-macedoneni nascuti si crescuti pe meleagurile sudice ale Balcanilor, având obiceiurile balcanice, necunoscând limba româneasca si cu un caracter cu totul deosebit decât al românilor din Regat, nu pot fi în masura sa dezvolte aici o cultura si o activitate care sa corespunda intereselor nationale românesti”. In acest protest, ei cereau sa li se permita si altor români din regat sa se stabileasca în Cadrilater, pentru ca macedo-românii sa nu « poata mai bine pondera »²¹.

“Daca românii din Vechiul regat au fost speriati de incursiunile comitagiilor si au sfârsit prin a pleca din Cadrilater, aromânii în schimb au ramas, s-au organizat si au luptat”, reaminteste E. Tusa citând pe Catalin Negoita²². Nu lipsau totusi reticente, inclusiv în ierarhia militara, în legatura cu rolul colonistilor aromâni. “Majoritatea (lor) sunt stapâniti de ideea ca ei sunt adusi aici penru ca prin specialitatea lor proprie sa goleasca Cadrilaterul de turci si bulgari!”, consemneaza generalul Ioan Vladescu, care tine sa precizeze : “Am respins totdeauna propunerile lor nici nu le-am încredintat portul armelor, de care considerau un sacrilegiu de a se desparti.”²³ Inutil de precizat ca multi colegi ai generalului faceau des apel la aromâni în conflictele cu comitagii…

In fine, E. Tusa citeaza in extenso un text publicat de Nicolae Iorga în 1929, deci patru ani dupa începutul colonizarii Cadrilaterului.

“In Dobrogea cea noua, datoria mea de partid national ar fi sa sprijin pe macedonieni care reprezinta o parte asa de interesanta a poporului românesc ; oameni care au dat în civilisatia nationala proportional infinit de mult, oameni care sunt desigur dupa cum stiti, cu mult mai destoinici decât noi ; nu exista unul din ei care pus în orice situatie sa nu fie în stare a se descurca, sunt mari creatori de cultura din toata Peninsula Balcanica, si pe oamenii acestia i-am smuls de la casele lor, I-am transportat pe pamânt românesc, din neagricultori i-am facut agricultori, din oameni de oras i-am facut oameni de sate, ne-am batut joc putin de sperantele lor.”²⁴

Multi « colonizati » aromâni, si mai ales copii lor, nepotii si nepotii copiilor lor au avut posibilitatea sa împartaseasca în diferite circumstante critica « solutiei » prin  colonizare propusa de Iroga si conditile în care colonizarea a avut loc. Omagiul adus de faimosul istoric nu putea decât sa-i onoreze, nu însa sa-i si consoleze.

In jur de 25.000 de familii dintre care 18.000 de familii aromâne erau evacuate din Cadrilater în august septembrie 1940 în judetele Constanta si Tulcea. Unele se vor instala în casele lasate de bulgari sau nemti, evacuati la rândul lor, altii se vor refugia în Moldova sau în Banat si de acolo vor ajunge în Baragan… Ce a urmat, e bine cunoscut.

*

Faptele relatate mai sus apartin unui trecut mai repede îndepartat, în tot cazul de mult îngropat, si daca e bine ca acest trecut sa nu fie nici uitat nici rastalmacit, aceasta nu înseamna ca el trebuie sa comande prezentul si sa ipotecheze viitorul. In plus, nu e rau sa relativizam, ce s-a întâmplat în România nu are nimic exceptional. Umilintele si frustrarile pe care le-au putut suferi tatarii sau turcii în Dobrogea româneasca sunt de acelasi gen cu cele care au avut loc în Dobrogea bulgareasca în aceeasi perioada si, mai ales, nu pot fi comparate cu nenorocirile care sau abatut asupra tatarilor din Crimea deportati în masa de Stalin dupa ultimul razboi sau cu traumatismul suferit de turcii din Bulgaria comunista care au fugit cu zecile de mii cuprinsi de panica din cauza deciziei intempestive a lui Jivkov de a-i « rebulgariza » cu forta.

Din anumite puncte de vedere, situatia minoritarilor din Dobrogea din zilele noastre chiar daca pondrea lor e din ce în ce mai putin semnificativa, nu e nicidecum mai îngrijoratoare decât aceea a majoritarilor si concertul lamentarilor pe tema persecutilor suferite în trecut din cauza majoritarilor sau a minoritarilor la care asistam în ultimii ani e mai degraba ridicol având în vedere beneficile derizorii pe care le pot procura.

