http://www.biziday.ro/?p=298
Roşia Montană în pericol de dizolvare
Posted on January 27th, 2010 by Ionut
de Romana Puiuleţ
În timp ce proiectul de minerit de la Roşia Montană naşte pasiuni sau adversităţi, care ajung până în Parlamentul European (vezi contrele dintre penelistele Renate Weber şi Adina Vălean), chestiuni juridice ceva mai neobişnuite pun în pericol investiţia. Un pericol atât de mare că aproape rimează cu dizolvarea societăţii. Registrul Comerţului a respins cererea depusă de Roşia Montană Gold Corporation de a înregistra majorarea de capital, pe care a făcut-o în data de 16 octombrie. Am mai vorbit despre asta într-o altă postare. Şi, ştiu. Ştiu că pare complicat. O să insist însă pentru că am pus mâna pe nişte documente. Şi cred că “scăparea” avocăţească poate fi mană cerească pentru orice duşman al proiectului. Citind documentele am ajuns la concluzia că, în acest moment, un avocat abil ar putea să transforme afacerea Roşia Montană într-o amintire.
Judecătorul de la Registrul Comerţului s-a uitat probabil cruciş şi el când a văzut în acte că nici Gabriel Resources nu mai e firma din Canada ci un vehicul financiar din Jersey, de la care s-a împrumutat Gabriel. Iar împrumutaţii, care ar fi trebuit să vină cu bani la majorarea de capital, au luat bani nu de la noul acţionar ci de la vechiul. După ce s-a uitat cruciş, Judecătorul din Alba a respins majorarea, ceea ce pune într-o situaţie delicată întregul proiect. Pentru că Roşia Montană Gold Corporation ajunsese în pragul dizolvării, din cauza diminuării activului net. Când valoarea proprietăţilor unei firme este mai mică decât valoarea datoriilor ei, încep problemele. Datoriile, în valoare de 1,14 miliarde de lei din 2008, erau mai mari decît activele societăţii, adică 935 de milioane de lei.
Aşa că Gabriel Resources a decis să salveze compania din România de la dizolvare aducând alţi bani de acasă. Era nevoie de cel puţin 597 de milioane de lei. Pentru că statul deţine 19,3% din acţiuni, a fost obligat să vină şi el cu aport în numerar. Pentru că societatea de stat, Minvest Deva nu avea banii, 115 milioane de lei, a acceptat un împrumut chiar de la investitorul privat, adică de la Gabriel Resources. Neobişnuit, am mai zis asta. Dar e doar începutul ciudăţeniilor.
Gabriel Resources Limited a făcut la fel şi s-a împrumutat de la compania mamă din Canada, fără să aducă prea multe documente lămuritoare. Asta i-a şi derutat pe judecătorii de la Alba, care au vrut să ştie clar şi transparent de unde vin banii, pentru ce şi pentru cine. Aşa că au decis că nu opereze nimic. Compania mai avea o şansă pentru ca majorarea de capital să fie înregistrată, şi anume recursul, care trebuia depus în termen de 15 zile. Termenul a fost depăşit dar recursul nu a fost înregistrat. A venit doar o altă cerere pentru operarea majorării capitalului social, depusă tot după expirarea termenului. În aceste condiţii, Societatea Comercială Roşia Montană Gold Corporation a depăşit data limită pînă la care putea să îşi rezolve problema legată de finanţarea societăţii.
Legea societăţilor comerciale spune că din momentul ce o companie îşi declară starea de dizolvare este obligată să rezolve problema pînă la finalul anului următor. Iar “sfîrşitul anului următor” a fost 31 decembrie 2009. Iar în acest moment orice creditor, orice acţionar sau chiar judecătorul sindic pot să ceară dizolvarea RMGC. Am încercat azi să iau o declaraţie şi de la RMGC dar nu am reuşit. Au spus că trebuie să trimită solicitarea mea în Canada , la vehicul probabil, nu ştiu exact. Dar bag de seamă că e tristă situaţia.
* Share/Bookmark
Filed under: ROMANA
« Regele a ieşit la arat Cutremurul, petrolul şi americanii »
16 Responses to “Roşia Montană în pericol de dizolvare”
1.
Christiansen, on January 27th, 2010 at 20:33 Said:
Ar fi prea frumos sa se dizolve RMGC :smile: Eu am fost impotriva proiectului asta de la inceput, dar nu ma asteptam sa se finalizeze atat de simplu
2.
vali, on January 27th, 2010 at 21:16 Said:
Pai daca se dizolva ei, vin altii. Probabil rusi.
