marți, 31 ianuarie 2012

Ioan Roșca. Folosirea statului în jaful funciar comunisto-fesenist - sumarul unui raport explicativ CIVES -

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Este vorba de o analiză aplicată. Sensul activ al documentului se vede la prima lectură. E vorba de instrumentalizarea statului, a cărui instituții și ale cărui legi, făcute ca să corespundă scopului anticipat, au fost folosite pentru jefuirea fondului (bunurilor) funciar(e) de către oligarhiile comuniste, neocomuniste (feseniste și postfeseniste). Nu e vorba de generalități ci de stabilirea continuității neîntrerupte dintre practicile cleptocratice ale așa-ziselor «revoluții» care au (re)introdus în câmpul social noile-vechi oligarhii.
Cu prietenie, Dan Culcer

Ioan Roșca 
Folosirea statului în jaful funciar comunisto-fesenist
- sumarul unui raport explicativ CIVES -Sursa http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-1

0. Mulţi români au fost făcuţi să creadă că distrugerea ţării în Tranziţia Criminală a fost comisă de anti-comuniştii care au făcut revoluţie în 1989.  Alţii şi-au dat seama că victoria Contrarevoluţiei a permis nomenclaturii securicomuniste rămase la putere să pună mîna pe avuţia publică, acumulată de statul-lagăr din munca prizonierilor, distrugînd economia în procesul de acaparare; dar nu au înţeles cum s-a produs fenomenul şi de aceea opun o slabă rezistenţă propagandei uzurpatorilor. Dar chiar şi cei care denunţă steril crimele comunismului continuat de fesenism, consideră că, din păcate, nu mai avem ce face, pentru că jaful s-ar fi făcut, în general, fără încălcarea legilor şi cu pierderi ireparabile. S-au lăsat hipnotizaţi de cîntarea banaliştilor, învinşi de retorica juriştilor înregimentaţi, care ne amorţesc civismul perorînd despre legalitate, non-retroactivitate, prescripţie, amnistie, nediscriminare, drepturile criminalilor, rătăcirea probelor, etc. Nu spun nimic însă despre "justiţia de tranziţie", nu atacă problema supra-juridică a pedepsirii celor care folosesc legea ca să lovească o naţiune victimă şi apoi să se protejeze de pedeapsă (sau răzbunare). Iar ideologii mercenari ironizează "teoriile complotului" (încercări stîngace de a explica prăbuşirea cetăţilor), asigurîndu-ne că România nu a căzut victimă unei operaţii premeditate de dominare/jefuire/distrugere, executate coerent de o reţea mafiotă sudată. Ca şi cum un atac colectiv împotriva unei comunităţi prinse într-un stat trebuie pegătit în plenare secrete, care să coacă planuri explicite de jaf. Nu aşa e cucerit un organism de viruşi: "complotul" … e în codul lor genetic, asaltul emerge, pe măsură ce noi paraziţi se aruncă pe prada tot mai slăbită, folosind ocazia, descurcîndu-se, înhăintîndu-se. Cel mai mare răpitor al omului e gaşca.
Analiza procesului de acaparare a pămîntului, din 1944 şi pînă azi, revelează mecanismele uzupării, face lumină justiţiară. Acest studiu de caz ne arată cum lucrează "gheara invizibilă", cînd statul capturat de paraziţi e folosit împotriva anticorpilor sociali, "partidul conducător" catalizează boala, guvernul înlănţuieşte victimele, media intoxică minţile, legislaţia pregăteşte crima, iar justiţia împiedică evadarea. Pornind de la un banal proces de recuperare a pămîntului furat unui chiabur din familie, am alocat cîţiva ani cercetării, descoperind importanţa subiectului,  dar şi a metodei de revelare a mecanismelor politice patologice.
Încerc să finalizez argumentaţia şi să organizez masiva documentaţie pe care am strîns-o în aceşti ani de cercetare, într-un raport explicativ, difuzat prin Internet, în care să se vadă uşor justeţea afirmaţiilor ce urmează. Pînă atunci, am crezut cu cale să îmi fac deja cunoscute concluziile, observînd zăpăceala în care se zvîrcoleşte revolta românilor păgubiţi. Recomand lectura neîntreruptă a acestei poveşti de sinteză, pentru a se prinde sensul ei global. Adîncirea analizei se va putea face pe materialul documentar complet.

1. Vom observa procesul de spoliere a pămîntului care ajunsese, în sfîrşit,  la ţărani, după o îndelungată luptă de emancipare (nu comuniştii au inventat la noi exploatarea). În urma împroprietăririlor din 1864, 1881, 1921 şi 1946, a transmisiilor terenului primit (mai ales prin moştenire, dar uneori şi prin vînzări), se ajunsese în 1946 ca, pe lîngă terenurile statului (inclusiv "bunurile mici", încă neprivatizate), comunelor (mai ales islazurile), bisericilor şi altor instituţii, să existe o proprietate funciară privată distribuită destul de echilibrat între: foştii moşieri (care mai aveau cîte 50 ha, după reforma agrară din 1945), tărani mijlocaşi cu cîte circa 3-49 ha şi ţăranii săraci (cu mai puţin de 3 ha) - delimitarea între ultimele categorii fiind relativă.
Să urmărim prin ce procedee au trecut comuniştii acest pămînt la stat şi apoi, prin ce procedee s-au "înzestrat", tot ei,  cu o bună parte din acest teren, după 1989.

2. Prima categorie, a foştilor moşieri, a fost lovită mortal prin decretul  nr. 83 din  2 martie 1949  ("reforma conacelor"), victimele fiind jefuite de pămînt, utilaje şi bunuri, hăituite sau încarcerate, deportate în alte localităţi (după ce au fost scoase din casă numai cu hainele de pe ele), fiind apoi hărţuite şi discriminate toată viaţa (ca şi copiii lor) - pentru "motive de origine socială". Ţăranii săraci (nu neapărat din cauza leneviei, cum se susţine iresponsabil, căci micşorarea proprietăţilor sub pragul de bunăstare a fost produsă şi de creşterea explozivă a populaţiei satelor) au fost instigaţi să participe la această operaţie, răzbunîndu-se pe frustrările acumulate, pe care PMR le-a valorificat. "Lupta de clasă" a fost mai crudă în satele conduse de muncitori (petrolişti, ceferişti, etc.) sau de lepădături locale- plantaţi de partidul de ocupaţie ca primari.
Cele 50 de hectare luate de la fiecare "rămăşiţă exploatatoare" au sporit averea GAS-urilor (gospodării agricole de stat) sau au fost date temporar în folosinţa primelor GAC-uri (gospodării agricole colective).

3. După 1949- cînd PMR "a dat linia",  a urmat (vezi ANIC,  fond  2521 - CC al  PCR - Secţia agrară), un prim asalt împotriva celei de a doua categorii, la instigarea (sub îndrumarea) Secţiei agrare a CC, condusă de Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Al. Moghioroş, tovarăşul Chirtoacă, etc. Ca să îndeplinească sarcina,  activiştii locali au primit mînă liberă, hotărînd, după chef, care duşmani ai lor trebuie stigmatizaţi cu eticheta "chiaburi" şi declaraţi "căpuşe ale tărănimii muncitoare". Criteriile recomandate erau: suprafaţa (gospodării cu mai mult de 3-5 hectare) şi folosirea altora la munci (ceea ce nu se poate evita în campanii agricole manuale, prăşitul sau recoltarea trebuind făcute în echipă).
Instrumentul principal de distrugere a gospodarilor au fost impozitele şi "cotele" fixate prin "legi" de colectare (cum ar fi decretele D121 si D306, HCM 774, 1065 şi 1242- pe 1949; D143 şi Hotărîrea CC-PMR/1950 ; D131 şi D58/1952,  D24/1954; HCM 96, 262, 124 si 154 /1954; D212 şi HCM 1522/55; HCM 2193/56; D61/59, etc.) - înlănţuite astfel încît să-i aducă irezistibil pe "chiaburi" la sapă de lemn. Cotele erau stabilite în funcţie de o recoltă prezumată excesiv, creşteau puternic cu suprafaţa posedată, se recoltau forţat direct la arie, se soldau cu arestarea pentru nelivrare. Mulţi trebuind să cumpere produsele datorate pe piaţă, pentru a se achita de obligaţii. Asta după ce seceta din 1947, amplificată de hărţuiri, făcuse ravagii.

4. Sînt trimişi pe teren procurori (4570 de zile în 4776 de comune - conform unei sinteze CC) pentru a aplica noua lege privind sancţionarea infracţiunilor economice (Decretul 183/1949) combinată cu Legea 16/1949 pentru crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, astfel încît partidul să facă rost de pămînturile,  clădirile şi utilajele necesare înfiinţării TOZ-urilor (întovărăşiri) sau GAC-urilor. Chiaburii sînt arestaţi, judecaţi, condamnaţi, întemniţaţi în masă ca "sabotori" pentru că: şi-au arat pămîntul doar de două ori, nu şi-au stropit pomii din curte, le-a ruginit sapa în şopron, nu şi-au reparat grapa, au semănat sau dezmiriştit cu întîrziere, nu au predat toată cota, au declarat pămînt mai puţin, nu au respectat planul de cultură, s-au exprimat împotriva CAP-urilor, etc. Exact aşa arată motivaţiile zecilor de mii de sentinţe. Judecătorii (mulţi fiind "ridicaţi din popor", cu cîteva luni de pregătire "juridică") au dat pedepsele cerute de secretarul de partid: puşcărie de la o lună la cîţiva ani şi … confiscarea totală a averii. Inclusiv bătrînilor de peste 80 de ani sau celor paralizaţi în pat, care nu şi-au muncit convingător pămîntul. Penitenciarele din toată ţara s-au umplut de aceşti "sabotori" (dispun de registrele respective).
Iar TOZ-urile, GAC-urile  şi GAS-urile au fost "înzestrate" cu un nou val de terenuri, mai mici, dar mai multe ca în 1945.

5. Activiştii C.C. trimişi pe teren pentru campaniile de însămînţare sau recoltare (ca Feler, Bunaciu, Ranghet, Bodnarenco, Chişinevschi, Pintilie, Bîrlădeanu, Apostol, Drăghici, Ceauşescu, tînărul Ion Iliescu, etc) întîmpină cîrtire şi rezistenţă, în ciuda sprijinului dat de Miliţie şi Securitate (ameninţări, bătăi etc).
Izbucnesc peste tot răscoale (a se vedea pentru documentarea acestui fenomen eroic cartea lui Cicerone Ioniţoiu, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rrevolte/). Guvernul comunist trece la represiuni îngrozitoare, coordonate de CC, executate fără scrupule de "securitatea", "miliţia" şi "armata" poporului (tinerele braţe înarmate ale partidului ocupant). Innăbuşirea revoltelor se loveşte de ţărani demni şi curajoşi, susţinuţi din munţi de pungi de rezistenţă.
După ce căpeteniile "rebeliunii" ţărăneşti au fost încarcerate, alături de "sabotori", capacitatea de apărare a satelor a slăbit, comuniştii avînd şiretenia să temporizeze agresiunea.

6. Prin 1952, partidul face un pas strategic înapoi, simulînd mustrarea celor care "au compromis" atragerea ţăranilor spre agricultura socialistă, folosind forţa, fără tact şi cu tehnică juridică primitivă. Vinovată de "deviaţia de dreapta" este declarată gruparea Pauker, căreia i se reproşează ipocrit că a constrîns ţăranii să se asocieze (adică exact ce va face amplificat partidul, în 1962) şi că a trimis pe teren judecători nepregatiţi, care au condamnat chiaburii superficial. Sînt trimise în ţară echipe mixte (cu delegaţi din partea CC, ministerului de interne şi de justiţie) care consemnează mii de abuzuri în rapoarte. Nu le-aş mai fi găsit, în arhiva CC-PCR -secţia agrară, dacă nu ar fi existat manevra anti-Pauker şi dacă feseniştii ar fi izbutit să ducă la bun sfîrşit distrugerea urmelor crimelor comuniste.
În aceste rapoarte, fatale pentru susţinătorii legitimităţii absolute a legalităţii, se arată repetitiv că sentinţele împotriva chiaburilor au depins numai de nevoile de pămînt ale partidului în localitatea respectivă, condamnările fiind cu desăvîrşire nejustificabile. După ce constată abuzul, comisiile de control recomandă… menţinerea sentinţelor - acolo unde s-a făcut GAC şi retrocedarea pămîntului - acolo unde nu mai e nevoie de teren, ci de cote. Procurorul general adjunct Voitinovici sintetizează abuzurile într-un raport secret, arătînd că în fiecare lună a campaniei de vînare a "sabotorilor" (mai exact, a pămîntului lor) au fost întemniţaţi… cîte 25 de mii de ţărani. La plenara CC-PMR din 30 noiembrie 1961, chiar şi Gh. Gheorghiu-Dej recunoaşte că în numele luptei contra chiaburilor, peste 80000 de ţărani au fost urmăriţi în justiţie, din care peste 30000 au fost judecaţi în procese publice - abuzurile fiind imputate Anei Pauker şi lui Teohari Georgescu.

