marți, 23 martie 2010
luni, 22 martie 2010
Tinerețea legionaroidă a lui Constantin Noica, de Hary KULLER
(Material propus pentru publicare la data de: 17-03-2010 de Petru CLEJ)
 |  |
La altă extremă, unii urmaşi tineri ai urmaşilor urmaşilor contestă tot ce evocă trecutul.
Prin grila celor două oximoronuri ar putea fi ordonate şi părerile unui tânăr autor care, prin lucrarea sa Noica şi mişcarea legionară (Humanitas, Buc., 2007), recent premiată de Academia Română se dovedeşte refractar unei poziţionări cvasi-generale în democraţiile postbelice faţă de naţionalismul extremist în general, cel românesc în speţă: faţă de Căpitan şi Legiune, faţă de fundamentalismul lor misticoid exprimat în cultul Conducătorului, în credinţa într-un Dumnezeu creştin, sui generis, care absolvă până şi crima cea mai odioasă dacă e făcută în numele unei naţiuni adusă la strălucirea „soarelui de pe cer”.
Căpitanul C.Z. Codreanu argumenta unui preot această ultimă idee în felul următor: „părinte, suntem păcătoși față de biserică – aceasta e atitudinea legionarilor înaintea ei”. Iar autorul explicitează, pe linia lui Noica cum că „sufletul cetății le ceruse, tuturor celor care pedepseau, să pedepsească”. Iar Noica argumenta într-un al treisprezecelea articol din Buna Vestire (24 septembrie 1940), intitulat Sufletul cetății, că este posibilă mântuirea dacă te jertfești pentru neamul tău, chiar și atunci când comiți o faptă rea, de pildă o crimă. Făcând binele general – continuă Noica – îți faci ție un rău în acest fel, dar jertfirea pentru mântuirea comunității este mai importantă decât mântuirea personală, care în cele din urmă va veni prin absolvirea divină, deoarece răul făcut dușmanului e binele făcut comunității.
Nu s-ar putea spune că tânărului exeget Sorin Lavric îi plac asemenea exerciţii „sacrificiale”; dar nici că scoate în evidenţă demagogia lor, deoarece în fapt „materiala mântuire a neamului românesc” dorită de Căpitanul „cu chipul smead de înger coborât din icoane” îi inspiră eseistului nostru patimi apologetice, sau cel puţin propensiuni spre idealizare.
Sorin Lavric situează în epicentrul lucrării sale figura lui Noica – „de la tinereţe până la bătrâneţe”, cu un popas îndelung asupra tinereţei sale legionare pe care-şi propune s-o înţeleagă în toată originalitatea ei, care pe alocuri lasă impresia că îl fascinează, nu ca „model” de intelectualitate, ci sub raportul tensiunii existenţiale ce presupunea. Nu este oare celebru acel dicton: nil humanum est alienum puto? Să treci de tânăr printr-o experienţă limită, crucială (de cruce sau crez), legionară, cu crezul purificării de trup, prin moarte, nu este de colo, nu-i aşa ?!
După o biografie, consacrată începuturilor, adolescenţei şi studenţiei lui Constantin (Dinu) Noica urmărită cu metodă, documentare, imaginație pe aproape 1/3 din carte – pentru a releva pregătirea, cultura, vocaţia de gânditor raţionalist şi umanist a eroului povestirii (prevestirii) traseului viitor a unui mare filosof, in spe - cartea, după cum arată şi titlul ei, conturează pe celelalte 2/3 ruptura produsă în acest traseu existenţial: convertirea, respectiv aderarea la „Mişcare”, tribulaţiile, angajările (scrierile), agonia. Un succint epilog de câteva pagini schiţează, cam gâfâit, câteva aspecte din viaţa şi creaţia lui Noica de după ruptură. Fără a adânci însă continuumul dintre Noica de după şi de dinaintea acesteia. Fără îndoială că Ruptura în traseul existenţial–intelectual al unui creator de valoarea lui Noica cuprinde un bob de senzaţional la limită faţă de care nu puţini s-ar dovedi captivi: dacă nu să-l retrăiască, cel puţin ca experiment mintal.
Oare este cazul d-lui Lavric, judecând după unele aprecieri, ce-i drept difuze dar confuze în privinţa explicării relaţiei dintre Noica şi atâţia congeneri ai săi, care ulterior au devenit fala culturii indigene şi „idealul legionar”. Ideal care, desigur, a dat şi măsura realului său, nefast, dar nu pe durata unui alt totalitarism, cel „roşu” care a acoperit o cadenţă istorică mai lungă, dar, oricum, previzibil pentru ce ar fi urmat dacă Legiunea căpăta răgazul istoric să-i forţeze pe toţi românii să devină „înfiorător de buni”, ca şi legionarii, cum credea Noica după o sintagmă creată de el însuși.
Sorin Lavric nu era nici pe departe adeptul formulei post hoc ergo propter hoc. De aceea, în volumul său nu discută - pe bună dreptate - chestiunea rolului unor sechele legionaroide în scrierile lui Noica care să fi străbătut Opera sa Magna, recte contribuţiile substanţial-raţionale aduse în domeniile ontologiei, filosofiei limbii, psihologiei poporului român, epistemologiei şi logicii, chestiuni pe care, probabil le va aborda într-un volum următor, previzibil mai util „educării neamului” decât cel de faţă, deoarece autorul:
- lasă suficiente goluri în aprecierea ideologiei şi praxeologiei legionare, pe care unii tineri, rău intenţionaţi îşi pot băga „golurile” lor;
- nu supune Mişcarea unei analize cuprinzătoare cu mijloace sociologice, politologice, culturologice, istorice ş.a. sau făcând măcar trimiteri la bogata bibliografie a lucrărilor de acest fel elaborate în țară și strănătate. De nu ar fi să amintesc decât de interesanta lucrare a lui Armin Heinen (Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt, München, 2008 ) sau lucrările în materie de Mişcare legionară şi eroii ei intelectuali ale lui S. Damian, Z. Ornea, sau ale doamnelor Marta Petreu, Lya Benjamin, Alexandra Lavastine, cu toată distanţarea, pe alocuri justificată, pe care autorul şi-ar fi dorit-o faţă de asemenea poziţionări explicite. Autorul ar putea riposta la cele de mai sus, arătând că nu şi-a propus o abordare monografică, ci una eseistică. Dar, oare un eseu de lungimea unei cărți, de peste 300 de pagini, nu este prea lung, atingând dimensiunea unei monografii?!
- nu suportă taxarea Mişcării drept fascistă, nazistă, totalitară, criminală, considerând că asemenea etichete, exclusiv „politice”, deci partizane, nu i se potrivesc. Dar naţionalist–extremistă, xenofobă, şovină, antisemită i se potrivesc?! Autorul nu eludează acest din urmă aspect al doctrinei şi practicii legionare, dar pare a fi de acord cu ideea lui Noica, din faza rinocenizării sale aş spune, care arăta că dacă mişcarea avea un cult al morţii proprii (Moţa şi Marin daţi ca exemplu ), de ce suferinţa produsă altora (adică evreilor ș.a.) nu ar putea fi interpretată drept o cale de izbăvire de multiplele lor păcate. În ultimă instanţă, deşi S.L. combate xenofobia şi antisemitismul, insinuează posibilitatea găsirii a nenumărate motivaţii pentru unele mici derapaje de acest fel.
Autorul, înclinat să repudieze o optică prezenteistă asupra unui fenomen ca cel discutat în carte, respectiv un demers á rebour şi în lumina unor valori democratice, umaniste, ecumenice, ş.a. actuale – și dorind doar o analiză contextualistă în spiritul zeitgeisstului vremii, îşi eşuează însă demersul în bancul de nisip care face ca „nava legionară” să nu se scufunde în întregime, aşa cum a concluzionat judecata istoriei.
Departe de mine intenţia de a face autorului acestei incitante cărţi proces de intenţie, dar e greu să te sustragi, la parcurgerea oricărei file – redactate atât de îngrijit, sub raportul stilului şi tensiunii gândului – unei întrebări care se impune de la sine: oare fermecat de vraja propriului său stil de a concepe naraţiunea – sub canoane nonconformiste, refractare celorlalte poziţionări considerate prea rigide – nu s-a văzut, psihanalitic vorbind, fascinat de un traseu existenţial şi intelectual neobișnuit, care să implice şi o coborâre într-un „inconştient colectiv” pe care dacă Noica l-a tălmăcit atunci în felul său, astăzi ar putea fi decriptat cu ajutorul unei experiențe intelectuale originale și nu lipsită de valențe culturale?
Rezultatul unui asemenea experiment de viaţă, dacă se întrupează într-o carte – eveniment public în esenţa sa – implică, însă, rigori, responsabilităţi şi chiar convenţii de la care nu te poţi sustrage.
Domnul Sorin Lavric s-a sustras însă, iar temeritatea gestului său mă tem că a atras atenția celor care i-au acordat premiul „Titu Maiorescu”, atribuit de secţiunea de limbă şi literatură română a Academiei Române, cu motivaţia preşedintelui ei, academicianul Eugen Simion, că „volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare. Este un eseu care încearcă să analizeze în termeni raţionali un fenomen greu de explicat şi niciodată justificat moral, şi anume relaţia dintre un tânăr intelectual de clasă, cum a fost Noica şi o mişcare totalitară, pe care domnul Lavric o numeşte încă din prefaţa volumului „o întruchipare a Răului”.
Oare volumul cu pricina a izbutit şi să ofere o explicaţie pe deplin „obiectivă” şi originală în acest sens?
O explicaţie literar-ademenitoare poate, ştiinţifică în niciun caz. De aceea, ne întrebăm dacă o secţiune de istorie sau de ştiinţă socială a Academiei Române ar fi acordat lucrării domnului Lavric un premiu care, oricum, reprezintă o consacrare!
Orice scriere sau consacrare a ei nu apar pe loc gol. Sorin Lavric afirmă în lucrarea sa că mișcarea legionară a fost pentru țară „o întruchipare a răului”. O spune explicit în câteva rânduri, dar nu suficient de convingător pentru acei nostalgici, unii chiar organizați – codreniști sau simiști – care o mai consideră încă o mișcare legitimă și patriotică.
