marți, 30 noiembrie 2010

PRO MEMORIA. Fundatia ICAR. Camelia Doru. Din nou despre victimele comunismului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Rețineți :
Nici unul din cei 1028 de foști deținuți politici, victime ale torturii, aflați sub îngrjirea ICAR nu și-a văzut torționarul pedepsit. Puțin probabil ca situația să se fi  schimbat radical de la data realizării sondajului analitic.
Cu prietenie, Dan Culcer

Fundatia ICAR. Camelia Doru. Din nou despre victimele comunismului

O scurta analiza asupra perioadei de detentie aplicata pe un grup de 1028 de fosti detinuti politici, beneficiari ai Fundatiei ICAR Bucuresti
Istoria recenta a Romaniei a dat si mai da inca mari batai de cap. Nu numai istoricilor, care considera ca este datoria lor de “cronicari’ ai vremurilor sa scrie despre evenimentele recente, ci si multora dintre cei care, intrun fel sau altul, se simt in legitimitate de a o face: oameni care au trait respectivele evenimente – activ sau pasiv care leau declansat, leau condus, leau manipulat, leau relatat, leau studiat etc.
In tot hatisul de intamplari, sentimente, analize, cercetari si talkshowri se disting insa doua proiectii: a celor putini care au decis, militat si sau dedicat punerii in practica a comunismului, pe de o parte, si a celor multi, care au platit pretul deciziei politice a primilor, pe de alta.
Imaginile despre comunism asa cum vin ele din perspectiva unor martori ca Draghici, Craciun, Plesita, Priboi, Chitac, Stanculecu, Iliescu nu se pot in nici un fel cala pe cele venite de la oameni precum Regele Mihai, Corneliu Coposu, Calciu Preoteasa, Toma Arnautoiu, Ioan Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea. Si pentru ca adevarul depre aceleasi evenimente nu poate fi decat unul, transarea acestuia, chiar daca anevoioasa, indelungata, si dureroasa va trebui facuta. Ca sa nu ne mai trezim noi sau copii nostri, ca ne spovedim unor farisei deghizati in sfinti, ca ne dam viata pentru prieteni care tocmai ne turnasera la Securitate, ca invatam democratie de la aceeasi care propovaduiau « democratia populara » si poate mai presus de toate, ca sa nu ne mai fie frica sa spunem ce gandim.
Relatarile individuale ale supravietuitorilor perioadei comuniste capata o greutate speciala in conditiile in care se face o documentare sistematica si coerenta, din care sa se poata extrage statistici a caror prelucrare sa conduca la concluzii valabile.
O analiza sumara a unui grup de 1028 de fosti detinuti politici, primii inregistrati la Fundatia ICAR pentru a li se oferi diverse servicii de reabilitare, creioneaza cateva trasaturi ale profilului celor care au trecut personal prin experienta inchisorii politice din Romania:

1. Toti cei inregistrati, au cunoscut in mod direct experienta carcerala si caracteristica sa principala tortura.
2. 23% din membrii grupului au fost retinuti fara sa fi fost judecati de un tribunal. Din cei 73% care aveau o hotarare judecatoreasca de condamnare, numai 11% au avut un avocat ales, restul beneficiind de serviciile avocatilor numiti din oficiu.
3. Perioada de privare de libertate din inchisori, locuri de ancheta, lagare de munca fortata – mine de plumb si uraniu, Canal etc – dar neincluzand deportarile, se ridica la peste 5000 de ani, cu o medie de cinci ani/detinut, intervalul variind intre cateva luni si 20 de ani.
4. Aproape toti au supusi torturii fizice ( 95%) si psihice (94%), tortura practicata acoperind in totalitate metodele cunoscute.
5. Tortionarii au fost in proportie de 94% agenti ai securitatii si in proportie de 89% gardieni. Un procent mult mai mic se refera la militari (7%), militieni (6%), sau personal medical (3%).
6. Un sfert din totalul celor care au fost incarcerati au fost si deportati ulterior, in diferite zone ale tarii, majoritatea in Baragan.
7. Toti cei care au avut proprietati le-au pierdut in urma confiscărilor (100%).
8. Perioadele lungi de detentie, ca si persecutiile la care au fost supusi după eliberare au avut efecte si asupra vietii de familie, asa dupa cum declara 27% dintre ei. Presiunile intense la care era supus sotul in libertate pentru a divorta au esuat însă in proportie de 90%. Doar 10% din cei casatoriti la intemnitare erau divortati la eliberare.
9. Educatia a peste 40% din membrii grupului a fost afectata din cauza detentiei politice.
10. Carierele profesionale le-au fost afectate in proporție de 60%.
11. Veniturile inregistrate in anii ‘90 se situau la o medie de 75$/luna pentru ca imediat dupa 2000 sa creasca la aproximativ 82$/luna, in conditiile in care majoritatea membrilor grupului aveau studii superioare.
12. Intreg grupul a prezentat probleme de sanatate generate intrun fel sau altul de intemnitare
13. Toti cei prezentati aveau inca in cazierele judiciare condamnările politice.
14. Toti membrii grupului au fost marginalizati din punct de vedere social dupa eliberare, iar stigmatul detentiei a afectat si restul familiilor lor.
15. Nici unul din cei 1028 de fosti detinuti politici nu și-a văzut tortionarul pedepsit.