Cazul studiat de E. Tusa în ultimul capitol al cartii sale mi se pare interesant din alt motiv. De voie de nevoie, siliti sau incitati, multi turci sau tatari au plecat, ca sa nu mai vorbim de bulgari care aproape ca au disparut din Dobrogea. Cei care au ramas stiu ce sunt si sunt recunoscuti ca atare ; nimic nu-i obliga si nici nu-i împidica sa o spuna sus si tare. Acelasi lucru e valabil pentru cele cel putin zece minoritati nationale recunoscute de Constituia româna prezente în Dobrogea. Situatia pare însa mai complicata pentru urmasii aromânilor veniti din zone îndepartate de frontierele meridionale în noile posesiuni ale României în anii 1920 deplasati si împrastiati zece-cinsprezece ani dupa sosirea lor. Sunt ei români de totdeauna pierduti printre straini pâna la o data recenta când au reintegrat tara-mama ? Români în virtutea operei de colonizare la care au participat ? Românizati cu timpul în contact cu noii lor compatrioti ? Sunt ei (înca) aromâni ? Aromâni pur si simplu, sau aromâni si români, aromâni si (chiar) greci sau albanezi când predecesorii lor veneau din aceste tari ? Istoria recenta a Dobrogei de nord si de sud, veche si noua, reconstituita de E. Tusa deschide anumite piste. Ea nu are, bineînteles, cum sa raspunda la întrebarea formulata mai sus dar îti permite sa întelegi de ce o asemenea întrebare nu e deplasata.

Motivele penru care aromânii au venit în Cadrilater sunt complexe, si simplificând am putea spune ca ele au fost si de ordin national, sub o forma sau alta, dar nu numai de ordin national²⁵. Tot simplificând, la extrema, si recurgând la explicatii rationale, se poate spune ca mentinerea ca element etno-lingvistic aparte a aromânilor în perioada decisiva pentru afirmarea natiunilor în Balcani a fost posibila gratie sprijinul adus de statul român la cererea si cu aprobarea aromânilor ostili integrarii în celelalte natiuni în curs de afirmare.

Decât sa pierdem timpul cu discutii asupara gradului sau formei în care acestia din urma se simteau mai repede aromâni sau români, în dinamica înflacarata de atunci totul era posibil, ne vom multumi cu constatarea urmatoare : nici un alt stat din Balcani (inclusiv Grecia care pleda pentru asimilarea neconditionata) si niciuna din Marile Puteri nu s-a aratat interesat de chestiunea aromâneasca.

Pe larg abordata si tratata, mai ales de intelectuali prestigiosi de origina aromâna, în România interbelica, unica tara în care o asemenea tema putea fi discutata si gasea un public interesat, chestiunea aromâneasca a încetat sa aiba o miza în sud-estul european dupa pacea de la Bucuresti din 1913. Ea va reveni dupa 1989 în toate tarile unde traiesc aromâni inclusiv in diaspora. In mai multe privinte, dezbaterile sunt radical diferite în România fata de celelalte tari balcanice. Pe de o parte aceasta tara a jucat un rol istoric major în istoria moderna a aromânilor, a caror limba apartine aceleasi romanitati orientale ca si româna, pe de alta parte un numar semnificativ de aromâni din România de azi provine din grupurile care au participat la colonizarea Cadrilaterul. Evacuat în pripa în 1940, Cadrilaterul a constituit un subiect tabu în perioada comunista, inclusiv printre aromânii transferati în nordul Dobrogei si alte regiuni din România. Ori aceasta experienta, entuziasmanta pentru unii, mai ales la început, traumatizanta pentru altii, a jucat un rol determinant pentru ei si va marca demersurile lor ulterioare. Dupa 1989, lumea a început sa vorbeasca, parerile variaza de la generatie la generatie, de la comuinitate la comunitate, de la persoana la persoana… Nu cred ca mai trebuie precizat faptul ca daca se doreste sa se ajunga la un rezultat coerent, dezbaterea trebuie sa aiba loc în cunostinta de cauza, tinând cont de contextul regional si istoric la care ne referim. Cartea lui E. Tusa este deci mai mult decât binevenita.

nicolas trifon

ianuarie 2013

1 Pe cât de spectaculoase pe atât de ridicole, elucubratile neoprotocroniste sunt un caz aparte fiindca se înscriu într-un proces initiat pe vremea national-comunismului.