România străbate în cadența sa istorică actuală un răstimp plin de dificultăți economice, sociale, politice și, de ce nu... ideologice. Unele, asemănătoare cu cele din interbelic, care au gestat antiliberalismul agresiv al mișcărilor totalitare, mai cu seamă a celor extremist–naționaliste de felul legionarismului. Sub forme atenuate, pe alocuri în mass media noastră actuală, mai cu seamă prin Internet (blog-uri etc.) se reiau idei xenofobe, șovine și antisemite, profund anacronice în statul de drept și pentru o conștiință colectivă europenizată. Considerăm că prin contactul cu o lucrare în care asemenea idei sunt reamintite – firește, de pe poziții critice – se cere o grijă deosebită pentru explicitarea nocivității lor. Cu atât cu cât chiar și în acea epocă revolută, intelighenția românească, creatoarea unei culturi naționale autentice, a numărat personalități cu un orizont democratic și antitotalitar binecunoscut. Am în vedere aici contributori la un autentic curent național în cultura română, ca filosofii: P.P. Negulescu, L. Blaga, Mircea Florian, D.D. Roșca, Dan Bădărău, C. Rădulescu – Motru, sau sociologi ca D. Gusti, M. Ralea ş.a., ori pedagogi ca Ion Găvănescu, C. Dumitrescu – Iași, Ghe. Ghe. Antonescu, C. Narly, I. C. Petrescu și atâția alții, considerați cu toți de către legionaroizi drept... generația expirată. La modă fiind doar Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica, M. Vulcănescu, Ion Barbu, Vintilă Horia, nume pe drept apreciate astăzi, dar nu pentru eclipsa lor legionaroidă.
duminică, 21 martie 2010
Maries ii reclama la CEDO pe Iliescu si Roman pentru tradare de tara
Duminică, 21 Martie 2010 20:44
Presedintele Asociatiei "21 Decembrie", Teodor Maries, a declarat duminica, intr-o conferinta de presa, ca la Revolutie s-ar fi tras 13 milioane de gloante, o declaratie de martor dovedind ca Ion Iliescu ar fi ordonat inarmarea populatiei, informeaza realitatea.net. Maries a afirmat ca noile informatii descoperite dupa studierea actelor din dosarul Revolutiei l-au determinat sa trimita la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) o completare la plangerea depusa initial in care ii acuza pe fostul presedinte Ion Iliescu si pe fostul premier Petre Roman de tradare de tara si subminarea economiei nationale. "O sa fac o completare la plangerea depusa la CEDO unde o sa adaug un nou capat de acuzare, respectiv tradare de tara si subminarea economiei nationale, impotriva lui Ion Iliescu si Petre Roman. In acuzatiile mele ma bazez pe ce stiu doi oameni foarte importanti: Cornel Dinu, care a fost prieten cu Iliescu, si Sergiu Nicolaescu, dar mai sunt si declaratii si filme, astea nu se pierd", a spus presedintele Asociatiei "21 Decembrie". Maries a prezentat o declaratie de martor din dosarul Revolutiei, din care ar reiesi ca Ion Iliescu ar fi dispus, in timpul evenimentelor din 1989, sa se imparta arme militarilor si civililor aflati la Televiziunea Romana. "Dupa lansarea primului atac asupra Televiziunii, am distribuit pe baza de semnatura armament si munitie unor cadre militare din MApN si Ministerul de Interne, precum si unor persoane civile carora le-am retinut documentele de legitimare. Distribuirea armamentului s-a facut la apelul domnului Ion Iliescu. Au fost de fata, si pot confirma cele spuse de mine, domnul Petre Constantin, Mihai Lupoi, Rosoga Vladimir, Negruti Paul, colonelul Tache Sorin, domnul Alexandru Stark, avocatul Opait si alti membri ai Consiliului Frontului Salvarii Nationale", se arata in declaratia de martor, prezentata in cadrul conferintei de presa de Teodor Maries, care a precizat ca marturia face parte din volumul 12 "Rapoarte Cadre" al Ministerului de Interne. La randul sau, avocatul Asociatiei 21 Decembrie, Ionut Matei, a spus ca filele care contineau aceasta declaratie nu se regaseau in copia initiala transmisa de Parchetul General si ca, in urma verificarilor, a cerut sa i se dea o copie a acestor acte.
Teodor Maries a mai spus ca din actele aflate la dosarul Revolutiei ar reiesi ca, in perioada 22 decembrie- 27 decembrie 1989, militarii ar fi tras peste 13 milioane de gloante. "Aceasta este statistica doar pentru militarii din Ministerul Apararii, dar au mai tras si Garzile Patriotice, Securitatea si asa mai departe. Am avut cel putin un glont pe cap de locuitor impartit de Armata populatiei, indiferent ca era sugar sau batran. Nu mai zic ca doar in Capitala s-au tras doua milioane de gloante", a mai spus Maries.
Maries a anuntat ca, luni, un grup de 15-20 de revolutionari din Timisoara va picheta Parchetul General si Ministerul Justitiei in semn de protest fata de tergiversarea anchetei din dosarul Revolutiei. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a prelungit, in mod exceptional, pana pe 7 aprilie termenul pana la care Asociatia "21 Decembrie" mai poate depune observatii suplimentare la dosarul Revolutiei, desi acordase alte trei termene de la inceputul anului.
DOCUMENT. La Sfantu Gheorghe, Partidul National Liberal voteaza insemnele rezivioniste maghiare alaturi de UDMR si PCM!
Presedintele PNL Sfantu Gheorghe, "romanul" Madalin Guruianu, voteaza cot la cot cu UDMR si PCM drapelul secuiesc ca drapel al orasului!Dupe ce am solicitat de mai multe ori Primariei Sfantu Gheorghe sa imi comunice o copie a procesului verbal al sedintei din data de 28 ianuarie pentru a arata cum si cine a votat drapelul secuiesc (foto stanga) pe post de drapel al orasului, azi am primit in sfarsit o copie a acestui proces verbal. Acum totul este cat se poate de clar. Singurul roman care a votat impotriva adoptarii drapelului secuiesc ca si drapel al o
rasului a fost doamna consilier Rodica Parvan, membru PSD. Ceilalti consilieri romani, Ivan Niculae, Valer Serban si Madalin Guruianu (foto) au votat pentru (Ivan Niculae s-a abtinut). In afara doamnei Parvan, niciun "barbat" nu a avut nimic de comentat impotriva adoptarii acestui drapel in care romanii nu sunt reprezentati deloc! Bravo, domnilor!Stenograma sedintei puncteaza comentariul doamnei Parvan, singurul consilier roman care a avut ceva obiectat.
Doamna consilier PÂRVAN RODICA: (lb.r.) „Daca înregistram, puteam sa pun banda sisa spun ceea ce am spus si atunci când s-a discutat doar stema, acum un an si jumatate sau cât.
Domnul primar ANTAL ÁRPÁD-ANDRÁS: (lb.r.) „Da, deci schita. Deci considerati ca
nu scrie nimic acolo. Nu este nici o problema. Deci nu este o denumire oficiala lânga care ar
trebui sa scrie si în limba româna. Deci asta va spun. Deci am înteles, îmi cer scuze ca a ramas
acolo doar în limba maghiara. Sunt convins ca stiti atâta în maghiara, încât sa întelegeti despre ce este vorba si nu ati crezut despre steag ca este altceva. Deci în momentul în care ati vazut schita, nu cred ca nu v-ati dat seama ca vorbim despre steagul orasului. În fine. Deci aici într-adevar, când s-a dat print pe calculator, nu s-a uitat ca e scris în limba maghiara. Evident, schita afost facuta de specialisti, deci a venit ideea de acolo si din aceasta cauza nu am dat denumire si în limba româna.Pentru doamna Pârvan, sincer, nu am cum sa va raspund daca va regasiti sau nu va regasiti. Dumneavoastra trebuie sa va cautati si sa va regasiti în aceasta stema si în acest steag.
Chiar nu am altceva ce sa va spun.”Doamna consilier PÂRVAN RODICA: (lb.r.) „Dar totusi cu 25% ar trebui automat sa maregasesc. Nu?”
Domnul presedinte de sedinta SERBAN VALERIU: (lb.r.) „Va rog, va rog.”
Domnul primar ANTAL ÁRPÁD-ANDRÁS: (lb.r.) „Deci stema este oficiala. A fost
adoptata prin Hotarâre de Guvern, deci este oficiala. Steagul este pe baza temei, deci nu înteleg care e problema. Trebuia sa punem rosu, galben si albastru pe fond? Deci chiar nu vreau sa vajignesc, vorbesc foarte serios.”
Privesc aceste însemne si va pun întrebarea, care n-as vrea sa ramâna retorica, pentru ca votul
meu oricum nu conteaza, este un singur vot. Eu cetatean român, de nationalitate româna, locuitor al orasului Sfântu Gheorghe, judetul Covasna din România, unde ma regasesc în aceste însemne? Daca raspundeti la aceasta întrebare, voi vota de doua ori. Va multumesc.”....Domnul primar ANTAL ÁRPÁD-ANDRÁS: (lb.r.) „Da, deci schita. Deci considerati ca
nu scrie nimic acolo. Nu este nici o problema. Deci nu este o denumire oficiala lânga care ar
trebui sa scrie si în limba româna. Deci asta va spun. Deci am înteles, îmi cer scuze ca a ramas
acolo doar în limba maghiara. Sunt convins ca stiti atâta în maghiara, încât sa întelegeti despre ce este vorba si nu ati crezut despre steag ca este altceva. Deci în momentul în care ati vazut schita, nu cred ca nu v-ati dat seama ca vorbim despre steagul orasului. În fine. Deci aici într-adevar, când s-a dat print pe calculator, nu s-a uitat ca e scris în limba maghiara. Evident, schita afost facuta de specialisti, deci a venit ideea de acolo si din aceasta cauza nu am dat denumire si în limba româna.Pentru doamna Pârvan, sincer, nu am cum sa va raspund daca va regasiti sau nu va regasiti. Dumneavoastra trebuie sa va cautati si sa va regasiti în aceasta stema si în acest steag.
Chiar nu am altceva ce sa va spun.”Doamna consilier PÂRVAN RODICA: (lb.r.) „Dar totusi cu 25% ar trebui automat sa maregasesc. Nu?”
Domnul presedinte de sedinta SERBAN VALERIU: (lb.r.) „Va rog, va rog.”
Domnul primar ANTAL ÁRPÁD-ANDRÁS: (lb.r.) „Deci stema este oficiala. A fost
adoptata prin Hotarâre de Guvern, deci este oficiala. Steagul este pe baza temei, deci nu înteleg care e problema. Trebuia sa punem rosu, galben si albastru pe fond? Deci chiar nu vreau sa vajignesc, vorbesc foarte serios.”
Copia procesului verbal al sedintei. Punctul XVIII din procesul verbal este cel referitor la adoptatea drapelului secuiesc ca si drapel al municipiului Sfantu Gheorghe.
Proces verbal pe Contribuabilul tupeist al lui Dan TanasaDOCUMENT. La Sfantu Gheorghe, Partidul National Liberal voteaza insemnele rezivioniste maghiare alaturi de UDMR si PCM!
Dorin Suciu. Post scriptum la o manipulare
5. Intrebare pusă pe situl Jurnalului nationalde Dan Culcer | 21/03/2010 20:52:54De unde a apărut acest document acum. Hotelul Grand este închis de vrei 15 ani. De ce numele e scris cu alta culoare? De ce sa-a schimbat numarul camerei? Cine pastrase arhivele si unde, de pica la tanc. Sau articolul a fost deja publicat la vremea respectiva?? Unde? Redacția a pus aceste întrebari lui Dorin Suciu??
Post scriptum la o manipulare
de Dorin Suciu
21/03/2010
323 vizite
Imprimă
Săptămâna premergătoare comemorării dramaticelor evenimente din 19-20 martie 1990 de la Tîrgu-Mureş s-a transformat într-un prilej pentru diverşi nechemaţi, vorbitori de serviciu pe la diverse televiziuni, să-şi dea cu părerea şi, ceea ce e mai rău, de continuarea unui şir de mizerabile manipulări, interne şi internaţionale, care de două decenii urmăresc culpabilizarea exclusivă a românilor pentru ce s-a întâmplat atunci.
Abia vineri, 19 martie - câteodată coincidenţele pot fi uluitoare -, am intrat în posesia unui document care, coroborat cu declaraţiile unor martori, arată indubitabil că drama petrecută în urmă cu două decenii la Tîrgu-Mureş a fost minuţios premeditată. Ea a fost gândită cel puţin ca prilej de lansare a unui război de imagine împotriva României, dacă nu şi ca o acţiune de schimbare a statutului Transilvaniei.