Comentariu

Dupa cum se poate constata, viata fostilor detinuti politici din grupul studiat a fost tulburata in toate aspectele sale majore.
Iesind din inchisoare, fostul detinut nu-si mai putea continua studiile, nu mai putea sa practice meseria pentru care fusese pregatit, nu se mai putea gandi la o ascensiune profesionala si la o pozitie sociala pe care ar fi meritato, avea probleme de familie, isi gasea bunurile confiscate, era deportat cand regimul considera ca e necesar, era tinut sub
supraveghere de securitate, avea un cazier care il arunca la marginea societatii, trebuia sa supravietuiasca dintrun venit derizoriu, si sasi ingrijeasca sanatatea cum putea.
Elementul cel mai socant este durata privarii de libertate, care la grupul celor 1028 de fosti detinuti politici insumeaza peste 5000 de ani. Nu mai putin relevant este si faptul ca tortura fizica si psihica a fost practicata pe aproape intreg grupul de fosti detinuti.
Atat urmarile privarii de libertate cat si cele ce au decurs din practica torturii, sunt ireparabile: anii din viata care au fost irositi in inchisori nu mai pot fi recuperati, asa cum nici daunele produse starii de sanatate nu mai pot fi satisfacator tratate.
Traumele fizice si psihice ale torturii practicate in timpul anchetelor si ale detentiei politice sunt persistente, si in cele mai multe cazuri ele nu se vindeca niciodata. Sechelele tin de durata detentiei, de conditiile din inchisori – de hrana, de cazare, de regimul de munca, de tipul de asistenta medicala acordata, de tipul de tortura practicat – de conditia fizica si psihica de la momentul incarcerarii, cat si de ceea ce sa oferit ca asitenta medicala specializata dupa eliberare, si in ce moment sa produs.
Avand in vedere consecintele atat de complexe ale detentiei politice, care se desprind din statisticile mai sus prezentate, ni s-a parut interesant sa efectuam un sondaj in randul fostilor detinuti politici pentru a afla care ar fi din punctul lor de vedere, motivele principale de condamnare a comunismului.
O problema destul de dificila a fost clasificarea in grupe mari a celor 352 de motive pe care leam depistat in raspunsuri. Leam grupat astfel incat sa avem motivele care au aparut cu cea mai mare frecventa si pe care le vom expune in continuare :
O larga majoritate a repondentilor, 88%, percepe ca distrugerea valorilor si traditiilor nationale inteleasa ca distrugere a valorilor culturale, morale, familiale si democratice, falsificarea istoriei Romaniei, cat si distrugerea fizica a patrimoniului cultural (in care bisericile si manastirile au fost adesea mentionate) ca motiv principal de condamnare .
Abuzurile flagrante ale militiei, securitatii, cat si ale justitiei sunt evocate in 67% dintre raspunsuri, ca motive forte de condamnare ale comunismului, ele fiind la baza marilor faradelegi petrecute in locurile inumane de detentie, in lagarele de munca fortata si in lagarele de exterminare. Unul dintre repondenti elaboreaza asupra genocidului la care a fost supus poporul roman:

« Cele peste 150 de locuri de detentie, aresturi, mari centre de exterminare, lagare de deportare, azile psihiatrice, toate fabrici ale torturii fizice, psihice si ale mortii a peste un milion de cetateni ai tarii noastre unde siau gasit sfarsitul, sute de mii.. Acolo a fost distrusa toata elita Romaniei. Acolo au pierit mai multi generali decat au murit in ultimul razboi mondial »
• Multi au subliniat ca distrugerea elitelor intelectuale, politice si profesionale, alaturi de distrugerea mestesugarilor din zona rurala si urbana a avut urmari dezastruoase pentru societatea romaneasca. Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost regasite la 63% din repondenti. Intrun comentariu, se spune:
“Cand societatea se va debarasa de minciuna, hotie si puturosenie, vom reveni la o societate normala. Perioada de stergere din memorie a sechelelor comuniste este in jurul a 80-100 de ani, pentru a reveni la o mentalitate sanatoasa.”
Un alt motiv important de condamnare a comunismului este modul complet nedemocratic in care regimul s-a instalat la putere, instaurand o dictatura zis proletara, subordonata sub toate aspectele, Uniunii Sovietice. Forma de guvernamant initial autocratica, incompetenta si criminala sa transformat cu timpul intrun cult absolut al personalitatii. Incalcarea sistematica a drepturilor si a libertatilor individuale este de asemeni mentionata.Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost regasite la 51% dintre repondenti. Intrun comentariu se spune despre regimul comunist ca : “a impus punctul de vedere al Moscovei bolsevice in toate domeniile” si « a condus Tara la stadiul de stat vasal, aflandu-se timp de aproape o jumatate de secol sub bagheta impunatoare a Kremlinului sovietic »
Represiunea sistematica a poporului roman, in forme diverse, este mentionata de 35% dintre repondenti. Un numar mare dintre acestia a aratat ca teroarea, permanent exercitata de sistem asupra intregii populatii a tarii, ar trebui sa fie motivul principal de condamnare. Intrun comentariu:

”Comunismul nu poate sa traiasca pana nu-si balaceste bocancii prin sangele neamului din care s-a nascut si pe care l-a asasinat”
De asemenea, frica, incurajarea luptei de clasa impotriva celor cu origine nesanatoasa pentru a incita la ura intre diverse categorii sociale, introducerea delatiunii, a minciunii si dezinformarii propagata ca politica de stat prin “limba de lemn” , cat si izolarea poporului roman de comunitatea internationale occidentala, apar frecvent ca motive din aceasi categorie.
Eforturile uriase ale industrializarii si colectivizarii fortate, ca expresie a economiei centralizate, care au costat nenumarate vieti omenesti, si care au esuat in consecinte economice dezastruase, conducand la saracie, foamete si frig. Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost mentionate de 47% dintre cei chestionati.
In 12% dintre cazuri sunt amintite multiplele forme de marginalizare si hartuire individuala dupa eliberarea din detentie, care au dus la afectarea vietii de familie si profesionale.