3.
Moise Guran, on January 27th, 2010 at 21:51 Said:
Romana e din Alba. Si probabil e mandra de judecatorul ei. Deocamdata nimeni nu a cerut dizolvarea RMGC si probabil acest lucru nici nu se va intampla. Rabdare si tutun, atat va spun. Feelingul imi spune ca muntii aia vor scapa pana la urma.
4.
romana, on January 27th, 2010 at 21:52 Said:
Va imaginati ce e in dosarul ala daca judecatorul sindic a respins cererea de inregistrare a majorarii de capital. Se intampla extrem de rar si numai la firme de trei lei. Nu la mega proiecte supergirate de Guvernul unei tari. De asta toata povestea este extrem de socanta.
5.
Codruta, on January 27th, 2010 at 22:37 Said:
Ideea e ca unu’ ca Vi(n)deanu baga proiecte proaste ale unor firme de 2 bani, in Programul de Guvernare – si ca Base il gireaza, incercand (impotriva oricarui bun-simtz) sa-l… discute in CSAT!!!
Parca il si VAD pe Marele Specialist Oprea, dandu-si doct cu parerea despre “dezvoltarea sustenabila” samd… :P
6.
Tzipi, on January 28th, 2010 at 04:03 Said:
Dar pana la urma, de ce nua dopta o lege impotriva cianurii, si scapa de canadieni rapid.
Cert este ca, Canada din asta traieste : din exploatarea resurselor naturale ale altor tari si din exploatarea imigrantilor .
7.
Christiansen, on January 28th, 2010 at 06:45 Said:
Corect! Ungurii au trecut prin Parlament o lege impotriva exploatarii aurului dupa metoda asta paguboasa. La noi, doi parlamentari au avut o initiativa care nu a prins. De ce?
8.
Axante, on January 28th, 2010 at 07:41 Said:
Materialul asta ar merita Oscarul de Mediu. Codruta, Alburnus l-ati citit? Nu a cerut nimeni dizolvarea? Pai hai sa o cerem noi.
Sunt mandru de tine Romana.
9.
RMGC in pericol de dizolvare | ecoreporter.ro, on January 28th, 2010 at 09:01 Said:
[...] În timp ce proiectul de minerit de la Roşia Montană naşte pasiuni sau adversităţi, care ajung până în Parlamentul European (vezi contrele dintre penelistele Renate Weber şi Adina Vălean), chestiuni juridice ceva mai neobişnuite pun în pericol investiţia. Un pericol atât de mare că aproape rimează cu dizolvarea societăţii. Registrul Comerţului a respins cererea depusă de Roşia Montană Gold Corporation de a înregistra majorarea de capital, pe care a făcut-o în data de 16 octombrie. Am mai vorbit despre asta într-o altă postare. Şi, ştiu. Ştiu că pare complicat. O să insist însă pentru că am pus mâna pe nişte documente. Şi cred că “scăparea” avocăţească poate fi mană cerească pentru orice duşman al proiectului. Citind documentele am ajuns la concluzia că, în acest moment, un avocat abil ar putea să transforme afacerea Roşia Montană într-o amintire. citeste mai departe aici>> [...]
10.
ecoreporter, on January 28th, 2010 at 09:10 Said:
mi-am permis sa repostez articolul dvs. pe
http://www.ecoreporter.ro/?p=117 si pe
http://jurnaldesighisoara.wordpress.com/2010/01/28/rmgc-in-pericol-de-dizolvare/
…cu indicarea sursei, desigur!
am sa-l recomand si cititorilor altor bloguri!
cu stima
hans hedrich
ecoreporter
11.
renderman, on January 28th, 2010 at 09:35 Said:
Trecand peste chichitele legale, mi se pare interesant cum toata lumea “uita” ca Gabriel Resources nu e o asa-zisa companie respectabila, cu traditie, ci o firmulita cu sediul intr-un paradis fiscal (insulele Jersey), infiintata de “afaceristul” de origini mioritice Frank Timis special pentru a inhata aurul din Apuseni, cu complicitatea autoritatilor locale si ajutorul altui afacerist local, Ovidiu Tender.
”
……………………………………
Timis se prezenta ca investitor al societatii Gabriele Resources Ltd., inregistrata in gradina Edenului din St.
Helier, capitala raiului fiscal al insulei Jersey, din arhipelagul paradisiac Channel Islands, care se scalda ca nesimtitul in apele internationale, la doi pasi de coastele Normandiei.