Povestea este simplă şi scurtă: în urmă cu câteva zile, hazardul a făcut să mă întâlnesc cu cineva care la vremea aceea era recepţioner la "Grand" - hotelul în faţa căruia au avut loc ciocnirile interetnice violente de la 20 martie. Este vorba de doamna Rodica Sabău-Pop care mi-a relatat că la data de 19 martie 1990 era de serviciu şi că pe la ora 14-15 a sosit la hotel un bărbat de naţionalitate irlandeză care a cerut să fie cazat pentru o zi, într-o cameră cât mai sus, cu vedere spre stradă. A fost cazat la etajul 7 şi a insistat să plătească în avans. Dna Sabău-Pop îşi aminteşte perfect de aceste amănunte pentru că irlandezul, al cărui nume nu l-a reţinut, a plătit echivalentul în lei al tarifului cu mărci vest-germane iar ea s-a enervat pentru că nu avea să-i dea restul în valută şi a trebuit să apeleze la bişniţarii care îşi făceau veacul în faţa hotelului.
După ce şi-a dus bagajele în cameră, irlandezul a coborât la recepţie şi a cerut cheia uşii de la terasa de la etajul 11 al hotelului explicându-i că el este reporter de televiziune. Faptul a surprins-o oarecum, dar i-a dat cheia după ce a consemnat acest fapt în registrul hotelului.
Trebuie remarcat că toate aceste lucruri se petreceau în după-amiaza zilei de 19 martie, cu exact 24 de ore înainte de ciocnirile violente care urmau să aibă loc în faţa hotelului a doua zi.
Inima a început să-mi galopeze. Am rugat-o pe dna Sabău-Pop să facă rost de registrul hotelului din luna martie 1990. S-a uitat la mine cu milă şi mi-a explicat că, după atâta timp, probabil nu mai există. Am insistat şi după ce a scotocit câteva zile, vineri m-a anunţat că l-a găsit. Când m-am uitat la pagina cu data de 19 martie am avut un şoc: la camera 709 figura scris cu pix roşu numele Honeyford Gary Lawon din Irlanda! în colţul din stânga jos al paginii registrului am găsit şi nota făcută de recepţioneră: Cheia pentru 709. De la terasa XI (Marcel). La acea vreme, Marcel Mija era recepţionerul-şef de la "Grand"...
Am căutat imediat pe Google şi am găsit că Gary Honeyford era reporter tv pentru postul Sky News, corespondentul acestuia pentru Irlanda de Nord. Una dintre fotografiile de pe Internet îl arată transmiţând de la Belfast, localitate de tragică reputaţie pentru conflictul etnic care o macină.
Retrospectiv, concluzia se impune de la sine. Faptul că ceruse o cameră cât mai sus, cu vedere spre centru, că plătise în avans pentru o singură zi (am găsit şi numărul chitanţei, 594), că inspectase terasa de sus a hotelui: reporterul de la Sky News venise la un "pont". Cel care i-l vânduse ştia precis că a doua zi în acel loc avea să se întâmple ceva. Ceea ce avea să întâmple arată clar că cel ce îi vânduse pontul nu era român şi nici prieten al României, din simplul motiv că imaginile care au fost înregistrate de reporterul TV numai în favorabile României nu erau!
Pe data de 20 martie, pe la ora 18 au avut loc "evenimentele din Tîrgu-Mureş"! Eu care eram reporterul TVRL am filmat pe peliculă de pe pervazul camerei 504, atât confruntarea cât şi maltratarea acelui nefericit în pulover verde. Irlandezul a înregistrat drama pe casetă video, de pe terasa de sus a hotelului. Acele scene atroce, în care "ungurul" Mihăilă Cofar a fost pur şi simplu linşat, au făcut înconjurul lumii şi au fost copios folosite împotriva României, ţară locuită de barbari sîngeroşi.
Degeaba am demonstrat peste două zile într-un reportaj anchetă adevărata identitate a lui Mihăilă Cofar, nefericitul ţăran de pe valea Gurghiului, venit aiurea la Tîrgu-Mureş, răul fusese făcut.
Urmăriţi reportajul pe YouTube
Restul poveştii a fost spusă de colegul Mihai Mincan: Regizorul documentarului "Vecini răi" în care "ungurul" Mihai Cofariu era bătut cu bestialitatede români, la 20 martie 1990 la Târgu-Mureş, a recunoscut că filmul a fost finanţat de un producător maghiar şi că nu a avut niciun punct de vedere din tabăra românilor. Peter Swain a dezvăluit că pentru filmul său despre Târgu-Mureş, din martie 1990, a fost plătit de un producător originar din Ungaria, Paul Neuberg. Acesta a furnizat imagini şi indicaţii. Gary Honeyford nu a fost decât o simplă unealtă, un "mijloc de producţie", a cărui muncă a fost vândută lui Chanel 4, care a făcut treaba murdară.
Manipularea a pregătit calea războiului de imagine împotriva Românie cunoscut sub titlul "Pogromul de la Târgu Mureş".
comentarii
4. Bozgoriloooorrrrr
de ioan | 21/03/2010 20:11:19
mucles.Turcu Vasile
3. Suntem tocati metodic
de ionel | 21/03/2010 20:03:03
Dupa cativa ani SRI ar fi trebuit sa cerceteze evenimentele ce au avut loc. Sau daca le-au cercetat habar nu au avut de diversiunea asta. De atunci si pana in prezent suntem "lucrati" metodic de maghiari, iar noi ne facem ca ploua. Sa va fie rusine, profesionistilor de doi bani, care nu spuneti adevarul. Va este frica de scaune ?
2. Radu...
de Rasputin | 21/03/2010 19:18:03
...numele tău este Raduly...
Ai accent maghiar. Nu eşti credibil.
Dovada manipulării ungureşti este clară.
1. Manipulare
de Radu | 21/03/2010 17:39:10
A fost o manipulare gen mineriadele, in care noii frontisti comunisti veniti la putere, au demonstrat ca sunt foarte priceputi.
Daca era doar un caz izolat la Tg Mures, mai credea lumea ca e din cauza ungurilor, dar in Bucuresti a petrecut aceeasi scena de mai multe ori, in care nu se mai poate da vine pe anumite etnii, e clar ca noua guvernare a orchestrat totul si daca ne gandim putin, nu e greu nici sa ne dam seama care au fost motivele, pt. care aveau nevoie de asa ceva. Rusine.
Flori BĂLĂNESCU. Crima perfectă a comunismului. „Omor cu NUP“, prin politologizare
Crima perfectă a comunismului
„Omor cu NUP“, prin politologizare
Autor: Flori BĂLĂNESCU
Cu cîteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la un post de televiziune. Erau invitaţi dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) – şi dl Mihail Neamţu – un susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre democraţii. CV-ul dlui Neamţu este impresionant şi ne aşteptăm să ne fie închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi dl Neamţu i-a „închis“ indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vla-dimir Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci cînd rosteşti „comunism românesc“ oriunde pe planeta Pămînt, toată lumea se gîndeşte la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale, autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la 1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului“, de „probatoriu“, şi nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos decît Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba, dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România există/existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.
Să nu punem carul înaintea boilor
Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu“ sună ca o inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două luni la rînd, care a slăbit pînă la rupere nervii românilor, sub acoperirea unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o ironie, ci o revanşă politică. În sfîrşit, „oamenii lui Băsescu“ strîng rîndurile sub, iată, „acoperirea“ condamnării comunismului, pe care s-au gîndit să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea perfectă, care nu lasă urme.
Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial“ –, se încearcă eliminarea componentei de „investigare“ a fostului institut. Nu mi-l imaginez pe dl Tismăneanu cutreierînd România pentru a dezgropa morţi. Nu are nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.
Este la îndemînă să observăm şi reglarea conturilor politice cu PNL ale redenumitului partid popular al dlui preşedinte, dar şi cu PSD, dacă ne gîndim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER, sub Adrian Năstase. Totodată, dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii, oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum am da-o, este o sinistră slujbă de înmormîntare. S-ar putea replica şi că numirea dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.
Oricît de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim, trebuie să subliniem cîteva aspecte de bun-simţ: 1. În România au fost oameni care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs suferinţă. Condamnarea, de ochii lumii, a comunismului, rostită sub luminile reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu poate fi soluţionată prin „neurmărire penală“, pe motiv că fapta s-ar fi prescris; 3. Istoricii din România sînt primii chemaţi pentru recuperarea memoriei comunismului românesc.
Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci cînd a acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam tîrzie, însă, în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul „trebuia“ condamnat „oficial“, cădelniţat în presă o vreme, pînă creştea capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului, iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani. De data asta, morţii nu mai sînt pe hîrtie sau în amintirile martorilor, sînt în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a putut înghiţi pămîntul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decît consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală“ este tragere de timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.
Securiştii pensionari
Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi, după Procesul de la Nürnberg, zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile de şarpe, şi încă mai sînt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atît de drastică, încît urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi schimbe identitatea şi să facă un legămînt: acela de a nu avea urmaşi, lăsînd neamul să se „stingă“. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate, înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte“ în paturile lor, de bătrîneţe, cu venituri mai mult decît decente pentru o ţară în care guvernul „popular“ diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni, (re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurînd: „ce mai vor şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! Noi nu am suferit? Au făcut ei ceva, altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!“.
„Să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“
Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul. Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cît de odios a fost regimul nazist, după manualele făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!) n-ar trebui să uite atît de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii“ şi „procurorii“ comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cîndva, îmi amintesc: „să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“.)
Aruncînd o privire asupra listei membrilor Comisiei Tismăneanu, este imposibil, ca om de bun-simţ, să nu te întrebi ce caută unii dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură nedumerire. Dacă tot a vrut dl Tismăneanu un specialist străin în echipă, de ce nu l-a cooptat, de exemplu, pe Stéphane Courtois? Istoricul francez al comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre prietenii lui V. Tismăneanu.
Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întîmplat lui Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se refuză accesul la rămăşiţe, li se întîmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu mai sîntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează orice efort de condamnare a comunismului. Nici un ofiţer de Securitate nu a plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic“. Aş spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai tîrziu decît niciodată.
Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mînă, fără să se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu ancheta“ au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau copii acasă, familii, erau oameni „normali“. Normal sînt trataţi şi astăzi de către statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor acestor criminali.
În emisiunea de care aminteam, dl Neamţu a încercat să „desfiinţeze“ şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române (şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost înfiinţat în 1993! Ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990 ori măcar să se comaseze, unească, redenumească şi să înceapă numărătoarea istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat şi editat cîţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc. despre totalitarism. INST are şi o revistă – Arhivele Totalitarismului (numai colecţia revistei, dacă ar fi fost consultată, şi ar fi fost suficiente dovezi pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sînt citate în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în personaj controversat, din pricina activităţii sale politice postdecembriste) are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de identitate, neputînd nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecînd prin tot ce a avut mai cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22 de ani.
De ce a durat atîta...
În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu“ chiar în decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică“, pentru că istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori, în ciuda piedicilor politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atîta... şi să o cităm pe Herta Müller: „Înlăturarea sa (a lui Marius Oprea) de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului“.
În citata emisiune de televiziune, dl Dinu Zamfirescu a făcut, din păcate, o notă extrem de negativă, care a culminat cu afirmaţia (la o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv“? Ba, chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică!
Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atîţia morţi la preşedinţie, Guvern şi Parchet, de nu-şi imaginează nimeni“. „Îi deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri. Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP.“
Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii istoriei recente lucrează în preajma morţii; ei trebuie să merite încrederea de a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.
Flori BĂLĂNESCU
„Omor cu NUP“, prin politologizare
Autor: Flori BĂLĂNESCU
Certamente, România este o ţară în care cîinii latră şi urşii trec, îşi văd de planurile lor. Aş adnota zicerea: latră pentru că sînt legaţi. Românul generic este deştept peste media europeană, descurcăreţ, primitor, altruist, credincios etc. Românul-recent (pentru a-l parafraza pe dl H.-R. Patapievici) este şi corect politic.
