luni, 31 octombrie 2011

Stéphane Courtois. De la Revoluţia franceză la Revoluţia bolşevică

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Autorul este și un extroțkist convertit. Cu prietenie, Dan Culcer

De la Revoluţia franceză la Revoluţia bolşevică PDF Imprimare Email
Grand format
Stéphane Courtois - Din Cartea neagră a Revoluţiei franceze (3)   
Duminică, 16 Octombrie 2011 00:00
Revoluţia franceză a fost timp de un secol evenimentul fondator, referinţa pentru toţi cei care se opuneau unei monarhii zisă „absolută”, şi mai mult chiar unei dictaturi personale sau unei autocraţii aşa cum o cunoştea Rusia ţaristă. Ea oferea, într-adevăr, exemplul unui ciclu politic ce angaja un proces constituţionalist, care proclama ştergerea privilegiilor şi stabilea drepturile omului şi ale cetăţeanului, apoi prezida alegerile unei Adunări constituante, o cârmea spre o Republică pentru a se transforma curând în dictatură teroristă a unui clan şi în fine a unui om care a sfârşit prin a cădea în Termidor. Acest proces a cunoscut chiar un codicil: în 1795-1796, Gracchus Babeuf şi prietenii săi au încercat să îmbine dictatura politică revoluţionară cu o revoluţie socială bazată pe desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea egalităţii „reale”. Şi chiar dacă conjuraţia Egalilor a eşuat, ea a devenit evenimentul precursor al comunismului modern atât pentru Marx cât şi pentru Lenin.
De-a lungul secolului al XIX-lea gândirea revoluţionarilor europeni, şi îndeosebi a revoluţionarilor ruşi – marxişti, socialişti revoluţionari sau anarhişti –, a fost dominată de aspiraţiile revoluţiei de la 1789: egalitate în drepturi a cetăţenilor, libertatea de exprimare şi de adunare, instalarea unui regim constituţional, alegerea unei Adunări constituante. Începând cu anii 1840, discuţia între revoluţionarii ruşi s-a pus în termeni de analogie între „iacobini” şi „girondini”. Şi în manifestul lor La Jeune Russie, din 1862, unii dintre aceşti revoluţionari, care se opuneau liberalilor dar şi populiştilor, se proclamau ei înşişi „iacobini-blanchişti”(1). Încă în 1902, s-a iscat dezbaterea între Plehanov – şeful Partidului muncitoresc social-democrat (POSDR) – care critica atentatele individuale în beneficiul Terorii Revoluţiei franceze, şi socialiştii revoluţionari, revoltaţi la ideea folosirii ghilotinei în Rusia(2).
Istoria bolşevismului începe propriu-zis în vara lui 1903, la al II-lea Congres al POSDR, organizat cu grijă de Lenin şi acoliţii săi, printre care tânărul Troţki. Sosit la congres ca entuziast partizan al liderului său, Trotski se confruntă rapid cu neîncetate intrigi ţesute de acesta pentru a pune mâna pe monopolul conducerii partidului şi a-i impune vederile sale cele mai radicale. Curând deziluzionat, Troţki care reprezintă socialiştii din Siberia, dă socoteală alegătorilor săi într-un faimos raport. După ce a denunţat „Wille zur Macht”, „voinţa de putere” care îl ghidează pe tovarăşul Lenin”, el continuă:
Lupta pentru putere a îmbrăcat un caracter de principiu. Ea a fost ca să zic aşa depersonalizată. Era o consecinţă a sistemului [lui Lenin]. „Starea de asediu” [în sânul partidului] asupra căreia Lenin a insistat cu atâta energie, pretinde o „putere energică”. Practica neîncrederii organizate pretinde o mână de fier. Sistemul de teroare este încoronat de un Robespierre. Tovarăşul Lenin i-a trecut în revistă mental pe membrii Partidului şi a ajuns la concluzia că această mână de fier nu putea fi decât el. Şi a avut dreptate. Hegemonia social-democraţiei în lupta eliberatoare însemna conform logicii „stării de asediu”, hegemonia lui Lenin asupra social-democraţiei [...](3).
Apoi, legat de alegerea conducerii de partid, Trotski denunţă „lupta de principiu dintre tactica ordinii constituţionale normale şi tactica «stării de asediu» întărită de către dictatură”. În sfârşit, referindu-se explicit la Revoluţia franceză, Troţki îl atacă pe Lenin în legătură cu evoluţia ziarului partidului intitulat Iskra:
Curând, două treimi din redacţie au fost recunoscute ca suspecte. În Muntele ortodox [leninist] a început un proces de autofagie. „Patria e în pericol! Caveant consules!”; şi tovarăşul Lenin a transformat modestul consiliu [de redacţie] într-un comitet de salvare publică atotputernic, pentru a-şi asuma rolul Incoruptibilului. Tot ce se afla de-a curmezişul drumului său trebuia măturat. Perspectiva distrugerii muntelui iskrist nu l-a oprit pe tovarăşul Lenin. Era vorba doar de instaurarea fără rezistenţă a unei „republici a virtuţii şi a terorii”.
Dictatura lui Robespierre prin intermediul Comitetului de salvare naţională nu putea rezista decât dacă s-ar fi selecţionat oameni „fideli” în Comitetul însuşi, şi dacă s-ar fi plasat în toate funcţiile importante ale statului creaturile Incoruptibilului. În caz contrar dictatorul ar fi rămas suspendat în aer. Prima condiţie a fost oferită, în robespierriada noastră caricaturală, prin lichidarea vechii redacţii. O a doua condiţie a fost de asemenea asigurată: selecţia potrivită a membrilor Comitetului central şi instituirea filtrului „unanimităţii” şi al „cooptării reciproce”. [...]
Iată, tovarăşi, aparatul administrativ care trebuie să guverneze republica „virtuţii” ortodoxe şi a „terorii” centraliste.
Un asemenea regim nu putea să dureze veşnic. Sistemul Terorii duce la reacţie. Proletariatul parizian îl ridicase pe Robespierre, sperând că acesta îl va scoate din mizerie. Dar dictatorul i-a dat prea multe execuţii şi prea puţină pâine. Robespierre a căzut şi a antrenat în căderea sa Muntele, şi cu el, cauza democraţiei în general(4).
Dacă în 1903 Troţki avea o superbă pană polemică, se poate vedea în ce măsură concepţia sa politică, chiar revoluţionară era încă legată de faza democratică a Revoluţiei franceze, în timp ce acţiunea sa se situa în cadrul social-democraţiei marxiste germane. În 1917, el se va alinia noului Incoruptibil şi va fi, din 1923, victima procesului de „autofagie” pe care îl denunţase totuşi cu douăzeci de ani înainte.
Inaugurată pe cântecul Marseiezei, revoluţia rusă din februarie 1917 urmează până în vară o pantă democratică şi constituţionalistă. Dar începând din 7 noiembrie 1917, revoluţia din Octombrie devine evenimentul de referinţă al unei noi perioade revoluţionare şi de ansamblu a mişcării comuniste.
În august 1917, guvernul lui Kerenski este încă dominat de faza republicană a Revoluţiei franceze, dar situaţia din Rusia urmează curând evoluţia care a avut loc în Franţa în octombrie 1791, caracterizată printr-un climat de război şi de stare de asediu; apar fenomene caracteristice: polarizarea extremă, centralitatea figurii duşmanului – duşmanul poporului – şi noţiunea de contra-revoluţie, obsesia complotului şi a trădării, desemnarea de suspecţi. Tot atâtea teme dezvoltate până la refuz de Lenin.
Totuşi acesta grăbeşte etapele până la punctul de a le încurca. Îndemnând la răscoale în armată în vara lui 1917, la formarea sovietelor în rândul soldaţilor din garnizoana de la Petrograd controlaţi de bolşevici şi la constituirea unei Gărzi roşii, Lenin inaugurează această „revoluţie soldăţească” denunţată de Boris Pasternak în Doctor Jivago, şi foarte apropiată de batalioanele federate din vara lui 1792.
Incitându-i vehement pe camarazii săi să pregătească o insurecţie şi o lovitură de stat încă din septembrie 1917, şi punând mâna, în 7 noiembrie, pe palatul de Iarnă – unde îşi aveau sediul miniştrii guvernului provizoriu – Lenin reeditează, cu ajutorul mulţimii puse pentru prima oară sub drapelul roşu, atacul de la Tuileries din 10 august 1792.
Instaurând la 7 noiembrie o dublă putere – cea legală a Adunării constituante în curs de alegeri, şi cea a activiştilor revoluţionari şi ai străzii, singura pe care o consideră legitimă, Lenin îi plagiază pe iacobini şi Comuna din Paris din 1792.
Bazându-şi legitimitatea pe o ofertă electorală permanentă în cadrul unei sălbatice competiţii pentru putere între revoluţionari -, şi punându-i la stâlpul infamiei pe concurenţii săi, Lenin se inspiră din lupta înverşunată dintre iacobini, girondini, ultrarevoluţionari şi indulgenţi.
În timp ce Comitetul de salvare naţională instaurase la 6 aprilie 1793 dictatura unui grup de activişti - iacobini – care a fost spre beneficiul unui dictator – Robespierre –, Lenin crează în 7 noiembrie 1917 Consiliul comisarilor poporului, format doar din bolşevici şi pus sub controlul său din ce în ce mai autocratic.
Iar dacă Robespierre a renunţat la Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 pentru domnia Virtuţii, Lenin proclamă la 18 ianuarie 1918 în faţa Adunării constituante ruse Declaraţia drepturilor poporului muncitor, care desfiinţează drepturile omului în Rusia. Cu o diferenţă: în termidor 1794, Convenţia are ultimul cuvânt împotriva lui Robespierre, în timp ce în Rusia, Lenin dizolvă Adunarea prin forţă.
Totuşi, pentru acesta, partea cea mai semnificativă a Revoluţiei franceze rămâne ceea ce istoricul Jacob Talmon numeşte „democraţie totalitară”, inaugurată prin dictatura Comitetului salvării naţionale – cu susţinerea Ultrarevoluţionarilor şi a Comunei din Paris -, instaurarea legii suspecţilor, a Tribunalului şi a Terorii. Istoricul Gugliermo Ferrero o rezumă astfel în Les Deux Révolutions françaises (Cele Două Revoluţii franceze): „Prin spirit revoluţionar trebuie înţelese dorinţa şi speranţa de a pune mâna pe putere în afara oricărui principiu de legitimitate, de a pune mâna prin forţă şi de a o exercita prin teroare.”
Simbolul terorii franceze este, bineînţeles, ghilotina. În a sa Histoire socialiste de la Révolution française (Istoria socialistă a Revoluţiei franceze), Jean Jaurès dă, sub titlul „L’arbitrage de la guillotine” („Arbitrajul ghilotinei”), o definiţie foarte surprinzătoare pentru un om foarte democrat şi pacifist:
Când o ţară mare şi revoluţionară se luptă deopotrivă împotriva facţiunilor interioare armate şi împotriva lumii, când cea mai mică ezitare sau cea mai mică greşeală pot compromite pentru multă vreme poate destinul noii ordini, cei care conduc această întreprindere imensă nu au timp să-şi atragă de partea lor disidenţii, să-şi convingă adversarii. Ei nu pot acorda un loc important spiritului de dispută sau spiritului de combinaţie. Trebuie să lupte, să acţioneze, şi pentru a-şi păstra intactă întreaga forţă de acţiune, pentru a nu o dispersa, ei cer morţii să facă în jurul lor unanimitatea imediată de care au nevoie. Revoluţia nu mai era atunci decât un tun monstruos, şi era nevoie ca acel tun să fie manevrat pe afetul său, cu siguranţă, cu rapiditate şi hotărâre. Servitorii nu aveau voie să se certe. […] Moartea restabileşte ordinea şi permite continuarea manevrei(5).
Nu ştiu dacă Lenin a citit acest pasaj despre ghilotină, dar el vede în acest instrument o foarte mediocră unealtă politică. Din decembrie 1917, înainte chiar de a lua puterea, el scrie legat de capitalişti şi de bogaţi în general: „Ghilotina nu era decât o sperietoare care zdrobea rezistenţa activă. Asta nu ne ajunge. [...] Noi trebuie să zdrobim rezistenţa lor pasivă. [...] Nu trebuie numai să zdrobim orice rezistenţă, oricare ar fi ea. Mai trebuie să-i şi obligăm pe oameni să lucreze în cadrul noii organizări a statului”(6). Cunoaştem urmarea: teroare împotriva oricărei opoziţii, discriminarea şi exterminarea unor întregi categorii de populaţie, utilizarea foametei ca armă politică.
De altfel, unul dintre primele reflexe ale lui Lenin după 7 noiembrie 1917 este să-i asimileze Vandeei din 1793 pe cazacii de pe Don care s-au organizat în mod democratic şi autonom; la 24 ianuarie 1919, el dă ordinul de „decazachizare”: „[...] teroare masivă contra bogaţilor cazaci care vor trebui să fie exterminaţi şi lichidaţi fizic până la unul”(7); ordin similar cu cel al Convenţiei contra vandeenilor, şi a cărui aplicare pe teren va semăna mult cu acţiunea coloanelor infernale.
În iulie 1918, Lenin îl execută pe ţar, pe familia sa şi pe părinţii săi. Şi , ca în Franţa, asasinarea suveranului este un element major al declanşării războiului civil naţional.
În fine, expansionismul revoluţionar hrănit cu internaţionalism şi crearea în 1919-1920 a Internaţionalei comuniste care cheamă la război civil internaţional găsesc la Lenin rădăcini în faimosul decret votat de Convenţie în decembrie 1792: „Naţiunea franceză declară că va trata poporul ca pe un duşman care, refuzând libertatea şi egalitatea, sau renunţând la ele, ar vrea să păstreze, să reamintească sau să trateze cu prinţul şi castele privilegiate, se angajează să nu subscrie niciun tratat, şi să nu depună armele decât după întărirea suveranităţii şi independenţei poporului pe teritoriul căruia au intrat trupele Republicii, care va fi adoptat principiile egalităţii, şi stabilit un guvern liber şi popular.” În numele acestui tip de principiu intră Armata roşie, fără succes,  în Polonia în 1920, dar cu succes în Ucraina în 1918 sau în Georgia în 1921 pentru a impune acolo sovietizarea.
Gândirea şi acţiunea lui Lenin nu au fost cu siguranţă determinate de către singurul exemplu tutelar al Revoluţiei franceze. Lenin s-a adăpat copios şi la sursele marxismului şi ale utopismului revoluţionar rus – în particular Cernâşevski şi Neciaiev. Totuşi, e clar că bolşevicii se scăldau în această memorie iacobină şi se calificau ei înşişi în mod curent drept „iacobini proletari”.
Dacă pentru a-şi legitima puterea Stalin a renunţat la orice referinţă la iacobinism pentru a-i substitui leninismul, el nu a fost mai puţin marcat de Revoluţia franceză; a trecut de la teroarea obişnuită la marea teroare din 1937-1938, tot aşa cum Robespierre trecuse de la masacrele din septembrie 1792 la marea teroare din iunie-iulie 1794; a adoptat un timp o poziţie mediană între cei de dreapta şi cei de stânga, aşa cum Robespierre arbitra între ultrarevoluţionari şi indulgenţi.
Totuşi aici se opresc analogiile care au determinat adesea comporta-mentul conducătorilor bolşevici. Într-adevăr, chiar în faza sa extremă, îi lipsesc Revoluţiei franceze două caracteristici fundamentale ale bolşevismului: ideologia – marxismul –, devenită dogmă şi ortodoxie marxist-leninistă; şi organizaţia de revoluţionari de profesie. Ori articularea acestei ideologii şi a acestei organizaţii este cea care prezidează la naşterea Partidului bolşevic, primul nucleu totalitar, devenit mişcare de masă în 1917, apoi partid-stat totalitar, specificitate a secolului al XX-lea.
Dar Revoluţia bolşevică nu o rupsese cu Revoluţia franceză. Moartea ei simbolică, marcată de „Raportul secret” al lui Nikita Hruşciov cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii sovietice, a semănat în mod straniu cu cea a iacobinilor terorişti. Această manevră politică, orchestrată cu grijă de conducerea sovietică, seamănă până la identificare cu o manevră prototip folosită cu 160 de ani mai devreme. Într-adevăr, după căderea lui Robespierre, Convenţia, în mare măsură complice a terorii de masă – în special în Vandeea –, a organizat procesul sinistrului Carrier, organizatorul înecărilor de la Nantes(8); condamnarea acestui ţap ispăşitor şi execuţia lui erau menite să spele Convenţia de orice responsabilitate. Şi ca din întâmplare, marele terorist Fouché a pus umărul la organizarea acestui proces cu, ironie a istoriei, participarea involuntară a lui Gracchus Babeuf şi a pamfletului său din 1794 despre „populicidul” vandeean(9).
Ori, tot aşa cum procesul a fost încununat de succes, permiţând la numeroşi terorişti să facă o carieră politică sub Consulat şi sub Imperiu, „Raportul secret” a permis totalităţii nomenclaturii sovietice, inclusiv celei din KGB, să îşi continue cariera. Muncitor metalurgist care nu frecventase practic nici un fel de şcoală în tinereţe, Hruşciov nu ştia probabil nimic despre procesul Carrier, dar instinctul său de mare criminal politic l-a împins să reediteze o manevră verificată pentru a asigura amnistia unei întregi clase politice şi să-i impună amnezia ansamblului societăţii.
La 29 ianuarie 1891, Clemenceau declara: „Revoluţia este un bloc”, constrângându-i astfel pe toţi republicanii să se solidarizeze cu ansamblul episoadelor revoluţiei franceze, în ciuda diferenţelor de natură dintre acestea, foarte bine subliniate de istorici precum Guiglielmo Ferrero, François Furet sau, mai recent, Patrice Gueniffey. La rândul lor, Lenin şi mai apoi Stalin i-au constrâns pe toţi comuniştii să apere fără condiţii revoluţia din Octombrie şi URSS-ul, până la a cauţiona crime mult mai grave decât cele comise în
1792-1794 şi care au transformat secolul al XX-lea în secolul totalitarismului.