…………………………………
Tender ii va asigura spatele lui Timis, pentru orice eventualitate, prin relatiile lui privilegiate din zona sistemului sigurantei nationale, iar in contrapartida il va ruga pe Timis sa-i bage oamenii din grupul Tender SA in consiliul de administratie al societatii Gabriele Resources Ltd. |n cele din urma, Tender s-a bagat personal in consiliu, ca presedinte.
……………………………………
”
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1231554-frank-timis-inhatat-aurul-din-apuseni-printr-caruta-falsuri-iar-tariceanu-inchis-ochii.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Frank_Timi%C5%9F
12.
Moise Guran, on January 28th, 2010 at 10:53 Said:
E discutabil daca un ONG care iubeste pur si simplu natura poate cere sau nu dizolvarea unei firme pentru ca nu si-a majorat capitalul. Eu, in acest caz, prin oricine are interes direct inteleg un creditor. E posibil sa ma insel.
13.
romana, on January 28th, 2010 at 11:06 Said:
“In cazul neintrunirii adunarii generale extraordinare in conformitate cu alin. (1) sau daca adunarea generala extraordinara nu a putut delibera valabil nici in a doua convocare, orice persoana interesata se poate adresa instantei pentru a cere dizolvarea societatii.”. Asta spune legea societăţilor comerciale-”orice persoană interesată.” Cititi astazi si http://www.bursa.ro
14.
adriana, on January 28th, 2010 at 12:08 Said:
asta ar putea insemna ca videanu,pdl vor o bucata mai mare din tot cascavalul. frank timis deja este prea mic,un rechin de acvariu. el a dat spaga a uns partidele acum 4,5,7 ani,erau alti bani atunci,cu 100k de euro cumparai juma de parlament. se va face dar cu altcineva,mult mai bazat,iar statul probabil ca nu va lua chiar nimic. ordinul de marime al noilor spagi este dat de contraactul cu autostrada comarnic brasov. discutam de miliarde
15.
odojak, on January 28th, 2010 at 15:22 Said:
Dragă Moise, eu nu cred că munții vor scăpa. Constrângerile legale nu sperie pe niciunul dintre grangurii pedeliști. Au pus mâna pe țara asta. E a lor! Iar dacă Videanu a spus că da, atunci așa va fi. Am convingerea că ceea ce este mai rău, oricât de neverosimil, se va întâmpla. Noi vom lătra de pe margine iar răspunsul va fi cel al lui Berceanu în fața probelor care arătau clar că EBA a fost votată eurodeputat cu ordin de la centru – Așa, și?
Mi-ar plăcea să mă contrazică Romana…
16.
romana, on January 28th, 2010 at 15:43 Said:
odojac, eu inca mai traiesc cu speranta. De asta mai lupt pentru adevar prin materialele mele. Am sustinut de la inceput (de cand a iesit Videanu cu declaratiile alea) ca proiectul asta nu este doar la mana politicienilor. In cazul asta, nu numai ei decid. Decide instanta. Si astazi cred in ea. Asa mi-a venit. :) Acum intregul proiect este la mana instantei. Nu le mai apartine. Mai mult decat niciodata. Si din cate vad eu sunt saraci lipiti. Videanu nu are nevoie de niste baieti fara bani acolo, nu? Cine mai cotizeaza?
joi, 28 ianuarie 2010
Statul s-a vândut Roşiei Montane
Statul s-a vândut Roşiei Montane
via Biziday by Ionut on 1/25/10
de Romana Puiuleţ
Participaţia statului în proiectul Roşia Montană este la mâna investitorului privat, scrie ziarul Bursa. Cred că aşa se explică atitudinea lui Videanu (includerea temei în programul de guvernare) dar şi intenţia de a reevalua proiectul. Compania RMGC a făcut o majorare de capital, iar statul, deşi a subscris, nu a venit şi cu banii, respectiv 115 milioane de lei (aprox. 28 de milioane de euro), pentru a-şi menţine ponderea în afacere. Minvest Deva nu a avut banii necesari, iar Ministerul Economiei nici atât. Aşadar, investitorul şi Minvest au ajuns la o soluţie inedită şi unică în istoria post decembristă. Statul a subscris în cadrul majorării de capital cu banii investitorului privat, adică ai Gabriel Resources, şi şi-a păstrat ponderea în afacere, adică 19,3%. În traducere liberă, povestea sună cam aşa. Statul român tocmai ce a operat vânzarea mascată a pachetului pe care îl deţinea în proiectul Roşia Montană. Şi asta pentru că nu a avut de unde să scoată 28 de milioane de euro. Credeţi că nu a avut de unde? Ha! Şi cum mai justifică acum povestea frumoasă cum că statul român o sa încaseze miliarde de euro din dividende şi alte beneficii? Videanu este incredibil!