7. În faza de aparentă "destindere", CC recomandă secretarilor, la instruiri, să nu permită chiaburilor  să se strecoare în GAC-uri sau TOZ-uri, sau să-şi doneze terenurile, sau să le divizeze la urmaşi  (înstrăinarea li se interzisese deja, prin Legea 203/1947 şi Decretul 151/1950) - ca să nu scadă nivelul cotelor pe care le aveau de plătit. Incărcarea trenurilor din fiecare judeţ cu recolta destinată hrănirii "proletariatului" (împins spre oraşe ca să legitimeze doctrina comunistă) este supravegheată continuu de "activiştii agrari" care o conduc ca pe o campanie militară.
Nemaiputînd rezista spolierii, presiunilor şi hărţuirii, mijocaşii se descotorosesc de pămînt prin "abandonare" sau "donaţie". Alţii, îl pierd prin confiscare pentru neplata impozitelor sau pe baza numeroaselor legi de desproprietărire, cum ar fi Decretul  405/1949, D111/1951, D70/1953 , foarte eficacele D308/1953 sau finalizatorul D159/1959 (dat cînd s-a considerat că chiaburii au fost suficient storşi şi slabiţi, venind momentul acaparării pămîntului rămas la ei).
Pentru ca jaful să devină iute ireversibil, a fost emis D167/1958 (întărit prin D218/1960) care a fixat termenul de prescriere "extinctivă"… la doi ani (derogînd de la codul civil) chiar şi pentru terenurile înşfăcate "fără nici un titlu". Acesta e mersul/sensul legalităţii comuniste, pentru care juriştii tranziţiei au arătat mult respect. După 1990, tocmai decretul 167 nu a fost abrogat. Iar avocaţii care se fac că luptă pentru reparaţii, că reprezintă victime, "nu au observat" (a se vedea jurisprudenţa) nici măcar că pînă şi decretul anacronic avea prevederi ce ar fi putut fi folosite pentru ca prescripţia să nu fie invocată parşiv (dolosiv).

8. Navigînd cu pricepere între "destinderea internaţională", "desprinderea de Moscova" şi înăbuşirea rezistenţei, comuniştii trec în 1961 la finalizarea "transformării socialiste a agriculturii". În prealabil, o masivă comisie formată din conducătorii agriculturii face o lungă vizită de lucru în SUA, unde misterioşi oameni de afaceri americani le explică cum se organizează agricultura industrializată pe scară largă. A se vedea rapoartele despre vizită, conservate în arhiva CC. Arhivele post-decembriste s-au descotorosit în schimb de probele uriaşei crime numită "cooperativizare" (cîte or mai fi conservat responsabilii) încît judecătorii să poată prezuma pînă azi (folosind strîmb "luminile şi înţelepciunea" amintită în articolul 1203 din codul civil) că intrarea în CAP a fost un act liber, făcut fără violarea consimţămîntului (temei de nulitate în codul civil, prevăzut şi în Convenţia drepturilor omului din 1948), deci care a rămas valid şi după 1990 (jurisprudenţa aferentă trădînd poziţia contrarevoluţionară a juriştilor neepuraţi).  Dar situaţiile lunare din arhiva CC relevă realitatea, în fiecare lună din 1961/62 fiind "convinşi" să se înscrie în "colectivă" mai mulţi ţărani decît se înscriseseră în toţi anii precedenţi. TOZ-urile care pregătiseră terenul (obişnuindu-i pe ţărani să se asocieze, în condiţii relativ avantajoase) dispar suspect, terminîndu-şi brusc menirea. De-abia după finalizarea fulgerătoare a înrobirii, au fost scoşi din puşcării ţăranii dîrji, care ar fi putut opune rezistenţă.
Partidul pune mîna şi pe terenurile ţăranilor săraci, cu ei cu tot,  transformîndu-i în sclavi pe propriul pămînt. Lucruri arhi-cunoscute, eludate sistematic de justiţia fesenistă.

9. Mai există însă o categorie de terenuri, despre care nu se vorbeşte - şi nu întîmplător (au creat mari oportunităţi "ingineriilor" funciare). Incă de prin 1950, în rapoartele şi şedinţele Secţiei agrare a CC-PCR este semnalată cauza faptului că activiştii întîmpină rezistenţă şi de la ţăranii săraci.  Cu ocazia "comasărilor", necesare organizării muncii în TOZ-uri, GAC-uri şi GAS-uri se constată că şi săracii, profitînd de faliile administrative (numai în Ardeal existau cărţi funciare) nu-şi declaraseră tot pămîntul (ca să evite impozitele, cotele, etc). În clipa în care tartorii locali decideau o rocadă funciară (pe baza D151/1950 care, încălcînd art. 481- cod civil, stipula "valabilitatea" schimbului semnat de o singură parte, prevăzînd 6 ani de închisoare dacă celălalt se împotriveşte) şi cel neînscris în asociere, dar cu teren în perimetrul comasat,  pleca în locul celui înscris- începeau vociferările … ambilor. Căci instrucţiunile cereau ca fiecare "deplasat" să fie compensat numai cu suprafaţa trecută la rol. S-a constatat peste tot că nu numai chiaburii îşi ascunseseră pămîntul. Speculînd această situaţie, partidul a forţat o cascadă de comasări, încît să se tot scuture sita sub care îi cădeau în poală noi pămînturi, fără nici un act, fără nici o urmă. Majoritatea celor spoliaţi nu aveau curajul să reclame pămîntul nedeclarat (legile pedepseau dur ascunderea unor suprafeţe). Cei mai săraci, disperaţi, au făcut-o totuşi, în şedinţele TOZ- dar fără nici un rezultat. Pămîntul rămas fără stăpîn fiind comasat in exteriorul perimetrului lăsat in final CAP-ului şi acaparat fără acte de achiziţie.
Partidul-stat îşi completa ilicit zestrea funciară, din a treia categorie de loturi, alături de cele înşfăcate de la chiaburi pe căi variate, sau confiscate în 1949 de la foştii moşieri.

10. Ce s-a întîmplat cu pămîntul astfel capturat? Cu inventivitate juridică, pentru a se îngreuna o reparaţie eventuală, el a fost trecut printr-un lanţ de transferuri, ca să se ascundă păcatul intrării ilicite în proprietate. Iniţial, multe terenuri (expropiate, confiscate, abandonate, donate, găsite) au fost date în folosinţa GAC-urilor şi TOZ-urilor, declarate loturi zootehnice şi experimentale, sau distribuite la cele mai variate instituţii şi ministere. Fabricile, şcolile, spitalele, unităţile militare - au fost înzestrate cu teren, puse să-l lucreze pentru a-şi aproviziona cantina. Apoi (după 1956), pe baza a noi decrete (maşina juridică a duduit continuu), aceste terenuri au fost colectate în GAS-urile înfiinţate între timp, care creşteau ca în poveşti, preluînd loturile de peste tot, pe baza unor procese verbale, în care nu se făcea nici o precizare privind provenienţa.
A urmat măsluirea dreptului de proprietate, operaţie pentru care a fost folosit un alt braţ al partidului: echipele de securi-cadastrişti. Acestea au fost trimise pe teren, pentru a realiza planul naţional al cadastrului funciar (vezi ca exemplu ANIC, Fond 1462-MAD Direcţia Proprietăţii şi bunurilor statului, dos. 207/51), cu instrucţiuni (voi prezenta dovezi) că terenurile posedate de IASuri să fie marcate ca proprietate, numai pe baza proceselor verbale de preluare.  Rapoartele Sectiei agrare CC-PCR relevă, în justificarea comasărilor finale, că GAS-urile aveau în medie o mie de corpuri separate.
Credeţi că acestea proveneau de la cei cîţiva moşieri expropiaţi în 1945 sau de la 10-20 de chiaburi?  A urmărit cineva de unde venea pămîntul păstrat în 1992 sub IAS-uri, folosit după 2000 pentru "inginerii funciare"? A observat cineva că nu s-au comparat suprafeţele uriaşe ale IAS-urilor cu suma expropierilor valide din 1945, ca să se descopere sursa excedentului, privatizat mafiot? S-a întrebat cineva de ce suprafaţa CAP-urilor (stabilită în 1962 prin însumarea loturilor declarate la rol)  era inexplicabil de mică, faţă de suprafaţa arabilă a comunei? A cercetat cineva cum au ajuns o parte din aceste terenuri în administrarea unor instituţii (armată, fermele partidului, Romsilva, etc.), sau cum au fost acestea transformate după 1990 în proprietari… încît să poată vinde pămînt pe nimic?
Dacă nu, de ce cred contestatarii sistemului că nu se mai poate face nimic?

11. Partea din avuţia funciară a românilor subjugaţi pe care mijocaşii  şi săracii au "înscris-o" în CAP, a fost folosită optimal de partid, care şi-a amintit că valoarea moşiilor depindea în trecut de "numărul de suflete"  înjugate. Teoretic (după statutul CAP), a fost vorba o "asociere liberă pe cote părţi" (similară devălmăşiei - în căsătorie). Lecturînd însă "dările de seamă" de la adunările anuale (dacă nu avem amintiri directe, sau de la vreun bunic) sîntem cuprinşi de teroare. PCR a condus cooperatorii ca pe nişte vite, administrate de vătafi pilotaţi de "celula de partid". (O idee despre ce a însemnat viaţa la "colectiv" ne dă şi studiul domnului Socol:  http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2003.2.a05.pdf). E dureros că oraşenii (printre care sînt şi mulţi copii de iobagi ai PCR, fugiţi de la ţară) au arătat nesimţire faţă de această răvăşitoare suferinţă, hîrîind numai că sînt duşi toamna la cules (i-ar stînjeni să observe că au profitat şi ei de sclavia babelor rămase pe cîmp).
De ce nu au cîştigat nimic "asociaţii" ? Pentru că, an de an, partidul impunea, prin decret, achiziţia recoltei, la preţuri ridicole. Incît CAP-ul nu avea cum să profite de eventuala rentabilitate a muncii în comun mecanizate. Se adăuga jefuirea mică, de către trepăduşii care îşi încărcau maşinile de pe cîmp. Şi înghiţirea cîştigurilor rămase, de "investiţiile pentru dezvoltare şi modernizare"- care au fost făcute praf după 1990. Victimei îi rămîneau cîţiva lei pe zi-muncă (de brută), mica ciupeală periculoasă de pe ogorul propriu şi avantajul lotului de folosinţă (de supravieţuit). Trebuind să îndure cotele alimentare, atunci cînd marile obiective industriale au trebuit plătite prin exportarea hranei, sau să facă puşcărie pentru că şi-au tăiat animalul crescut în bătătură, în loc să-l predea la contract.