Cineva spune: “dupa eliberare am incercat sa adoptam un copil, dar eram refuzati din cauza dosarului meu. Am mers in audienta la primul secretar al sectorului 2 (actualmente senator in Parlamentul Romaniei!) care mi-a spus ca nu da copii banditilor.”
In sfarsit, un numar de repondenti au facut comentarii spontane asupra necesitatii legii lustratiei, a nevoii de “purificare a societatii prin inlaturarea din functiile de decizie a celor responsabili de toate tragediile individuale si nationale”, aratand ca “daca acest lucru se vrea, el este posibil, dat fiind ca documentele si marturiile exista, ele trebuind doar a fi folosite”.
Comentariu
Ca o prima remarca, ar fi de retinut faptul ca motivele principale de condamnare a comunismului nu sunt legate de experienta personala a fostilor detinuti politici, ca victime ale sistemului. Motivele principale fac referinta directa la soarta Romaniei si la valorilor ei traditionale, asa cum reiese dintro majoritate covarsitoare a raspunsurilor.
Apare ca grupul, in cvasitotalitatea lui, sa angajat atunci in lupta deliberata impotriva regimului comunist, pentru apararea Romaniei si a valorilor ei, si considera ca, astazi, regimul trebuie condamnat pentru dezastrul produs Romaniei si valorilor ei traditionale.Pericolul pierderii identitatii nationale a fost considerat atat de grav, incat in ciuda riscului mortal pe care il presupunea confruntarea cu regimul, el a fost asumat. Ca fundament al actiunilor impotriva regimului se deduc sentimente profund patriotice.
Dramele personale, generate de regimul comunist, vin ultimele pe scara ierarhica a condamnarii, desi ele au fost multe si devastatoare, intricate in plan social, legal, medical şi moral.
Vom relata mai jos doua dintre ele, una petrecuta in anii ’75 si alta mult mai devreme, in anii ‘50.
Primul este cazul bine documentat al unui tanar profesor care “blameaza orinduirea sociala din tara noastra”, “propaga in randul elevilor idei neconforme liniei politice a partidului nostru”, “face comentarii tendentioase la adresa politicii partidului si a conducerii statului, cat si la organizarea activitatii politice din armata”, “viziteaza mai multe ambasade straine” si “chiar afirma ca la noi in tara este exploatare”. Motive suficiente pentru a fi catalogat “dusman al poporului” de catre Ministerul de Interne, Inspectoratul Judetean – serviciul I, in a carui observatie se afla de mai multa vreme. In dosarul sau de urmarire informativa, printre sarcinile care trebuiau rezolvate urgent se mentioneaza, la punctul 4, “Obtinerea de acte premergatoare cu privire la manifestarile si atitudinile sale dusmanoase”, pentru care, cateva paragrafe mai jos, gasim si termenul de indeplinire: 3 ianuarie1975, asta pentru ca pentru perioada de alegeri “se va organiza internarea sa in spitalul de neuropsihiatrie”.
Lucrurile se miscau foarte rapid, pentru ca pe 5 februarie 1975 il gasim pe “dusmanul poporului” internat fedeles la psihiatrie pentru « idei protestatare » asa cum este consemnat in “scurta observatie la internare”. De aici si pana la abuzata “schizofrenie paranoida” na fost decat un pas, pecetea fiind pusa de un cunoscut “profesor, medic primar, Director al Spitalului de Psihiatrie” care concluzioneaza fara drept de apel: ”comportamentul sau deviant fiind o expresie a bolii de care este afectat”. Este inutil de adaugat ca “pacientul” a fost inscris in circuitul cunoscut, cu recomandarea la externare: “urmarire prin policlinica teritoriala, pentru consolidarea rezultatelor terapeutice obtinute”! A fost dat afara din invatamant, a lucrat ca muncitor necalificat, topograf, muzeograf, ratacind impreuna cu familia (sotia – care inevitabil, urmandul, sia pierdut si ea slijba – si copii, mutati dintro scoala in alta) in cele mai indepartate colturi ale tarii, departe de rude si prieteni. Sia vandut casa parinteasca pentru a supravietui. Toata nebunia – la propriu si la figurat a durat 17 ani, pana cand, dupa ’90, o comisie de expertiza psihiatrica la declarat sanatos psihic. Statul nu sa simtit insa dator sa repare aceasta greasala prin despagubiri, astfel incat si in ziua de azi omul incearca sasi gaseasca dreptatea la instante internationale.
Al doilea caz, este al unui om trecut de 80 de ani, care in 15 ani de detentie a cunoscut 33 de inchisori. Teancul de hartii aduse, in care erau consemnate episoade din lungul sau peripluu, care oficial a durat doar 10 ani (nare acte pentru toata perioada), se constituia cu usurinta intrun roman, cu tenta aproape fantastica, chiar si pentru cei avizati. Am ales doar o intamplare:
«Era frig si ploaie cand, dupa miezul noptii sa dat alarma in lagar. Sa spart digul de protectie, aparand un pericol de inundatie in incinta Insulei Mari a Brailei. Comandantul lagarului, cu ofiterul politic si o trupa de gardieni, treceau in mare graba din baraca in baraca, si strigau de pe o lista numele a 12 detinuti politici, pe care dupa cei identificau, ii dadeau in primire unei echipe de gardieni. Am fost stigat si eu, si cu deosebita atentie ma identificat. Cum am fost scosi din baraci, gardienii neau legat pe la mijloc cu niste franghii nu prea groase, pe fiecare in parte, capatul franghiei de vreo 1520 m lungime era tinut de cate un gardian. Am zis ca in miez de noapte, neavand garda militara care sa organizeze cordon de paza, era o masura de paza astfel asigurata. In pas alergator, aceasta grupa de 12 detinuti, am traversat drumul de la baraci pana am ajuns in fata unei mari sparturi, inca incipienta, a unui dig inca in constructie. Aici, gardienii neau aruncat in spartura digului prin care un suvoi din apa Dunarii patrundea in marea incinta de cam 160 ha. Debitul suvoiului adancea si largea spartura, initial in forma de V. Gardienii neau aruncat in spartura digului si ne tineau in mijlocul suvoiului prin legatura franghiei. Cu tevi lungi de pe santier si cu prajini ne impingeau sa fim cat mai la adancul sparturii pentru ca dupa socoteala lor puteam realiza « un obstacol viu ». Era ingrozitor, tras de franghie si ramas in suvoi, ma zbateam in fel si chip sa mai prind ceva aer de respirat. La scurt timp, am simtit ca se arunca pamant peste noi. Se adusese si un detasament de vreo suta de detinuti politici, care sa descarce pamant in graba mare peste noi. In invalmaseala aceea, cei care aruncau pamantul habar naveau ca 12 detinuti deai lor se zbateau intre viata si moarte. Ce mai faceam ? Imi faceam cruce cu limba. Din cei 12 cati am fost, 9 au ramas in dig si numai trei am iesit vii. La cateva zile, am aflat de la doctorul penitenciarului ca eram singurul supravietuitor»
Nu are copii, nu a fost casatorit niciodata, a supravietuit cu umor si inteligenta regimului care na reusit sal infranga, desi ia contorsionat destinul. Se lupta si astazi pentru drepturile sale si ale altora, considerand ca fiecare zi e un inceput. La fel ca el mai sunt multi altii, dar povestile lor raman de cele mai multe ori anonime.