Lista de discutii salvati@rosiamontana.ro este intretinuta de StrawberryNet http://www.ngo.ro
via Biziday by Ionut on 1/25/10
de Romana Puiuleţ
Participaţia statului în proiectul Roşia Montană este la mâna investitorului privat, scrie ziarul Bursa. Cred că aşa se explică atitudinea lui Videanu (includerea temei în programul de guvernare) dar şi intenţia de a reevalua proiectul. Compania RMGC a făcut o majorare de capital, iar statul, deşi a subscris, nu a venit şi cu banii, respectiv 115 milioane de lei (aprox. 28 de milioane de euro), pentru a-şi menţine ponderea în afacere. Minvest Deva nu a avut banii necesari, iar Ministerul Economiei nici atât. Aşadar, investitorul şi Minvest au ajuns la o soluţie inedită şi unică în istoria post decembristă. Statul a subscris în cadrul majorării de capital cu banii investitorului privat, adică ai Gabriel Resources, şi şi-a păstrat ponderea în afacere, adică 19,3%. În traducere liberă, povestea sună cam aşa. Statul român tocmai ce a operat vânzarea mascată a pachetului pe care îl deţinea în proiectul Roşia Montană. Şi asta pentru că nu a avut de unde să scoată 28 de milioane de euro. Credeţi că nu a avut de unde? Ha! Şi cum mai justifică acum povestea frumoasă cum că statul român o sa încaseze miliarde de euro din dividende şi alte beneficii? Videanu este incredibil!
Lista de discutii salvati@rosiamontana.ro este intretinuta de StrawberryNet http://www.ngo.ro
Silvia Jinga. Un „disident” in piele de supleant (Supleantul de Petru Popescu)
Un „disident” in piele de supleant
Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010
Un „disident” in piele de supleant
Romanul Supleantul de Petru Popescu
Autor: Silvia Jinga
Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977. Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor. Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor. In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.
Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania, si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare. Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat in mediul coditian al familiei Ceausescu.
Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant. Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui. Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea, tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata. Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.
Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi. Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.
Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid. Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”. Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului. De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.
Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica. Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului. Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta, mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste. Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp. Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile. Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.
Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt: „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”. Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori. Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945. I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.
In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii, securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal. El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze. Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer. E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie. Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman. Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.
Planul erotic desenat diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant. Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei). In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii. Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii. Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara. Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti. Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende. Strofocarea momentului e creionata excelent in roman.
Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa: opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”. Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975 unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare. Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind.
Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.
Popularity: 10% [?]
Cultural, Dezbateri, Politic, Uncategorized
2 Responses to “Un „disident” in piele de supleant”
1.
corneliuflorea says:
January 24, 2010 at 10:05 pm
FELICITARI STIMATA SILVIA JINGA, pentru acest articol,ce este atit o recenzie de carte cit si o analiza corecta a realitatii de atunci, a scriitorului PP. Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod special a fost delictetea, finetea cu care spuneti franc TOTUL ADEVARUL despre PP. De altfel tot ce publicati DVS in Curentul International denota seriozitate, sinceritate si profesionlitate publicistica. Si inca odata finetea, cu care impletiti punctele de vedere personale cu sinceritatea DVS de persoana libera spiritual. Diferenta dintre DVS si mine este ca il numiti pe PP ”disident de catifea” iar eu il consider o zdreanta de fals disident, care acum umbla dupa interese personale, de tot felul ! Pacat de cititorii din trecut, majoritatea dezamagita de INTOARCEREA si acum de SUPLEANTUL….Mie imi lipseste cu desavirsire si finetea…
2.