Fragment din Stéphane Courtois (Director de cercetare la CNRS - Sophiapol-Paris X), Cartea neagră a Revoluţiei franceze, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, traduceri de Liliana Şomfălean (coord.), Olimpia Barbul, Sorin Barbul, Alexandra Medrea.

(1) Vezi Tamara KONDRATIEVA, Bolcheviks et Jacobins. Itinéraire des analogies, Paris, Payot, 1989, p. 43 s.
(2) Ibid., p. 52-53.
(3) Léon TROTSKI, Rapport de la délégation sibérienne, Paris, Spartacus, 1970, p. 72.
(4) Ibid., p. 84-45.
(5) Jean JAURÈS, Histore socialiste de la Révolution française, Paris, t. VIII, 1924, p. 352.
(6) LÉNINE, Les bolcheviks garderont-ils le pouvoir? (Bolşevicii vor păstra puterea?), în Œuvres (Opere), Paris-Moscou, Éditions sociales-Éditions en langues étrangères, t. XXVI, 1959, p. 104.
(7) Citat în Nicolas WERTH, « Un État contre son peuple » („Un stat contra poporului său”) în Stéphane COURTOIS et al, Le livre noir du communisme (Cartea neagră a comunismului), Paris, Robert Laffont, 1997, p. 113.
(8) Vezi Jacques DUPÂQUIER, „Le Procès Carrier” şi Jean-Clément MARTIN, „Le procès Carrier, un procès politique”, în Emmanuel LE ROY LADURIE (dir.), Les grands Procès politiques. Une pédagogie collective, Monaco, Ed. du Rocher, col. „Démocratie ou totalitarisme”, 2002, p. 55-66 şi 67-80.
(9) Vezi Gracchus BABEUF, La Guerre de la Vendée et le système de dépopulation (1794), Paris, intr. Reynaud Secher şi Jean-Joël Brégeon, Tallandier, 1987.