12.  Dacă în 1990 ar fi învins revoluţia anticomunistă, monumentalele abuzuri funciare ale regimului dărîmat ar fi fost corectate. Nu era greu să deschizi arhivele şi să formezi comisii care să stabilească ce se cuvenea fiecăruia, indiferent de forma în care a fost spoliat. FSN-ul contrarevoluţionar a făcut cu totul altceva. Modul lor de a aborda problema funciară demonstrează caracterul criminal al "tranziţiei", continuitatea genocidului - pînă azi. Prima mişcare au făcut-o în ianuarie 1990 (deşi nu-şi întăriseră încă legitimitatea falsă de emanaţi ai revoluţiei, prin false alegeri) emiţînd Decretul 42. Acesta pretindea că repară abuzul restrîngerii progresive a locului de casă şi al trecerii la stat (conform legii 59/1974) a terenului de sub casa vîndută (pentru care însă, nu a fost compensat vînzătorul terenului expropiat, ci cumpărătorul casei,  de exemplu orăşeanul care-şi făcuse rost de cuibuşor de vacanţă). Este instructiv cum a fost folosit decretul 42 pe teren.  Privilegiaţii cărora li se atribuiseră (de către CAP-uri sau primării) locuri de casă (din pămîntul altora) au fost împămînteniţi acum definitiv pe ele, fiind chiar lăsaţi să se extindă, pînă unde şi-au putut muta gardul. Mai mult, "băieţii deştepţi" din oraşe (directori, informatori, şefi de partid, etc.) s-au înscris (în martie 1990!!) în CAP-urile comunelor limitrofe. Noii "cooperatori" au primit imediat locuri de casă, la şosea, tăind accesul vechilor loturi. Intr-o lună, au apărut miraculos acolo vile mîndre (absorbind o parte din inventarul întreprinderilor jefuite).
La aplicarea legii 18/1991, atunci cînd justificarea abuzului prin art 8. din decretul 42/90 nu a fost posibilă, s-a invocat statutul CAP, deşi acesta  prevedea că nu se pot da locuri de casă (de maxim 250mp) decît după un an de activitate. De 22 de ani însă, în ciuda regulamentelor, nici o Comisie nu vrea să constate nulitatea respectivelor titluri, nici dacă e atentionată insistent…. Iată un exemplu de "Acum nu se mai poate face nimic"…   

13. Legea fesenistă a fondului funciar (L18/1991) e o capodoperă de mîrşăvie juridică. În loc să recunoască nulitatea constituirii GAC/CAP-urilor (şi să reglementeze retrocedarea corectă a terenurilor şi împărţirea activelor), sau să lase membrii să decidă dacă şi cum desfiinţează "asociaţiile" sau le transformă în unele adevărate…  statul s-a apucat să împartă un pămînt pe care nu l-a avut niciodată în proprietate! Juriştii devotaţi sistemului, ca să  îngreuneze repararea ulterioară, parînd pretenţiile la respectarea dreptului de proprietate garantat prin acorduri internaţionale, au născocit în lege expresia "reconstituire"- care sugerează o retrocedare, dar ascunde… o împroprietărire cu propriul tău pămînt, furat de un regim declarat criminal. Încît experţii Curţii Constituţionale să poată sufoca excepţiile ridicate în instanţe, cu teza că nu trebuie respectate (în baza art. 44 din Constituţie sau Convenţiei CEDO) decit titlurile feseniste, care au născut proprietatea în 1992. Aşa că ţăranii i-au fost recunoscători lui Iliescu că le-a dat pămînt…
Tovarăşii care aveau să devină latifudiari (făcînd azi elogiul marii ferme), au dat înapoi, în 1992, maxim zece hectare de familie. Legea a indicat, din start, ca analiza să plece de la cadastrele anului 1990, deşi se ştia că acestea nu reflecta proprietatea reală, căci preluaseră înscrierile ilicite din cadastrele anilor '50, care… au dispărut în integralitate. De 22 de ani, nimeni nu găseşte unde s-a rătăcit muntele de cadastre făcute în toată România înainte de 1974. Nici directorii arhivelor nu ştiu nimic.
 Nu s-a recunoscut în lege nici realitatea ascunderii pămîntului. S-au pretins acte de achiziţie, deşi se ştia că pămîntul ţărănesc s-a moştenit fără acte. S-au cerut martori "de pe cele patru părţi", deşi trecuseră 40 de ani de la rapt.  Fără a se spune un cuvînt despre valul comasărilor şi arondarilor din anii '50. Pentru care din poziţiile schimbate continuu trebuiau considerate mărturiile? Cum trebuia corectat efectul arondarilor? Un teren ideal pentru falsuri şi învîrteli.
Experţii infestării legislative au introdus premeditat  ambiguităţi şi porţi pentru interpretări abuzive, cum ar fi găselniţa că terenul se dă "de regulă" şi "nu neapărat"- pe vechile poziţii.

14. Atît le trebuia complicilor din Comisiile locale, care au făcut averi "respectabile" distribuind mafiot terenurile din poziţii valoroase şi " compensînd" proprietarii prin rîpi îndepărtate.
S-a lucrat cît mai aiurea, încît să se poată strecura printre falii învîrtiţii. S-au făcut măsurări şi calcule greşite, pe baza cărora s-au emis titluri, pentru ca, după aceea, direcţiile OCPI (cadastru) să inventeze retroactiv (în birou) "planuri parcelare" care nu corespund punerilor iniţiale în posesie - ceea ce a generat un lanţ de procese fără sfîrşit. Terenul adus zestre a fost reconstituit tot capului de familie, în ciuda codului familiei. Recunoaşterea reciprocă între vecini, făcută pe cîmp, la grămadă, nu a fost consemnată, încît mai tîrziu, la procese, aceste dovezi de vecinătate să nu mai poată fi folosite (martorii pertinenţi din anii '50, decedînd între timp). S-au aplicat "cote de reducere", în comunele cărora le-a fost luat pămîntul cu ocazia "arondărilor" din 1960, în timp ce Comisiile din comunele alăturate, în a căror administrare a trecut terenul, au avut dreptul la "constituiri" din surplus. Vă daţi seama cine au fost beneficiarii…
În urma unor indicaţii venite "de la judeţeană" (care nu au lăsat urme) ţăranilor nu li s-a recunoscut decît pămîntul trecut la rol, chiar atunci cînd prezentau acte de achiziţie, pretinzîndu-se că nu au dovedit "continuitatea". Nu era suficient ca victima să arate cum a devenit proprietar, ci trebuia să probeze modul în care a fost furată. Nu s-a observat că sarcina probei o aveau cei care pretindeau că ai vîndut pămîntul, ulterior achiziţiei dovedite de tine. Nici că titlurile date arbitrar de Comisii după 1990 nu erau o astfel de probă (e culmea ca tot ele să susţină că instalarea cuiva în 1992 pe pămîntul tău creează prezumiţia că l-ai înstrăinat!). Dar statul nu a trebuit să dovedească nimic, deşi a fost înzestrat de "criminalul regim comunist". Dacă jaful s-a făcut fără formalităţi nominale, la revedere. A fost pusă în valoare morala, viziunea şi "logica"  formate în şcoala comunistă. Cu x hectare trecute la rol şi y susţinute de acte, aveai dreptul la (x)-pentru duşmani, maximum(x,y)-pentru prieteni sau (x+y)-pentru aleşi; fără să se analizeze intersecţia celor două categorii şi să se scadă din (x+y) loturile trecute în rol, acoperite şi de acte. Dacă ţi se recunoştea totuşi, pe baza probelor şi  un pămînt nedeclarat la rol, se scădea altul din rol, ca să "nu se depăşească suprafaţa".
Limitînd retrocedarea, post-comuniştii au putut acapara ulterior o bună parte din terenurile nedeclarate în anii '50, acaparate fără forme nominale, ajunse, alături de cele expropiate în 1945, sub administrarea unui IAS (sau a altor instituţii), după o cascadă acoperitoare de schimburi. Chiar şi terenurile recunoscute în 1992, dar "prinse" în IAS-uri, au rămas pînă în anul 2000 în administrarea tovarăşilor tehnicieni agronomi, care au falimentat asociaţiile respective (acţionarii neprimind promisele dividende) şi apoi le-au cumpărat (de la stat sau de la proprietarii scîrbiţi, cărora li s-au emis titluri, cu zece ani întîrziere) folosind pentru achiziţiile derulate mafiot tocmai capitalul acumulat din jefuirea IAS-urilor, cu acoperirea oferită de legislaţia complice. Falimetarii ingineri agronomi comunişti au devenit fermieri prosperi.

15. În unele comune (multe în Maramureş) s-au găsit şi oameni care să încerce aplicarea spiritului dreptăţii, desfiinţînd CAP-ul normal, prin decizia adunării generale, cu împărţirea corectă a pămîntului şi activelor. În faţa acestei provocări, care ar fi putut pune beţe în roate planului de acaparare a pămîntului de către nomenclatura comunistă rămasă în poziţii de conducere, guvernul FSN s-a arătat ferm, Petre Roman cîştigînd în forţă şi "pariul cu agricultura"… Nu a fost uşor, să nu uităm Săpînţa.  Forţele comuniste locale fiind învinse de oamenii lui Toader Şteţca, încercarea de compromitere şi arestare a primarului justiţiar eşuînd, guvernul a înăbuşit revoluţia ţărănească cu trupe masive de uscat şi cu elicoptere, stingînd  flacăra de solidaritate socială. Lăudat găunos de civicii de serviciu, purtat/capitalizat prin manifestaţii, dar nesprijinit, Şteţca a fost silit să fugă din ţară, ca să scape din ghearele "justiţiei".
Astfel a fost înfrîntă rezistenţa faţă de jefuirea pămîntului ţărănesc. Datorăm Săpînţei proba vinovăţiei unui regim rapace, utilizabilă - în cazul căderii sale. Eventualitate puţin probabilă, avînd în vedere numărul celor care au participat la "lovitura funciară", devenind neomoşieri, milionari îmbogăţiţi din vînzarea pămîntului altora, "profesionişti" si "tehnicieni" (parlamenari, administratori, jurişti, politişti, etc.) care vor să le uităm faptele. Să ne uităm doar înainte,  construind noul viitor luminos, la sînul Europei care nu are nevoie de "vînătoare de vrajitoare", călăuziţi de cei care s-au dovedit mai "întreprinzători" ca noi…

16. Foştii proprietari deposedaţi au încercat să-şi facă dreptate, în justiţie, după ce au depus inutil cereri la Comisiile locale şi contestaţii la cele judeţene - tratate cu telegraficul "Nu se aprobă". Nu s-a obosit nimeni să explice de ce "Nu vă dăm decît dacă ne obligă instanţa". Dar noi ştim motivul - să fie ţinuţi pe tuşă cei în drept, pînă termină primarii împărţirea prăzii. După care, dacă victima trece de justiţie, va plăti ceva statul.  Milioanele de procese au tocat energiile, au îngrăşat avocaţi şi judecători,  dar nu au determinat corectarea situaţiei, căci mafia şi-a împărţit puterea în stat. "Judecătorii" au cerut şi ei dovedirea "continuităţii", nefăcînd vreun gest pentru a sili arhivele să permită căutarea actelor lămuritoare, neobservînd că statul împiedica găsirea probelor reclamate de el (încît ar fi trebuit să fie penalizat, considerîndu-se probele ca făcute - pe baza articolului 174 din codul de procedură civilă). Au reuşit doar reclamanţii cu mult noroc, cei cu răbdare (sănătate) de fier,  cei care şi-au cesionat drepturile securiştilor recuperatori, sau care s-au pretat la mituirea judecătorilor iniţial ieftini (preţul crescînd apoi, o dată cu salariile, plătite ca să nu fie despăgubite corect victimele).
După "schimbarea" din 1996, maeştrii formulărilor juridice ticăloase au ajutat parlamentul CDR să se prefacă a repara situaţia… înrăutăţind-o.  Dacă pînă la apariţia legii "corectoare" (169/1997) moşită de "noua putere" mai puteai obţine, de la cîte un judecător mai luminat, anularea titlului unui venetic aşezat pe pămîntul tău, după "reparaţia cederistă", au fost respinse toate aceste cereri, pentru că atribuirea terenului liber altcuiva, dacă era îndreptăţit ca suprafaţă, nu era specificată explicit printre temeiurile de anulare. Legea sublinia chiar că la titlurile date deja "legal"… nu se mai umblă.  Dogma non-retroactivităţii a fost din nou folosită împotriva dreptăţii. Aşa s-a îngrijit Convenţia de cei mici (care "speraseră" în ea) fiind prea ocupată cu recuperarea averilor consistente, ca să reziste manevrelor băieţilor lui Roman, rămaşi de gardă. Lupta s-a dat pe marile moşii (sau pe întreprinderile/casele naţionalizate - în majoritate reclamate de proprietari  dinafara României, care au avut pîrghii de presiune). Cine să se zbată pentru urmaşii ţăranilor împroprietăriţi?  S-a admis doar că reducerile aplicate comunelor dezmoştenite nu sînt justificate. Micii păgubaşi au fost puşi în 1997 pe nişte liste, pentru compensaţii. Nu le-au primit nici azi.
 Nici Legea 247/2005, ultima încercare de cîrpire a fărădelegilor, printr-o scurtă "repunere în termen" (necesară, pentru că retrocedarea a devenit prescriptibilă prin camuflarea în "reconstituire") - nu a rezolvat mare lucru. Şi azi agonizează prin instanţe procese, în care comisia locală spune "Nu avem, deci nu aveţi dreptul" iar cea judeţeană… nu vine de loc. Magistraţii, împotmoliţi în maldăre de dosare, decid arbitrar,  fără a recunoaşte că nu înţeleg mare lucru din cauzele complexe, în ciuda stufoaselor expertize, fără a protesta că fac treaba comisiilor parazitare. Mai nou, primăriile (în care nepoţii, făcuţi jurişti la Spiru Haret- sau şi mai uşor- dorm în tihnă) sînt reprezentate de avocaţi. Oricine cîştigă, se adună un onorariu proporţional cu tergiversarea, din care şi primarul reprezentat poate primi ceva, în ascuns. În schimb, daunele produse de refuzul nejustificat al Comisiilor de a-ţi recunoaşte drepturile de reconstituire, nu pot fi reclamate într-un contencios administrativ separat, căci jurisprudenţa a stabilit că acesta trebuie înghiţit de procesul la Legea 247. Lege care nu prevede daune pentru că ai fost privat de pămînt şi tinut pe drumuri ani de zile.
Dacă un încăpăţînat cîştigă "constatarea", sentinţa… îl trimite înapoi pentru "realizare" la comisia locală, de unde, după cîteva diversiuni, e trimis la Fondul Proprietatea… Peste zece ani, îi va veni poate rîndul nefericitului să primească compensaţiile calculate azi, sau  evaluate de un expert care se va prezenta atunci la faţa locului. Dacă va mai găsi pe cineva care să ştie despre ce era vorba.  