Dumitru Stoian says:
January 27, 2010 at 6:49 am
Fals,si total neadevarat:despre mortzi,numai de bine,dar Zoe a fost o femeie frivola,mai tot timpul ,,nesaturata” de barbatzi.In 1978 raspundeam de o unitate getax si m-am pomenit vizitat de doi securisti in civil.Erau inspaimatatzi pentruca o …,,pierdusera” pe tovarasa Zoia.Stiau doar ca luase un taxi,si mi-au cerut sa fac un apel voalat discret prin radio-talefon.Am lansat apelul general ,,soferul care a transportat ieri o persoana feminina importanta sa se prezinte la directzie”. In nici zece minute un sofer tanar de getax s-a prezentat,raportand laconic precum ca o transportase pe tovarasa Zoia cu o zi inainte in Drumul Taberii,strada…si numarul…,si chiar o ajutase sa-si duca valiza.Neintrebat adaugase chiar ca acolo o astepta o persoana masculina.Intretimp securistii se descarcasera la mine ca ,,asa face mereu,ne fenteaza,disparand cu cate unul!”
Asa ca totul e gargara la adresa fiicei genialului,ca era asa si pe dincolo,nu ca tat’su si ma-sa,etc.Ba chiar am citit acum catva timp un articol semnat de d-na Lupea,o ziarista dealtfel serioasa, ca,vezi doamne,Zoia a fost chiar o victima a familiei Ceausescu!
Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010
Un „disident” in piele de supleant
Romanul Supleantul de Petru Popescu
Autor: Silvia Jinga
Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977. Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor. Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor. In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.
Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania, si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare. Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat in mediul coditian al familiei Ceausescu.
Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant. Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui. Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea, tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata. Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.
Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi. Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.
Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid. Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”. Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului. De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.
Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica. Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului. Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta, mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste. Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp. Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile. Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.
Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt: „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”. Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori. Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945. I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.
In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii, securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal. El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze. Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer. E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie. Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman. Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.
Planul erotic desenat diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant. Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei). In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii. Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii. Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara. Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti. Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende. Strofocarea momentului e creionata excelent in roman.
Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa: opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”. Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975 unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare. Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind.
Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.
Popularity: 10% [?]
Cultural, Dezbateri, Politic, Uncategorized
2 Responses to “Un „disident” in piele de supleant”
1.
corneliuflorea says:
January 24, 2010 at 10:05 pm
FELICITARI STIMATA SILVIA JINGA, pentru acest articol,ce este atit o recenzie de carte cit si o analiza corecta a realitatii de atunci, a scriitorului PP. Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod special a fost delictetea, finetea cu care spuneti franc TOTUL ADEVARUL despre PP. De altfel tot ce publicati DVS in Curentul International denota seriozitate, sinceritate si profesionlitate publicistica. Si inca odata finetea, cu care impletiti punctele de vedere personale cu sinceritatea DVS de persoana libera spiritual. Diferenta dintre DVS si mine este ca il numiti pe PP ”disident de catifea” iar eu il consider o zdreanta de fals disident, care acum umbla dupa interese personale, de tot felul ! Pacat de cititorii din trecut, majoritatea dezamagita de INTOARCEREA si acum de SUPLEANTUL….Mie imi lipseste cu desavirsire si finetea…
2.
Dumitru Stoian says:
January 27, 2010 at 6:49 am
Fals,si total neadevarat:despre mortzi,numai de bine,dar Zoe a fost o femeie frivola,mai tot timpul ,,nesaturata” de barbatzi.In 1978 raspundeam de o unitate getax si m-am pomenit vizitat de doi securisti in civil.Erau inspaimatatzi pentruca o …,,pierdusera” pe tovarasa Zoia.Stiau doar ca luase un taxi,si mi-au cerut sa fac un apel voalat discret prin radio-talefon.Am lansat apelul general ,,soferul care a transportat ieri o persoana feminina importanta sa se prezinte la directzie”. In nici zece minute un sofer tanar de getax s-a prezentat,raportand laconic precum ca o transportase pe tovarasa Zoia cu o zi inainte in Drumul Taberii,strada…si numarul…,si chiar o ajutase sa-si duca valiza.Neintrebat adaugase chiar ca acolo o astepta o persoana masculina.Intretimp securistii se descarcasera la mine ca ,,asa face mereu,ne fenteaza,disparand cu cate unul!”
Asa ca totul e gargara la adresa fiicei genialului,ca era asa si pe dincolo,nu ca tat’su si ma-sa,etc.Ba chiar am citit acum catva timp un articol semnat de d-na Lupea,o ziarista dealtfel serioasa, ca,vezi doamne,Zoia a fost chiar o victima a familiei Ceausescu!
Nicolae Rusu. Canonul criticii revoluţionariste
Pe marginea cărții Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”
Canonul criticii revoluţionariste
Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010
Canonul criticii revoluţionariste
Insemnari din Basarabia
Autor: Nicolae Rusu
Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.
În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu. Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”. Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?
Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ‘89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu, drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână. „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”). Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97).
Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care, ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.
Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.
Nicolae Rusu (pentru conformitate Vasile Soimaru)
Popularity: 2% [?]
Canonul criticii revoluţionariste
Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010
Canonul criticii revoluţionariste
Insemnari din Basarabia
Autor: Nicolae Rusu
Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.
În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu. Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”. Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?
Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ‘89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu, drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână. „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”). Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul, tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97).
Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care, ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.
Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.
Nicolae Rusu (pentru conformitate Vasile Soimaru)
Popularity: 2% [?]
miercuri, 27 ianuarie 2010
“The Revolutionary Holocaust” -Un serial video despre Holocaustul revolutionar
Jurnalistul american Glenn Beck a realizat primul său documentar, cu titlul “The Revolutionary Holocaust”, care arată originile ideologiei stângiste şi ororile pe care le-a produs. Comentarii despre documentar, pe NewsReal Blog ( şi o descriere detaliată AICI, în 10 părţi), şi pe situl lui Glenn Beck, AICI şi AICI.
Documentarul, împărţit în 7 părţi :
Sursa primarăUn serial video despre Holocaustul revolutionar
Documentarul, împărţit în 7 părţi :
Sursa primarăUn serial video despre Holocaustul revolutionar
„Pacepa poartă barbă şi mustăţi tunse scurt. Îl cheamă Paul Montaigne“
„Pacepa poartă barbă şi mustăţi tunse scurt. Îl cheamă Paul Montaigne“
18 Iun 2009 Mirela Corlatan | 4 comentarii | 4795 vizualizari
Înfăţişarea pe care şi-a luat-o generalul Ion Mihai Pacepa după fuga sa în America este dezvăluită de un document intern al Direcţiei de Informaţii Externe, descoperit de un cercetător de la CNSAS.
„După trădare a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustăţi tunse scurt. Domiciliază sub identitatea de Paul Montaigne în apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed 1800 Rupert av. Mc Clean, într-o zonă locuită de foste cadre ale CIA.” Acestea sunt câteva dintre informaţiile aflate de angajaţii serviciilor de informaţii româneşti după patru ani de muncă asiduă ce au urmat fugii generalului Ion Mihai Pacepa în Statele Unite. Ele sunt cuprinse în „Fişa biografică privind pe trădătorul Pacepa Mihai”, datată în noiembrie 1981 şi descoperită de cercetătorul Liviu Ţăranu în arhivele ce au fost preluate de CNSAS de la Serviciul de Informaţii Externe.
Pe lângă înfăţişare, documentul relevă şi condiţiile în care trăia în acel moment generalul.
Publicitate
„Posedă un imobil cu două nivele prevăzut cu sisteme de avertizare-alarmare şi are pază permanentă la acesta. Foloseşte autoturismul cu nr. Va-UKP-980. Ca menajeră personală este folosită numita Iskra Maria, de origine iugoslavă, angajată a CIA, care este dirijată de regulă şi spre alţi trădători români (Horodincă, Nicola, Răuţă).” Potrivit ofiţerilor de informaţii, Pacepa era „preocupat ca în viitor să se stabilească în statul Virginia din SUA” şi era folosit de CIA, printre altele, pentru „identificarea pe bază de fotografii şi fişe a cadrelor de Securitate, precum şi a delegaţilor trimişi în SUA de diferite ministere şi instituţii”.
Pe lângă „fişa trădătorului”, Liviu Ţăranu a descoperit şi multe alte documente care demonstrează că fuga lui Pacepa în Statele Unite, pe 28 iulie 1978, în timpul unei vizite în RFG, a fost şansa generalul Iulian Vlad de a accede în funcţia de şef al Securităţii. Pe atunci subsecretar de stat în MI, Iulian Vlad a fost, pe lângă Emil Macri, şeful Direcţiei I, unul dintre cei doi generali numiţi în comisia de anchetă ce s-a format imediat după dispariţia lui Pacepa de la hotelul din Bonn. „Iulian Vlad a avut atuul că ştia limba germană şi a fost trimis în RFG, unde a avut diverse întâlniri cu oficiali de la Interne. Rolul său în această anchetă a fost foarte important pentru numirea lui ulterioară ca şef al Securităţii”, apreciază cercetătorul, care a grupat toate aceste documente în volumul „Ion Mihai Pacepa în documentele Securităţii”, apărut la Editura Enciclopedică. Ele descriu cutremurul produs de fuga lui Pacepa în serviciile de informaţii româneşti. „Sute de ofiţeri, inclusiv generali, au dispărut cu săptămânile de acasă, fiind cazaţi la Rahova sau în case conspirative şi anchetaţi pentru a se descoperi eventuala legătură cu fuga lui Pacepa”, spune Liviu Ţăranu.