duminică, 30 octombrie 2011

Odessa: 70 de ani de la atentat ca și de la pedeapsa-masacru

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Articolul lui Andrei Muraru este un text de perspectiva moralistă și pseudo-istorică. Războiul e ignorat, cauzele acestuia nici măcar invocate, activitatea partizanilor organizată prin combinația de rezistență civilă și militară sovietică — ignorată. Nu e vorba de a scuza violența represaliilor, ci de a reconstitui contextele. Asta nu e istoriografie ci o nouă campanie de propagandă anti-antonesciană și de ce nu, chiar antiromânească, tardiv relansată. Ediția franceză a Wikipedia vorbește de ostatici : «Le maréchal Antonescu donne ensuite l'ordre d'exécuter 200 « communistes » (lire « Juifs ») pour chaque officier victime de la bombe et 100 pour chaque soldat. À ce titre, tous les « communistes » et un membre de chaque famille juive doivent être emprisonnés comme otages
Ottmar Trașcă, care este un istoric serios, citează exact :« Mai mult, mareşalul Ion Antonescu a emis în aceeaşi zi, orele 12.30, un nou ordin (nr. 562) care solicita să se treacă la „represalii severe” şi indica cine erau în opinia sa „vinovaţii” pentru atentat:
„a/. Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi
executaţi 200 de comunişti;
Pentru fiecare soldat mort câte 1
00 de comunişti.
Execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi.
b/.
Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostatici, de asemenea, câte un
membru de fiecare familie evreiască.
Li se va aduce la cunoştinţă că, la un al doilea act asemănător, vor fi executaţi
cu toţii.»
A se citi și Masacrul de la Odessa în Wikipedia 
Despre catcombele Odessei și partizani :
« The role of the Odessa catacombs during the Great Patriotic War
Since the beginning of World War II Catacombs are of great significance for the city, because thousands of residents of the city and suburbs were forced to hide in them from bombing and shelling during the 73 days, from August 5, 1941 to October 16, 1941 - during the heroic defense of Odessa . During the Nazi occupation of Ukraine in the Odessa area operated 13 guerrilla groups. And the first of these guerrilla groups, commanded by VO Fellows-Badan, was stationed in the catacombs of the village Nerubayskogo, a suburb of Odessa. First, the squad includes 64 men and 5 women. In addition to the squad were children who had served as intelligence (Yasha Gordienko).
Before the guerrillas entered the catacombs, the group previously established organizational equipped in their base camp with supplies of food, fuel - for lighting and cooking, which is prepared mostly on primus stoves and kerosene. Had stockpiled explosives, ammunition, weapons and everything you need for life and battle.
With the help of experienced masons was chosen place for the home squad at a distance of 3-4 km from the entrance to the mine first. Approaches that led to the camp, were barricaded. Minor moves laid tightly and mined.
The camp was built in kitchen, dining room, sleeping room, staff room, bathroom, utility room, barns and workshops. All of them were equipped to face and linked drifts.
In accordance with the name of the detachment, and though he called "subversive and intelligence", it was divided into two parts. Half the squad was based in the catacombs, the other half, divided into three groups, placed in the safe house. They were scouts - "eyes and ears of the detachment." They collected an important military information and introduced the agents to the Nazi authorities.
During his stay in the catacombs of the majority of the guerrillas had not seen not only sun, but also ordinary daylight, since the military operations they came out only at night, when all around is dark, and during the day were in the catacombs, which are always dark.
Publicized guerrilla LRAs than necessary: lanterns such as "bat", oil lamps, lamps made from shell casings, torches ....

How to get to the catacombs

The catacombs have always been notorious. At all times, Odessa catacombs served as a haven for criminals, gangsters and the homeless. In view of the relatively easy availability of ubiquitous O Odessa quarry at different times sheltered religious sects, bandit gangs, military deserters. Man hiding in the catacombs are usually not found. He usually went from persecution, often leaving forever. Detected only traces of the inhabitants of the quarry scraps of clothing, human remains, sometimes graffiti or drawings.
But remember the heroes and the catacombs of the city and country. During the Second World War in the catacombs was a partisan detachment. The fate of many underground and guerrilla groups usually ended sadly.
Currently, Odessa catacombs are open for tours. Excursions into the catacombs usually last a few hours. As with. Nerubayskoe a museum of Partisan Glory. Odessa catacombs - is one of the most famous sights of Odessa and the Ukraine. During the tour can be found in Nerubayskoe history of the Odessa catacombs, interesting stories, the history of guerrilla movements, down to the catacombs themselves and spend, in total darkness for a while. And now, future generations will be telling stories of lost tourists, and to demonstrate someone's skeletons and full of despair graffiti loser.
Here and entertaining stories are born and legends scary dungeon.
Nerubayskoe. Museum of Partisan Glory. How to get in Nerubayskoe? How to get into the catacombs?
From the bus station in Odessa bus # 84, 87 to the village Nerubayskoe.»
Cu prietenie, Dan Culcer

Odessa: 70 de ani de la masacru

Autor: Andrei MURARU 
Odessa: 70 de ani de la masacru
Demonul morţii a apărut pentru prima dată în acea toamnă, la Odessa, pe strada Engels. Aici, pe 22 octombrie 1941, aproape de ora 6 după-amiaza, o clădire masivă din faţa parcului Sevcenco a sărit în aer. Era stabilimentul Comandamentului Militar român instalat cu cîteva zile înainte în fosta clădire a NKVD-ului. În următoarele zile, au fost scoase de sub dărîmături 135 de corpuri, morţi şi răniţi. În urma deflagraţiei, şi-au pierdut viaţa aproape toţi membrii Statului Major al Diviziei 10 Infanterie. Printre cei decedaţi s-au aflat un general român, ofiţeri superiori, subofiţeri, soldaţi şi ofiţeri germani.

„Oraşul spînzurătorilor”

Un reflex violent şi un impuls antisemit, combinaţie toxică sădită ani la rîndul în România anilor ’20-’30, poate chiar şi mai înainte, au împins la un masacru fără precedent. Represaliile autorităţilor române au debutat imediat, sub comanda generalului Con-stantin Trestioreanu. Deşi minarea clădirii a fost o operaţiune secretă a NKVD, ai cărui genişti au plasat aproape trei tone de exploziv (1), autorităţile militare române au găsit de cuviinţă să-şi aleagă victimele din rîndul populaţiei civile a Odessei, procentul covîrşitor al celor anihilaţi fiind de origine evreiască
[Cine erau restul? Adevărații autori ai exploziei sunt cunoscuți? De ce nu se reproduce ordinul în baza căruia au fost adunați ostaticii?] 
Important de precizat că pentru regimul antonescian, care cucerise cu şase zile în urmă oraşul-port de la Marea Neagră, evreii erau sinonimi cu activiştii comunişti. [Mai degrabă invers!? Ceea ce nu e același lucru d.c.] Stau mărturie numeroase documente, printre care afişele propagandistice ale armatelor a 3-a şi a 4-a române îmbibate de lozinci antisemite care incitau la violenţă („Armatele română şi germană luptă contra comunismului şi jidanilor şi nu contra soldatului şi poporului rus!“; „Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi. Luptaţi contra provocatorilor de războaie !“; „Armatele română şi germană nu vin pentru a se răsbuna pe populaţie. Ele luptă pentru distrugerea comunismului şi cahalului jidovesc!“ etc.) (2).
Generalul Constantin Trestioreanu a informat imediat la Bucureşti despre explozia produsă la Odessa, adăugînd că „am luat măsuri pentru a spînzura în pieţile publice din Odessa evreii şi comuniştii“.(3) În noaptea care a urmat exploziei sute de evrei au fost executaţi sumar în diferite puncte din oraş. Generalul Nicolae Macici, venit de la Tiraspol în dimineaţa de 23 octombrie, a confirmat cele petrecute, adăugînd că a văzut oameni morţi pe străzile Odessei (4). Ce a urmat este astăzi, probabil, greu de imaginiat pentru o minte normală. Unul dintre cei profund marcaţi de cele văzute a fost Gherman Pântea, primarul basarabean al Odessei: „(…) pe străzile principale şi pe la colţuri stăteau spînzuraţi cîte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimîntată fugea din oraş în toate părţile“. Asasinatele sumare, întregite de tensiunea şi haosul care domneau în Odessa pe 23 octombrie, s-au intensificat odată cu schimbul de telegrame cu Bucureştiul.
Practic, cotele violenţei au crescut exponenţial, dublate de excesul de zel al comandanţilor români. Venirea generalului Nicolae Macici (comandantul Corpului 2 Armată) a înteţit represaliile sub imperiul ordinului expres primit de la cabinetul militar al mareşalului Ion Antonescu. Acest ordin (care nu a fost singurul în contextul masacrului) a făcut carieră dată fiind duritatea represaliilor: „Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 de comunişti; pentru fiecare soldat, cîte 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de azi“. [23 oct.] Trebuie precizat că acţiunile violente împotriva evreilor au debutat imediat după cucerirea oraşului, deci cu patru zile înainte de explozia comandamentului român. Pe lîngă execuţiile sumare, s-a înfiinţat rapid un ghetou, care era de fapt închisoarea oraşului de pe strada Fontanskaia Daroga, unde au fost internaţi mii de evrei (femei, bărbaţi, dar şi aproape 2.000 de copii) (5).
Pe 23 octombrie 1941, au fost ucişi aproximativ 5.000 de evrei [Joaca autorului cu cifrele și identitatea etnică. A se compara cu Wikipedia. Toți erau comuniști și evrei sau erau și neevrei necomuniști uciși, cum se făcuse deosebirea?]. S-au căutat soluţii ingenioase pentru a face loc spînzurătorilor, utilizîndu-se stîlpii de telegraf, copacii şi chiar stîlpii de troilebuz.(6) Iată cum descrie Rubin Udler, un puşti de 15 ani la acea vreme, o scenă din zilele masacrului: „Pe strada Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spînzurătoare, sub supravegherea soldaţilor români se mişca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vedea că-şi bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrenţe, unii erau desculţi sau numai în ciorapi rupţi, cu capetele descoperite. Feţele le erau pline de vînătăi şi sînge... Lîngă spînzurătoare, condamnaţii şi călăii lor s-au oprit. Santinela şi escorta au început să discute între ei şi să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnaţi. Acela s-a apropiat de spînzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mînă, a urcat pe el, şi-a pus singur ştreangul la gît şi aştepta tăcut. Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanţul de condamnaţi. Acela s-a apropiat supus şi a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atîrnat tot atît de tăcut. Românii, înţelegîndu-se între ei, au aşteptat cîteva minute şi i-au ordonat celui de-al doilea să facă acelaşi lucru. Şi acesta detaşat, de parcă nu era vorba de viaţa lui, a băgat capul în ştreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic. Sta şi aştepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste cîteva clipe şi acesta atîrna nemişcat. Şi, dintr-o dată, unul dintre condamnaţi, conştientizîndu-şi brusc situaţia tragică, dintr-un instinct de conservare a vieţii, a ieşit repede din rînd şi a rupt-o la fugă. A reuşit doar să traverseze strada. L-au ajuns din urmă gloanţele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sînge...“ (7).