Metodologie
Acest sondaj a fost efectuat in lunile iulieaugust 2006, pe un numar de 57 de fosti detinuti politici, cu ocazia prezentarii la controale si tratamente medicale, fara sa se aplice vreun criteriu de selectie al participantilor. Raspunsurile nu au fost ghidate de nicio alta intrebare specifica.
Analiza si interpretare: Camelia Doru, Director Medical Fundatia ICAR Bucuresti

CENTRU MEDICAL DE REABILITARE A VICTIMELOR TORTURII - Bulevardul Unirii nr.70, Bloc J5, sector 3, 030836, Bucuresti - Romania
Tel: +40 21 321 22 21
Fax: +40 21 327 54 74
icar@icarfoundation.ro
www.icarfoundation.ro
Aceasta adresa de e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat ca a putea vizualiza pagina.

Adrian Păunescu: câteva amintiri de Claude Karnoouh

Vă rog să citiți acest text și cele spre care vă îndreaptă adresele selectate, ele vă pot interesa. Antologia noastră crește. Textele despre Păunescu constituie pe nesimțite o radiografie a societății românești, persoana ca și personalitatea lui funcționează ca revelator. Nu e vorba mai ales de poet ci de rol său social și politic. Cu prietenie, Dan Culcer


http://revistacultura.ro/blog/2010/11/adrian-paunescu-cateva-amintiri-de-claude-karnoouh/

26Nov2010
Câteva amintiri: la moartea lui Adrian Păunescu
CLAUDE KARNOOUH
cititi si Ciprian Siulea: Ce ramane dupa ce tragem linia
Era într-o seară de iarnă, în 1976, spre 20 sau 21 decembrie, când, mi-aduc aminte, un frig de crăpau pietrele coborâse peste sat, înfăşurându-l în văl de brumă şi cufundând ramurile copacilor, acoperişurile de şindrilă şi ulucile grădinilor sub mantaua cristalelor de gheaţă. Seara, m-am dus, cum se mai întâmpla uneori, la un vecin care avea televizor. Un pic distrat, priveam începutul programului de seară, despre care nu ştiam atunci nimic; se dădea un spectacol al Cenaclului Flacăra, retransmis în direct, de la Suceava, pe tema „Obiceiuri laice de iarnă” (1)… Curios şi îndoit, măsuram cu un ochi distrat ecranul, fiind eu, a priori, mai mereu rezervat când venea vorba de puneri în scenă folclorice (mai ales de spectatolele folclorice profesionale, ca acelea oficiate în restaurantele şic ale Bucureştiului şi din câteva oraşe mai mari de provincie). Am explicat acest fapt în lucrarea mea „L’Invention du peuple. Chroniques de Roumanie”), arătând, printre alte interpretări de acolo, că amestecurile de savant şi popular specifice acestor spectacole nu erau, la urma urmei, nici savante, nici populare, ci un soi de salată reflectând esenţa însăşi a kitsch-ului postmodern… Totuşi, după primele minute, am sesizat că acolo, pe scena din Bucovina, se întâmpla ceva nou. Totul a durat cam trei ore. Ceea ce m-a frapat în cursul acestui spectacol ţinut în cea mai mare sală de sport din Suceava, plină-ochi de lume, era în primul rând calitatea reală a interpreţilor de muzică populară, unii dintre ei simpli amatori de talent, veniţi de prin satele şi orăşelele din regiune, şi naivitatea autentic ingenuă a copiilor care interpretau riturile de Crăciun (sigur, epurate de unele referinţe religioase) şi de Anul Nou. De calitate erau şi poemele citite chiar de către autorii lor, jocul actorilor în câteva fragmente de piese, muzicienii de la conservator şi din orchestra simfonică de la Iaşi, care interpretau cu brio muzică clasică, şi, în fine, o adevărată inovaţie, era de notat calitatea stilului folk-rock est-european, construit pe baza unui model importat din Statele Unite şi interpretat de trupe tinere care n-ar fi avut de ce să roşească în faţa unora din Vest…