2 Enache Tusa, Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea, Bucuresti, 2011, p. 159, 485. « România a fost silita sa accepte Dobrogea, o provincie înapoiata economic si straina din punct de vedere etnic în schimbul retrocedarii celor trei judete… », Id., p.190.

3 Id., pp. 123-124. Comandata de administratia otomana, ancheta fostului pasoptist în exil a aparut în Journal de Constantinople cu titlul “Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja »

4Id., p. 5-6.

5 Este vorba de grupul « dicienilor », zisi si « români vechi », sau « turcomocani ». Celelate doua grupuri de români care s-au instalat ulterior sunt « cojanii » (care proveneau din judetele vecine ale Moldovei si Tarii românesti si pe care le-au parasit din cauza abuzurilor boierilor, Id. p. 154) si « mocanii » care initial veneau din Ardeal cu oile la iernat, iarna durând numai 5-6 saptamâni în aceasta regiune unde multi dintre ei se stabileau dupa un timp (p. 85-89).

6 Id., p. 238.

7 « Sursele actuale nu pot demonstra stiintific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII si pâna în secolul al XIX-lea », considera mai multi istorici români citati de E. Tusa (Id., p. 97). Putem însa fi siguri ca pentru colegii lor bulgari nici continuitatea românilor în aceasa regiune care a facut parte din primul si al doilea tarat bulgar nu poate fi demonstrata stiintific.

8 Cele doua formule apartin lui Nicolae Iorga si Constantin Bratescu.

9 65.000 de bulgari au trecut din Dobrogea de nord in cea de sud, în timp ce 110.000 de persoane, dintre care multi aromâni colonizati, au facut drumul invers (Id. p. 467).

10 Id., p. 242.

11 Id., p. 172. Venit în Dobrogea dupa 1878, Constantin Pariano s-a imbogatit cumparând terenuri si constituind o mosie moderna prospera. Prefect al Constantei în mai multe rânduri, el semna de asemena cronici în presa locala în care se pronunta, printre altele pentru colonizarea Dobrogei cu « români rataciti (..) si pierduti pentru patria româna » din Bulgaria (Vidin) si Serbia (Timoc) (p. 263-264). Multi oameni politici români au facut averi gratie Legii de organizare a Dobrogei (1880) si Legii agrare (1882) menite sa înlesneasca « românizarea » provinciei, începând cu principalul artizan al colonizarii Dobrogei, Mihail Kogalniceanu (p. 222).

12 Id., p. 188, 259.

13 Id., p. 254.

14 Id., p. 355.

15 Id., p. 356.

16 Id., p. 213 si 211.

17 Id., p. 453. Mocanii reprezentau majoritatea etnicilor români din Cadrilater, în ajunul anexarii, de unde si termenul de « mocan » folosit de aromânii din Cadrilater si urmasii lor pentru români. Aromânii veniti în România fara sa treaca prin cadrilater nu folosesc acest termen care la origine nu era nicidecum pejorativ, profesiunea mocanilor fiind aceeasi ca aceea a multor aromâni.

18 Constanta, 1998, p. 432, citat de E. Tusa, op. cit., p. 428.

19 Id., p. 464.

20 Id., p. 455.

21 Id., p. 457.

22 Intre stânga si dreapta, comunism, iredentism si legionarism în Cadrilater, Craiova, 2009, p. 15-16., citat de E. Tusa, op.cit., p. 463.

23 Id., pp. 463-464.

24 Id., p. 465.

25 Exemplul ales de E. Tusa ilustreaza sugestiv aceasta complexitate. E vorba de marturia scriitoarei Maria Bedivan despre discutile între tatal ei, capul familiei, care a decis sa paraseasca Grecia penru Cadrilater si socrul lui, ramas în Gecia (Id. p. 465, Pe urmele unui colonist aromân e titlul cartii publicate de M. Beidivan la Bucuresti, în 2003). Se poate oare spune ca mama scriitoarei (si câte alte persoane au fost în aceeasi situatie !) a decis, si înca din motive nationale, sa vina în România si sa rupa astfel legaturile cu propria ei familie. Exemplele si situatile exceptionale pot fi multiplicate la infinit, e suficient pentru aceasta ca descendentii famililor de colonizati sa interogheze memoria proprilor lor familii.