Holocaust by bullets

La două zile după explozia comandamentului, un nou ordin al lui Antonescu a solicitat alte victime cu detalii care indică cel puţin o cruzime patologică: „vor fi băgaţi într-o clădire, în prealabil minată, şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormîntării victimelor noastre“. Astfel, aproximativ 20.000 de suflete (femei, bărbaţi, între care copii, bătrîni şi bolnavi) au fost conduse de militari români către satul Dalnic, aflat la 3 km NV de Odessa, unde au fost înghesuiţi în patru magazii. Conform martorilor, drumul de cîţiva kilometri era presărat cu cadavrele celor împuşcaţi. După încercări care i-au nemulţumit pe comandanţi (uciderea a cîte 30-40 de persoane în şanţuri, mitralierea lor în barăci), s-a dat foc primelor două barăci, iar soldaţii i-au împuşcat pe cei care au încercat să iasă (8).
Iată o relatare inedită de arhivă din dosarul întocmit de Securitate lui Radu Ionescu (1910-1964), fost comandant al companiei a III-a din Batalionul mitraliere 10 Vînători de Munte. Fiind chemat cu întreaga companie la marginea Odessei, Ionescu „a văzut cum jandarmii aduceau grupuri de evrei pe care îi băgau în magazii, după care, la ordinul Lt. Col. Deleanu Nicolae, plutonul lui (Eugen) Bălăceanu, prin găurile făcute în zidurile magaziilor, au introdus ţevile mitralierelor şi au deschis focul asupra evreilor lipsiţi de orice apărare. Văzînd că nu au fost executaţi toţi evreii, au aruncat grenade la ordinul Lt. Col. Coca Niculescu, însă văzînd că nici aşa nu au reuşit să-i execute pe toţi evreii, Lt. Col. Deleanu Nicolae, Lt. Col. Coca Niculescu şi Lt. Bălăceanu s-au sfătuit între ei şi au ordonat să se aducă benzină, dînd astfel foc magaziilor“ (9).
La masacru au luat parte şi unităţi germane, fiind certă participarea cel puţin a Sonderkommando 11b.(10) Cu toate acestea, cea mai mare parte a crimelor au fost comise de către autorităţile române, în special unităţi ale armatei. Este, de asemenea, neîndoios faptul că o întreagă ierarhie militară a pus în practică acest genocid asupra populaţiei evreieşti ucrainene din Odessa. Formula părintelui Patrick Desbois – Holocaust by bullets (11) – pare foarte potrivită pentru ce s-a întîmplat la malul Mării Negre, în toamna anului 1941. Nu trebuie să uităm că în masacru au pierit mai mulţi civili decît militarii români care şi-au dat viaţa pentru ocuparea Odessei. Pentru noi, Odessa nu e doar o statistică rece din istoria Holocaustului românesc. E o crimă colectivă pe criterii etnice care a fost produsă de administraţia românească.
Pentru cele întîmplate la Odessa, acum 70 de ani, mareşalul Antonescu şi o mână de ofiţeri români au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare. A fost însă oare de-ajuns pentru ca tragedia în care au pierit evrei ucraineni, cuprinşi de flăcări în magaziile dogorâtoare, spînzuraţi sau împuşcaţi la capătul vreunei străzi, să fie cu adevărat asumată? Aceasta e doar una dintre întrebările fierbinţi la care ne îndeamnă comemorarea timidă a masacrului de acum 70 de ani.

––––––––––––––
1. Igor Niculcea, „Operaţiunea strict secretă în urma căreia a sărit în aer Comandamentul militar român“, în Historia, an XI, nr. 118, octombrie 2011, p. 34-37.
2. Ottmar Traşcă, „Ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941-martie 1942“, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca – Series Historica, XLVII, 2008, p. 387.
3. USHMM, RG-25.004M, Rola 20, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 6), f. 158-159v.
4. USHMM, RG-25.004M, Rola 19, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 6), f. 74v.
5. Ottmar Traşcă (ed.), „Chestiunea evreiască“ în documente militare române. 1941-1944, selecţia documentelor, note, cuvînt înainte şi studiu introductiv de Ottmar Traşcă, prefaţă de Dennis Deletant, Editura Institutul European, Iaşi, 2010, doc. 126-132; 137-138; Ottmar Traşcă, „Ocuparea oraşului Odessa“, art. cit., p. 378-425.
6. Yitzhak Arad, The Holocaust in the Soviet Union, University of Nebraska Press – Yad vashem, Lincoln – Jerusalem, 2009, p. 240.
7. Sergiu Nazaria, Holocaust: File de istorie (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile limitrofe ale Ucrainei, 1941-1944), f.e., Chişinău, 2005, p. 161-162.
8. USHMM, RG-25.004M, Rola 19, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 1), f. 9, 10v-11.
9. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 261492, f. 10-11.
10. Peter Longerich, Holocaust: The Nazi Persecution and Murder of the Jews, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 229.
11. Patrick Desbois, The Holocaust by Bullets, Palgrave Macmillan, New York, 2008.

The Globalization of Poverty and the New World Order by Michel Chossudovsky

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

The Globalization of Poverty and the New World Order 
by Michel Chossudovsky
In this new and expanded edition of Chossudovsky’s international best-seller, the author outlines the contours of a New World Order which feeds on human poverty and the destruction of the environment, generates social apartheid, encourages racism and ethnic strife and undermines the rights of women. The result as his detailed examples from all parts of the world show so convincingly, is a globalization of poverty.
This book is a skilful combination of lucid explanation and cogently argued critique of the fundamental directions in which our world is moving financially and economically.
In this new enlarged edition –which includes ten new chapters and a new introduction-- the author reviews the causes and consequences of famine in Sub-Saharan Africa, the dramatic meltdown of financial markets, the demise of State social programs and the devastation resulting from corporate downsizing and trade liberalisation.
Michel Chossudovsky is Professor of Economics at the University of Ottawa and Director of the Centre for Research on Globalization (CRG), which hosts the critically acclaimed website www.globalresearch.ca . He is a contributor to the Encyclopedia Britannica. His writings have been translated into more than 20 languages.
Published in 11 languages. More than 100,000 copies sold Worldwide.

"In its entirety, the book can and should be read by all with an interest in world peace and the causes of poverty." Frances Hutchinson, The Ecologist
"This concise, provocative book reveals the negative effects of imposed economic structural reform, privatization, deregulation and competition. It deserves to be read carefully and widely." Choice, American Library Association (ALA)
"The current system, Chossudovsky argues, is one of capital creation through destruction. The author confronts head on the links between civil violence, social and environmental stress, with the modalities of market expansion." Michele Stoddard, Covert Action Quarterly
"This detailed study by an economics insider shows the consequences of "reforms" in various parts of the world, reveals a clear pattern of callous neocolonialism. Definitely red-pill material." Richard K. Moore, Whole Earth.
"As Michel Chossudovsky, author of The Globalisation of Poverty, has pointed out, an entirely undemocratic world body "has been casually installed in Geneva, empowered under international law with the mandate to 'police' country level economic and social policies". This amounts to a "repeal of the Universal Declaration of Human Rights", providing "legitimacy to trade practices which border on criminality [including] the patenting of human life forms". John Pilger, New Statesman.
"More than just an austerity program, Chossudovsky believes the conditions the IMF demands of countries - with little choice but to accept - are draconian...He also believes the IMF is getting its direction from the wealthy Wall Street investment banks which act as informal policy advisers and more formally, help structure and deliver bailout packages. "There are powerful financial actors behind this," he says. While Chossudovsky, author of The Globalization Of Poverty, is careful not to suggest a conspiracy, he says large multinational corporations and investment houses benefit from the chaos in countries like South Korea and Indonesia once their currencies are devalued." Laura Eggertson, The Toronto Star
"Michel Chossudovsky is one of the leading intellectuals of the antiwar movement, perhaps the best, as I find he works his tail off in documenting the material he presents and is rigorous in his analysis." Jude Wanniski, Polyconomics.
"Chossudovsky gives us a clear analysis of how the International Monetary Fund has well served this corporate plan. He gives us case studies of the ''restructuring'' and subsequent impoverishment of the people in countries like Somalia, Peru and Russia. He lays out the blueprint for the rest of the world."  Briarpatch
"... I  recommend to all interested in our political and financial future, unemployed or in work, to buy or borrow, one of the most informative books on the consequences of global poverty, written by Michel Chossudovsky." Stan Kent, Scunthorpe Evening Telegraph
"University of Ottawa economist Michel Chossudovsky  calls our era a global ''cheap labour economy''. The underlying problem is only made worse by IMF-sponsored reforms that impoverish millions of people. Economic Justice Report
"Michel Chossudovsky, offers in his book The Globalisation of Poverty an impressive presentation of the destructive effects macroeconomic restructuring has had on Yugoslavia and its 24 million people."  Paul Surlis, National Catholic Reporter

Read Review of First Edition
Read Review of First Edition (Covert Action Quarterly)
Reviews by readers who purchased the First Edition
Reviews by readers who purchased the Second Edition
Recent Amazon Reviews of the Second edition
"Battling Mainstream Economics" by Juliet ONeill (Biographical sketch of Michel Chossudovsky), Ottawa Citizen
Read mainstream media review: The Voice of America (VOA)
Links to Michel Chossudovsky's writings (Google Search)
See also Michel Chossudovsky's book entitled  America's War on Terrorism, 2nd Edition
Michel Chossudovsky is the 2003 Recipient of the Human Rights Prize of the Society for the Protection of Civil Rights and Human Dignity, Berlin, Germany.
Globalization of Poverty, (German edition) was classified No. 2 in the Top Ten "best" non-fiction titles in Germany, July 2002, by a panel of writers, journalists and scholars.
He is seven times recipient of the Project Censored Award , Sonoma University School of Journalism, California (2000 (double award), 2001 (double award), 2002, 2004, Nominated for 2005). His website, Global Research (Canada) was granted the Democracy Media Award in 2002, 2003 and 2004 by GoodWriters.net.
The Globalization of Poverty in its First and Second editions has been published in eleven languages. Ten English language editions and co-editions in the US, UK, Canada (2 editions), Australia, Malaysia, South Africa, India, Philippines (2 editions)), French (2 editions), German, Spanish, Portuguese (two editions, Brazil and Portugal), Finnish, Turkish, Japanese, Korean, Italian (2 editions), Arabic.