Ansamblul acestui spectacol era prezentat, comentat, discutat, pe scurt, animat cu patos de un tânăr, un poet cu un talent incontestabil, care ştia să toarne versul, dar care, mai ales, era stăpânit de verva unui animator energic, cu latura sa bătăioasă, amestecând umorul cu lacrimogenul melodramatic, râsul şi emoţiile prefăcute cu cele reale, demagog în faţa gloatelor şi neuitând niciodată de osanalele cuvenite regimului şi figurii emblematice a lui Nicolae Ceauşescu… Acest tânăr se numea Adrian Păunescu şi era deja obiectul admiraţiilor adunate din diverse straturi ale societăţii „socialiste multilateral dezvoltate” (sic!), care îi recunoştea aptitudinea de a descoperi în ţară talente veritabile, dublată de o energie mobilizatoare deloc întâlnită la reuniunile culturale mohorâte şi convenţionale organizate de birocraţii sectoarelor judeţene însărcinate cu „cultura şi educaţia socialistă”. Histrion talentat, animator energic, dotat cu o insolenţă pe jumătate urbană, pe jumătate rurală, în stilul a ceva – cvasi-imposibil de tradus în franţuzeşte – ce pe româneşte se numeşte „mahala” (2). Astfel, graţie unui abil melanj de genuri, acest tânăr regiza spectacole originale care, atunci când se desfăşurau pe stadioane, adunau mai bine de 20 000 de auditori… cam cât un meci de fotbal. Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, steaua lui a pălit întrucâtva şi regimul de la putere a pus capăt spectacolelor, sortind României un interval de profundă mohoreală, de plictis şi restricţii drastice.

Acest personaj care, după căderea comunismului, nu şi-a renegat vederile naţional-comuniste, făcând din ele un capital, a murit de curând şi a fost înmormântat ca un erou naţional, omagiat de aplaudacii săi ca moştenitor direct al celui mai mare bard român, Mihai Eminescu –exces tipic modern, în care primul scribălău venit e identificat la repezeală cu marile genii ale literaturii… Orice am crede noi însă despre opiniile politice ale lui Eminescu e irelevant câtă vreme talentul său literar, probând uneori un geniu lingvistic de proporţii, este cel al unui poet excepţional, privit comparatist, în spaţiul european de la finele secolului al XIX-lea, ca un mare romantic întârziat. Funeraliile lui Păunescu au fost însoţite însă nu numai de onoruri militare, nu numai de omagiile întregii clase politice, cu preşedintele în cap de listă, dar, în momentul înhumării, la cimitirul Bellu, a primit, ca o divă, ovaţiile a mii de oameni adunaţi să-i aducă un ultim şi entuziast omagiu.
În schimb, e cu osebire semnificativ să subliniem, puţini intelectuali, scriitori şi artişti în genere s-au deplasat pentru a însoţi pe ultimul drum un poet devenit, în cei douăzeci de ani de postcomunism, un soi de trâmbiţă a naţiunii române trădate de elite, un nostalgic al epocii de aur a regimului Ceauşescu, aceea din anii 1970. Din partea intelligentsiei, a fost arătat un profund dispreţ, exprimat printr-o absenţă totală când nu prin câteva critici groteşti, de un anticomunism post factum, precum ale inefabilului Tismăneanu, care nu ratează nicio ocazie de a-şi deversa banalităţile sale stupide şi, în acest caz, cvasi-injurioase, ca şi cum a vorbi de rău un mort ar fi ajutat vreodată să fie înţeles, inclusiv prin critică, traseul parcurs de acesta – un artist ajuns personalitate publică, un histrion mediatic şi un demagog – într-un context istoric dat…


Poate c-ar trebui să ne gândim cât sunt de animaţi, aceşti injurioşi de două parale, de resentimentele acumulate în tinereţe la adresa acestui intello mediatic; resentimente care acum ies la iveală sub chipul unei uri cu atât mai tenace cu cât respectivii sunt azi celebri (sigur, doar pe malurile Dâmboviţei) şi trebuie să-şi ascundă, pe lângă plăcerea cu care unii dintre ei luau parte la spectacolele Cenaclului Flacăra, supunerea arătată puterii politice de atunci, când se târau ca şobolanii şi, chiar nefăcând nimic nepermis, se temeau şi de umbra lor, mereu gata să servească voluntar pentru obţinerea unui avantaj, a unei înlesniri cât de mici… Or, niciodată resentimentul şi ura nu vor putea explica fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Păunesc şi Cenaclul Flacăra… Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat societăţi, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor fenomenologică.
Vreau să spun, în câteva cuvinte, că geniul lui Păunescu şi al Cenaclului Flacăra rezidă în încercarea de a pune pe un drum comun România comunistă ceauşistă şi mişcarea rock-folk hippy născută în Statele-Unite. În fapt, Cenaclul Flacăra se plasa în aceeaşi dinamică culturală post-1968 în care intraseră toate ţările europene, mişcări asemănătoare, precedate uneori de violente mişcări studenţeşti (în Germania, Franţa, Italia) înfiripându-se mai peste tot. Pentru a da un exemplu mai apropiat de România: mişcarea lui Păunescu era contemporană cu Tanz haz-ul maghiar (Centru al renaşterii dansului şi a muzicii populare, dar şi al creării folk-rock-ului maghiar), cu Sándor Csoóri în calitate de lider, un poet de valoare, dar, şi el, un poet naţionalist, încă mai radical după 1989…
Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor vremuri uită că naţionalismul român, parţial antisovietic prin refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, a fost susţinut o vreme, în anii ’70, de Statele Unite şi de Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) şi de Franţa gaullistă şi post-gaullistă, până la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing. Poziţiile retro-post sunt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest moralism grotesc de operetă, căci numai în momentul în care un eveniment se prezintă în câmpul percepţiei ar trebui să suporte o critică politică; după ce s-a produs, nu facem decât să construim analize-interpretări a posteriori, iar asta se numeşte istorie.
Apoi, mi se pare grotesc să-l acuzi pe Păunescu că a fost un poet de curte – a fost, fără îndoială. Dar a fi poet de curte nu e, a priori, o calitate socială care determină valoarea unei opere. Dacă judecăm astfel, riscăm să nu mai ieşim din schemele conformist simetrizante totalitar-antitotalitar… Tot ce stă mai aproape sau mai departe de putere ar fi atunci bun sau rău, după caz. Cunoaştem poeţi şi scriitori de curte de mare talent, Ronsard, Molière, Racine (acesta, în plus, şi istoriograf al lui Ludovic al XIV-lea), Machiavelli, Milton, de pildă. Sigur, ei scriau pentru clasa privilegiată, care ştia să citească, poporul fiind privat de lectura laudelor adresate de ei principilor şi regelui. Astăzi trăim însă în cadrele unor democraţii de masă, aşa-zis reprezentative, pseudo-democraţii majoritatea dintre ele sau democraţii populare mai mult sau mai puţin totalitare; în aceste condiţii, poetul de curte este, de fapt, un poet mediatic, care se adresează maselor – de aceea trebuie, dacă vrea să se facă auzit, să se preteze unor facilităţi demagogice, fapt care a făcut din Adrian Păunescu, un poet mediu, cu unele inspiraţii binevenite. Dar, la urma urmelor, marele său talent a fost acela de a mobiliza tineretul, mai ales tineretul provincial, de a fi oferit, auzului şi ochilor, lucruri frumoase. Că pentru a dobândi o aură naţională a trebuit să ridice Principelui osanale – numai imbecilii se uimesc şi uimi-se-vor în continuare! Dar, astăzi, ce fac oare animatorii unor asemenea show-uri televizate, ce promovează ei? Ascultă-i cu atenţie, cititorule, şi-o să-i auzi lăudând sexul porno, fără misterele erotismului, şi-o să-i mai auzi psalmodiind oda, grandilocventă şi arogantă, a comercialului cu orice preţ. E mai bine aşa? Ei bine, cititorule, vechiul meu complice, mon frère – cum ar fi scris Baudelaire –, e rândul tău s-o spui…
Bucureşti 15 noiembrie 2010