17. În timp ce micii proprietari erau prinşi în labirintul justiţiei, au apărut marii latifundiari, care au cumpărat pe nimic terenul rămas fără stăpîn după desfiinţarea IAS-urilor (Fermelor PCR, etc). Fără mare rezistenţă, căci proprietatea reală fusese camuflată prin manevrele descrise mai sus. Pe o parte din terenul acaparat de la proprietari (mari, mijlocii sau mici, cu acte sau fără acte) fuseseră construite fabrici, uzine, baraje, instalaţii, etc. Acest teren valoros nu trebuia să ajungă înapoi la proprietarii de drept, dar nici să rămînă la stat. În timp ce noi ne agitam stupid în stradă, guvernele fesensite au dat o serie de decrete (cum ar fi HG 834/1991, D834/1991)  prin care autorizau prefecturile feseniste să emită "acte de proprietate" întreprinderilor (şi ele furate românilor, prin Legea societăţilor comerciale 15/1990) pentru terenurile de sub ele (pe care le aveau doar în administrare). Fără să ceară dovezi că pămîntul a trecut la statul comunist prin forme legale, mafia a înzestrat "ope legis" societăţile conduse de părtaşii plănuiţilor cumpărători. Prin aplicarea acestor "prevederi" foarte "teleologice", a devenit interesantă (necesară chiar) privatizarea sau falimentarea întreprinderilor. După sugrumarea producţiei şi valorificarea "fierului vechi", terenurile au putut ajunge în mîna speculanţilor imobiliari şi a ciocoilor tranziţiei, din ele răsărind o pletoră de milionari. Proprietarii reali s-au lovit de titlurile feseniste, nemaiputînd să le conteste… pentru că se scursese prescripţia. Posibilitatea anularii retroactive a actelor abuzive făcute înaintea apariţiei legii contenciosului administrativ (prevăzută explicit în lege) …. fiind declarată neconstituţională. Iar articolul 37 din L 1/2000, care dădea întietate foştilor proprietari ai terenului ajuns în perimetrul societăţilor comerciale, a fost anihilat cu alte tertipuri juridice.
In ciuda legilor, şi o parte din fostele islazuri comunale… a dispărut misterios. Au apăut în schimb proprietăţi "publice" şi "private", ale statului, judeţului şi comunelor. Între care drepturile circulă după necesităţi, pe baza unor hotărîri discrete, ce pot dura şi doar cîteva zile, cît să acţioneze cine trebuie. De ce legiuitorul a stabilit două categorii şi trei nivele? Pentru ca să se poată spune celor îndreptăţiţi că nu mai există pămînt în categoria "privat" ci doar în "public" (de unde nu se poate retroceda sau vinde). Terenul protejat de proprietari, e concesionat la "prieteni", cît mai gratis (în afară de comisionul privat). La momentul propice (între timp, e nevoie şi de o hotărîre guvernamentală, ca să se plăteasca ceva şi în sus), banda consilierilor a trecut o halcă din categoria "public" în categoria "privat", fără ca "stupizii" să poată interveni, aceştia aflînd prea tîrziu că pămîntul a fost deja vîndut acoliţilor. Din sticla A (publică) se toarnă un pahar în sticla B (privată) tocmai în clipa în care mîna vizată e pregatită să bea repede. Cînd apar însetaţii neiniţiaţi, sticla B e iar goală şi A are pus dopul legii. Remarcabilă stratagemă legislativă, prin care legiuitorul creează condiţii ca aceia care îl menţin în post să poată fura nestingheriţi. Aceasta e "legalitatea" care stîrneşte respect suspect mercenarilor civici.

18. Dar ce face în acest timp "pulimea" (nu evit termenul folosit de parveniţi, pentru că le exprimă optica) pe peticile de pămînt reconstituite, după extenuante  demersuri? Pierzîndu-şi în masă slujbele  (întreaga industrie fiind distrusă - dar acesta e un subiect conex) cei întorşi la ţară… supravieţuiesc, se auto-întreţin. Ceea ce a stîrnit mînia propagandiştilor eficacităţii, teoreticienilor progresului agrar: să se mai termine odată cu economia de subzistenţă (şi implicit cu subzistenţa celor ce o practică). Nu puteau conveni micii proprietari creaţi de Legea 18,  iesiţi din circuitul taxării (din care se alimentează căpuşa birocratică şi stăpînii ei), care nu mai alimentează ieftin pieţele oraşelor, micşorînd nivelul de trai al profitorilor muncii cîmpului prost plătite? Trebuia descurajată cultura individual-artizanală, determinată plebea refugiată pe pămînturi să vîndă, alungaţi căpşunarii în străinătate, exterminată plebea prin înfometare şi eradicarea îngrijirilor medicale. S-au luat măsuri în această direcţie, propovăduită şi de experţi străini interesaţi. În timp ce în lume criza petrolului provoacă reconsiderări fundamentale, noi sîntem împinşi pe calea agriculturii industrializate şi vînzării pămîntului la străini. Subvenţiile au curs către securi-fermieri, deşi teoretic - aceştia lucrau eficace marile suprafeţe. Preţurile injuste au făcut ca micul cultivator să nu poată cîştiga mai nimic, dacă muncea şi pentru piaţă. Aceasta fiind lăsată la cheremul clanurilor ţigăneşti, care plăteasc tribut primarilor şi poliţiştilor, ca să întoarcă spatele cînd vreo băbuţă e alungată de infractori, pentru că îşi deschide traista cu ouă, pere, pătrujel şi ceapă. Impozitul pe hectarul din fundul judeţului Botoşani e mai mare ca în intravilanul bucureştean. A rămas APIA, în care din păcate s-au aciuat o parte din paraziţii agriculturii, care au născocit proceduri hipersofisticate pentru ţăranul ce-şi cere compensaţia, acordată de Europa pentru uriaşele pierderi aduse de "integrarea agrară".
După aproape 150 de ani de rezistenţă naţională, Constituţia a fost schimbată perfid prin referendum, pentru a se putea  vinde străinilor terenul colectat de mafioţi. Obiectivul devine şi mai clar, atunci cînd se pregătesc legi care acordă bacşiş celor ce îşi dau pămîntul acum, deci ieftin - şi nu legi care să sprijine asocierea (credite, tractoare, spaţii de depozitare, structuri de desfacere, mijloace de organizare, etc).

19. Asocierea micilor proprietarilor a fost impiedicată sistematic, în ciuda aparenţelor create de îndemnurile demagogice la unire. E adevărat că oamenii nu mai credeau în cooperatism, după ce fuseseră amăgiţi şi furaţi în atîtea feluri (a nu se uita nici TOZ-ul), că mulţi organizatori locali s-au dovedit escroci, şi la ţară fiind stîrpită moralitatea de lupta pentru supravieţuire. Dar neîncrederea nu se vindecă prin propagandă, ci prin garanţii că nu e vorba iar de păcăleli. Ceea ce a împiedicat obiectiv asocierea eficace a fost dispariţia echipamentelor şi instalaţiilor capitalizate de CAP-uri şi IAS-uri, distruse sau acaparate pe nimic, de mafiile locale. Iar băncile (cum ar fi cea agricolă), după ce au "recuperat" (avînd prioritate) banii împrumutaţi unităţilor agricole (care munciseră aproape gratis, preţurile de achiziţie fiind arbitrar şi unilateral coborîte), au fost falimentate "deştept" prin împrumuturi preferenţiale cu dobînzi net sub rata de inflaţie, încît nu a mai putut fi finanţată echiparea unor noi asociaţii cooperatiste ( care în mod evident nici nu erau dorite).
Pentru a se ajunge la acest efect, Legea 18 şi regulamentele de aplicare a ei au impus în fruntea comisiilor de desfiinţare a CAP-urilor …fosta nomenclatură. Fostul preşedinte, inginer şef, contabil, etc. au avut mandatul de a valorifica activele fostului lagăr agrar, putînd să vîndă fără restricţii tot ce se agonisese din munca prizonierilor. S-au făcut (pe furiş) "licitaţii", care au permis părtaşilor să achiziţioneze pe cîţiva lei parcul de maşini, grajdurile, animalele, etc. Restul (cum ar fi ţevile pentru irigaţii) s-a distrus la fierăstrău, haiduceşte sau ţigăneşte. Sediile CAP, ridicate prin muncă voluntară,  au fost înşfăcate de stat (naţionalizate post-comunist, fără menajamente). Puţinii bani rezultaţi din "desfiinţare" nu au mai ajuns la foştii acţionari. Că totul a fost premeditat stă mărturie art. 48 din HG 131/1991 care prevede că dosarele desfiinţării CAP-urilor nu trebuie păstrate de primării decît cinci ani (faţă de termenul general mult mai mare, prevăzut în Legea arhivelor).

20. Ajunşi aici, trebuie să menţionăm - telegrafic - că reduta Arhivelor naţionale, rămasă în pumnul Ministerului de interne post-securist, a fost apărată, cu deplorabilă dîrzenie. Valurile de solicitanţi care şi-au căutat acte în arhivele păstorite de jefuitorii lor au constatat că: multe fonduri (împroprietăriri,  recensăminte, roluri fiscale şi agrare) au fost distruse sau "rătăcite"; dintre fondurile supravieţuitoare, unele nu sînt prelucrate arhivistic - deci nu pot fi consultate; cele prelucrate, nu dispun de opise pe cumpărători; opisele pe vînzători nu pot fi consultate la sală (pentru a nu se putea repera actul căutat, scop ce era explicitat în art. 25 din Normele metodologice interne). Registrele de transcripţiuni (deci de publicitate imobiliară !) nu pot fi consultate (conform anexei la legea arhivelor 16/1996, care le declară periculoase pentru om, dacă nu au trecut măcar 90 de ani de la ziua în care Ion a vîndut un pogon lui Vasile). Extrasele din tabelele de împroprietărire se pot face doar acoperind suprafeţele celorlalţi. Registrele de stare civilă (pe baza cărora ai putea urmări circulaţia terenurilor moştenite) nu pot fi consultate decît după o sută de ani. Ce pericol o fi ascunzînd genealogia ? Informatizarea a fost considerată un mare lux - în timp ce salariaţii caută manual, fiecare, acul în carul cu fîn al oceanului de registre, spre disperarea solicitanţilor care aşteaptă îndelung răspunsurile (inadecvate) acasă, accesul la sală fiindu-le interzis - dacă au interese "neştiinţifice". Pentru un singur dosar, a trebuit să depun mii de cereri Direcţiei arhivelor din Buzău şi mai multe memorii la Arhivele naţionale, irosind cîţiva ani de luptă pentru a găsi dovezile pretinse de comisiile reclamate. Nici venirea la cîrma Arhivelor naţionale a noului director (Dorin Dobrincu), prea bine cotat pe piaţa civică, pe care am încercat să-l determin direct şi în scris să elibereze instituţia - nu a adus o schimbare majoră în acest buncăr. Cît timp mai există pămînt de furat (crime de acoperit), arhivele nu vor putea lucra eficient.
Creatorii fondurilor nepredate stau şi mai rau. Primăriile au "rătăcit" BAP-urile din 1948 şi registrele de străinaşi, ca să nu se vadă suprafeţele mai mari, declarate înaintea terorii. Nici măcar dreptul la consultarea dosarelor  prevăzut în art. 81din HG 1120/ 2005 (pentru ca Legea 247/2005 să devină operativă), nu s-a aplicat, amenda prevazută la art.82 nesperiind pe nimeni. Soldăţeii din sistem ştiu că singurul lor risc este să expună la priviri indiscrete informaţiile periculoase pentru mafioţi.