Cu cîteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la un post de televiziune. Erau invitaţi dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) – şi dl Mihail Neamţu – un susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre democraţii. CV-ul dlui Neamţu este impresionant şi ne aşteptăm să ne fie închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi dl Neamţu i-a „închis“ indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vla-dimir Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci cînd rosteşti „comunism românesc“ oriunde pe planeta Pămînt, toată lumea se gîndeşte la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale, autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la 1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului“, de „probatoriu“, şi nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos decît Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba, dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România există/existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.
Să nu punem carul înaintea boilor
Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu“ sună ca o inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două luni la rînd, care a slăbit pînă la rupere nervii românilor, sub acoperirea unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o ironie, ci o revanşă politică. În sfîrşit, „oamenii lui Băsescu“ strîng rîndurile sub, iată, „acoperirea“ condamnării comunismului, pe care s-au gîndit să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea perfectă, care nu lasă urme.
Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial“ –, se încearcă eliminarea componentei de „investigare“ a fostului institut. Nu mi-l imaginez pe dl Tismăneanu cutreierînd România pentru a dezgropa morţi. Nu are nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.
Este la îndemînă să observăm şi reglarea conturilor politice cu PNL ale redenumitului partid popular al dlui preşedinte, dar şi cu PSD, dacă ne gîndim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER, sub Adrian Năstase. Totodată, dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii, oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum am da-o, este o sinistră slujbă de înmormîntare. S-ar putea replica şi că numirea dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.
Oricît de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim, trebuie să subliniem cîteva aspecte de bun-simţ: 1. În România au fost oameni care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs suferinţă. Condamnarea, de ochii lumii, a comunismului, rostită sub luminile reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu poate fi soluţionată prin „neurmărire penală“, pe motiv că fapta s-ar fi prescris; 3. Istoricii din România sînt primii chemaţi pentru recuperarea memoriei comunismului românesc.
Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci cînd a acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam tîrzie, însă, în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul „trebuia“ condamnat „oficial“, cădelniţat în presă o vreme, pînă creştea capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului, iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani. De data asta, morţii nu mai sînt pe hîrtie sau în amintirile martorilor, sînt în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a putut înghiţi pămîntul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decît consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală“ este tragere de timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.
Securiştii pensionari
Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi, după Procesul de la Nürnberg, zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile de şarpe, şi încă mai sînt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atît de drastică, încît urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi schimbe identitatea şi să facă un legămînt: acela de a nu avea urmaşi, lăsînd neamul să se „stingă“. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate, înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte“ în paturile lor, de bătrîneţe, cu venituri mai mult decît decente pentru o ţară în care guvernul „popular“ diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni, (re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurînd: „ce mai vor şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! Noi nu am suferit? Au făcut ei ceva, altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!“.
„Să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“
Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul. Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cît de odios a fost regimul nazist, după manualele făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!) n-ar trebui să uite atît de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii“ şi „procurorii“ comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cîndva, îmi amintesc: „să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“.)
Aruncînd o privire asupra listei membrilor Comisiei Tismăneanu, este imposibil, ca om de bun-simţ, să nu te întrebi ce caută unii dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură nedumerire. Dacă tot a vrut dl Tismăneanu un specialist străin în echipă, de ce nu l-a cooptat, de exemplu, pe Stéphane Courtois? Istoricul francez al comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre prietenii lui V. Tismăneanu.
Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întîmplat lui Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se refuză accesul la rămăşiţe, li se întîmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu mai sîntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează orice efort de condamnare a comunismului. Nici un ofiţer de Securitate nu a plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic“. Aş spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai tîrziu decît niciodată.
Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mînă, fără să se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu ancheta“ au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau copii acasă, familii, erau oameni „normali“. Normal sînt trataţi şi astăzi de către statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor acestor criminali.
În emisiunea de care aminteam, dl Neamţu a încercat să „desfiinţeze“ şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române (şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost înfiinţat în 1993! Ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990 ori măcar să se comaseze, unească, redenumească şi să înceapă numărătoarea istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat şi editat cîţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc. despre totalitarism. INST are şi o revistă – Arhivele Totalitarismului (numai colecţia revistei, dacă ar fi fost consultată, şi ar fi fost suficiente dovezi pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sînt citate în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în personaj controversat, din pricina activităţii sale politice postdecembriste) are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de identitate, neputînd nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecînd prin tot ce a avut mai cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22 de ani.
De ce a durat atîta...
În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu“ chiar în decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică“, pentru că istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori, în ciuda piedicilor politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atîta... şi să o cităm pe Herta Müller: „Înlăturarea sa (a lui Marius Oprea) de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului“.
În citata emisiune de televiziune, dl Dinu Zamfirescu a făcut, din păcate, o notă extrem de negativă, care a culminat cu afirmaţia (la o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv“? Ba, chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică!
Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atîţia morţi la preşedinţie, Guvern şi Parchet, de nu-şi imaginează nimeni“. „Îi deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri. Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP.“
Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii istoriei recente lucrează în preajma morţii; ei trebuie să merite încrederea de a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.
Flori BĂLĂNESCU
Doina IOANID, UN Cristian, Cezar GHEORGHE. Interviu cu Mircea IVĂNESCU
„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Interviu cu Mircea IVĂNESCU
Autor: Doina IOANID, UN Cristian, Cezar GHEORGHE
„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîţiva ani, poetul trăieşte
la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere.
Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani?
E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar şi în orice caz foarte nociv, malign.
Şi, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul, statul naţional legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit şi foarte mult, nu ştiu cînd, mai degrabă inutil, că lucrurile se învălmăşeau de o aşa natură, încît nici măcar complicaţia actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu mai avea importanţă că ai vocaţie, că simţi vocaţia de scriitor şi că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din facultate direct şi m-am angajat la Agerpres. Şi acolo fireşte că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut avantajul să ştiu nişte limbi străine şi-atunci am lucrat la o redacţie care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre occidentale, prin franceză, engleză, germană şi-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta ştiau limbi străine în mod obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc şi eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei şi mie – Nichita avea deja cărţi tipărite – un debut la revista Steaua în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.
Faptul că eraţi redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveaţi probleme cu cenzura?
Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură şi nici n-aveam încrederea că am să reuşesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-am cunoscut pe Dimov. Şi ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate şi cu o tehnică desăvîrşită o poezie mai complicată. Publica volume şi mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se numea Elis Buşneag, ea însăşi poetă şi redactoarea cărţilor de poezie. I-am dus o dactilogramă şi, spre surprinderea generală, a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenţie, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deşliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră. Am constatat că se poate, şi scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieşeam de la Agerpres, de exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piaţa Universităţii, să fac o haltă la Zori de zi şi pe urmă, în Piaţa Rosetti, la bufetul Peştera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulţi scriitori.
Înţeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-aţi abordat direct pe stradă.
Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea aşa plictisit. M-am tras către el şi i-am atras atenţia că sînt un mare admirator al lui şi mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat. Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunţase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influenţă, cum se spune, şi mi-a explicat că-şi aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Şi el a zis: „Mă rog, dacă vreţi“. Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o şi pe bătrîna lui mamă, despre care am aflat din exegezele vremii că aparţinea unei familii nobiliare corsicane şi care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, şi la capătul celălalt al mesei era o domnişoară sfioasă, cu mîinile în poală. Şi probabil că întreţineau o conversaţie. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine sînt, ce vreau. Era evident că nu mai ştia despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbeşti despre un scriitor care astăzi este defunct“. Asta am reţinut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun asemenea manuscris, habar n-am... aici, de exemplu, am un dulap unde sînt nişte haine vechi. Dacă vreţi, puteţi controla“. A deschis uşa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos şi ne-am despărţit. Cam asta a fost totul cu Botta.
În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povesteşti în poezie ş…ţ deci să nu povestesc“. Aţi primit acest sfat de la cineva anume?
Nu, cred că nu. Obişnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul Nicoreşti, la bufetul Ialomiţa. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă şi deschideam o carte în care probabil că, la un moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povesteşti. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un moment că fac poezie. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul şi prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete şi care îşi citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Şi spunea: „Ei, scrii şi tu!“. Îi ceream titluri. Şi Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, aşa: Pădurea de mesteceni. Şi l-am întrebat: „cîte piese să fie?“. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate?“ „Şi rimate, şi nerimate.“ Şi-am produs, într-adevăr, poemul intitulat Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole şi subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat titlul Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu trăsnetul. La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o poveste de iarnă“. Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoşoaia. Şi aveam încă un serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Şi în sala de mese. De exemplu, era masa lui Preda, unde erau aşezaţi de obicei Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.
„În jurul nostru se răsturna o lume“
Şi totuşi de ce să povesteşti în poezie? Senzaţia mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la capăt.
Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă. Din acest punct de vedere am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărţirea Germaniei, dar am avut şi privilegiul foarte important de a fi coleg începînd din clasa a V-a la Spiru Haret cu omul de stat Ion Iliescu. Era un personaj care intervenise intempestiv, imediat după 23 august în lumea, să zicem, plictisită şi bugheză de la Spiru Haret.
V-aţi revăzut şi după 1989?
Eram deja în altă lume, nu mai aveam legături. N-am avut niciodată contact cu el. Cînd a apărut Iliescu în clasă, a început să scrie pe tablă în pauze: „Trăiască UAER“ şi ne-a explicat cum se pune problema cu lupta de clasă şi că trebuie să luptăm împotriva morbidităţii burgheze, că nu aşa se face o personalitate, cu cărţi şi fleacuri, ci prin energie. Fireşte c-am fost surprinşi. Adevărul e că Iliescu se ducea la întîlnirile astea. Sandu Enibace mi-a dat odată telefon la Sibiu şi mi-a spus că n-am fost la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Zice: „Uite, a fost Ionel“. Ionel fiind Ion Iliescu. „Cînd s-a făcut citirea catalogului, i-am explicat că eşti la Sibiu, c-ai rămas singur“, murise nevastă-mea, „şi stai acolo“, el n-a zis ca un nenorocit. În tinereţe aveam un fel de deviză. Cînd mă întrebau indivizii din jur ce fac, le spuneam: „Uite stau singur ca un nenorocit, toţi dau cu picioru-n mine“. Urmarea a fost că la un moment dat am primit un telefon. O voce vag cunoscută a zis: „Alo, Mircea?“ Zic: „Da“. „Aici e Iliescu.“ Am fost aşa de surprins că l-am rugat să repete. „Iliescu, colegul tău. Am auzit că eşti singur. Ai serviciu?“ Zic: „Da, am“.
Ne aflam după 2000?
Prin 2002. Era preşedinte. „Trimit eu pe cineva să vadă dacă ai nevoie.“ Şi-au venit, într-adevăr, dimineaţa următoare doi domni distinşi, unul mai scund, care vorbea precipitat, şi unul mai înalt şi cu o geantă în mînă. Era prefectul judeţului. Mi-a zis: „Domnul preşedinte Iliescu mi-a telefonat să vin, să mă interesez dacă aveţi nevoie de ceva.“ „Nu am nevoie.“ „Pensie primiţi? Leafă?“ Eram deja pensionat. „Aveţi pe cineva care să stea cu dumneavoastră?“ Şi s-a dus la doamna Drăghici (doamna care îl îngrijeşte pe poet, n.red.) şi i-a luat un „mini-interviu“: „Dumneavoastră aveţi grijă de domnul Ivănescu?“. „Da, am.“ „Are un doctor curant?“. S-a interesat unde-l poate găsi, s-a dus a doua zi la 7.30 la clinică s-o caute pe doamna Munteanu, care e medicul meu. Fireşte că la ora aia nu se afla acolo. S-au transportat acasă la ea, au sculat-o, au luat-o la bani mărunţi şi s-a aflat că într-adevăr a îngrijit-o şi pe nevastă-mea, că îmi aplică tratamente corespunzătoare. Zice: „da are nevoie de ceva?“. „N-are nevoie de nimic.“ „Da de alimente aveţi nevoie?“. A scos un dosar şi-a zis să noteze ce cantitate de cartofi, orez, ulei are nevoie. Doctoriţa i-a dat afară într-o formă sau alta. A spus că n-are nevoie de nimic.