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

NOTE:
(1) E clar că formularea „obiceiuri laice de iarnă” a ieşit din pixul stupid al birocraţiei culturii socialiste. Faptul de a prezenta aceste obiceiuri taman la sfârşitul anului, chiar suprimând aspectele religioase cele mai explicite, nu anula referinţele profund legate de credinţa creştină populară, cu remanenţele sale păgâne, şi nu păcălea pe nimeni.

(2) În franceză, ceva cât de cât apropiat ar fi termenul „zone” – un spaţiu care azi nu mai există, situat odinioară între limitele Parisului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi centrul istoric al comunelor din periferiile sale cele mai apropiate – cu mult, aşadar, înaintea urbanizării masive iniţiate în anii 1960. Existau atunci acele bidonvilles, populate de oameni săraci, înţesate de dughenele micilor meşteşugari, de cocioabele proletarilor aflaţi la limita lumpen-ului, de depozitele adunătorilor de haine şi de fiare vechi, dar şi de mici ateliere mecanice sau de bodegi unde se vindea un „vin roşu gros, care pătează”… În fine, Parisul atât de bine surprins în producţii cinematografice ca „Le jour se lève”, „Les Portes de la nuit”, „Porte des Lilas”…

CITITI și
Ciprian Siulea : Ce-rămâne-după-ce-tragem-linia/
Vasile Ernu: Mortul simbolic: între iubirea celor mulţi şi ura celor puţini. Lecţia unei morţi neanunţate
Florin Poenaru: O moarte care nu dovedeşte (mai) nimic
Dorin Tudoran: Adevăruri rabatabile: despre ură şi dispreţ

Emilia Corbu. Lepădarea de «BANDIŢI»

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


LEPĂDAREA DE «BANDIŢI»

Desele intervenţii ale unor instituţii şi personalităţi evreieşti cu privire la cenzurarea manifestărilor culturale sau de cercetare istorică privitoare la evenimente, personalităţi sau persoane din perioada interbelică sau din cel de-al doilea război mondial din România sunt neconstituţionale şi încalcă suveranitatea poporului român.

Constituţia României prevede:

ARTICOLUL 2
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

In DEX ni se explică foarte clar ce înseamnă cuvântul suveranitate:
suveranitate - SUVERANITÁTE s.f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independenţă; putere supremă. * Suveranitate naţională = independenţa unui stat faţă de alte state. Suveranitate de stat = supremaţie a puterii de stat în interiorul ţării şi independenţă faţă de puterea altor state. – Din fr. souveraineté. Suveranitate ≠ dependenţă.

Istoria românilor aparţine poporului român. Este suma faptelor strămoşilor lor. Prin urmare doar poporul român poate hotărâ ce anume interzice sau cenzura din istoria sa. Dar cum istoria este ştiinţa trecutului niciodată nici un popor nu a cenzurat cercetarea istorică. De ce ar trebui să o facă tocmai acum? Cu atât mai mult cu cât d-abia în ultimii zece ani a expirat termenul prin care anumite arhive sunt deschise după 50 de ani.

Reclamarea de curând a unei emisiuni a d-nei Eugenia Vodă este ultima dintr-un şir de evenimente culturale româneşti cenzurate, listă care creşte pe zi ce trece. Tot în acest an aceeaşi indivizi au reclamat la Berlin filmul ,,Portretul luptătorului la tinereţe,,. Cu câţiva ani în urmă au reuşit închiderea expoziţiei ,,Destine de Martiri,,.