Order Now. List price US$24.95 Our price:
Online: US$18.00 (400 pages).

Bio of Michel Chossudovsky published in the Ottawa Citizen (5 Jan 1998)

Battling Mainstream Economics

by Juliet ONeill


The faint moans of his daughter's cello practice barely break the hush of Michel Chossudovsky's household.
The kitchen, bathed in winter light, is gleaming. It is here, at a well-worn wooden table, that the University of Ottawa economics professor wants to talk.
The sunken-leather sofas of the living room -- with its gallery of African masks, Peruvian pottery, Chinese teapots and other treasures from some of the 100 countries he has visited --would be "too comfortable."
Stiff-backed chairs do feel more appropriate for the subject at hand: How poverty is increasing around the world and how this is not by accident, but by the design of a small, powerful banking and business elite at whose behest the World Bank and the International Monetary Fund have provoked "economic and social collapse" in many countries.
The discussion is about widespread complacency toward what Mr. Chossudovsky calls a global financial crisis -- in which private speculators wield more power than governments over central bank coffers -- that may swerve into a crash far worse than the Dirty Thirties, jeopardizing pension and retirement savings funds.
It is about how so many people, expert and layman alike, accept a dominant "neo-liberal" economic dogma which makes suffering and sacrifice -- from unemployment and social service cuts in Ontario to mass destitution in Russia -- seem inevitable, if not justifiable and acceptable.
"Absurdity," he says. "I have difficulty in understanding why the dismantling or closing down of productive assets -- hospitals and schools -- could constitute the key to prosperity. But that is what is actually being conveyed. The official mainstream economic agenda is that you have to close down, downsize, lay off, and that is the key to prosperity."
Mr. Chossudovsky, a 52-year-old author who has learned to speak 10 languages and writes in three (English, French and Spanish), has persisted for three decades with an increasingly unfashionable perspective on world events.
It keeps him on the margins of mainstream commentary in Canada but wins praise from such equally anti-establishment social theorists as American Noam Chomsky.
He agrees to being described as having a leftist perspective, but emphasizes that he is not allied with any political party, including socialists, at home or abroad.
"One doesn't know who the socialists are any more because the socialists are all in favour of the neo-liberal agenda," he says. "If you look at socialists in Europe, what are they doing? They're adopting austerity measures. I wouldn't want to put a political label on myself because the neo-liberal consensus is supported by right-wing and left-wing parties alike, including the New Democratic Party."
Raised in Geneva, Switzerland, Mr. Chossudovsky followed in his father's footsteps by becoming an economist. But his father, a Russian emigre, made a career as a United Nations diplomat, while Mr. Chossudovsky put his economics training to use as a teacher and analyst. He came to the University of Ottawa in 1968, attracted by the promise of a bilingual lifestyle.
It was as a young visiting professor at the Catholic University in Santiago, Chile, that Mr. Chossudovsky's interest in "economic repression" was first pricked.
Augusto Pinochet's military junta, which overthrew Salvador Allende in 1973, quadrupled the price of bread and introduced other measures that would now be referred to as "a structural adjustment program."
Mr. Chossudovsky set out, with a doctor, to study the malnourishment resulting from the bread price hike. He wound up with a paper that held the Pinochet regime responsible not only for conventional forms of political repression but for "economic repression" that impoverished three-quarters of Chile's population.
Since then he has documented the purposeful impoverishment of people in dozens of countries. His latest book, the Globalization of Poverty, contains case studies of the collapse of economies and social structures in Somalia, Rwanda, Vietnam, India, Brazil, Peru, Russia and the former Yugoslavia. In some of these countries, IMF/World Bank intervention preceded violent conflict.
He refers often to "the hidden agenda" of the big banking and financial organizations. They orchestrate collapses, he says, by demanding payment of debt service charges and then lending money to cover the charges but only on condition the recipient country impose such measures as austerity, privatization and currency devaluation. The impact is usually destructive: mass shutdowns, huge unemployment, a wipeout of savings and pensions and purchasing power, a loss of social services.
Such economic shock therapy, he says, has pushed Russia, for one, "back to the medieval era," impoverishing millions of people, deepening the country's foreign debt, driving more than half the country's industrial plants into bankruptcy and allowing organized crime to flourish in the banking, real estate and other sectors of the economy.
Mr. Chossudovsky generally condemns "the criminalization" of the global economy in which increasingly large amounts of drug money and other illegally obtained funds are deposited in the world's 55 offshore havens, escaping taxation. The funds are laundered through an international banking system in which capital movement is easier than ever owing to the revolution in digital communications.
"This critical drain of billions of dollars in capital flight dramatically reduces state tax revenues, paralyses social programs, drives up budget deficits and spurs the accumulation of large public debts," he writes.
An end to offshore tax havens is one of the few solutions Chossudovsky advocates. He also says the World Bank, International Monetary Fund and commercial banks should not be allowed to "pillage" the central banks of troubled countries.
He is much stronger on description than prescription. But his descriptions alone constitute a defiance of mainstream economic scholarship in which "critical analysis is strongly discouraged."
It has not, however, stopped him from teaching for 30 years at U of O and as a visiting professor in several other countries, as well as publishing several books, the latest appearing in nine languages. And while the mainstream media in Canada do not publish his commentary, he is published frequently in Le Monde Diplomatique and smaller magazines that don't have investors or business advertisers.
Prof. Michel Chossudovsky has documented impoverishment of people in dozens of countries.

 � Copyright OTTAWA CITIZEN 2003  For fair use only/ pour usage �quitable seulement .

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Gaddafi, cel mai bogat om de pe planetă. O nouă estimare a averii colonelului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Așa o fi. Doar că aceste date erau cunoscute și înainte de asasinarea lui Gaddafi. Pe când își recăpătase respectabilitatea după atentatul cu avionul. Cu ce le-o fi greșit, dincolo de faptul că Libia are petrol?
Cu prietenie, Dan Culcer


Moartea colonelului Gaddafi ridică o întrebare aproape la fel de importantă ca înlăturarea acestuia de la putere: ce se va întâmpla cu averea fostului dictator, cu proprietăţile şi conturile bancare pe care le-a avut peste tot în lume?
Cei de la Business Insider scriu că fostul dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, este de trei ori mai bogat decât omul de afaceri Carlos Slim şi de zece ori mai avut decât regele Abdullah al Arabiei Saudite.

Colonelul ar fi astfel cel mai bogat om de pe planetă. Potrivit publicaţiei menţionate mai sus, averea lui Gaddafi se ridică la 200 de miliarde de dolari şi consta în conturi bancare, investiţii imobiliare şi financiare în corporaţii din întreaga lume. Această estimare a fost făcută de oficiali americani, europeni şi libieni şi pare a fi una legitimă, notează LA Times.

Cele mai recente estimări ale averii liderului libian, raportate de Los Angeles Times, arată că dictatorul ar fi cumulat averi în cei 42 de ani petrecuţi la putere, în timp ce un cetăţean libian de rând câştigă în jur de 12.000 de dolari pe an.
Portofoliul lui Gaddafi a inclus orice, de la hoteluri de lux în Londra şi Rusia până la acţiuni în Goldman Sachs şi echipe de fotbal din Italia.
Însă, nici un ban nu l-a ajutat pe Gaddafi să scape joi de furia rebelilor, când a fost târât din canal, în oraşul natal Sirte, şi împuşcat.
Mai multe surse rebele au declarat, ulterior, că liderul libian avea la el un pistol de aur masiv când a fost găsit.
Experţii susţin că vor finaliza estimarea averii lui Gaddafi în câteva luni. Totuşi, din primele informaţii, în cei 42 de ani de putere, Gaddafi a acumulat o avere de 37 de miliarde de dolari, investiţi în America, mai mult de 30 de miliarde de dolari în Europa şi China şi, conform oficialilor libieni citaţi de Los Angeles Times, alte zeci de miliarde din afaceri internaţionale.
Dacă cifrele sunt corecte, Gaddafi a fost cel mai bogat om din lume.

Proiect de Manifest al „Mişcării Dacia”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Proiect de Manifest al „Mişcării Dacia”
Mă numesc Ţeavă Gheorghe Giovanni şi sunt administrator-fondator al grupurilor Facebook „Mişcarea Virtuală Dacia” şi „Mişcarea Dacia”, constituite acum doi ani : https://www.facebook.com/groups/141387601036/ ...În primul rând, mulţumesc celor ce mi-au înlesnit accesul la „Universul Românesc”. Pentru început, o să vă prezint proiectul Manifestului mişcării noastre, urmând să revin cu detalieri în cel mai scurt timp posibil (2-3 zile), pentru o mai bună susţinere a acestuia... după care veţi putea dezbate... chiar o să vă rog !!!

Proiect de Manifest al „Mişcării Dacia”

„IN STAREA ACTUALĂ, OMENIREA ALUNECĂ INEVITABIL SPRE AUTODISTRUGERE”. Această mică planetă numită Terra, nu mai poate suporta exploatarea sălbatică a resurselor sale strict limitate, în schimbul producerii unor cantitaţi uriaşe de deşeuri şi de emisii nocive, care distrug ecosistemul planetar. Resursele energetice sunt aproape de epuizare. La creşterea actuală a populaţiei, în urmatorii 20 de ani Terra va trebui să asigure hrana echivalentă consumului populaţiei mondiale din ultimii 80 de ani. Consumurile cresc exponenţial și iraţional. Terra nu mai poate suporta. Omenirea nu mai poate suporta prăpastia, care se adanceşte pe zi ce trece, dintre luxul nesustenabil al Nordului industrializat si mizeria endemică a Sudului nedezvoltat, dintre bogăţie şi sărăcie pe tot Pământul.