„N-aveam intenţia să scriu“
Există o somnie a poemului, a vorbelor, ca şi cînd v-ar fi frică să nu tulburaţi lucrurile care dorm, o suprafaţă de proză cu un luciu care plesneşte în răstimpuri, dezvăluind discret „tristeţuri“ şi de fragilităţi. De ce a ales Mircea Ivănescu „poemul camuflat“?
N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. Cunoşteam şi cîteva din manuscrisele lui frate-miu. Au şi apărut într-o ediţie, Artistul şi moartea, în 2006. Cu ocazia asta i-am cunoscut pe fraţii Dună. Teodor şi Raluca Dună. Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn. Citeam şi foarte multă literatură.
Poemele dumneavoastră par a se insera în spaţiul intim al cititorului, ca şi cum ar fi fapte de viaţă. Fac ele parte dintr-un comentariu perpetuu, aşa cum aminteşte şi un titlu al dumneavoastră: comentarius perpetuus?
Nu, comentariul perpetuu e un împrumut din Jurnalul seducătorului. La un moment dat, cînd locuiam la Mogoşoaia, am făcut o vizită cu Drăgănoiu, Sorin Mărculescu şi cu alţi tineri poeţi şi scriitori undeva la Snagov. Şi-am scris în intenţia mea un roman, care se cheamă poem. Transcriam în fiecare zi cîteva episoade din împrejurarea respectivă, aşa cum aş povesti acum. Dar fără intenţia de a face literatură sau de a calcula vreun efect. A ieşit un poem. Matei a citit şi-a zis: „Dom’le, e cam lung“. „Da, da ce vrei să-i fac eu?“ „Păi uite, împarte-l în bucăţele.“ De fapt, scriam cîte două-trei pe zi. Am făcut volumul mai mult sau mai puţin în ordinea respectivă şi l-am dat la Editura Cartea Românească, unde era redactor de carte bătrînul Paleologu, Alecu, cu care ne cunoşteam aşa, vag social de la Uniune. Am avut o scurtă conversaţie. N-aveam intenţia să scriu. I-am prezentat dosarul. A trecut un număr de săptămîni. Nu l-am mai întrebat, şi brusc a apărut cartea.
Dar de o asemenea manieră încît mi-am dat seama că omul nici nu deschisese dosarul. Erau nişte pagini intervertite şi-au apărut în ordinea nefirească. Cutare grup de poezii trebuia să preceadă. Ceea ce dovedea că omul nu citise. Ca şi mine, de altfel, că nici eu nu mai aveam răbdare să citesc. Şi pe urmă, cine dracu are răbdare să citească aşa-zise versuri de Mircea Ivănescu? Îmi aduc aminte că-ntr-o noapte cînd ieşeam de la Singapore cu poetul Tudor George, mi-a spus: „te văd că tot scrii, eşti un tip aşa, care te furişezi pe lîngă ziduri – zice – nu faci şi tu poezii?“. Că-şi declama versuri, foarte rimate şi ritmate. A scris şi pentru mine un poem, intitulat: Lui M. Ivănescu, mîţ de birt. „Te şi văd că tot scrii pe la diferite mese. Dă-mi şi mie un teanc de chestii de-astea de-ale tale să le fac eu poezii, să le fac rime.“ Îl admiram şi-l admir şi-acum pe Tudor George pentru uşurinţa cu care făcea sonete. Cum îl admiram necondiţionat pe Dimov. În ultima perioadă ştiu că se lăsase de scris şi-mi spunea că i-au rămas diferite suluri, că el scria pe hîrtie asemănătoare sulurilor de hîrtie igienică. Şi cînd avea de publicat ceva, le tăia cu foarfeca, le dădea titluri şi le introducea în volum.
„Mi-am dat seama că pot să scriu la comandă“
Citindu-vă, am văzut că dedicaţi multe poeme prietenilor pe care-i transformaţi în personaje, ca şi cum fiecare poem ar fi scris pentru o persoană anume. Poezia pe care o scrieţi e un spaţiu al intimităţii absolute?
Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.
Dincolo de curgerea asta prozastică ce oricum nu are nimic de a face cu prozaismul, poemele mi se par nişte bucăţi muzicale, există o fulguraţie care la fel ca într-o sonată a lui Vinteuil, încearcă să surprindă ceva dintr-o trecere care îţi scapă tot timpul. Bănuiesc că pentru dumneavoastră există o legătură foarte puternică între poezie şi muzică.
Există. În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.
În poemele dumneavoastră se întîlnesc cîteva personaje: mopete, v.înnopteanu, bruna rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa, El Midoff. În poezie, este important personajul?
Toate astea aparţineau unui moment cînd l-am cunoscut pe marele V. Nemoianu. În mod oarecum surprinzător, el era un tip rigid şi de o formaţie foarte precisă. Eu nici nu mai citeam. De fapt, constat acum că n-am citit nici a zecea parte din titlurile cu care sînt creditat. Nu am citit nici 20 de cărţi în viaţa mea, serios, şi el era un individ de o mare erudiţie, care citea în amănunt, lua notiţe.
Dar, cum aşa? Cred că aţi tradus cel puţin atîtea titluri.
Da, dar asta nu înseamnă că am citit. De exemplu, susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. Nemoianu, îmi vorbea foarte mult de prietenii lui – doctor Bacalu – care s-a şi produs la un moment dat în public. Comenta curse de motociclete. Şi, mi l-a prezentat pe Toma Pavel, care era un tip entuziast. Îi făcea curte domnişoarei Şora, fiica lui Mihail Şora. Şi umblau împreună. Pavel Toma era el însuşi tînăr scriitor. Mai toţi erau mai tineri decît mine. El spunea că are un grup de nuvele în care personajele principale sînt Ulea şi tata lui Vasilescu. Pe urmă, am fost angajat la Editura Univers, unde şef de redacţie era Sorin Mărculescu, un tip înalt şi mai distins. Era bunul şi înaltul prieten al lui mopete, care nu are o părere chiar aşa de bună despre mopete. Bruna rowena era o domnişoară care se chema Roxana, foarte preţioasă şi care se uita de sus la mine. De exemplu îmi spunea: „domne scrie despre doctor Bacalu, prietenul meu sau scrie despre nişte animale hieratice“. Am compus broscoporcul, pisicîinele. Toate astea nici nu sînt originale. Sînt adaptări ale uneia dintre puţinele cărţi pe care le citeam eu, poezii de Christian Morgenstern, care manevrează hibrizi de felul ăsta, şi naratorul sau protagonistul lor e însoţit de doctor Corp, care comentează în diferite feluri.
Cînd m-am dus să public ciclul, Nemoianu emigrase deja. Matei mi-a explicat: „N-o să ţi le lase direcţia presei, hai să schimbăm numele“. Şi a propus v.i. nopteanu. şi cînd a ajuns la domnişoara Buşneag, aia s-a luat cu mîinele de cap: „Cum V.I.? V.I. înseamnă la noi altceva“. Adică Lenin. Şi de aia i-am spus v. înnopteanu. Iar doctor Bacalu a devenit doctor cabalu.
Există şi poeme cinematografice, poeme pe care le poţi pur şi simplu vizualiza. Care sînt filmele care au contat pentru dumneavoastră?
Într-o vreme mă duceam des la cinema. În copilărie, eram adeptul comediilor americane. Recent, am ascultat, pentru că nu mai văd, un fel de documentar despre un regizor care era la modă în copilăria şi în tinereţea mea, Ernst Lubitsch. Frate-miu era un fel de cinefil şi avea o listă cu filme de mare succes în perioada interbelică. Într-o vreme cînd mai citeam, îmi mai aduceam aminte de A Opta Nevastă a lui Barbă Albastră, de actorii care erau glorii pe vremea aia, Cary Grant, Gary Cooper, Claudette Colbert. Individul care a tradus documentarul respectiv habar n-avea. Spunea că „Lupic“ a produs o versiune cinematografică a piesei Eventaiul doamnei Windermere şi alte chestii din astea.
De ce aţi ales Sibiul? E paradoxal să fi plecat din Bucureşti fiind născut aici. Există o motivaţie?
Există. Cînd am devenit moştenitor, nu am putut rămîne în casa natală din motive mai speciale. Am vîndut-o şi am cumpărat alta, mult inferioară în raport cu locuinţa respectivă, care avea curte. Nevastă-mea era deja pensionată de boală. A lucrat la Agerpres, ca mine, şi se consuma foarte tare. Nu era deloc adaptabilă la ritmul ăsta de actualitate socială care se practica la Agerpres şi stătea acasă. Aveam curte, se îngrijea de grădină. Şi-a permis o nostalgie mai veche de-a ei de a ţine pisici. Aveam la un moment dat vreo opt sau douăsprezece pisici care se învîrteau prin curte. Nevastă-mea se îngrijea de flori, eu mă duceam la restaurantul Nicoreşti, la bufetul Peştera, în sfîrşit, ea nu accepta comportamentul meu boem. Pînă la urmă mi-au demolat casa pe care o cumpărasem lîngă Foişorul de Foc. A trebuit să iau camere la Mogoşoaia. Ea a stat acolo un timp. Eu mi-am găsit o casă cu curte, unde ţineam ultimele şase sau şapte pisici. Vecinii au început să le vîneze. La un moment dat, ne-am dat seama că nu mai putem rezista. Mi-am luat şi eu o cameră la Mogoşoaia şi am adus ultimele patru pisici acolo. Ţin minte că le aduceam pe rînd. Acolo aveau un domiciliu permanent soţii Lucian Raicu şi Sonia Larian, soţia lui Raicu. În seara cînd am adus al patrulea pisoi supravieţuitor, nevastă-mea umbla cu el în braţe şi doamna Larian a întrebat-o: „Ce ai acolo?“. Ea a spus: „Pisica, tocmai a adus-o.“ „Zău, aveţi pisici?“. Şi a intrat la noi. Aveam două camere, una mai mare, şi erau patru pisici împrăştiate pe-acolo.
Cînd v-aţi mutat la Sibiu aţi adus şi pisicile?
Da. M-am mutat la Sibiu pentru că trebuia să găsesc o casă care avea curte şi care să-mi permită să ţin pisicile. Am dus tratative cu Mircea Tomuş, pe care-l cunoşteam de la revista Steaua. Devenise redactor-şef la Transilvania. I-a propus lui Matei Călinescu într-o zi, pentru că erau prieteni foarte buni, să se mute: „Vino la Sibiu că eu fac o revistă care se va dovedi cea mai importantă revistă de cultură din România şi îţi dau ţie funcţia de redactor-şef adjunct, îţi dau casă, vilă, parc“. Matei mi-a spus: „Uite, ce zici? Vii şi tu?“. Şi am zis: „Da, sigur.“ Nevastă-mea nu prea voia. I-am explicat avantajele. Ulterior, în vara în care s-a perfectat toată chestia, începuse să apară Transilvania, Matei a prins bursa Fullbright în S.U.A şi s-a dus şi a rămas acolo. În ’73 s-a certat cu autorităţile. S-a dovedit că îl vorbea de bine pe Soljeniţîn la cursuri. Ăia l-au chemat să dea socoteală. El a refuzat să se întoarcă şi a devenit transfug.