21. În final, să privim soarta pensionarelor CAP, care reuşesc să trăiască din 3-4 milioane pe lună, folosind ultima bucăţică de pămînt (pe care o sapă la 80 de ani) drept colac de salvare.  Cum s-a ajuns la aceste "pensii" ucigaşe, pe care orăşenii au fost învăţaţi să le considere o povară, pentru că ţăranii nu ar fi contribuit la fondul de asigurări sociale? (In timp ce militarii - cu securişti cu tot - pentru că au păzit regimul de ocupaţie pînă azi, culegînd recolte gata prăşite, au obţinut, fără să fi contribuit, pensii substanţiale). De ce nu se ocupă ziariştii de investigaţie şi de acest mister?  Nu-i interesează cum a dispărut în neant, prin 1991, întregul fond de pensii al cooperatorilor, gestionat de centrala naţională a UJCAP-urilor (paraziţi despre care s-a vorbit prea putin)? Acest fond fusese alimentat din contribuţii, dar mai ales dintr-o cotă prevăzută în decretele anuale de achiziţie. Cîteva mii de activişti agrari acoperiţi de Iliescu au fost puşi în 1990 să rezolve problema… după care instituţia a dispărut, cu tot cu fond, cu tot cu arhivă. Guvernanţii au născocit un mod "original" de minimizare a pensiilor CAP, care a făcut ca ziua de muncă să fie evaluată - pentru o cooperativă tipică - la 20 de lei… din 1962 pînă în 1990 ! Asta în timp ce statisticile arată, pentru această perioadă, o creştere de la 800 la 4000 lei a venitului mediu pe economie. A scăzut rentabilitatea agriculturii perfecţionate necontenit, anulînd pînă şi efectul inflaţiei? Nu. Dar calculul s-a făcut împărţind la numărul de zile de muncă (pontate comunist) doar micul beneficiu anual, care rămînea după livrarea la stat a recoltei şi reţinerea investiţiilor. Nici un contabil nu mai ştie de ce nu s-a plecat de la venitul real, corectîndu-se şi jaful achiziţiilor, cînd s-a dedus "pensia" sclavilor uitaţi de toată lumea (căci indicaţiile de la centru au rămas fără urme). Postaşul care trece printr-un sat lasă total pe la porţile pensionarilor CAP cam cît pune în mîna unui singur fost gardian al sistemului. Am rîde, dacă nu ar fi vorba de un genocid, la care stă toată lumea cu spatele.

22. Astfel se termină povestea unei nedreptăţiri consecvente, care ne-a format geografia economică. Ca să se poată ridica munţii căpătuiţilor, plebea jefuită trebuie ţinută în frîu: nici pămînt, nici despăgubiri, nici active nici bani din desfiinţarea CAP, nici pensii cinstite. După care, începe spectacolul doctrinelor care ne închid în alternativa "dreapta-stinga". Unii zic că e bine ca îmbuibaţii să redistribuie o parte din avuţie sărăntocilor, alţii că ea lucrează mai bine pentru interesul general, dacă e lăsată în mîinile bogătanilor pricepuţi.  Puţini observă că e vorba de "sărăntociţi" şi "îmbogăţiţi", în urma unei uriaşe tîhării, ceea ce scoate din joc premisele lui Nozick.     
Acapararea pămîntului de către urmaşii comuniştilor arată cum lucrează, longitudinal, patologia socială. După ce microbii cuceresc "statul",  declară ilegale antidoturile şi nu mai e nevoie de alt "complot". Nu ştiu dacă se poate apăra condiţia umană de degradare sistemică, într-o lume în care conştiinţa relativităţii a făcut praf încrederea în sensuri iar complexitatea a micşorat inteligibilitatea actelor, făcînd inoperantă năzuinţa morală candidă. Dacă înţelegem mai bine ce ni se întîmplă, poate vor găsi urmaşii soluţii. Dacă nu, vom avea regres antropologic. Am făcut acest studiu de caz ca să-mi înving depresia şi să-mi descarc/transced ura (ştiu, e urîtă, dar mi-a rămas vie) contribuind la un tratat despre spolierea modernă. Nu mai pot suporta ifosele ciocoimii îmbogăţite prin jefuirea sistematică a oamenilor muncitori şi cinstiţi, vorbăria doctă despre progres a banaliştilor politici, înmulţirea nestingherită a agenţilor neocoloniali, orbirea celor care nu înţeleg ce ni s-a făcut, respectul pentru o statalitate uzurpată şi o justiţie criminală, convingerea găunoasă că nu mai pot fi corectate abuzurile (căci s-au facut "legal"), parşivitatea intelectualilor care mulg fonduri publice,  dispreţul paraziţilor pe nenorociţii care le dau pîine şi le mai aduc în piaţă fire de haţmaţuchi.
Sper ca documentele de suport al acestui raport explicativ, pe care le voi publica pe Internet, să demonstreze celor ce se fac că nu înţeleg, că distrugătorii României trebuie şi pot fi pedepsiţi. Nu de Ei. Dacă nu cade hidra, dacă nu moare tenia, nu va fi să fie. Nepoţii noştri vor învăţa cum s-a format plutocraţia la trecerea mileniului, aflînd că "s-au produs şi unele nedreptăţi, regretabile". Nu vor mai conta suferinţele celor ce au pierdut. Şi dacă nu se schimbă direcţia "progresului", nu va mai interesa pe nimeni nici că a cîştigat răul.  Măcar să se ştie cum a procedat.

Ioan Roşca, 31 ianuarie 2012

Bush & Obama? Israeli assassinations and US Presidents By Alison Weir

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Bush & Obama? Israeli assassinations and US Presidents
By Alison Weir

January 26, 2012 "
CNI" --  On January 13th the Atlanta Jewish Times featured a column by its owner-publisher suggesting that Israel might someday need to “order a hit” on the president of the United States.
In the column, publisher Andrew Adler describes a scenario in which Israeli Prime Minister Netanyahu would need to “give the go-ahead for U.S. based Mossad agents to take out a president deemed unfriendly to Israel.”
The purpose? So that the vice president could then takeoffice and dictate U.S. policies that would help the Jewish state “obliterate its enemies.”
Adler writes that it is highly likely that the idea “has been discussed in Israel’s most inner circles.”
Numerous Jewish leaders quickly condemned Adler, who has now apologized for the column, resigned, and there are some reports that he plans to put the newspaper up for sale. An Israeli columnist noted that the hatred being stirred up against Obama is similar to conditions in Israel that led to the murder of Israeli Prime Minister Yitzhak Rabin by a Jewish extremist.
Many of those criticizing Adler claim that he had defamed Israel by suggesting that it would ever do such a thing. Abe Foxman, head of the Jewish Anti-Defamation League (ADL) proclaimed: “There is absolutely no excuse, no justification, no rationalization for this kind of rhetoric. It doesn’t even belong in fiction.”
In reality, however, Adler’s expectation that Israel’s inner circles have explored such a course of action, and would be willing to undertake it, may be entirely accurate. The fact is that Israel haskilled and plotted to assassinate people throughout the world; a number have been Americans. One alleged plot was chillingly similar to Adler’s suggestion.
Secret Service warned of Israeli assassination plans
There is evidence that in 1991 an Israeli undercover team planned to assassinate a U.S. President. The intended victim was George Herbert Walker Bush.
The first person to write of the plot was a former 11-term Republican Congressman from Illinois, Paul Findley. In a 1992 article in the Washington Report for Middle East Affairs, Findley described the alleged scheme and how it was revealed.
Findley writes that the U.S. Secret Service had received a warning that elements of Israel’s spy agency might target Bush when he went to Madrid for the opening day of the peace conference to be held that year.
According to Findley, a former Mossad agent named Victor Ostrovsky who had written a book exposing Israel’s spy agency told a group of Canadian parliamentarians that he had received secret intelligence suggesting that the “the Mossad's hatred of Bush – and support for Vice President Dan Quayle – might lead to an attempt on the president's life.”
Israel considered Quayle much closer to Israel than Bush. Bush had particularly angered Israel by attempting to pressure Israel into ending its illegal settlement expansion on confiscated Palestinian land by withholding loan guarantees until Israel ended this practice.
Findley writes that Ostrovsky’s statements were relayed to Findley’s friend and former colleague Paul “Pete” McCloskey, a prominent former Republican Congressman from California who had recently been named by Bush to the National and Community Service Commission.
McCloskey
, a decorated Marine veteran and graduate of Stanford law school who had at one time beenconsidered a presidential contender, flew to Ottawa to debrief Ostrovsky in person and evaluate his information.
Findley reports that Ostrovsky told McCloskey that the Mossad wanted "to do everything possible to preserve a state of war between Israel and its neighbors, assassinating President Bush, if necessary." Ostrovsky said that a PR campaign was already underway in both Israel and the United States to "prepare public acceptance of Dan Quayle as president."
Convinced that Ostrovsky was legitimate and his information significant, McCloskey jumped on the next flight to Washington, where he reported Ostrovsky’s intelligence to the Secret Service and State Department.
The apparent plot never went forward, perhaps because Ostrovsky and McCloskey had given it away.
Ostrovsky gave more details about the plot two years later in his 1994 book, “The Other Side of Deception: A Rogue Agent Exposes the Mossad's Secret Agenda,” published by HarperCollins.
In the book Ostrovsky writes that an extremist group within Mossad was responsible for the plan. He says they kept the plan secret fromthen Israeli Prime Minister Yitzhak Shamir, though they believed that Shamir would have ordered such a hit himself if he hadn’t been constrained by politics. In the lead-up to Israel’s 1948 founding war, Shamir had headed up a terrorist group known for its assassinations.
In his review of Ostrovsky’s book, Ambassador Andrew Killgore, a retired career foreign service officer and publisher of the Washington Report, called the book an “insider's probing exposé of some Middle East realities that have been hidden too long from all but Israeli eyes.”
Ostrovsky writes that the Israelis planned a “false flag” operation in which they would pin the assassination on Palestinians. They kidnapped three Palestinian militants from Beirut who were to be the scapegoats, took them to Israel's Negev desert, and held them incommunicado.
“Meanwhile,” Killgore writes, “Mossad-generated threats on the president's life, seemingly from Palestinians, were leaked. These were designed to throw suspicion on the organization of rogue Palestinian terrorist Abu Nidal. Names and descriptions of the three terrorists were leaked to Spanish police so that, if the plot was successful, blame would automatically fall on them.”
Ostrovsky reports that after the assassination plot waseventually cancelled, the three Palestinian prisoners were “terminated.”
Targeting Americans
If the plot had gone forward, this would not have been the first time that Israel targeted Americans for death. Nor would it be the first false flag operation. 
  • In 1954 the Mossad planned to firebomb American installations, libraries, and other gathering places in Egypt. The Muslim Brotherhood was to be blamed for the attacks, thus causing American animosity toward Egypt. An accidental early detonation of one of the devices caused the plot, known as the Lavon Affair, to unravel before it could kill or mutilate the intended Americans.
     
  • In 1967 Israeli air and sea forces perpetrated an almost two-hour assault in which they tried to sink a US Navy ship with a crew of 294. While the attack failed to sink the ship, it succeeded in killing 34 Americans and injuring 174. Some analysts have conjectured that this was also a false-flag operation; it is highly likely that Egypt would have been blamed for the attack if the ship had gone down.
     
  • In 1973 Israeli fighter pilots were ordered to shoot down an unarmed U.S. reconnaissance plane (at the time the U.S. was delivering massive weaponry to Israel to prevent it from losing the “Yom Kippur” war with Egypt and Syria). While the Israelis were unable to reach the altitude of the U.S. plane, they did manage that same year to shoot down a civilian Libyan airliner that had strayed over Israeli territory, killing 104 men, women, and children. One was an American.
     
  • In 1990 a Canadian-American scientist and father of seven, Gerald Bull, was assassinated in Belgium. All indications are that it was an Israeli Mossad hit team that drilled five bullets into the back of his head and neck. (Israel has assassinated a number of scientists of various nationalities. The most recent is a 32-year-old Iranian father with a young son.)
     
  • In 2003 it came out that Israeli leaders had officially decided to undertake assassination operations on U.S. soil. An FBI spokesman, queried about the Israeli plans, said only: "This is a policy matter. We only enforce federal laws."
     