Potrivit studiului revistei Forbes, în luna martie 2011, existau în toată lumea 1210 miliardari în dolari SUA, cu 214 miliardari mai mulţi decât în 2010, cumulând o avere de 4,5 trilioane dolari, mai mare decât Produsul Național Brut al întrgii Germanii. După SUA, cu 413 miliardari, urmează China cu 115 și Rusia, cu 101 miliardari în dolari. În acest timp, oamenii și mai ales copiii din țările sărace, mor cu milioanele din cauza foametei și a bolilor.

Prăpastia se adânceşte. Omenirea nu mai poate suporta. Bunul simţ nu mai poate suporta materialismul vulgar şi imoral, care inabuşe spiritualitatea - cel mai de preţ dar al lui Homo Sapiens Sapiens. Difuzarea în masă a armelor, consumul de droguri, alcoolismul, tabagismul, sexualitatea exacerbată și celelalte racile morale ale Sistemului actual, conduc la creșterea fără precedent a criminalității, la pierderea demnității umane și a identității ca specie.


CE SE INTAMPLĂ PE ACEST PAMÂNT, CARE ESTE SINGURA NOASTRĂ
CASĂ ÎN CARE PUTEM TRĂI?

Grupuri multi-trilionare, in Euro sau dolari, formate din magnaţi ai industriei si finanţelor, lacomi si iresponsabili, dictează astazi, în interes propriu, evoluţia omenirii spre o bunăstare aparentă, care ascunde o sărăcie reală. Creşterea PROFITULUI este singura religie a acestei lumi dezumanizate. Dezvoltarea economică nesustenabilă este singura proiecţie spre un viitor incert. Armele si ameninţarea cu forţa inabuşe in sânge virtuţile umane de iubire, iertare, compasiune, fraternitate între oameni şi popoare, dând naştere, ca reacţie, terorismului.


CE SE INTAMPLA LA NOI, IN ROMANIA?

”Ţara noastră AUR poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”!!! Puterea din ultimii 20 de ani a hotărât vânzarea pe nimic a bogățiilor subsolului, care sunt ale noastre, nu ale guvernelor care s-au succedat în această perioadă; avem încă uraniu, aur, argint și cupru în valoare de peste 100 miliarde de dolari, de cinci ori datoriile noastre externe. Numai depozitele aurifere sunt evaluate la cca 64 miliarde dolari. Minele care nu au fost încă vândute au fost închise, la presiunea grupurilor internationale din acest domeniu, pentru a scăpa de concurență și a controla prețurile. Multe din aceste mine permit extragerea aurului prin decantare și nu prin cianurizare. Autoritățile au declarat secrete toate aceste informații, pentru a-și putea desfășura în voie afacerile dubioase.

Agricultura, cu care țara noastră se mândrea – am fost cândva al treilea exportator de porumb din lume – acum este în paragină, dezorganizată, ineficientă. Magazinele mari nu vând legume și fructe obișnuite decât din Turcia, din tările europene și din alte țări. In schimb, autoritățile au acceptat sa se facă experiențe genetice pe produsele noastre agricole, cobaii fiind NOI!

Despre industrie nu mai putem vorbi, fabricile construite cu sacrificiul vieții noastre au fost vândute ca fier vechi. Turismul a fost dat în mod deliberat pe mâna unor persoane clientelare incompetente, care nu visează decât îmbogațirea peste noapte. Furnizarea de gaze, electricitate, apă, etc., a fost cedată unor firme străine, care acționează în mod practic ca monopoluri. Nu mai avem nicio Bancă comercială importantă, cu capital 100% românesc.

Cultura noastră tradițională este sufocată de manelizarea forțată. Sănătatea și Învățământul sunt lăsate în grija Celui de Sus. Limba romaneascâ este stâlcită de analfabeți cu poziții înalte în Stat. Morala? ”Virtutea” cea mai de preț a românilor a devenit corupția, pe care, dacă nu o practicăm, cel puțin o acceptăm. Pădurile sunt sacrificate. Arborii sunt tăiați fără milă, sub diferite pretexte. Poluarea a devenit insuportabilă, Bucureștiul deținând recordul European în această privință.

Deviza conducătorilor corupți este: “După NOI, Potopul”!
România a fost scoasă la mezat!!! Prăbușirea este inevitabilă. Este o chestiune de timp.


CE E DE FĂCUT?
Să contemplăm dezastrul cu mainile în buzunare, în ideea că prabuşirea nu ne va afecta pe noi, ci pe copiii, nepoţii, sau, cu puțin noroc, pe strănepoții noştri? Să ne prefacem că acceptăm minciunile cu care suntem bombardaţi din toate părţile de presă şi de televiziune? Nu mai vorbim despre clasa politică, aservită puterii economico-financiare şi gangurilor subterane, pentru care minciuna şi dezinformarea sunt singurele raţiuni de a fi !? Să ne descurajăm şi să ne pierdem raţiunea, adică exact ceea ce vrea Puterea?


MISCAREA DACIA ARE UN RASPUNS REAL SI BINE DOCUMENTAT LA
TOATE ACESTEA!

Mișcarea DACIA este o asociere nepartinică a tuturor românilor din țară și de pretutindeni, care își însușesc Principiile și Obiectivele acesteia, fără nici o altă restrictie sau discriminare. Pentru participarea la viitoarele alegeri, Mișcarea trebuie însă să se înregistreze sub forma unui ”partid”, sau să se alăture altor mişcări cu Principii şi Obiective asemănătoare, în vederea formării acestuia.

Mișcarea Dacia își propune să reacționeze pacific, cu mijloacele puse la îndemână de sistemul actual, constituind o FORŢĂ POLITICĂ IEŞITĂ DIN COMUN, nici de stânga, nici de centru, nici de dreapta, ci de înainte și în sus! Mișcarea nu pleacă la drum cu intenții de răzbunare, ci cu spirit unificator și cu dorinţa de a aşeza Societatea românească pe bazele bunului simț, a respectului față de om si de mediul în care viețuim! Mișcarea va ţine „porţile deschise” tuturor celor ce vor dori să-şi pună competența şi capacitatea, nu în slujba banului (“ochiul dracului”), ci a INTERESULUI NAŢIONAL.

În acest spirit, Mișcarea DACIA a conceput un pachet de măsuri de guvernare, ce urmează să fie implementate după câştigarea alegerilor. Principiile Mișcării vor fi transpuse în fapt în doua mari etape: Etapa pregatitoare, în care vor fi create condițiile necesare pentru transformarea evolutivă a Sistemului economic, social și politic actual, și Etapa fundamentală, care va permite introducerea treptată a tuturor laturilor noului Sistem de organizare a societății, conform unei NOI PARADIGME.

ETAPA PREGATITOARE


Imediat după câștigarea alegerilor, se va organiza, în cadrul legal şi constituţional existent, un REFERENDUM, în vederea reorganizării politice și teritoriale a Țării pe baza principiilor de eficiență, competență și responsabilitate. Vor fi puse în discuție pentru aprobarea lor de catre romanii de pretutindeni:

- schimbarea numelui Țării în DACIA;
- înlocuirea actualului sistem parlamentar bicameral cu o adunare legislativă unică, denumită SFATUL ȚĂRII, format din câte un reprezentant ales al fiecărui județ și 3 reprezentanţi ai orașului București;
- exercitarea conducerii țării de către un DOMNITOR CONSTITUŢIONAL , ales de Sfatul Țării pe o perioada de 6 ani, fără posibilitatea realegerii;
- exercitarea puterii executive de către un Guvern compus din 12 Dregători, aleşi de Sfatul Ţării pe baza Competenței și a Probității Morale; fiecare Dregător va coordona o ramură a activității economico-sociale a Țării ( Justiţie, Interne, Apărare, Externe, Finanțele şi Investițiile, Comunicaţiilor şi Mediilor de Informaţii, Industria, Cercetarea şi Energia, Comerţului şi Turismului, Agricultura şi Ecosistemul, Transporturile și Infrastructură, Sănătatea, Munca şi Familia, Educația şi Cultura), având în frunte un Prim-Dregător și vor avea la dispoziție un grup de experți din fiecare domeniu;
- adoptarea unei noi CONSTITUȚII, care sa consfințească schimbările de mai sus și să permită punerea în aplicare a Principiilor şi Obiectivelor Miscării; Noua Constituție va ocroti și garanta dreptul de proprietate personală, privată și de grup, subordonându-l însă INTERESULUI NAŢIONAL.

Imediat după victoria în Alegeri vor fi adoptate în regim de urgență, următoarele Legi care vor asigura bunul mers al Societății :

Legea Muncii, prin care se va garanta un loc de muncă cel puţin unui membru al nucleului familial, muncind toţi şi... mai puţin. Această Lege, ar elimina Ajutorul Social, care astăzi este acordat pe principii injuste. Deasemeni, se va stabili o Grilă de Salarizare care va reduce distanța dintre retribuția minimă și cea maximă în unitățile de stat, iar pentru firmele private același deziderat va fi obținut printr-un sistem de impozitare progresivă a veniturilor personale, realizându-se astfel o limitare a câştigurilor nete ale tuturor cetăţenilor, în limitele bunului simţ și va conține prevederi, care vor înlesni întoarcerea în Țară a competențelor emigrate.

Legea Anti-Corupţie
va stipula interzicerea nomadismului şi a câştigului fără muncă şi va introduce un mecanism eficace de control al averilor ilicite printr-un organ special constituit. Alte reglementări vor viza dreptul la viață și la securitatea personală a tuturor cetățenilor, prin creșterea rolului și eficienței Poliției Comunitare, inclusiv prin interzicerea portului de arme letale de către persoanele neautorizate.