Nu v-a cerut să mergeţi după el? Nu v-a chemat în Statele Unite?
Oricum nu puteam să plec. În primul rînd nu puteam pleca laolaltă cu nevastă-mea, deşi văd că el a plecat. Dar nu s-a pus problema pentru că noi mai aveam încă şase sau şapte pisici. Cînd am ajuns aici, în cele din urmă prin stăruinţe repetate, am fost la tovarăşul prim-secretar Bărbulescu. Tomuş se străduia să-mi obţină o casă cu curte. Ăia au zis „Da, de ce vrea curte? Îi dăm un apartament la bloc.“ Trebuia să le explic, cum era şi realitatea, că nevastă-mea e bolnavă şi are nevoie de curte. Ăia îmi promiteau invariabil. Pînă la urmă a răbufnit la revista Transilvania un tînăr mai dezgheţat care era activist în UTC şi care s-a dovedit a fi fost rudă cu primul secretar de pe vremea aia, Vasile Bărbuleţ. Ăsta se chema Vasile Barbu şi era un tip mai degajat. Am stat de vorbă cu el într-o după-masă şi i-am spus: „Domnule, sînt absolut disperat. Uite, la Mogoşoaia se complică situaţia.“ La Mogoşoaia a venit la un moment dat în vizită Constanţa Crăciun, persoana care dirija Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, actualul Minister al Culturii. A venit în Casa de creaţie a Uniunii Scriitorilor de la Mogoşoaia să vadă cum se pune problema şi a văzut-o în sala de mese pe doamna Rodica Lipatti cu cîinele ei. A surprins-o pe nevastă-mea stînd în pat şi citind. Pe pătura ei erau două pisici. O alta stătea pe masă la soare. Alta pe marginea balconului. N-a comentat. A fost o femeie civilizată. Dar a dispus să apară nişte plăcuţe cu inscripţia: „Este interzis accesul animalelor mici pe coridoare şi în sala de mese a Casei de Creaţie“. I-am explicat lui Vasile Barbu cum se pune problema şi că sînt pe cale să mă spînzur şi să-mi spînzur în prealabil, pisicile după modelul celebru în epocă, al lui Joseph Goebbels, care şi-a otrăvit cei şase copii, a împuşcat-o pe nevastă-sa şi s-a împuşcat şi el. Şi ăla s-a dus la un individ care se numea Inceu şi care ocupa această casă fiind secretarul Comitetului Municipal de Partid. El oricum avea nevoie de spaţiu în plus şi i-au dat o vilă undeva cu scară interioară şi a rămas liberă această casă. Ăla i-a zis: „Dă-i-o lui Ivănescu“. Şi m-a descris în culori îmbietoare. Am avut o întrevedere cu tovarăşul Inceu. A spus da: „Uite eu îţi las casa, dar aranjează dumneata cu ăştia de la Partid că, zice, nu putem avea numai insuccese, mai avem şi eşecuri în viaţă“ şi am obţinut casa. Barbu s-a dus şi la Partid şi acolo ăia au zis: „Cum, cine-i Ivănescu?“ El a răspuns „Păi, uite, mi-o dai mie şi eu i-o dau lui Ivănescu.“
În poemele dumneavoastră, dincolo de amprenta lor inconfundabilă, se pot auzi ecoul unor poeţi ca Robert Frost, Robert Lowell, Frank O’ Hara. Cred că sînteţi primul poet român din acea epocă care i-a descoperit pe aceşti poeţi şi mă întreb cum făceaţi rost de cărţile lor în timpul ăla. Vă trimiteau volume prieteni din străinătate?
Nu. Cred că o vreme a mai funcţionat Biblioteca Americană la care eram înscris şi unde m-am dus şi n-am fost abordat niciodată de personalul de servire. Luam foarte multe cărţi de acolo. Pe urmă, Matei avea cărţi englezeşti. Circulau. Nemoianu, de exemplu, avea foarte multe cărţi.
Asta se întîmpla în anii ’60?
Da. Se putea obţine relativ uşor orice carte. La Agerpres era obligatoriu să fii foarte la curent cu presa occidentală, cel puţin la redacţia de ştiri externe la care lucram eu. Primeam ziare şi reviste. Primeam şi La Nouvelle Revue Française şi o revistă de literatură despre care am auzit că era acuzată de troţskism, Encounter. Circulau şi cărţi de poezie. Domnişoara Georgescu, care era fiică de ambasador la Berna, era la curent cu Françoise Sagan.
Presupun că aşa aţi ajuns să traduceţi. Totuşi, de numele dumneavoastră se leagă mari scriitori traduşi, Joyce, Kafka, Musil, Faulkner, ca să nu mai vorbim de poeţi, de T. S. Eliot.
Nu ştiu, mi s-a părut un lucru natural să traduc. Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.
Totuşi, dumneavoastră, care aţi tradus atîţia mari autori, cum se face că sînteţi atît de puţin tradus în alte limbi?
Păi, după valoare. Dacă-ar fi să judecăm pe fiecare după preţul lui, cine-ar scăpa nebătut cu biciul? De unde e această replică? Din discuţia dintre Hamlet şi actori.
Cum erau privite volumele dumneavoastră la momentul apariţiei? Eraţi mulţumit de tirajul pe care îl aveau?
Habar n-aveam. Tirajele nu se comunicau. Al treilea volum, aşa-numitul versuri, avea tiraj de 300 de exemplare. Dar nu se punea problema şi nici nu mă interesa. Eram mulţumit că nu mi s-au cerut niciodată modificări de text, nu mi-au scos nimic la Direcţia Presei. Sigur, am fost ajutat foarte mult de Matei care avea încredere în literatura mea. A şi scris despre ea pe măsură ce apărea şi mi-a explicat că s-a dus la Manolescu, care locuia la Câmpina. S-a dus special cu dactilograma primului volum şi l-a rugat să facă referat pentru editură. Manolescu a scris un text entuziast. Ei erau prieteni pe vremea aia.
Cîte pisici mai aveţi?
Acum nu mai am. Cînd m-am mutat aici, mai aveam patru. Ultima a murit exact în ziua în care s-a încheiat dictatura bolşevică în România, în ziua în care a fost executat Ceauşescu, la o vîrstă foarte înaintată, cred că avea 20 de ani.
În ce relaţie eraţi cu scriitorii optzecişti care s-au regăsit în poemele dumneavoastră?
Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa.
Cu care aţi scris şi un volum.
Da, eram foarte încîntat. Scriam cîte un capitol şi el scria capitolul corespondent. A şi apărut Limitele puterii sau mituirea martorilor, un roman rusesc. Ştiu că ne întîlneam dimineaţa la cîrciumă şi schimbam manuscrise. Plănuiam deja volumul şapte sau opt, adică aveam în minte desfăşurarea. El era mai rezervat.
Ce mai face mopete? E adevărat că personajul mopete conţine anagrama cuvintelor „poem“ şi „poet“ sau e doar o legendă?
E o legendă, nu ştiu o interpretare, mopete mi-a venit pur şi simplu. Mi-a fost dat. Primul poem e o chestie care n-a fost reţinută – „mopete şi cu un grup de motociclete“, pentru eufonie şi adevăratul prim poem din ciclu a fost „mopete stă la masă în local şi scrie un poem despre poem mopete stînd la masă şi scriind un poem…etc.“ Şi, pe urmă de aicea plecînd, Nemoianu îmi comanda despre prietenul tatălui lui Vasilescu.
Îl mai puneţi pe Mopete să scrie?
Nu, n-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit.
Cam ce prieteni din străinătate vă caută?
Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.
Aveţi un prieten, se cheamă Hamlet, din cîte am observat.
Da, eu am fost învăţat de frate-miu, în vara lui ’40, cînd vorba aceluia „se răsturna o lume veche şi se construia vijelios“ Statul Naţional Legionar – generalul Antonescu şi Horia Sima. Frate-miu citea cu voce tare Hamlet în versiunea lui Dragoş Protopopescu, despre care nu ostenesc să spun că este superioară lui Shakespeare.
Interviu realizat de Doina IOANID, Cezar GHEORGHE, un cristian
Observator cultural le mulţumeşte Denisei Comănescu şi lui Tudor Jebeleanu pentru punerea la dispoziţie a fotografiilor.
poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula de dimineaţa, şi aşezîndu-se în pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini –
să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit
încît i se înconvoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini
în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie, poezia
trebuie să fie vorbire interioară, adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Interviu cu Mircea IVĂNESCU
Autor: Doina IOANID, UN Cristian, Cezar GHEORGHE
„Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîţiva ani, poetul trăieşte
la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere.
Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani?
E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar şi în orice caz foarte nociv, malign.
Şi, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul, statul naţional legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit şi foarte mult, nu ştiu cînd, mai degrabă inutil, că lucrurile se învălmăşeau de o aşa natură, încît nici măcar complicaţia actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu mai avea importanţă că ai vocaţie, că simţi vocaţia de scriitor şi că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din facultate direct şi m-am angajat la Agerpres. Şi acolo fireşte că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut avantajul să ştiu nişte limbi străine şi-atunci am lucrat la o redacţie care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre occidentale, prin franceză, engleză, germană şi-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta ştiau limbi străine în mod obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc şi eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei şi mie – Nichita avea deja cărţi tipărite – un debut la revista Steaua în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.
Faptul că eraţi redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveaţi probleme cu cenzura?
Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură şi nici n-aveam încrederea că am să reuşesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-am cunoscut pe Dimov. Şi ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate şi cu o tehnică desăvîrşită o poezie mai complicată. Publica volume şi mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se numea Elis Buşneag, ea însăşi poetă şi redactoarea cărţilor de poezie. I-am dus o dactilogramă şi, spre surprinderea generală, a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenţie, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deşliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră. Am constatat că se poate, şi scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieşeam de la Agerpres, de exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piaţa Universităţii, să fac o haltă la Zori de zi şi pe urmă, în Piaţa Rosetti, la bufetul Peştera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulţi scriitori.
Înţeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-aţi abordat direct pe stradă.
Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea aşa plictisit. M-am tras către el şi i-am atras atenţia că sînt un mare admirator al lui şi mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat. Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunţase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influenţă, cum se spune, şi mi-a explicat că-şi aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Şi el a zis: „Mă rog, dacă vreţi“. Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o şi pe bătrîna lui mamă, despre care am aflat din exegezele vremii că aparţinea unei familii nobiliare corsicane şi care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, şi la capătul celălalt al mesei era o domnişoară sfioasă, cu mîinile în poală. Şi probabil că întreţineau o conversaţie. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine sînt, ce vreau. Era evident că nu mai ştia despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbeşti despre un scriitor care astăzi este defunct“. Asta am reţinut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun asemenea manuscris, habar n-am... aici, de exemplu, am un dulap unde sînt nişte haine vechi. Dacă vreţi, puteţi controla“. A deschis uşa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos şi ne-am despărţit. Cam asta a fost totul cu Botta.
În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povesteşti în poezie ş…ţ deci să nu povestesc“. Aţi primit acest sfat de la cineva anume?
Nu, cred că nu. Obişnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul Nicoreşti, la bufetul Ialomiţa. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă şi deschideam o carte în care probabil că, la un moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povesteşti. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un moment că fac poezie. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul şi prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete şi care îşi citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Şi spunea: „Ei, scrii şi tu!“. Îi ceream titluri. Şi Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, aşa: Pădurea de mesteceni. Şi l-am întrebat: „cîte piese să fie?“. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate?“ „Şi rimate, şi nerimate.“ Şi-am produs, într-adevăr, poemul intitulat Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole şi subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat titlul Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu trăsnetul. La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o poveste de iarnă“. Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoşoaia. Şi aveam încă un serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Şi în sala de mese. De exemplu, era masa lui Preda, unde erau aşezaţi de obicei Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.