Pe de altă parte, în Occident agenţii transmiteau cu asiduitate toate ecourile fugii lui Pacepa în presă. Rapoartele lor relevă şi o doză de naivitate a agenţilor români, care codaseră numele marilor capitale europene, deşi identitatea lor era foarte transparentă. Viena, de exemplu, era numită „Viişoara” într-o notă în care se prezentau toate articolele despre Pacepa în marile publicaţii austriece.
Ce face Pacepa în 2009
Potrivit Luciei Hossu-Longin, care i-a luat recent un interviu lui Pacepa în SUA, astăzi, la 80 de ani, generalul este „întruchiparea unui spion: atletic, bronzat, destins. (...) Este proprietarul unui business, s-a recăsătorit cu o profesoară universitară americană, i-a creat o viaţă socială şi politică intensă, a devenit membru a numeroase asociaţii şi cluburi profesionale, călătoreşte frecvent în Europa de Vest şi în alte colţuri ale lumii”, după cum a spus aceasta într-un interviu pentru Cotidianul. Interviul i-a fost luat în Miami şi este publicat în volumul „Faţă în faţă cu generalul Pacepa”, ce se lansează sâmbătă la Bookfest, la standul Humanitas.
18 Iun 2009 Mirela Corlatan | 4 comentarii | 4795 vizualizari
Înfăţişarea pe care şi-a luat-o generalul Ion Mihai Pacepa după fuga sa în America este dezvăluită de un document intern al Direcţiei de Informaţii Externe, descoperit de un cercetător de la CNSAS.
„După trădare a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustăţi tunse scurt. Domiciliază sub identitatea de Paul Montaigne în apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed 1800 Rupert av. Mc Clean, într-o zonă locuită de foste cadre ale CIA.” Acestea sunt câteva dintre informaţiile aflate de angajaţii serviciilor de informaţii româneşti după patru ani de muncă asiduă ce au urmat fugii generalului Ion Mihai Pacepa în Statele Unite. Ele sunt cuprinse în „Fişa biografică privind pe trădătorul Pacepa Mihai”, datată în noiembrie 1981 şi descoperită de cercetătorul Liviu Ţăranu în arhivele ce au fost preluate de CNSAS de la Serviciul de Informaţii Externe.
Pe lângă înfăţişare, documentul relevă şi condiţiile în care trăia în acel moment generalul.
Publicitate
„Posedă un imobil cu două nivele prevăzut cu sisteme de avertizare-alarmare şi are pază permanentă la acesta. Foloseşte autoturismul cu nr. Va-UKP-980. Ca menajeră personală este folosită numita Iskra Maria, de origine iugoslavă, angajată a CIA, care este dirijată de regulă şi spre alţi trădători români (Horodincă, Nicola, Răuţă).” Potrivit ofiţerilor de informaţii, Pacepa era „preocupat ca în viitor să se stabilească în statul Virginia din SUA” şi era folosit de CIA, printre altele, pentru „identificarea pe bază de fotografii şi fişe a cadrelor de Securitate, precum şi a delegaţilor trimişi în SUA de diferite ministere şi instituţii”.
Pe lângă „fişa trădătorului”, Liviu Ţăranu a descoperit şi multe alte documente care demonstrează că fuga lui Pacepa în Statele Unite, pe 28 iulie 1978, în timpul unei vizite în RFG, a fost şansa generalul Iulian Vlad de a accede în funcţia de şef al Securităţii. Pe atunci subsecretar de stat în MI, Iulian Vlad a fost, pe lângă Emil Macri, şeful Direcţiei I, unul dintre cei doi generali numiţi în comisia de anchetă ce s-a format imediat după dispariţia lui Pacepa de la hotelul din Bonn. „Iulian Vlad a avut atuul că ştia limba germană şi a fost trimis în RFG, unde a avut diverse întâlniri cu oficiali de la Interne. Rolul său în această anchetă a fost foarte important pentru numirea lui ulterioară ca şef al Securităţii”, apreciază cercetătorul, care a grupat toate aceste documente în volumul „Ion Mihai Pacepa în documentele Securităţii”, apărut la Editura Enciclopedică. Ele descriu cutremurul produs de fuga lui Pacepa în serviciile de informaţii româneşti. „Sute de ofiţeri, inclusiv generali, au dispărut cu săptămânile de acasă, fiind cazaţi la Rahova sau în case conspirative şi anchetaţi pentru a se descoperi eventuala legătură cu fuga lui Pacepa”, spune Liviu Ţăranu.