Legea Sănătății prin care se vor trece în coordonarea Statului toate activităţile din domeniu, cu scopul îmbunătăţirii lor şi a asigurării parităţii de oportunităţi pentru toţi cetăţenii.

Legea Învățământului, care va aduce modificări importante, bazate pe pricipiul ”La nivelul Școlii Statale și cu grija Părinților se plămădește Viitorul Țării”, cu mențiunea că programele şcolare şi universitare trebuiesc uniformizate la nivel naţional.

Legea Familiei
, pentru responsabilizarea parinților în legătură cu asigurarea unor condiţii decente de sănătate şi educaţie propriilor copii.

Legea mass-mediei, care va stipula, printre altele, crearea Observatorului Etic al Presei și Audio-Vizualului. Se va trece la cultivarea Informaţiei cu caracter educativ de masă, la popularizarea noutăţilor ştiinţifice, la educarea ecologistă a populaţiei, la promovarea adevăratei Culturi şi a unor Valori adevărate, etc. O prevedere foarte importantă se referă la modalitatea de a participa la dezbateri pe net, exclusiv cu nume şi prenume reale şi adresă e-mail (nepublicabilă), pentru a se elimina proasta creştere şi a se da posibilitatea unor „reacţii legale”, sau moderării corespunzătoare de către cei în drept.

Legea Identității Naționale, prin care se va prevede constituirea unui fond de 0,5% din Bugetul Țării, destinat celor de un sânge cu noi din țările vecine, pentru a-i ajuta să-și conserve limba, obiceiurile și credința.

Legea investițiilor, care va reglementa condițiile de realizare a dezvoltării tuturor ramurilor Economiei Țării. Legea va permite numai investițiile care vor asigura o dezvoltare sustenabilă, respectiv cele care vor avea în vedere surse energetice nepoluante și care nu vor afecta ecosistemul natural în care vor fi implantate. Accentul va fi pus pe o agricultură naturală dar intensivă, în care agricultorii, în funcție de interesul lor, vor fi stimulaţi să formeze asociații pentru cultivarea în comun, pe baze mecanizate, a terenurilor agricole de care dispun, sau li se pun la dispoziţie și pentru construirea în comun, cu sprijinul Statului, de unitați care sa prelucreze local produsele agricole obținute. Va fi încurajat și stimulat eco-turismul. Potrivit Legii, Statul va putea subvenționa parțial cheltuielile cetățenilor care își construiesc eco-locuințe izolate termic, cu acoperișuri placate cu celule fotoelectrice, cu recuperarea apei de ploaie, cu turbine eolice, etc.

Legea Finanțelor, va fi o lege blândă pentru veniturile medii, licite. Va exista o limită inferioară, sub care veniturile anuale nu vor fi impozitate, și un plafon, peste care se vor aplica taxe si impozite progresive. Asupra produselor de lux sau cu consum mare de resurse, vor fi aplicate accize ridicate. Legea va transpune în fapt deviza: ”Taxele și impozitele reprezintă contribuția cetățenilor si a agenților economici la prosperitatea Țării”.

Legea va prevede înființarea în afara Bancii Naționale, a unei Bănci Comerciale cu participare de Stat, prin cumularea capitalurilor tuturor băncilor actuale interesate de chestiune, care să facă împrumuturi cu dobândă unică europeană, menită să servească interesele clienților și nu pe cele ale capitalurilor. Prin intermediul acestei Bănci se va trece la limitarea circulației banilor lichizi, urmărindu-se înlocuirea treptată a acestora cu ”bani electronici” și, într-o etapă ulterioară, la generalizarea acestei măsuri, cu scopul de a se elimina : munca la „negru”, ciubucul, corupţia şi în general , câştigurile fără muncă. Legea va reglementa circulația capitalurilor și operațiunile bursiere.

Legea va trasa condițiile pentru realizarea unui Sistem Unic de Asigurare gestionat de un organism de Stat specializat. Vor fi stipulate măsuri pentru asigurarea transparenței operațiunilor contabile la Agenții Economici și pentru sancționarea severă a evaziunii fiscale, care, prin Lege, va intra în categoria ”Subminarea Economiei Naționale”.

Alte reglementări vor viza dreptul de a respira aer nepoluat, în care scop vor fi legiferate limite stricte pentru emisiunile poluante, inclusiv o limitare a transportului auto individual în centrele aglomerate și vor fi prevăzute sancțiuni extreme împotriva persoanelor sau unităților care nu respectă aceste reglementări. Se va asigura dreptul la o bătrânețe decentă.

La sfârșitul acestei etape, se va reduce în mod vizibil disparitatea dintre cei bogați și cei cu venituri mici și întregii populații a Țării i se va asigura accesul nemijlocit la un nivel de trai, decent, civilizat. Totodată vom elimina amestecul Politicii în Administrarea Bunului Public.

Sarcina cea mai dificilă pe care și-o asumă Mișcarea Dacia în Etapa de Pregătire a trecerii la Noul Sistem, este aceea a schimbării treptate a Conștiinței Individuale și Sociale. Conștientizarea dezastrului spre care se îndreaptă societatea și a necesității și urgenței schimbării modului nostru de viață, reprezintă factorul hotărâtor al salvării viitorului. Schimbarea se referă la:

- stabilirea unei ierarhii reale a valorilor umane: familia, dragostea și respectul reciproc, prietenia, cinstea și corectitutinea, modestia, răbdarea și iertarea, precum și a celor sociale: comunicarea, colaborarea, întrajutorarea, fraternitatea;

- raționalizarea obiceiurilor de consum, prin eliminarea risipei (apă, electricitate, gaze) și a consumurilor futile, extravagante, ostentative sau chiar dăunătoare (obiecte de lux, autoturisme-”monștri”, locuințe supra-dimensionate, alimentație ”grea”, alcool și țigări, etc.);

- folosirea în mod curent a mijloacelor publice de transport sau a celor nepoluante (bicicleta), exceptând cazurile de urgență sau folosirea autoturismului pentru mai mulți membri ai familiei (în vacanță, excursii, etc.);

- o nouă atitudine față de mediul ambiant: protejarea spatiilor verzi sau de agrement, plantarea de pomi fructiferi oriunde se găsește o bucățică de pământ, stimularea grădinăritului pe spații mici, depozitarea atentă și colectarea organizată a deșeurilor menajere, etc.

Schimbarea Conștiinței va trebui să înceapă cu NOI, cei care am aderat la, sau simpatizăm cu, Principiile și Obiectivele Mișcării DACIA. Schimbarea conștiinței individuale, va duce la Schimbarea Conștiinței Sociale, ceea ce va permite trecerea fără convulsii sociale la etapa urmatoare, cea hotărâtoare pentru oprirea și ranversarea trendului actual spre autodistrugere.


ETAPA FUNDAMENTALĂ


În această etapă, se va aplica Strategia pentru Dezvoltarea Sustenabilă a Țării, care, în concepția Mișcării Dacia, înseamnă optimizarea creșterii economice, concomitent cu restructurarea economică și socială, prin dezvoltarea tehnologiilor înalte, nepoluante, și a metodelor de organizare, îndreptate spre creșterea bunăstării materiale și spirituale a tuturor cetățenilor, ce vor conviețui în deplină armonie cu natura, cu mediul înconjurător.

Principiile generale după care se orientează Mișcarea Dacia pentru atingerea scopului strategic menționat se referă la:

- reformarea Sistemului Juridic, elaborarea unui Cod Legal modern, simplu şi eficient, în vederea înlocuirii actualelor Coduri Civil, Penal și Procedural, care nu vor mai corespunde în totalitate schimbărilor structurale preconizate; ocrotirea și garantarea în continuare a proprietății private, care va fi însă subordonată Interesului Național;

- recuperarea și trecerea sub controlul Statului a exploatării resurselor naturale, parțial sau total înstrăinate; asigurarea condiţiilor pentru exploatarea intensivă, științifică și biologică a tuturor terenurilor agricole, forestiere şi a altor resurse agro-alimentare; stimularea industriei eco-compatibile, bazată pe tehnologii de vârf, pe o amplasare rațională a unităților de producție și pe transporturi ecologice;

- folosirea cu precădere a surselor energetice renovabile; optimizarea repartizării forței de muncă; trecerea la recuperarea, reciclarea și refolosirea tuturor materialelor ;

- revoluționarea conceptului de HABITAT, prin stimularea constituirii unor forme de micro-organizare teritorială, supuse legislației Țării, independente din punct de vedere organizatoric, care se va autosatisface în principal din activitatea proprie;

- descurajarea tuturor Activităților Futile
(reclama și publicitatea care depășesc simpla informare, manifestările subculturale și cele care contravin moralei sau bunului simț, moda de dragul... modei, producția și importul articolelor de lux, sportul sponzorizat cu scop lucrativ, etc.), prin măsuri organizatorice, unde este cazul, sau printr-o politică severă de taxe și impozite.

Pe plan extern, se vor pune bazele unei Noi Politici Regionale şi vor fi făcute toate demersurile necesare pentru realizarea, cel puţin a unei FEDERAȚII cu statul românesc de dincolo de Prut; vor fi înlăturate pretențiile teritoriale și vor fi susținute virtuțile naționale, dincolo de orice naționalism îngust; va fi introdusă prin prevedere constituţională interdicţia participării cu trupe armate în afara teritoriului naţional, Oastea trebuind să devină în special o Forţă de Protecţie Civilă ( informare , educare şi coordonare a populaţiei pentru Cazuri de Necesitate).

Punerea în practică a Principiilor și Obiectivelor Mișcării Dacia, necesită parcurgerea unor etape logice și bine fundamentate, dar care au un orizont de realizare îndepărtat. Acest program reprezintă însă SINGURA ALTERNATIVA REALĂ la Sistemul actual, care evoluează inevitabil spre o catastrofă planetară apocaliptică, și are posibilitatea de a demonstra avantajele sale spirituale și materiale chiar din Etapa de Pregătire a Marii Schimbări.

Noi ne propunem să participăm la Alegerile din 2012, singuri, sau alături de alte forţe progresiste şi SĂ LE CÂŞTIGĂM !!!
Odată câştigat dreptul de guvernare, VOM ÎNCHEIA UN CONTRACT CU POPORUL DACIEI, în care vom desemna CALENDARUL LEGILOR DE ADOPTAT. Neîndeplinirea clauzelor acestui CONTRACT, va conduce la DEMISIA ÎN BLOC a tuturor reprezentanţilor aleşi şi la organizarea altor Alegeri Legislative !