  • In recent years a growing number of American peace activists have been intentionally killed, maimed, and injured by Israeli forces, including 23-year-old Rachel Corrie, 21-year-old Brian Avery, 37-year-old Tristan Anderson, 21-year-old Emily Henoschowitz, and 21-year-old Furkan Dogan.
All of this has been minimally reported in the U.S. press. While major news media from England to Israel to Australia covered the Jewish Times’ apparent endorsement of a possible Israeli assassination of a U.S. President, the scandal has been largely missing from U.S. media. Even Atlanta’s AP bureau inexplicably initially decided not to write a report on it, only finally sending out a story many days later.
Such news omissions concerning Israeli partisans are not rare. In 2004 a fanatic Israel loyalist wrote a letter saying that he was going to burn down Presbyterian churches while worshippers were inside (he was furious at the Presbyterian Church’s decision to divest from companies profiting from the illegal Israeli occupation of Palestinian land). This grisly threat also received minimal media play.
Despite Israeli violence against Americans (even while American taxpayers have given Israel far more of our tax money than to any other nation) American presidential candidates, with the exception of Ron Paul, continue to vie over who is most devoted to Israel.
It is ironic that Adler considers Obama so bad for Israel, given that Israeli analysts have rated him second only to Mitt Romney in his fidelity to Israel. And Obama has now released a seven-minute video that may catapult our first African-American president into first place in pandering to an apartheid nation.
But perhaps he’ll be safe from assassins.
 

luni, 30 ianuarie 2012

Qatar : L’Hyperpuissance…par Georges STANECHY

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


29 janvier 2012

Qatar : L’Hyperpuissance…

Georges STANECHY


« La chétive Pécore s’enfla si bien qu’elle creva » - La Fontaine (1)
Un confetti
Qatar…
Excroissance côtière du Golfe Persique, péninsule de 160 km de longueur face à l’île de Bahreïn, confetti géographique frontalier de l’Arabie saoudite, couvrant 11.437 km2. Superficie, à 10% près, similaire à celle du département français de la Gironde.
En population, l’équivalent d’un autre département celui des Vosges : 400.000 habitants ou nationaux. Car le chiffre de sa population globale, approchant les 2 millions (2), est composé pour les 4/5° de “non nationaux”, travailleurs immigrés venant d’Inde, du Pakistan, du Bengladesh, des Philippines, du Sri Lanka, et d’autres pays arabes. L’essentiel des postes de direction du pays étant monopolisés par des expatriés, essentiellement, anglo-saxons.
Habile à s’entourer des meilleurs spécialistes en communication et en image, le Qatar est mondialement courtisé pour ses largesses. Inondant à profusion médias, milieux académiques, sportifs et artistiques. Achetant des clubs sportifs comme des petits pains, même des bateaux de courses avec leur équipage (3). Accueillant les Jeux Asiatiques en 2006, promoteur de nombreux évènements sportifs généreusement dotés : moto, tennis, tennis de table, golf, cyclisme, etc.
Tant et si bien que le Qatar sera, en 2015, l’hôte de la coupe du monde de handball. Jusqu’à la FIFA, renommée pour sa “rigueur éthique”, qui l’a choisi comme organisateur de la coupe du monde de football, en 2022 !...
Son meilleur “coup de pub”, celui qui a fait connaître ce pays, a été la création de la chaîne télévisée à diffusion internationale Al-Jazeera, en 1996. Avec, au démarrage, une excellente équipe de BBC Arabic Television qui venait d’être licenciée pour ne pas respecter la ligne éditoriale exigée par le gouvernement britannique. Emettant à partir de 1998 en continu, en arabe puis aussi en anglais, elle était célèbre pour sa liberté de ton par rapport aux autres télévisions de la région. Seul bémol, évidemment : éviter de parler de la politique intérieure et extérieure du Qatar.
Dans un surprenant revirement la fragile indépendance d’Al-Jazeera a, toutefois, fondu comme neige au soleil lors du « Printemps Arabe ». Ses meilleurs éléments l’ont quittée devant l’obligation de s’aligner scrupuleusement sur la propagande de l’Empire, imposant la diabolisation de ses futures proies au Moyen-Orient.
A présent, rabaissée au niveau des autres chaînes arabes, notamment saoudiennes, spécialisées dans la glorification des tyrans locaux adoubés par l’Occident et la désinformation, allant jusqu’à des mises en scène en studio et des faux témoignages interprétés par acteurs et figurants. (4)
Ce Micro-Etat, par ses postures et mises en scène médiatiques, se revendique à présent en ’hyperpuissance’, financière et militaire. Lors de la récente opération de ’démocratisation’ en Lybie, nos journalistes ne cessaient de s’extasier devant son impressionnante présence armée, éclipsant pratiquement les corps expéditionnaires coloniaux de la Grande-Bretagne et de la France : forces aériennes, forces spéciales, instructeurs, aviation de transport ravitaillant les rebelles en armes et munitions, etc.
Nous savons que les soldats du Vatican ont, par tradition, la nationalité suisse. Mais, quelles étaient, quelles sont, les authentiques nationalités des hyperactifs porteurs d’uniforme qatari ?... Question que journaliste et « expert » du Moyen-Orient ne doivent surtout jamais formuler…
Le chef de cet “Etat” est un émir : Hamad bin Khalifa Al-Thani. Son “gouvernement” est dirigé par un premier ministre, Hamad bin Jassim Al-Thani. Oui, tout se passe en famille. Cette autocratie ubuesque est, en effet, un clan familial gérant le pays comme s’il s’agissait de sa ferme, ou de son patrimoine personnel. Ce qui n’empêche pas, comme dans toute féodalité, des règlements de compte réguliers entre pères et fils, frères et cousins…
D’après le classement et les estimations du magazine américain Forbes, publié en juillet 2010, la fortune personnelle de l’émir était estimée à 2,4 milliards de dollars. Possédant un des yachts privés les plus grands du monde (Al-Mirqab, 133 mètres…), résidences somptueuses et chapelet de palaces sur les principales places financières de la planète (5). Ce montant est évidemment à multiplier, au minimum par dix, du fait des insondables astuces et artifices comptables, mettant en jeu la nébuleuse des ascendants, descendants, collatéraux, fondations, holdings, cascades de sociétés-écrans et paradis fiscaux.
Aucune élection (6). Aucun parti politique. Aucun syndicat. Aucune presse indépendante. Aucun opposant. Aucun dissident. A l’exemple des autres pétromonarchies du Golfe Persique.
L’incarnation du rêve ploutocratique…
Bizarre.
D’ordinaire en proie aux plus ravageuses hystéries « droits-de-l’hommiste », nos vestales médiatiques et politiciennes, gardiennes des “valeurs républicaines”, se révèlent étrangement silencieuses devant ce déni des libertés élémentaires, fondement de la dignité de tout citoyen. (7) Jamais ne sera évoqué le commencement d’une allusion à l’impérieuse et urgente nécessité d’un « changement de régime » !
Tétanisées, probablement, par la vision féérique de cette caverne d’Ali Baba. Croulant sous les excédents financiers à ne pas savoir qu’en faire, d’autant plus qu’il lui est interdit par son suzerain de les réinvestir dans les pays de la région non producteurs d’hydrocarbures, le Qatar peut tout acheter.
Avec autant d’efficacité, de rapidité, de récurrence, que luxe, faste, caprices, armes et mercenaires, starlettes et sportifs, l’argent n’achète-t-il pas les consciences ?...
Sur une bombonne de gaz
Richissime producteur de pétrole mais, avant tout, troisième producteur mondial de gaz naturel après la Russie et l’Iran, le Qatar est, actuellement, le premier exportateur de gaz liquéfié. Le hasard de son positionnement géographique dans le Golfe Persique octroie au Qatar, sous ses eaux territoriales, une des plus grandes réserves de gaz de la planète : le fameux gisementNorth Dome Field (6000 km2), mitoyen du South Pars (3700 km2) relevant des eaux territoriales de l’Iran.
Curieux destin que cette entité lilliputienne. Pendant des siècles, noyée dans les immenses territoires de la Perse. Stérile, désertique, seuls subsistant de petits villages côtiers vivant de la pêche, du commerce ou, suivant les saisons, de la contrebande et de la piraterie. La seule importance que lui ont trouvée les Portugais, lors de leurs explorations et implantations de comptoirs au XVI° siècle, était son eau potable. Vitale pour les équipages de leurs voiliers. Expliquant leur présence pendant une vingtaine d’années, de 1517 à 1538. Avant d’en être chassés par l’expansion de l’Empire Ottoman.
Profitant de son affaiblissement, au XIX° siècle, les britanniques ont imposé leur protectorat sur la région. Organisant la sécession du Qatar, rattaché alors à Bahreïn, en 1867 en application du dogme de la prédation coloniale : ’diviser pour régner’. Créant un émirat, bombardant comme premier « émir » le plus riche commerçant du coin avec qui ils étaient en affaires, un certain : Al-Thani…
Renforçant leur emprise dès la chute de l’Empire Ottoman à la suite de la première guerre mondiale et, surtout, devant la découverte des hydrocarbures. L’indépendance du Qatar en 1971 n’étant qu’une couverture pour un protectorat de l’Empire administré, de fait, par les compagnies pétrolières anglo-saxonnes. C’est le Qatar qui servit de Quartier Général des forces US lors de l’invasion et la destruction de l’Irak. Elles y détiennent une de leurs plus grandes bases aériennes hors de leur territoire : Al-Eideïd.
La France n’est pas en reste. Nos gouvernements, tous partis confondus, ne savent que faire pour complaire à ces despotes. Ouvrant une base navale, accordant, entre autres faveurs, des privilèges fiscaux inimaginables.
Rappelons quelques termes de la Convention fiscale du 4 décembre 1990 avec le Qatar (8), sous couvert d’éviter les doubles impositions, notamment (9) :
=> art. 9.1. Les revenus de créances provenant d’un Etat et payés à un résident de l’autre Etat ne sont imposables que dans cet autre Etat.
=> art.10.1. Les redevances provenant d’un Etat et payées à un résident de l’autre Etat ne sont imposables que dans cet autre Etat.
=> art. 19.2. Les personnes physiques qui sont des résidents du Qatar et qui disposent d’une ou plusieurs habitations pour leur usage privé en France sans y avoir leur domicile fiscal au sens de la législation française sont exonérées de l’impôt sur le revenu établi sur la base de la valeur locative de cette ou de ces habitations.
L’avenant du 14 janvier 2008, entré en vigueur le 23 avril 2009, est encore plus croustillant. Extraits :
=> art. 3.1. Les dividendes payés par une société qui est un résident d’un Etat à un résident de l’autre Etat ne sont imposables que dans cet autre Etat si la personne qui reçoit ces dividendes en est le bénéficiaire effectif.
=> art. 3.5. Lorsqu’une société qui est un résident d’un Etat tire des bénéfices ou des revenus de l’autre Etat, cet autre Etat ne peut percevoir aucun impôt sur les dividendes payés par la société […]
=> art. 3.6. Une société qui est un résident de l’Etat du Qatar et qui est imposable en France selon les dispositions des articles 5, 6 ou 11 n’est pas passible en France de la retenue à la source sur les revenus réputés distribués […]
Véritable légalisation de « l’évasion fiscale », permettant à nos gouvernants de se lamenter sur le « vide » des caisses de la France…
L’Occident protège, encourage ces pétromonarchies, ploutocraties baignant dans la gabegie et l’irresponsabilité, aussi indécentes que stupides. Se croyant tout permis devant une telle complaisance, elles se permettent depuis peu de donner des leçons de « démocratie » et de « droits de l’homme » à certains de leurs voisins. Le Qatar se distinguant, tout particulièrement, dans ce nouveau jeu de rôle en décuplant déclarations fracassantes, agitations diplomatiques, organisations de sommets.
D’abord, pour participer à la destruction de la Lybie afin de libérer le pays d’une “infâme dictature”. Ensuite, ne cessant de fustiger le gouvernement syrien, d’y attiser la guerre civile, sommant son chef d’Etat de quitter immédiatement ses fonctions. Dernièrement, souhaitant que des troupes envahissent la Syrie. Rêvant, peut-être ou sûrement, de doubler, tripler son pactole, en bénéficiant de l’embargo imposé par l’Empire sur le pétrole et le gaz iraniens, dans la multiplication des contrats de substitution…
Alors que depuis de nombreux mois, l’île de Bahreïn au large de ses côtes est à feu et à sang. Le peuple ne veut plus endurer la tyrannie de leur émir Al-Khalifa et de sa famille. L’atroce répression de cette courageuse révolte populaire sur fond de fusillades, tortures, enlèvements, disparitions, s’effectue par des troupes saoudiennes et des mercenaires. Toute la région côtière saoudienne du Golfe Persique notamment à Qatif est, elle aussi, en révolte contre la tyrannie des Saoud.
Mais, solidarité ’pétromonarchique’ oblige : le Qatar se tait. Aussi hermétiquement que notre propagande médiatique.
Jusqu’à quand pareille imposture ? Question de temps, de hasard ou de nécessité…
Comme les autres aberrations territoriales héritées de la colonisation occidentale dans la région, cette satrapie impériale de carton-pâte sera balayée par les vents de l’Histoire.
Ou, telle la grenouille de la fable de La Fontaine explosant dans son fantasme bovin, emportée par le souffle des prochains champignons atomiques que nous promettent les fous de guerre qui nous gouvernent…
Georges STANECHY
(1) Fable : La Grenouille qui veut se faire aussi grosse que le Bœuf
(2) Chiffre officiel de la population, nationaux et non nationaux, pour 2010 : 1 696 563 habitants.
(3) La navigatrice britannique Tracy Edwards a empoché 55 millions d’euros, en 2005, pour enregistrer son bateau dans ce pays et le baptiser “Qatar”.
(4) A titre d’exemple, voir le document Wikistrike du 14 décembre 2011 : Al-Jazeera pris en flagrant délit de faux reportages !, http://www.wikistrike.com/article-al-jazeera-pris-en-flagrant-delit-de-faux-reportages-92420183.html
(5) Parmi ses actifs en France : Le Royal Monceau et la résidence Lambert (hôtel particulier) à Paris, ou encore une luxueuse propriété à Mougins. Propriétaire du Manhattan Palace à New-York, etc.
(6) Pour la forme ou le folklore, mentionnons des « élections » de conseils communaux sur des listes soigneusement filtrées par le pouvoir, depuis 1999. Et, celle d’un « conseil consultatif », faisant office de « parlement » de 45 membres, dont 15 sont nommés directement par l’émir. Tout cela à titre « consultatif » et, bien entendu, sans parti politique, ni critique autorisée de la gestion du pays sur le mode de la “cassette personnelle” ou, encore moins, de la « politique étrangère » du clan Al-Thani.
(7) Pour le “fun”, souvenons-nous des attaques d’apoplexie de Daniel Cohn-Bendit hurlant sa rage antichinoise au parlement européen la veille des Jeux Olympiques de Pékin. Ou, encore sur le même thème, les séances d’incantation antichinoise organisées par la célèbre ONG : Reporters Sans Frontières. Affublés de leurs T-shirts de boycott des Jeux…
(8) Convention du 4 décembre 1990, signée par Cheikh Mohamed Bin Khalifa Al-Thani, Secrétaire d’Etat aux finances et au pétrole, et Michel Charasse, Ministre délégué chargé du budget
(9) Textes téléchargeables : Convention signée à Paris le 4 décembre 1990
(http://www.impots.gouv.fr/portal/deploiement/p1/fichedescrip...), et, Avenant à la Convention avec le Qatar du 14/01/2008 – en vigueur au 23/04/2009 (http://www.toutsurlesimpots.com/convention-fiscale-france-qa...)