„În jurul nostru se răsturna o lume“
Şi totuşi de ce să povesteşti în poezie? Senzaţia mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la capăt.
Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă. Din acest punct de vedere am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărţirea Germaniei, dar am avut şi privilegiul foarte important de a fi coleg începînd din clasa a V-a la Spiru Haret cu omul de stat Ion Iliescu. Era un personaj care intervenise intempestiv, imediat după 23 august în lumea, să zicem, plictisită şi bugheză de la Spiru Haret.
V-aţi revăzut şi după 1989?
Eram deja în altă lume, nu mai aveam legături. N-am avut niciodată contact cu el. Cînd a apărut Iliescu în clasă, a început să scrie pe tablă în pauze: „Trăiască UAER“ şi ne-a explicat cum se pune problema cu lupta de clasă şi că trebuie să luptăm împotriva morbidităţii burgheze, că nu aşa se face o personalitate, cu cărţi şi fleacuri, ci prin energie. Fireşte c-am fost surprinşi. Adevărul e că Iliescu se ducea la întîlnirile astea. Sandu Enibace mi-a dat odată telefon la Sibiu şi mi-a spus că n-am fost la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Zice: „Uite, a fost Ionel“. Ionel fiind Ion Iliescu. „Cînd s-a făcut citirea catalogului, i-am explicat că eşti la Sibiu, c-ai rămas singur“, murise nevastă-mea, „şi stai acolo“, el n-a zis ca un nenorocit. În tinereţe aveam un fel de deviză. Cînd mă întrebau indivizii din jur ce fac, le spuneam: „Uite stau singur ca un nenorocit, toţi dau cu picioru-n mine“. Urmarea a fost că la un moment dat am primit un telefon. O voce vag cunoscută a zis: „Alo, Mircea?“ Zic: „Da“. „Aici e Iliescu.“ Am fost aşa de surprins că l-am rugat să repete. „Iliescu, colegul tău. Am auzit că eşti singur. Ai serviciu?“ Zic: „Da, am“.
Ne aflam după 2000?
Prin 2002. Era preşedinte. „Trimit eu pe cineva să vadă dacă ai nevoie.“ Şi-au venit, într-adevăr, dimineaţa următoare doi domni distinşi, unul mai scund, care vorbea precipitat, şi unul mai înalt şi cu o geantă în mînă. Era prefectul judeţului. Mi-a zis: „Domnul preşedinte Iliescu mi-a telefonat să vin, să mă interesez dacă aveţi nevoie de ceva.“ „Nu am nevoie.“ „Pensie primiţi? Leafă?“ Eram deja pensionat. „Aveţi pe cineva care să stea cu dumneavoastră?“ Şi s-a dus la doamna Drăghici (doamna care îl îngrijeşte pe poet, n.red.) şi i-a luat un „mini-interviu“: „Dumneavoastră aveţi grijă de domnul Ivănescu?“. „Da, am.“ „Are un doctor curant?“. S-a interesat unde-l poate găsi, s-a dus a doua zi la 7.30 la clinică s-o caute pe doamna Munteanu, care e medicul meu. Fireşte că la ora aia nu se afla acolo. S-au transportat acasă la ea, au sculat-o, au luat-o la bani mărunţi şi s-a aflat că într-adevăr a îngrijit-o şi pe nevastă-mea, că îmi aplică tratamente corespunzătoare. Zice: „da are nevoie de ceva?“. „N-are nevoie de nimic.“ „Da de alimente aveţi nevoie?“. A scos un dosar şi-a zis să noteze ce cantitate de cartofi, orez, ulei are nevoie. Doctoriţa i-a dat afară într-o formă sau alta. A spus că n-are nevoie de nimic.
„N-aveam intenţia să scriu“
Există o somnie a poemului, a vorbelor, ca şi cînd v-ar fi frică să nu tulburaţi lucrurile care dorm, o suprafaţă de proză cu un luciu care plesneşte în răstimpuri, dezvăluind discret „tristeţuri“ şi de fragilităţi. De ce a ales Mircea Ivănescu „poemul camuflat“?
N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. Cunoşteam şi cîteva din manuscrisele lui frate-miu. Au şi apărut într-o ediţie, Artistul şi moartea, în 2006. Cu ocazia asta i-am cunoscut pe fraţii Dună. Teodor şi Raluca Dună. Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn. Citeam şi foarte multă literatură.
Poemele dumneavoastră par a se insera în spaţiul intim al cititorului, ca şi cum ar fi fapte de viaţă. Fac ele parte dintr-un comentariu perpetuu, aşa cum aminteşte şi un titlu al dumneavoastră: comentarius perpetuus?
Nu, comentariul perpetuu e un împrumut din Jurnalul seducătorului. La un moment dat, cînd locuiam la Mogoşoaia, am făcut o vizită cu Drăgănoiu, Sorin Mărculescu şi cu alţi tineri poeţi şi scriitori undeva la Snagov. Şi-am scris în intenţia mea un roman, care se cheamă poem. Transcriam în fiecare zi cîteva episoade din împrejurarea respectivă, aşa cum aş povesti acum. Dar fără intenţia de a face literatură sau de a calcula vreun efect. A ieşit un poem. Matei a citit şi-a zis: „Dom’le, e cam lung“. „Da, da ce vrei să-i fac eu?“ „Păi uite, împarte-l în bucăţele.“ De fapt, scriam cîte două-trei pe zi. Am făcut volumul mai mult sau mai puţin în ordinea respectivă şi l-am dat la Editura Cartea Românească, unde era redactor de carte bătrînul Paleologu, Alecu, cu care ne cunoşteam aşa, vag social de la Uniune. Am avut o scurtă conversaţie. N-aveam intenţia să scriu. I-am prezentat dosarul. A trecut un număr de săptămîni. Nu l-am mai întrebat, şi brusc a apărut cartea.
Dar de o asemenea manieră încît mi-am dat seama că omul nici nu deschisese dosarul. Erau nişte pagini intervertite şi-au apărut în ordinea nefirească. Cutare grup de poezii trebuia să preceadă. Ceea ce dovedea că omul nu citise. Ca şi mine, de altfel, că nici eu nu mai aveam răbdare să citesc. Şi pe urmă, cine dracu are răbdare să citească aşa-zise versuri de Mircea Ivănescu? Îmi aduc aminte că-ntr-o noapte cînd ieşeam de la Singapore cu poetul Tudor George, mi-a spus: „te văd că tot scrii, eşti un tip aşa, care te furişezi pe lîngă ziduri – zice – nu faci şi tu poezii?“. Că-şi declama versuri, foarte rimate şi ritmate. A scris şi pentru mine un poem, intitulat: Lui M. Ivănescu, mîţ de birt. „Te şi văd că tot scrii pe la diferite mese. Dă-mi şi mie un teanc de chestii de-astea de-ale tale să le fac eu poezii, să le fac rime.“ Îl admiram şi-l admir şi-acum pe Tudor George pentru uşurinţa cu care făcea sonete. Cum îl admiram necondiţionat pe Dimov. În ultima perioadă ştiu că se lăsase de scris şi-mi spunea că i-au rămas diferite suluri, că el scria pe hîrtie asemănătoare sulurilor de hîrtie igienică. Şi cînd avea de publicat ceva, le tăia cu foarfeca, le dădea titluri şi le introducea în volum.
„Mi-am dat seama că pot să scriu la comandă“
Citindu-vă, am văzut că dedicaţi multe poeme prietenilor pe care-i transformaţi în personaje, ca şi cum fiecare poem ar fi scris pentru o persoană anume. Poezia pe care o scrieţi e un spaţiu al intimităţii absolute?
Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.
Dincolo de curgerea asta prozastică ce oricum nu are nimic de a face cu prozaismul, poemele mi se par nişte bucăţi muzicale, există o fulguraţie care la fel ca într-o sonată a lui Vinteuil, încearcă să surprindă ceva dintr-o trecere care îţi scapă tot timpul. Bănuiesc că pentru dumneavoastră există o legătură foarte puternică între poezie şi muzică.
Există. În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.
În poemele dumneavoastră se întîlnesc cîteva personaje: mopete, v.înnopteanu, bruna rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa, El Midoff. În poezie, este important personajul?
Toate astea aparţineau unui moment cînd l-am cunoscut pe marele V. Nemoianu. În mod oarecum surprinzător, el era un tip rigid şi de o formaţie foarte precisă. Eu nici nu mai citeam. De fapt, constat acum că n-am citit nici a zecea parte din titlurile cu care sînt creditat. Nu am citit nici 20 de cărţi în viaţa mea, serios, şi el era un individ de o mare erudiţie, care citea în amănunt, lua notiţe.
Dar, cum aşa? Cred că aţi tradus cel puţin atîtea titluri.
Da, dar asta nu înseamnă că am citit. De exemplu, susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. Nemoianu, îmi vorbea foarte mult de prietenii lui – doctor Bacalu – care s-a şi produs la un moment dat în public. Comenta curse de motociclete. Şi, mi l-a prezentat pe Toma Pavel, care era un tip entuziast. Îi făcea curte domnişoarei Şora, fiica lui Mihail Şora. Şi umblau împreună. Pavel Toma era el însuşi tînăr scriitor. Mai toţi erau mai tineri decît mine. El spunea că are un grup de nuvele în care personajele principale sînt Ulea şi tata lui Vasilescu. Pe urmă, am fost angajat la Editura Univers, unde şef de redacţie era Sorin Mărculescu, un tip înalt şi mai distins. Era bunul şi înaltul prieten al lui mopete, care nu are o părere chiar aşa de bună despre mopete. Bruna rowena era o domnişoară care se chema Roxana, foarte preţioasă şi care se uita de sus la mine. De exemplu îmi spunea: „domne scrie despre doctor Bacalu, prietenul meu sau scrie despre nişte animale hieratice“. Am compus broscoporcul, pisicîinele. Toate astea nici nu sînt originale. Sînt adaptări ale uneia dintre puţinele cărţi pe care le citeam eu, poezii de Christian Morgenstern, care manevrează hibrizi de felul ăsta, şi naratorul sau protagonistul lor e însoţit de doctor Corp, care comentează în diferite feluri.
Cînd m-am dus să public ciclul, Nemoianu emigrase deja. Matei mi-a explicat: „N-o să ţi le lase direcţia presei, hai să schimbăm numele“. Şi a propus v.i. nopteanu. şi cînd a ajuns la domnişoara Buşneag, aia s-a luat cu mîinele de cap: „Cum V.I.? V.I. înseamnă la noi altceva“. Adică Lenin. Şi de aia i-am spus v. înnopteanu. Iar doctor Bacalu a devenit doctor cabalu.
Există şi poeme cinematografice, poeme pe care le poţi pur şi simplu vizualiza. Care sînt filmele care au contat pentru dumneavoastră?
Într-o vreme mă duceam des la cinema. În copilărie, eram adeptul comediilor americane. Recent, am ascultat, pentru că nu mai văd, un fel de documentar despre un regizor care era la modă în copilăria şi în tinereţea mea, Ernst Lubitsch. Frate-miu era un fel de cinefil şi avea o listă cu filme de mare succes în perioada interbelică. Într-o vreme cînd mai citeam, îmi mai aduceam aminte de A Opta Nevastă a lui Barbă Albastră, de actorii care erau glorii pe vremea aia, Cary Grant, Gary Cooper, Claudette Colbert. Individul care a tradus documentarul respectiv habar n-avea. Spunea că „Lupic“ a produs o versiune cinematografică a piesei Eventaiul doamnei Windermere şi alte chestii din astea.