Dacă aceste evenimente culturale ar fi avut loc în Israel atunci evreimea avea dreptul să protesteze. In România protestul lor încalcă suveranitatea poporului român. Doar românii au dreptul să aplice ,,damnatio memoriae,, criminalilor de război. Dar condamnarea publică nu anulează dreptul istoricilor la cercetarea de specialitate. Comunismul a fost condamnat public dar nu a fost interzis. Or, în timpul comunismului au fost omorâţi sute de mii de români. Dar comunismul este şi va fi mai departe o temă de cercetare istorică, sociologică, ideologică, artistică, dacă vreţi. Şi aşa va rămâne.

Recunoaşterea holocaustului în România nu este sinonimă cu aruncarea la gunoi a istoriei românilor şi nici cu politica pumnului în gură.
Iar dacă se cere cenzurarea unor epoci şi personalităţi din istoria românilor atunci aceasta trebuie să fie reciprocă şi internaţională. Nu am auzit până acum ca în istoria poporului evreu să fie condamnaţi public bancherii care l-au finanţat pe Hitler la începutul ascensiunii lui politice. Nu am auzit să fie condamnaţi nici evreii comunişti implicaţi activ la instaurarea unui regim criminal în Europa de Est. Nu am auzit ca Ungaria să comdamne public şi să interzică acele personalităţi a căror activitate a vizat uciderea a sute sau poate mii de români.

De ce doar românii să fie nevoiţi să scoată din istoria lor un capitol despre care nu cunosc mare lucru. Nu ştim dacă au fost buni sau răi. Nu avem date concrete despre aşa-zisele crime. In timpul comunismului cercetarea ,,Mişcării Legionare,, nu a fost posibilă. D-abia acum după 1989 existau premisele cercetării obiective a acesteia. Dar văd că nici acum nu se poate. Atunci nu au vrut comuniştii, acum nu vor evreii. Şi unii şi alţii vor lepădarea de ,,bandiţi,,. Aşa! Fără cercetare, fără judecată!
Ce ştiu ei şi noi nu ştim?

Emilia Corbu
Slobozia, Ialomita, Romania
Doctor in istorie (Universitatea Bucuresti, 2004), arheolog expert, cercetator stiintific, conducator stiintific al santierului arheologic Vladeni-Popina Blagodeasca.

Fănuș NEAGU, Hoitarii

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

FĂNUŞ NEAGU

27 noiembrie 2010

Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor ro­mân de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari ca­re se reped să-i smulgă celui dis­pă­rut orice urmă de virtute sau talent.

Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: va­lul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra cri­ti­cului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vla­di­mir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub nu­me­le de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovie­ti­ce tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eli­mi­nat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lu­crător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent ope­re­le lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scă­pă­rătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Sti­mate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emo­ţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Un­gheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filo­zof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet ex­cep­­ţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul co­mu­nismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dum­nea­ta, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura că­ruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.

Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucu­reşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajun­gă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legă­tu­ră cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Că­li­nescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bi­ne-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cor­nea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea Româ­niei pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la ca­tedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru fap­tul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpa­na roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul ro­mâ­nesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. No­rocul aces­tui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva în­tr-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.

FĂNUŞ NEAGU

Urechile lui Midas sau adevărurile îngropate

Forumurile, comentariile siturilor, blogurile au devenit zidurile plângerii, divanul psihanaliștilor, Internetul - groapa săpată unde se spun adevăruri, se scuipă adevărurile și se acoperă cu pământ, dar peste groapă nu mai cresc și nu mai foșnesc trestiile sau buruienile, ierburile care să dezvălui tuturor secretul.
Regele are urechi de măgar, democrația din România este o parodie, Cleptocrația este numele ei adevărat, capitalismul este de o violență fără control, guvernanții României slujesc interese străine și interesele lor personale, nu cele ale comunității, interese pe care nu le-a definit niciodată nimeni corect, au îndatorat țara prost guvernată peste orice limită. Intelectualii de frunte sau care s-au declarat fruntea între ei, sunt bine hrăniți, toți s-au îngrășat sau îngroșat, au îmbătrânit în rele, fac comentarii în cerc închis sau la ore la care nu-i ascultă nimeni, pe cacanalele unor televiziuni care sunt doar surse de violență stupidă și metoda unui meșteșug de tâmpenie, ca și în Occident, cu aceleași telenovele, seriale și jocuri pentru debili mintali.
Bogătanii României sunt mârlani, agramați, vânduți și gata să ne vândă. Nu mai există fruntași ai țării iar cei care au fost creditați ca fiind reprezentativi au renunțat demult să mai critice regimul iar, când o fac, o fac cu grijă, să nu supere pe nimeni. De condițiile de viață ale muncitorilor cu sapa sau cu mintea nu se mai ocupă nici măcar sindicatele. Iar despre pensionarii săraci nu se mai aduce vorba, că tot sunt pe moarte, fără medicamente și fără copii care să le fi în preajmă, acum plecați la cules pietre prin deșerturi.
Puțini dintre cei adevărați, dintre cei ce vor bine majorității se văd uneori la televiziune, vorbesc la radio, ei nu sunt în Parlament, nu scriu în ziare și nu ies în stradă de jenă, de frică sau din lipsă de speranță. Prostul gust, mitocănia au câștigat. Naționalismul majorității e de paradă și fără vlagă. E declarat de elitele compradore, colaboraționiste, ca fiind un reziduu de fund de hazna. Uniformizarea mentală și slăbiciunea de șale, de coloană vertebrală pare să fi cîștigat, să ne fi învins.
Din acest moment se poate spune că e mai rău decât în decembrie 1989. Fiindcă știm că de două decenii suntem păcăliți, duși cu vorba, că nu am putut schimba cu adevărat societatea și nici pe noi nu ne-am schimbat destul. O complicitate fără limite, fără lege, fără altă finalitate decât ziua de mâine ne leagă fălcile, picioarele și pumnii.
Mai există dezlegare? Eu însumi nu sunt decât Plângocea, personaj dintr-un basm pe care nu-l va povesti nimeni.