duminică, 29 ianuarie 2012

Sfatul bătrânilor, Gospodarii, Divanul ad-hoc sau Țara fără bătrâni?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer



Sfatul Bătrânilor. Am primit azi, 29 ianuarie 2012 un mesaj, pe care îl reproduc. Este adevărat : «ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, ci a strămoșilor mei, și a strămoșilor - strămoșilor mei,  din veacul vecilor !... »
Acestea fiind zise, fără nici o intenție de recuperare a onoarei sau priorității, menționez o sursă pentru a sublinia că ideile circulă, apar din izvoare independente, se pot coagula iar inițiatorii pot colabora, în afară de orice concurență. (Vezi Despre Gospodari si Divanuri ad-hoc, notă de la finele acestei postări, reproducerea unui editorial din revista on line Asymetria.Pe aceiași linie : Dan Culcer. Țara fără bătrâni )

Adrian Pop « Scopul înfiinţării „SFATULUI BĂTRÂNILOR”

Sfatul Bătrânilor

Moto: Există un forum în România, în care este postat cu totul altceva...

„Există un forum în România, în care este postat cu totul altceva față de tot ce-aţi văzut până acum. În mii de nopţi albe, căutând soluţii de mai bine pentru noi toţi, mi s-au dezvăluit mari taine ale Neamului nostru privind rolul Omeniei şi al Bunului Simţ în ceea ce priveşte Fericirea, Sănătatea şi Traiul decent al fiecărui Om de pe Pământ!...
http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
Înnobilaţi forumul acesta cu prezenţa voastră!
Eu plec la un DRUM NOU împreună cu cei care au ceva de spus!...”
Un om – (Adrian Pop)

Să analizăm împreună - Scopul înfiinţării „SFATULUI BĂTRÂNILOR”

Pe vremuri, pe când oamenii se conduceau singuri, fără să ştie ce înseamnă politica, pe când cuvântul oamenilor simpli chiar conta, în fiecare comunitate exista o instituţie respectată şi apreciată numită „Sfatul Bătrânilor”. Acesta era alcătuit din cei mai vrednici şi mai înţelepţi oameni ai obştii şi nimeni nu îndrăznea să le nesocotească hotărârile.

În zilele noastre, în societatea super-tehnologizată în care trăim, nimeni nu mai ţine cont, din păcate, de nevoile celor vârstnici şi nimeni nu mai dă doi bani pe sfaturile sau pe experienţa lor de viaţă. Să aibă ei oare, dreptate?
Vă mai aduceţi aminte de istoria cu funia de nisip şi cu soluţia dată de ultimul bătrân rămas pe-ascuns în viaţă?... Dacă nu, … atunci căutaţi şi dumneavoastră un bătrân să v-o spună, deoarece se pare că astăzi suntem cam în aceeaşi situaţie!

Prea mult ne-am nesocotit înţelepţii şi prea mult ne-am încrezut în castraveţii pe care ni-i tot vând nouă, grădinari din tată-n fiu, de ceva timp încoace, care-mai-de-care! Se pare că toată lumea ne vrea binele, numai părinţii noştri, nu!...
Şi vedeţi unde-am ajuns!...

Aşa nu se mai poate! TREBUIE SĂ FACEM CEVA!...
Trecutul ne obligă; prezentul ne imploră; viitorul îşi pune nădejdea în noi!...

Din 24 Ianuarie 2012 s-a înfiinţat „Sfatul Bătrânilor” din România.

Nu întâmplător s-a ales această dată istorică, întrucât vrem să reunim în „Sfatul Bătrânilor” energiile creatoare ale marilor gânditori, înţelepţi şi învăţaţi ai neamului, cu experienţa de viaţă a oamenilor simpli care au ceva util de spus societăţii în care trăiesc.
Ne dorim ca Poporul Român, ca şi celelalte Popoare ale lumii să beneficieze de înţelepciunea unor persoane care-şi oferă serviciile necondiţionat şi într-un mod total altruist. Se stabileşte că TOT ce vom face împreună va fi în scopul VIEŢII normale, trăită în PACE şi-n armonie cu NATURA.

Ne dorim să scoatem la lumină ideile şi persoanele cu adevărat valoroase pentru societate. Pentru că prea mulţi oameni de valoare s-au retras din viaţa publică şi e păcat că se pierd în anonimat, doar pentru că nu reuşesc să treacă de tupeul impostorilor, profitorilor şi carieriştilor!...

„Sfatul Bătrânilor” va crea, plecând aproape din zero, o Bază Materială şi Spirituală de plecare la un DRUM NOU, pe care o vom consolida în mod continuu prin discuţii de la OM la OM, cu fiecare nou venit în parte, într-un schimb util de informaţii şi experienţă, din care vom învăța reciproc să creem plus valoare într-un mod cinstit și legal.

Scopul nostru este acela de a culege tot ceea ce-i mai bun de la ei şi de la noi toţi.
Învăţăturile, conceptele şi ideile astfel obţinute, vor fi clasificate, ordonate, sintetizate şi concentrate punctiform într-un loc din care aceste Energii Creative să fie oricând disponibile şi uşor de accesat.
Vom contribui astfel în mod concret la crearea în cel mai scurt timp a unei Societăţi Umane de tip nou, care să aibă în centrul atenţiei persoana umană şi în care toţi oamenii Planetei vor trăi decent, fericiți și sănătoși.

Nucleu de oameni – în continuă extensie - care s-au reunit în „Sfatul Bătrânilor”, a început deja să lucreze la proiecte capabile să reconstruiască din punct de vedere Moral şi Economic România, având în vedere patru direcţii principale de acţiune:

Educaţia – Sănătatea – Hrana – Energia

Cu un accent deosebit pe inventică și pe aplicarea noilor tehnologii in aceste domenii!

Cu ajutorul ideilor şi sugestiilor dumneavoastră, vom da prioritate editării unui “Cod al Bunului Simţ”, în care să cuprindem toată înţelepciunea populară, acumulată din cele mai vechi timpuri şi adaptată la necesităţile şi realităţile zilelor noastre, fără a pierde nici o clipă din vedere rădăcinile istorice, cultura, tradiţia şi obiceiurile populare sănătoase! Ulterior, vom planifica şi desfăşura acţiuni de implementare a acestui Cod în toate straturile societăţii civile.
Şansele noastre se numesc: educaţia, instruirea, respectul, disciplina şi inteligenţa.
……..
E timpul să ne unim şi să facem ca ideile bune pentru noi toţi, să coboare din cărţi pe stradă şi să iasă din familie în societate, (deşi avem multe de schimbat şi în interiorul familiei: prea multe divorţuri, prea mulţi copii care suferă, prea multe orgolii, prea mult egoism);
- E timpul să ne reamintim că suntem oameni, dotaţi cu raţiune;
- E timpul să reîncepem să gândim, pentru că societatea actuală ne stimulează doar instinctele şi consumismul;
- E timpul să reinvăţăm să ascultăm şi să respectăm opiniile altora chiar şi atunci când nu suntem de acord cu ele;
- Să redescoperim calmul şi starea de normalitate, căci nu întotdeauna cel ce urlă mai tare are şi dreptate;
- Să ne amintim că oamenii sunt fiinţe sociale;
- Să redescoperim care sunt adevăratele valori pentru care merită să trăim;
- Să nu uităm că AVEM TIMP!...
- Să învăţăm să citim printre rânduri şi să auzim şi cuvintele nerostite dintr-un discurs public.
- Să învăţăm să respectăm o persoană după cum vorbeşte, după cum se comportă şi după ceea ce face pentru societate şi nu după banii pe care îi are în buzunar (căci respectul nostru îl merită doar cei care şi-au făcut averea în mod cinstit)!
- E timpul să ne reamintim şi să ne dăm motive... să zâmbim!

Vă propun să ne întâlnim, deocamdată on-line, să punem pe hârtie toate câte le gândim, să le analizăm, cu calm şi luciditate, să ne punem ordine în gândire, să ne învăţăm unii pe alţii şi să ne ajutăm reciproc să trăim decent, normal şi de ce nu... mai bine!...
………………
De-a lungul timpului, nicăieri în lume nu a existat un sistem social, economic sau politic perfect, dar asta nu înseamnă că nu avem dreptul să ne imaginăm o societate ideală, să începem să o schiţăm, să o gândim în cele mai mici detalii, să ne aducem cu toţii contribuţia, fiecare după pregătirea, disponibilitatea şi experienţa lui şi când nu va mai fi nimic de adăugat, să ne expunem ideile, să le susţinem cu argumente şi în modul cel mai democratic cu putinţă să propunem înfăptuirea unei astfel de societăţi!
Să ne învăţăm copiii să facă diferenţele cuvenite, să-i educăm şi să-i pregătim pentru punerea în practică a unui astfel de proiect, în care să troneze bunul simt, meritocraţia şi binele comun, pentru că fiecare dintre noi contează, pentru el însuşi, pentru familia lui, pentru toţi cei din jurul său şi pentru societate!...

“Sfatul Bătrânilor” este deschis tuturor persoanelor care cred că au ceva bun de spus, tuturor acelor “locuitori ai cetăţii” care sunt în stare să emită o idee şi să o susţină cu argumente.
Invităm toţi oamenii de valoare să nu mai stea deoparte.
Le promitem o tribună a bunului simţ de la care să ne vorbească și să ne împărtăşească din experienţa lor într-un dialog deschis şi onest şi îi asigurăm de tot respectul şi atenţia din partea noastră...