Pe de altă parte, în Occident agenţii transmiteau cu asiduitate toate ecourile fugii lui Pacepa în presă. Rapoartele lor relevă şi o doză de naivitate a agenţilor români, care codaseră numele marilor capitale europene, deşi identitatea lor era foarte transparentă. Viena, de exemplu, era numită „Viişoara” într-o notă în care se prezentau toate articolele despre Pacepa în marile publicaţii austriece.
Ce face Pacepa în 2009
Potrivit Luciei Hossu-Longin, care i-a luat recent un interviu lui Pacepa în SUA, astăzi, la 80 de ani, generalul este „întruchiparea unui spion: atletic, bronzat, destins. (...) Este proprietarul unui business, s-a recăsătorit cu o profesoară universitară americană, i-a creat o viaţă socială şi politică intensă, a devenit membru a numeroase asociaţii şi cluburi profesionale, călătoreşte frecvent în Europa de Vest şi în alte colţuri ale lumii”, după cum a spus aceasta într-un interviu pentru Cotidianul. Interviul i-a fost luat în Miami şi este publicat în volumul „Faţă în faţă cu generalul Pacepa”, ce se lansează sâmbătă la Bookfest, la standul Humanitas.
Le Monde: Magistratura din România este "împânzită" de foşti colaboratori ai poliţiei politice
Magistratura din România este "împânzită" de foşti agenţi ai poliţiei politice comuniste, comentează Le Monde, notând că Florica Bejinaru, noul preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, este suspectată de colaborare cu fosta Securitate.*
Le Monde: Magistratura din România este "împânzită" de foşti colaboratori ai poliţiei politice (Imagine: Mediafax Foto)
"În spatele privirii severe şi prezenţei distante, judecătoarea Florica Bejinariu ascunde un trecut problematic care strică imaginea unei instituţii judiciare române, deja obiectul unor controverse. De la alegerea sa, la 11 ianuarie, la conducerea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), Florica Bejinaru reprezintă o problemă pentru reprezentanţii legii în România. Magistrata ar fi colaborat, în anii 1980, cu poliţia politică din timpul regimului comunist, conform documentelor dezvăluite de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), o instituţie publică", notează Le Monde.
"La 20 de ani de la căderea uneia dintre cele mai dure dictaturi comuniste din Europa, situaţia provocată de prezenţa unui fost colaborator al Securităţii în rândurile magistraţilor creează o imagine negativă. Bucureştiul este criticat constant de Comisia Europeană privind întârzierea reformelor din justiţie şi în privinţa combaterii corupţiei. Coincidenţa face ca Florica Bejinariu să fie aleasă în momentul în care experţii Uniunii Europene sosesc la Bucureşti pentru evaluarea justiţiei. Raportul experţilor ar urma să fie prezentat în februarie. Or, prezenţa foştilor membri ai Securităţii în aparatul judiciar explică probabil, parţial, ritmul lent al reformelor", subliniază cotidianul francez, adăugând că "această prezenţă pare masivă".
Le Monde mai notează că, după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, Ion Iliescu, prezentat drept "nomenclaturist comunist aflat în dizgraţie în ultimii ani ai dictaturii", şi echipa lui "i-au menajat pe foştii ofiţeri ai Securităţii".
Mai mult, noile autorităţi le-au permis agenţilor poliţiei politice să devină magistraţi pe baza diplomelor obţinute în şcolile Securităţii", continuă Le Monde.
"Această situaţie îi decredibilizează pe cei 6.000 de magistraţi români. Dacă Polonia a deconspirat în ultimii trei ani 19 colaboratori ai fostei poliţii politice în sistemul său judiciar, CNSAS-ul din România a depistat 29 în doar opt luni. Şi preşedintele Traian Băsescu a recunoscut că un sfert dintre magistraţii români ar fi colaborat cu fosta Securitate", încheie Le Monde.
CITEŞTE ŞI...
* BIOGRAFIE: Florica Bejinaru, doctorand în sociologie în problema delincvenţei juvenile Social 11 ian 2010
* Costiniu:AMR pune în discuţia judecătorilor contestarea în instanţă a numirii Floricăi Bejinaru Social 11 ian 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)