Cu furie, Dan Culcer

«Bine că ne plângem cu toti pe forum, dar nimeni nu face nimic. Haideti fratilor in strada sa le dam pe jigodiile astea afara: daca stam toti cu mainile in sân rezolvarea nu va veni de nicăieri. Ce suntem acum sclavi la patroni, dar ce vom fi dupa intrarea acestui cod al muncii în vigoare, atunci ce o să mai plângem cu vorbe, nu acum. Să facem si noi o noua revoluție și asa se împlinesc 21 de ani de la revolutia din '89.
Parlamentarii fac asa căci ne consideră proști și lași și văd că nouă ne cam place da ne considere asa.»
Extras dintr-o intervenția anonimă pe un forum.

luni, 29 noiembrie 2010

La «révolution» d'Éric Cantona inquiète les banques

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

VIDÉO - L'appel de l'ancienne star du football à vider son compte bancaire, massivement relayé sur Facebook et YouTube, commence à faire peur. La date du 7 décembre est fixée.

C'est le «buzz» du moment. Ils sont plus de 18.000 «Facebookers» à vouloir participer à la «révolution pacifique» soufflée par Eric Cantona, qui consister à retirer l'intégralité de son argent sur ses comptes bancaires, précisément le vendredi 7 décembre prochain.

«S'il y a 20 millions de gens qui retirent leur argent, le système s'écroule (...). La révolution se fait par les banques», a lancé l'ancienne star du football dans une vidéo datant du 8 octobre, visionnée par plusieurs centaines de milliers d'internautes.
  • L'ancien attaquant de Manchester United, âgé de 44 ans, engagé politiquement dans la lutte contre la pauvreté, théorise en moins de deux minutes la destruction du système actuel. «Pas d'armes, pas de sang, une révolution à la Spaggiari !», conclut celui qui est aussi passé par les écrans de cinéma.

    En Belgique, la fédération belge du secteur financier s'inquiète

    La désormais appelée «révolution Cantona» est sortie des frontières de l'hexagone. En Belgique, la réalisatrice Géraldine Feuillien, a notamment relayé l'idée. Même date. Elle a créé un site Internet, baptisé Bankrun2010.com, traduit en six autres langues. Selon elle, environ 15.000 belges videront leurs comptes.
    Mais dans ce petit pays, la démarche est prise au sérieux. La fédération belge du secteur financier, Febelfin, est venue réagir dans les colonnes des journaux Het Nieuwsblad et De Standaard. «Cette action peut déstabiliser notre fragile système financier !, a averti Michel Vermaerke, administrateur délégué de Febelfin. Et d'ajouter, «certaines institutions bancaires en Belgique ont dû être sauvées par le gouvernement en raison des conséquences de la crise du crédit. Un tel sauvetage ne doit pas être réitéré car il est très coûteux.»
    À la question de savoir s'ils sont conscients des conséquences économiques qu'entraînerait le succès de cette action, Géraldine Feuillien répond : «nous sommes surtout conscients des conséquences que le système financier mondialisé dérégulé et incontrôlable ont sur nos emplois, nos santés, notre éducation, nos pensions, nos industries, notre environnement, notre avenir, notre dignité, la dignité des citoyens des pays que ce système a asservis par des dettes qu'ils ne pourront jamais rembourser pour mieux s'approprier leurs ressources. C'est le sort qui attend les citoyens occidentaux si nous ne nous prenons pas en main.»

    Par Marine Rabreau
    Journaliste, Le Figaro

Partidului Poporului și Legea Cojocaru

Loading...

Asymetria. Antiacvarium. Orizont ideologic circular.

Citiți și dați departe.
Textele aici prezentate sau incluse se află disponibile pe Internet. Dar puse împreună fac catalogul unui fel de anticariat specializat, fără scop lucrativ. Dar cu un scop social și politic evident.
Pentru limpezirea proprie și pentru a ajuta la limpezirea cititorilor curioși, acest depozit activ de texte vechi sau noi nu este decât un început, o treaptă pentru eliberarea de prejudecăți.
Orizontul ideologic circular.
Repet, încă o dată, pentru destinatarii acestor mesaje. Textele selectate nu reprezintă opinia lui Dan Culcer, ci dorința antologatorului de a obține o imagine a unui orizont ideologic circular, nedelimitat de schema : dreapta versus stânga. Chestiunea urgentă nu este de a alege între democrație și dictatură ci de a realiza că democrația de paradă, simulacrul de democrație sunt alte fețe fardate, alte măști ale terorii, ale dictaturii.
Mi se pare că dacă nu ieșim din această schemă binară, nu putem pricepe ce se întâmplă și ce se întrevede la orizontul acestui secol. Despre mileniu, las pe alții să scrie.
De ce anti-acvarium? Fiindcă nu suntem pești să trăim doar în apă, să auzim sunetele filtrate de cei care ne presară cu generozitate alimentele la suprafața apei care ne desparte de ei. Suntem amfibii și vom trece într-o zi dincolo de zidul transparent.
Dan Culcer



Dan Culcer

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Article 19 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques de l'ONU:

Article 19 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques de l'ONU:
1. Nul ne peut être inquiété pour ses opinions.
2. Toute personne a droit à la liberté d’expression; ce droit comprend la liberté de rechercher, de recevoir et de répandre des informations et des idées de toute espèce, sans considération de frontières, sous une forme orale, écrite, imprimée ou artistique, ou par tout autre moyen de son choix.

Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

Dan Voinea

Televiziunea Partidului Poporului (Constantin Cojocaru)

Loading...

Lista mea de bloguri

Statistici de acces

Arhivă blog

Persoane interesate

TRADUCERE AUTOMATĂ