De ce aţi ales Sibiul? E paradoxal să fi plecat din Bucureşti fiind născut aici. Există o motivaţie?
Există. Cînd am devenit moştenitor, nu am putut rămîne în casa natală din motive mai speciale. Am vîndut-o şi am cumpărat alta, mult inferioară în raport cu locuinţa respectivă, care avea curte. Nevastă-mea era deja pensionată de boală. A lucrat la Agerpres, ca mine, şi se consuma foarte tare. Nu era deloc adaptabilă la ritmul ăsta de actualitate socială care se practica la Agerpres şi stătea acasă. Aveam curte, se îngrijea de grădină. Şi-a permis o nostalgie mai veche de-a ei de a ţine pisici. Aveam la un moment dat vreo opt sau douăsprezece pisici care se învîrteau prin curte. Nevastă-mea se îngrijea de flori, eu mă duceam la restaurantul Nicoreşti, la bufetul Peştera, în sfîrşit, ea nu accepta comportamentul meu boem. Pînă la urmă mi-au demolat casa pe care o cumpărasem lîngă Foişorul de Foc. A trebuit să iau camere la Mogoşoaia. Ea a stat acolo un timp. Eu mi-am găsit o casă cu curte, unde ţineam ultimele şase sau şapte pisici. Vecinii au început să le vîneze. La un moment dat, ne-am dat seama că nu mai putem rezista. Mi-am luat şi eu o cameră la Mogoşoaia şi am adus ultimele patru pisici acolo. Ţin minte că le aduceam pe rînd. Acolo aveau un domiciliu permanent soţii Lucian Raicu şi Sonia Larian, soţia lui Raicu. În seara cînd am adus al patrulea pisoi supravieţuitor, nevastă-mea umbla cu el în braţe şi doamna Larian a întrebat-o: „Ce ai acolo?“. Ea a spus: „Pisica, tocmai a adus-o.“ „Zău, aveţi pisici?“. Şi a intrat la noi. Aveam două camere, una mai mare, şi erau patru pisici împrăştiate pe-acolo.
Cînd v-aţi mutat la Sibiu aţi adus şi pisicile?
Da. M-am mutat la Sibiu pentru că trebuia să găsesc o casă care avea curte şi care să-mi permită să ţin pisicile. Am dus tratative cu Mircea Tomuş, pe care-l cunoşteam de la revista Steaua. Devenise redactor-şef la Transilvania. I-a propus lui Matei Călinescu într-o zi, pentru că erau prieteni foarte buni, să se mute: „Vino la Sibiu că eu fac o revistă care se va dovedi cea mai importantă revistă de cultură din România şi îţi dau ţie funcţia de redactor-şef adjunct, îţi dau casă, vilă, parc“. Matei mi-a spus: „Uite, ce zici? Vii şi tu?“. Şi am zis: „Da, sigur.“ Nevastă-mea nu prea voia. I-am explicat avantajele. Ulterior, în vara în care s-a perfectat toată chestia, începuse să apară Transilvania, Matei a prins bursa Fullbright în S.U.A şi s-a dus şi a rămas acolo. În ’73 s-a certat cu autorităţile. S-a dovedit că îl vorbea de bine pe Soljeniţîn la cursuri. Ăia l-au chemat să dea socoteală. El a refuzat să se întoarcă şi a devenit transfug.
Nu v-a cerut să mergeţi după el? Nu v-a chemat în Statele Unite?
Oricum nu puteam să plec. În primul rînd nu puteam pleca laolaltă cu nevastă-mea, deşi văd că el a plecat. Dar nu s-a pus problema pentru că noi mai aveam încă şase sau şapte pisici. Cînd am ajuns aici, în cele din urmă prin stăruinţe repetate, am fost la tovarăşul prim-secretar Bărbulescu. Tomuş se străduia să-mi obţină o casă cu curte. Ăia au zis „Da, de ce vrea curte? Îi dăm un apartament la bloc.“ Trebuia să le explic, cum era şi realitatea, că nevastă-mea e bolnavă şi are nevoie de curte. Ăia îmi promiteau invariabil. Pînă la urmă a răbufnit la revista Transilvania un tînăr mai dezgheţat care era activist în UTC şi care s-a dovedit a fi fost rudă cu primul secretar de pe vremea aia, Vasile Bărbuleţ. Ăsta se chema Vasile Barbu şi era un tip mai degajat. Am stat de vorbă cu el într-o după-masă şi i-am spus: „Domnule, sînt absolut disperat. Uite, la Mogoşoaia se complică situaţia.“ La Mogoşoaia a venit la un moment dat în vizită Constanţa Crăciun, persoana care dirija Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, actualul Minister al Culturii. A venit în Casa de creaţie a Uniunii Scriitorilor de la Mogoşoaia să vadă cum se pune problema şi a văzut-o în sala de mese pe doamna Rodica Lipatti cu cîinele ei. A surprins-o pe nevastă-mea stînd în pat şi citind. Pe pătura ei erau două pisici. O alta stătea pe masă la soare. Alta pe marginea balconului. N-a comentat. A fost o femeie civilizată. Dar a dispus să apară nişte plăcuţe cu inscripţia: „Este interzis accesul animalelor mici pe coridoare şi în sala de mese a Casei de Creaţie“. I-am explicat lui Vasile Barbu cum se pune problema şi că sînt pe cale să mă spînzur şi să-mi spînzur în prealabil, pisicile după modelul celebru în epocă, al lui Joseph Goebbels, care şi-a otrăvit cei şase copii, a împuşcat-o pe nevastă-sa şi s-a împuşcat şi el. Şi ăla s-a dus la un individ care se numea Inceu şi care ocupa această casă fiind secretarul Comitetului Municipal de Partid. El oricum avea nevoie de spaţiu în plus şi i-au dat o vilă undeva cu scară interioară şi a rămas liberă această casă. Ăla i-a zis: „Dă-i-o lui Ivănescu“. Şi m-a descris în culori îmbietoare. Am avut o întrevedere cu tovarăşul Inceu. A spus da: „Uite eu îţi las casa, dar aranjează dumneata cu ăştia de la Partid că, zice, nu putem avea numai insuccese, mai avem şi eşecuri în viaţă“ şi am obţinut casa. Barbu s-a dus şi la Partid şi acolo ăia au zis: „Cum, cine-i Ivănescu?“ El a răspuns „Păi, uite, mi-o dai mie şi eu i-o dau lui Ivănescu.“
În poemele dumneavoastră, dincolo de amprenta lor inconfundabilă, se pot auzi ecoul unor poeţi ca Robert Frost, Robert Lowell, Frank O’ Hara. Cred că sînteţi primul poet român din acea epocă care i-a descoperit pe aceşti poeţi şi mă întreb cum făceaţi rost de cărţile lor în timpul ăla. Vă trimiteau volume prieteni din străinătate?
Nu. Cred că o vreme a mai funcţionat Biblioteca Americană la care eram înscris şi unde m-am dus şi n-am fost abordat niciodată de personalul de servire. Luam foarte multe cărţi de acolo. Pe urmă, Matei avea cărţi englezeşti. Circulau. Nemoianu, de exemplu, avea foarte multe cărţi.
Asta se întîmpla în anii ’60?
Da. Se putea obţine relativ uşor orice carte. La Agerpres era obligatoriu să fii foarte la curent cu presa occidentală, cel puţin la redacţia de ştiri externe la care lucram eu. Primeam ziare şi reviste. Primeam şi La Nouvelle Revue Française şi o revistă de literatură despre care am auzit că era acuzată de troţskism, Encounter. Circulau şi cărţi de poezie. Domnişoara Georgescu, care era fiică de ambasador la Berna, era la curent cu Françoise Sagan.
Presupun că aşa aţi ajuns să traduceţi. Totuşi, de numele dumneavoastră se leagă mari scriitori traduşi, Joyce, Kafka, Musil, Faulkner, ca să nu mai vorbim de poeţi, de T. S. Eliot.
Nu ştiu, mi s-a părut un lucru natural să traduc. Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.
Totuşi, dumneavoastră, care aţi tradus atîţia mari autori, cum se face că sînteţi atît de puţin tradus în alte limbi?
Păi, după valoare. Dacă-ar fi să judecăm pe fiecare după preţul lui, cine-ar scăpa nebătut cu biciul? De unde e această replică? Din discuţia dintre Hamlet şi actori.
Cum erau privite volumele dumneavoastră la momentul apariţiei? Eraţi mulţumit de tirajul pe care îl aveau?
Habar n-aveam. Tirajele nu se comunicau. Al treilea volum, aşa-numitul versuri, avea tiraj de 300 de exemplare. Dar nu se punea problema şi nici nu mă interesa. Eram mulţumit că nu mi s-au cerut niciodată modificări de text, nu mi-au scos nimic la Direcţia Presei. Sigur, am fost ajutat foarte mult de Matei care avea încredere în literatura mea. A şi scris despre ea pe măsură ce apărea şi mi-a explicat că s-a dus la Manolescu, care locuia la Câmpina. S-a dus special cu dactilograma primului volum şi l-a rugat să facă referat pentru editură. Manolescu a scris un text entuziast. Ei erau prieteni pe vremea aia.
Cîte pisici mai aveţi?
Acum nu mai am. Cînd m-am mutat aici, mai aveam patru. Ultima a murit exact în ziua în care s-a încheiat dictatura bolşevică în România, în ziua în care a fost executat Ceauşescu, la o vîrstă foarte înaintată, cred că avea 20 de ani.
În ce relaţie eraţi cu scriitorii optzecişti care s-au regăsit în poemele dumneavoastră?
Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa.
Cu care aţi scris şi un volum.
Da, eram foarte încîntat. Scriam cîte un capitol şi el scria capitolul corespondent. A şi apărut Limitele puterii sau mituirea martorilor, un roman rusesc. Ştiu că ne întîlneam dimineaţa la cîrciumă şi schimbam manuscrise. Plănuiam deja volumul şapte sau opt, adică aveam în minte desfăşurarea. El era mai rezervat.
Ce mai face mopete? E adevărat că personajul mopete conţine anagrama cuvintelor „poem“ şi „poet“ sau e doar o legendă?
E o legendă, nu ştiu o interpretare, mopete mi-a venit pur şi simplu. Mi-a fost dat. Primul poem e o chestie care n-a fost reţinută – „mopete şi cu un grup de motociclete“, pentru eufonie şi adevăratul prim poem din ciclu a fost „mopete stă la masă în local şi scrie un poem despre poem mopete stînd la masă şi scriind un poem…etc.“ Şi, pe urmă de aicea plecînd, Nemoianu îmi comanda despre prietenul tatălui lui Vasilescu.
Îl mai puneţi pe Mopete să scrie?
Nu, n-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit.
Cam ce prieteni din străinătate vă caută?
Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.
Aveţi un prieten, se cheamă Hamlet, din cîte am observat.
Da, eu am fost învăţat de frate-miu, în vara lui ’40, cînd vorba aceluia „se răsturna o lume veche şi se construia vijelios“ Statul Naţional Legionar – generalul Antonescu şi Horia Sima. Frate-miu citea cu voce tare Hamlet în versiunea lui Dragoş Protopopescu, despre care nu ostenesc să spun că este superioară lui Shakespeare.
Interviu realizat de Doina IOANID, Cezar GHEORGHE, un cristian
Observator cultural le mulţumeşte Denisei Comănescu şi lui Tudor Jebeleanu pentru punerea la dispoziţie a fotografiilor.
poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula de dimineaţa, şi aşezîndu-se în pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini –
să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit
încît i se înconvoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini
în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie, poezia
trebuie să fie vorbire interioară, adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)