BUNUL SIMŢ şi SPIRITUL CIVIC sunt în ADN-ul nostru.
Să le scoatem la suprafaţă, să le unim şi să le lăsăm să ne conducă!

Ultima modificare făcută de Remus Constantin Raclau; Acum 20 ore la 17:39.
Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră,
Ci a strămoșilor mei,
Și a strămoșilor - strămoșilor mei,
Din veacul vecilor !...

Editoriale: Dan Culcer. Despre Gospodari si Divanuri ad-hoc
Scris la Saturday, March 17 @ 00:00:00 CET de catre asymetria
Geopolitica In cadrul unui impenitente dorinţe de dialog, adică de reflecţie comună şi non-contradictorie, în spiritul unei naturale complementaritaţi, pe o temă de interes general, am gasit ca textul semnat de dl. Dimitrie Grama din Danemarca, si publicat in revista Neamul romanesc -blog Internet- (care reia un titlul al revistei lui Nicolae Iorga), merita un comentariu.
In primul rind fiindca propunerea d-sale are legatura cu ceea ce eu insumi gindisem acum citiva ani infiintând un grup de discutii ce se numeste Gospodarii (la adresa http://fr.groups.yahoo.com/group/gospodarii/)
In acest sens visam ca am putea pregati o noua elita. Nu suntem departe de proiectele lui Constantin Noica, antrenorul cultural, care nu s-au realizat fiindca în fruntea statului român se aflau niste inculti inteligenti si individualisti. Nici acum nu s-a schimbat radical situatia. Pentru a elimina aceste reziduuri comuniste ar trebui sa punem împreuna tot ce mai rămîne din energia națională si din proiectiile imaginarului social, pentru a inventa un viitor realizabil si care nu va cere din nou sacrificii peste masura celor multi in folosul celor putini.

Iata prezentarea grupului. ” Le groupe "Gospodarii" cherche a créer une nouvelle élite politique en Roumanie. Grupul “Gospodarii“ crede ca România are nevoie de o noua elita sociala si politica. Recrutarea ei, din bogatele resurse umane ale tarii si ale diasporei, este scopul nostru initial. Impunerea ei democratica la guvernarea Romaniei este scopul final. Dar selectia, formarea si regruparea oamenilor, ale caror calitati morale si intelectuale îi fac apti sa guverneze si actioneze ca adevaratii gospodari ai tarii, nu este opera unui recrutor de agenti, a unui print intelept.
Formarea si recrutarea unei elite sunt actiuni de durata; ele sunt datoria Consiliului Batranilor. Impunerea Gospodarilor in viata politica si sociala este datoria noastra a tuturor. Consiliului Batranilor se constituie prin cooptare. Asa cum se intîmpla cu Academia. Doar ca acest Consiliul trebuie sa ramina anonim. Sa nu traga nici un folos personal din functia sa sociala.
Grupul de initiativa se adreseaza celor care isi propun sa faca din actiunea sociala si politica in Romania, dar si in Europa, altceva decit o manifestare de carierism si capatuire. Exista astfel de oameni? Noi credem ca da. Stim ca Opera se realizeaza in Athanor. Nu vom stii niciodata care este natura exacta a reactiei alchimiei morale, dar ceea ce conteaza este rezultatul. O noua elita, care sa stie pune interesele colective, nationale deasupra celor individuale, fara a strivi insul si personalitatea, va sa vina. Ecuatie pe care omenirea incearca sa o rezolve de demult. Dar chiar Calea spre solutia suprasaturata poate produce inaltarea involburata a Cristalelor.
Precizari metodologice.
Prima parte a acestui program este căutarea si incitarea candidaturilor. Ne putem imagina ca grupul Gospodarii ar fi echivalent cu o scoala superioara de diplomatie, cu un institut superior de studii politice si sociale dar oragnizat ca un corp privat si nu unul subordonat statului. Caci Statul e facut din interese de grup, iar grupul acesta nu trebui sa aiba interese de grup. Utopie, domnilor, va striga noul Pitecanthrop.
Candidatii trebuie sa aiba mai mult de 18 ani si mai putin de 50. Sa fie poligloti, cetateni ai Romaniei sau originari din Romania.” Dar mai ales sa aiba calitati morale recunsocute. Cum se pot selecta astfel de oameni? Asta este întrebarea cea mai dificila si criteriul cel mai imprecis. Aici astept sugestiile psihologilor si sociologilor de buna credinta. Cine e de buna credinta? Si de ce credinta buna?
Sub presiunea discursului egalitarist, a vorbi despre o elita devine o erezie. Desi, daca veti observa, grupul GDS se considera si isi aroga prerogativele unei astfel de elite. Cred ca cea mai mare greseala a acestor persoane, care luate in parte sunt demne de atentie prin opera lor, este lipsa de perspectiva a propunerilor politice si mai ales conformismul acestora. S-a constituit un discurs teoretic care porneste de la principii si ignora -sau nu da semn ca nu ar ignora- realitatea reala a Romaniei. Cred deci ca din aceste grupuri, multi sunt de fapt oameni de buna credinta, uneori excesiv de lasi şi conformisti, si ca ar fi gresita punerea lor colectiva la stilpul infamiei de catre cei care se considera indreptatiti sa vorbeasca despre interesul colectiv altfel.

Dan Culcer


Dimitrie Grama. “Divanul ad-hoc” http://neamulromanesc.wordpress.com/opinii-si-atitudini/editoriale-de-dimitrie-grama/divanul-ad-hoc/
Am propus si propun inca odata constituirea unui “divan”, a unei “asociatii” sau orice alt nume “de lucru” I se va da, in care toti cei ce doresc sa contribuie pasnic la prosperitatea Romaniei si a poporului roman, sa aibe la indemina sprijinul direct al tuturora care gindesc si simt la fel. Fac din nou apel la toti cei care, indifferent de originea etnica, gindesc inspre binele Romaniei, sa ne unim si in effort comun sa cream o trambulina de idei si angajare civica.
Este derizoriu sa vezi ca atitea lucruri si mai ales nedreptati se intimpla mereu in Romania si majoritatea intelectualilor romani de pretutindeni nu reactioneaza. Ei scriu beletristica sau studii critice sau in orice caz altceva. De ce? Pentru ca in continuare le este frica sau o parte din ei spera sa devina odata si odata parte din protipendada culturala a societatii de la putere. Caci, cred ei, puterea le va multumi ca nu s-au amestecat in treburi care ar duce la compromiterea acelei puteri si in vreun viitor ii va expune mass-medial ca eroi. Li se vor da posturi, li se vor publica lucrarile si isi vor crea un loc de cinste in istoria parvenitilor si in cea a tradatorilor de neam. Stiu , sunt cuvinte grele, dar acesta este adevarul asa cum il vad eu.
Deci , singura sansa de unire a romanilor este angajamentul a cit mai multi romani in procesul de schitare a unei Romanii noi. Revolutia din 1989 a fost tradata sau exploatata de cei fara scrupule si poporul roman ar mai trebui sa se ridice inca odata acum impotriva celor care ii exploateaza mai rau decit comunistii, sau daca nu-i exploateaza , cel putin ii fura ca in codru. Multi oameni sarmani sunt la un pas de cersetorie!
Daca mass-media romana ramine indiferenta si nici cea din apus nu poate fi stimulata in directia mai sus mentionata, atunci probabil ca nimic nu se va schimba si acel popor isi merita soarta. Un numar fluctuant de intelectuali se vor angaja din cind in cind in polemici, mai ales polemici neinteresante pentru romani (ca de exemplu conflictul danezo-arab), si in acest fel isi mai “descarca” sufletul si constiinta.
Nu, trebuie facut ceva serios si destul de urgent, altfel nimic nu se va schimba generatii intregi de acum incolo. Nu uitati, cu noi va disparea generatia care stie ce a insemnat atit comunismul cit si capitalismul in Romania. Generatiile ce vin vor fi mai inocente si mai usor de manipulat.




 Editoriale: Dan Culcer. Tara fara batrani

Scris la Saturday, April 30 @ 12:09:11 CEST de catre asymetria Memoria «Țara fără bătrâni » este un basm, parabolă de mare eficiență, care mi-a permis să fiu respectuos nu doar cu bătrânul meu Tată ci și cu mulți dintre bătrânii săi prieteni, cu toții bătrânii pe care i-am cunoscut și pe care i-am căutat în junețe ca să le aflu tainele, visele și vrerea. Căci ei fuseseră coloana vertebrală a României antebelice, cu toate păcatele lor știute sau neștiute, mai înalți cu un cap decât toți nemernicii care se înghesuiseră să le ia locul liberat cu baionetele și cnutul ocupanților.
Povestea asta ar fi trebuit să fie distribuită în toate cutiile poștale din România anilor de după 1944. Ar fi avut, poate, efectul unui manifest anticomunist mai convingător decât orice palavră despre venirea americanilor sau despre revoluția care a eliberat poporul de exploatare. Nu că n-ar fi existat exploatare, ci fiindcă eliberare nu putea fi realizată sub cizma străinilor de neam și de țară.

Dar nici nu s-a putut realiza cu paricizii, aceia care îi omorâseră pe bâtrâni, cu comuniștii cominterniști de frunte, mai toți străini ori cozi de topor, sau cu comuniștii pseudonaționaliști, fiindcă toți luaseră locul uriașilor, bătrânilor uciși în temnițe și nu aveau nici o temeinicie, nici o dragoste de țară, neștiutori de ale lumii, idioți care se rupseseră de tradiție, nemernici care nu știau să-și respecte părinții, părinți, în mai toate cazurile țărani, lăsați să moară de foame și prădați de singura lor unealtă, pământul, talpa țării.

Dar nici nu s-a putut realiza cu aceia care, după 1989, au moștenit pe nemuncite ceea ce nu era al lor, descendenții unor uzurpatori, deveniți capitaliști și snobi, fără noblețe și fără dragoste de neam.
Neam, orice s-ar spune, nobil de opincă, pentru fapte de arme, căci ați apăra țărâna în care se odihnesc strămoșii tăi este o faptă nobilă.
Cei pentru care iubirea de țară și de « moșie » este acum o rușine, nu nu sunt oameni de omenie. Le doresc să moară pe o bancă într-un parc dintr-o lume străină, de frig, singuri, sub privirea moartă a unor străini trecători.

Cred în acei români care trudesc, oriunde în lume, la frăția cu vecinii noștri din interior și din exterior, la reclădirea casei noastre comune, la ridicarea privirii semenilor de la pământ la cer, la reunirea românilor, la recucerirea pământului României și la alungarea hoților din Templu.
Țară puternică este Țara care își cinstește bătrînii, îi răscumpără dacă i-au fost răpiți sau caută bătrânii ascunși prin peșterile salvării și iubirii filiale. Astfel de țară se cuvine să construim cu cei mai buni dintre noi. Iar ei există. Să ne smulgem ochelarii negri pe care ni i-au impus torționarii și uzurpatorii. Să privim în jur și să ne căutăm împreună Tinerii Bătrînii, încredințându-le viitorul nostru.
Să recitim deci această poveste care vine din vechime ca să ne dăruiască înțelepciunea, cinstea și omenia.

Dan Culcer

Scriind aceste rânduri mă gândeam la Mihai Rex, la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Petru Groza, la Mihail Sadoveanu, la Lucrețiu Pătrășcanu, la Mihai Ralea, la Ana Pauker, la Vasile Luca, la Ion Gheorghe Maurer, la Nicolae Ceaușescu, la Leonte Răutu, la Silviu Brucan, la ion Iliescu, la etc. etc. cărora nu le acord nici o circumstanță atenuantă, ca paricizi.

Țara fără bătrâni. (după V.A.Urechia)
Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.
Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei. - "A sosit ceasul", ziseră cârmuitorii neamului vecin. "Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara".

Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:
- "Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie".
Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?- "Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip".
- "Ei, ce mare lucru", - zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie.
- "O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri". însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:- „Vom face iute alta”.
Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.
Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic.
Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.- "Vai, ce ne facem?" - se întrebau cu toţii, "Suntem pierduţi". Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.
- "Ce ai fiule?"
- "Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo"...Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.- "Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: "Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă".
Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară: - Va să zică tot mai au vecinii noştri un bătrân care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm, deci, în pace! Şi i-au lăsat, renunţând la război. Dar de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: "Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!"