Suntem singura alternativă la Sistemul de Învrăjbire a Naţiei, nu avem Lideri Autopropuşi, suntem deschişi oricui va adera la Principiile şi Obiectivele noastre, FĂRĂ NICIO DISCRIMINARE !!!

Scopul nostru primordial este : UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI, pentru realizarea MARII SCHIMBĂRI PENTRU ŞI PRIN NOI ÎNŞINE !!!

VENIȚI ALĂTURI DE NOI PENTRU CA, IMPREUNĂ. SĂ FACEM ISTORIE ACUM... ORI NICIODATĂ!
__________________
... nu toţi dacii au pierit !

vineri, 28 octombrie 2011

Kadhafi condamnat la moarte de Washington și Paris

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Text apărut în cel mai bine informat periodic din Franța.
Vendredi 28 octobre 2011

Kadhafi condamné à mort par Washington et Paris

Par Claude Angeli (revue de presse : Le Canard Enchaîné – 26/11/11)

Mercredi, 19 octobre en fin d’après-midi, un colonel du Pentagone téléphone à l’un de ses correspondants au sein du service secret français. Chargé du dossier « Kadhafi », l’une des priorités actuelles des généraux de l’équipe Obama, l’Américain annonce que le chef libyen, suivi à la trace par des drones Predator US, est pris au piège dans un quartier de Syrte et qu’il est désormais impossible de le « manquer ». Puis il ajoute que laisser ce type en vie le transformerait en « véritable bombe atomique ». Son interlocuteur comprend ainsi que la maison Blanche a rendu son verdict, et qu’il faut éviter de fournir à Kadhafi la tribune internationale que représenterait son éventuel procès.

Depuis quelques jours d’ailleurs, des commandos des forces spéciales américaines et françaises participaient ensemble à cette chasse au Kadhafi. À Paris, au Centre de planification et de conduite des opérations (CPCO), à la Direction du renseignement militaire (DRM) et au service action de la DGSE, plusieurs officiers évaluaient à une cinquantaine de membres du COS (Commandement des opérations spéciales) les militaires présents à Syrte.

Leur mission : porter assistance aux unités du CNT qui investissaient la ville, quartier par quartier, et, selon le jargon maison utilisé par un officier du CPCO, «´´traiter´´ le guide libyen et les membres de sa famille ». Une formule codée en cours à la DGSE : « livrer le colis à Renard », et agir en sorte que Kadhafi n’échappe pas à ses poursuivants (une unité du CNT baptisé « Renard ?».

Hypocrisie internationale

À l’Élysée, on savait depuis la mi-octobre que Kadhafi et l’un de ses fils s’étaient réfugié à Syrte, avec gardes corps et mercenaires. Et Sarko avait chargé le général Benoît Puga, son chef d’état-major particulier, de superviser la chasse à l’ancien dictateur. Ce qu’il a fait en relation avec la « Cuve », le bunker souterrain où des officiers du CPCO sont en contact permanent avec tous les militaires engagés à l’étranger et les services barbouzards. À la DGSE comme à la DRM on ne se gêne pas d’ailleurs pour évoquer l’ «élimination physique» du chef libyen, à la différence des formules bien plus convenables employées par l’Élysée, s’il faut en croire un conseiller du Président.

« La peine de mort n’était pas prévue dans les résolutions de l’ONU qui ont permis à l’OTAN d’intervenir, ironise un diplomate français. Mais il ne faut pas jouer les hypocrites. À plusieurs reprises, des avions français et britanniques avaient déjà tenté de liquider Kadhafi en bombardant certains de ses repaires, à Tripoli ou en détruisant notamment un de ses bureaux. » Et le même de signaler que, lors d’un procès devant la Cours pénale internationale, « ce nouvel ami de l’Occident aurait pu rappeler ses excellentes relations avec la CIA ou les services français, l’aide qu’il apportait aux amis africains de la France, et les contrats qu’il offrait aux uns et aux autres. Voire plus grave, sait-on jamais ? ».

Le 20 octobre à 8h 30 du matin, l’objectif allait être atteint. Trois avions de l’OTAN s’approchent de Syrte. Rien à voir avec une mission de reconnaissance effectuée par hasard : une colonne de 75 véhicules fuit la ville à vive allure. Un drone américain Predator tire des roquettes. Un mirage F1CR français de reconnaissance suit un Mirage 200-D qui large deux bombesGBU-12 de 225 kilos guidées au laser. Bilan : 21 véhicules détruits et Kadhafi seulement blessé.

Soupirs de satisfaction

Des forces spéciales françaises sont alors présentes sur les lieux. L’histoire ne dit pas à quelle distance de ce qui va survenir, et que raconte avec abondance de détails un officier des services militaires de renseignements : « Il est capturé vivant par des combattants surexcités. La foule scande Allah Akbar » à pleine poumons, le menace de ses armes et se met à le tabasser pendant que d’autres combattants qui peinent à prendre le dessus, crient de le maintenir en vie ».

On connaît la suite, quelques images de ce lynchage suivi d’une exécution par balles sont apparues sur les écrans de télévision et dans la presse écrite. Mais la disparition de Kadhafi n’est pas la fin de l’histoire car, en croire une analyse barbouzarde, « la Libye est entrée dans un no man’s land politique, une zone de turbulences imprévisibles.» Voilà qui devrait inquiéter ceux qui, dans plusieurs capitales occidentales et arabes, ont poussé des soupirs de satisfaction que Kadhafi ne serait jamais la vedette d’un procès international.

joi, 27 octombrie 2011

Manlio Dinucci: Le grande jeu africain

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

« L’art de la guerre »

Le grand jeu africain


Washington multiplie les opérations militaires humanitaires en Afrique : ici, il s’agit d’éviter la circulation des armes, là de lutter contre une secte criminelle. Tous les prétextes sont bons pour prendre le contrôle du continent noir et de ses fabuleuses richesses. À y regarder de plus près, observe le géographe Manlio Dinucci, la pénétration états-unienne en Afrique reproduit les schémas de l’ancien colonialisme européen.
Réseau Voltaire | Rome (Italie)
+
JPEG - 48 ko
Pour éviter un choc frontal avec les actuelles grandes puissances européennes, les États-Unis pénètrent en Afrique via les anciennes colonies italiennes et belges.
Après que le « Protecteur unifié » a démoli l’État libyen, avec au moins 40 000 bombes larguées en plus de 10 000 missions d’attaque, et fourni des armes même à des groupes islamiques classés jusque hier comme de dangereux terroristes, à Washington on se dit préoccupé que les armes des dépôts gouvernementaux finissent « dans de mauvaises mains ».
Le Département d’État a donc couru aux abris, en envoyant en Libye des escadrons de sous-traitants militaires qui, financés jusqu’à présent avec 30 millions de dollars, devraient « sécuriser » l’arsenal libyen. Mais derrière la mission officielle, il y a certainement celle de prendre tacitement le contrôle des bases militaires libyennes. Malgré l’engagement proclamé de ne pas envoyer de « boots on the ground » (troupes au sol), depuis pas mal de temps des agents secrets et des forces spéciales des États-Unis, Grande-Bretagne, France, Italie, Qatar et autres, opèrent sur le terrain. Ils ont guidé les attaques aériennes et dirigé les opérations terrestres. Leur mission, maintenant, est d’assurer que la Libye « pacifiée » reste sous le contrôle des puissances qui sont allées la « libérer ».
Le 14 octobre, le jour même où le Département d’État annonçait l’envoi de sous-traitants en Libye, le président Obama annonçait l’envoi de forces spéciales en Afrique centrale : au début, une centaine de militaires. Leur tâche officielle est celle de « conseillers » des forces armées locales, engagées contre l’ « Armée de résistance du Seigneur ». Opération financée par le Département d’État avec, jusqu’à présent, 40 millions de dollars.
La mission réelle de ces corps d’élite, envoyés par Washington, est de créer un réseau de contrôle militaire de l’aire comprenant Ouganda, Sud Soudan, Burundi, République centrafricaine et République démocratique du Congo. Et pendant que les États-Unis envoient leurs propres forces en Ouganda et au Burundi, officiellement pour les protéger des atrocités commises par l’ « Armée du Seigneur » qui se dit inspirée par le mysticisme chrétien, Ouganda et Burundi se battent en Somalie pour le compte des États-Unis, avec des milliers de soldats, contre le groupe islamiste al-Shabab.
Ces soldats sont soutenus par le Pentagone qui, en juin dernier, leur a fourni pour 45 millions de dollars d’armes, y compris des petits drones et des viseurs nocturnes.
Le 16 octobre, deux jours après l’annonce de l’opération étasunienne en Afrique centrale, le Kenya a envoyé des troupes en Somalie. Une initiative officiellement motivée par la nécessité de se protéger des bandits et pirates somaliens ; en réalité promue par les États-Unis pour leurs propres objectifs stratégiques, après l’échec de l’intervention militaire éthiopienne, elle aussi promue par les États-Unis. Et en Somalie, où le « gouvernement » soutenu par Washington contrôle à peine un quartier de Mogadiscio, la CIA est à l’œuvre depuis longtemps, avec des commandos locaux dûment entraînés et armés et des sous-traitants de compagnies militaires privées.
Les États-Unis visent donc le contrôle militaire des aires stratégiques du continent : la Libye, à l’intersection entre Méditerranée, Afrique et Moyen-Orient ; l’Afrique orientale et centrale, à cheval sur l’Océan Indien et l’Atlantique. Le jeu, apparemment compliqué, devient clair en regardant une carte géographique. Mieux encore sur un atlas historique, pour voir comment le néo-colonialisme ressemble de façon impressionnante au vieux colonialisme.
Traduction
Marie-Ange Patrizio
Manlio Dinucci
Géographe et géopolitologue. Derniers ouvrages publiés : Geograficamente. Per la Scuola media (3 vol., Zanichelli, 2008) ; Escalation. Anatomia della guerra infinita, DeriveApprodi (2005).